Editura MARINEASA, Timisoara 1999

 

DIN CAMERA DE TORTURÃ LA ROTÃRIE

 

 Asa se explica faptul ca politicul, din toata fabrica, demonstrativ, ne-a luat numai pe noi de la rotarie si înca 17 oameni din fabrica. Era un plan al lui de a ne purta sâmbetele. Dupa izolarea aceasta din beciul celularului, eu cu Mitoiu deveniseram foarte atenti la tot ceea ce se întâmpla în apropierea noastra. Se încearca o actiune de reeducare, de care ne dam toti seama ca ia amploare. Nu stiau însa de unde s-o apuce. La Pitesti esuase, la Gherla era în toi, iar la Aiud nu putea prinde teren. Pânza informatorilor se întinsese peste tot în fabrica. Acum în toate sectiile se voia majorarea normelor. Oamenii politicului ajunsesera normatori. La rotarie era un student, banatean de origine, Petrica Iosif, o aratare parca, si nu om, cu ochelari, înalt si putin adus de spate, subtirel. Avea o voce cam ragusita, de betivan. În timpul acesta, în toamna anului 1952, sef de echipa era tot Mitoiu. În cadrul echipei, fiecare din noi trei, Mitoiu, Hamat si cu mine, în medie faceam câte 15 roti. Norma era de 8 roti. Faceam rezerve. Acest lucru ne ajuta la realizarea normei pe echipa. Faptul acesta, cu norma de 8 roti, nu prea le venea la îndemâna normatorilor. Ei, cu tot dinadinsul, o voiau majorata. În secret, ei ne-au cronometrat, ascunsi fiind dupa stiva de roti. Cu toate acestea, nu puteau mari norma pâna nu vor realiza o cronometrare pe fata, cu martori. Astfel, de repetate ori am fost cronometrati la facutul unei roate. Niciodata n-am facut-o în mai putin de 60 de minute. În schimb, roata asta cu gâlceava era facuta parca pentru expozitie, nici o greseala la executie. Nu stiu cum s-o fi întâmplat treaba, dar parca eram întelesi noi trei, Mitoiu, Hamat si cu mine, ca sa nu putem face roata în mai putin de 60 de minute. Oricâta stradanie din partea normatorilor, de a urca norma, n-au reusit sa depaseasca numarul de 8 roti pe schimb. Petrica Iosif stia ca si eu, cu Hamat împreuna, suntem banateni si-n particular ne-a cronometrat pe ascuns, dupa stiva de roti. Am realizat 15 roti în timp de 8 ore. De ce acum nu vrem sa facem acest lucru, sa recunoastem ca se poate mai mult. I-am raspuns, de data asta, ca tot el a gresit. Fiind ascuns dupa stiva de roti, n-a vazut bine ceasul, fiind întuneric. Ori la lumina zilei, tot el fiind, nu s-au putut realiza mai multe roti. La acest raspuns nu se asteptase de la mine. Cât am mai ramas în fabrica, pâna în mai 1953, când am fost internat în spital, tot la 8 roti a ramas pe schimb ca norma. Aducerile aminte despre rotarie si anul 1952 ma fac sa zabovesc mai mult si sa povestesc tot ce stiu. Poate ca, odata, când eu n-oi mai fi, marturiile mele vor prinde bine unui istoric, bun român, la realizarea unei adevarate istorii a Golgotei noastre. O istorie a Aiudului, cetatea suferintelor, dar si a satanismului în anularea omului ca valoare spirituala. Cu toate pornirile de iad ale Aiudului, totusi a fost si o cetate a spiritualitatii neamului nostru, de-abia acum se va înscrie, când cercul luminos al cercetarilor istorice va insista asupra lui. Pot sa spun ca-n timp ce Apusul se ridica realizând un maximum de civilizatie, un maximum de nivel de trai al omului, ajungând poate pâna la idolatrizarea insului, a omului ca entitate, ba se ajunsese chiar la un cult al omului, aici, sub cortina de fier, omul era ucis, anulat ca valoare morala. Aici, unde jertfele omului au ajuns de ordinul zecilor de milioane, s-a ajuns la o spiritualitate înalta, la o traire întru Hristos pâna la mucenicie si sfintenie. În Aiud, Radu Gyr a adus pe Iisus în celula. L-a coborât de pe Cruce si L-a adus alaturi de noi pe rogojina cu libarci, spre îndumnezeirea omului. Iisus în Celula poate fi considerat un imn al îndumnezeirii omului. Deosebirea între Vest si Est este mare. 

1). În timpul când Vestul a ajuns la un grad mare de prosperitate, când omul ca entitate a fost idealizat, pierdea pe Hristos din sufletul lui. 

2). Estul, cu statele din spatele cortinei de fier, cu cei din imperiul gulagului, satanic organizat, se ridica pe plan spiritual. Omul de aici îl gasea pe Hristos. Se înalta. 

În concluzie. În timp ce Vestul aluneca în abisul necredintei, se îndeparta de Hristos, Estul se ridica în înaltimile spiritului, traind întru Hristos Iisus. Ne punem, pe buna dreptate, întrebarea fireasca: Cine este cu adevarat în Europa, la vreme actuala? Cei care L-au pierdut pe Dumnezeu, facându-si din om Dumnezeu? sau cei care, mucenicind L-au gasit pe Dumnezeu? Cei care, în celula, L-au avut pe Iisus lânga ei, culcat pe rogojina cu libarci? Va veni vremea când Vestul va cersi intrarea în spiritualitatea noastra, a Europei spiritualizate, gasindu-l numai aici pe Dumnezeu, asa cum noi, azi, cersim cu caciula în mâna intrarea în Europa necredintei, în lumea Mondialismului, a Ateismului, neglijând sau chiar uitând cu premeditare de fratii nostri din Basarabia, tinutul Hertei si Bucovina. 

 

SALUPA 

 

Tin sa amintesc si de acest episod destul de important în viata de rob al Aiudului. Securitatea a speculat pâna la sânge toate posibilitatile de creatie ale detinutilor politici. Desi Aiudul se afla la mare distanta de un fluviu navigabil, cum este Dunarea, sau de mare, cei de la interne au socotit sa construiasca o salupa pe Dunare. Cum specialisti aveau, de ce nu? Îl aveau pe Vasile Arama, maistru constructor de nave de la Constanta, si pe fiul sau, inginer specialist în constructii de nave. L-am cunoscut bine pe nea Vasile. Era un om cinstit si corect, cum de altfel era si fiul sau. În urma tratativelor duse cu cei de la Interne si cu Mares, directorul fabricii, Vasile Arama se prinde sa construiasca o salupa. Nea Vasile, ca mai batrân si cu experienta, îsi alege oamenii. Asa îsi face o echipa de lucru, formata din oameni foarte buni, unul si unul, corecti si cinstiti. Se apuca de lucru. Dupa o luna de zile, salupa prinde contur. Si asa, în curtea fabricii, pe partea atelierelor de fierarie, în câteva luni, salupa-i buna de dat la apa. Vopsita, asteapta sa-si ia zborul. Într-o buna zi, este asezata pe un car, special amenajat, dupa care, cu multa pompa, o duc la gara. Cei din conducerea închisorilor, de la Interne, vazându-se cu o salupa data la apa, prinsesera gustul constructiilor navale. Asa se face ca mai comanda la înca o salupa. Spre toamna, si a doua salupa prinde contur. Dupa un timp, în toamna aceluiasi an, 1952, Vasile Arama si fiul sau au fost chemati la politic. Chemarile s-au repetat, fara nici un rezultat. La salupa se lucra de zor. Într-o buna zi, nea Vasile Arama si fiul sau nu mai vin în fabrica la lucru. Disparusera. Unde? Nimeni nu stie. Lucrul de la salupa a fost întrerupt. Nimeni nu se prindea sa duca lucrul mai departe. Au încercat sa-i angajeze pe altii, dar n-au reusit. Printre cei care au fost solicitati s-a gasit si ing. Dumitru Crihana de la Timisoara. Cu toate amenintarile la adresa lui, n-a primit sub nici o forma sa lucreze mai departe la salupa. Crihana îsi dadea seama ca, la construirea salupei, conducerea se afla într-un impas. Era bun prieten cu Vasile Arama, n-a vrut sa-l umileasca. Se stie însa ca dupa o luna de anchete ale politicului, nea Vasile si cu fiul sau dispar din Aiud. Totusi, cu o mare întârziere, a doua salupa a fost terminata. 

 

ROTÃRIA PE FIR 

 

Mitoiu si cu mine ne facuseram obiceiul ca, atunci când intram în fabrica, sa trecem mai întâi pe la prietenii nostri de la alte ateliere. De fiecare data, întâi treceam pe la nea Ghita Brahonschi. El lucra aproape de birourile fabricii. Ne primea cu multa bucurie. Întotdeauna avea câte ceva de spus. Ne încuraja, facându-ne sa ne simtim si noi mai tari si încrezatori în destinul nostru. A fost unul din conducatorii miscarii de rezistenta din Banat, alaturi de Ion Constantin si Ilie Ghenadie. Ne trata ca pe fratii lui mai mici, ocrotindu-ne parca. De la Brahonschi mergeam la Sebastian Mocanu, pe care tineam neaparat sa-l vedem în fiecare zi. Eu cu Mitoiu aveam dreptul la tigari. Cumparam fiecare câte 700 de tigari. Din ele îi duceam de fiecare data si lui Ianu Mocanu. Eu uitasem treaba asta, acum când trecusera atâtia ani. Ianu, însa, n-a uitat. Drept semn al prieteniei, mi-a trimis cu dedicatie un exemplar din cartea lui Mântuirea. A ramas acelasi om cinstit, demn si corect. Un carturar de seama si un mare român. De fiecare data îl vedeam si pe Victor Târu. Cu el aveam multe de vorbit. Era în închisoare din 1941, de pe vremea lui Antonescu. În drumul nostru spre atelier, ne mai întâlneam cu mai multi prieteni si cunoscuti. Printre ei era si Petconi Aurel, din Lugoj si el. Lucra la tinichigerie. Adesea, în vorba cu el, ne aduceam aminte de Lugojul nostru si de vremuri mai bune. Normatorii, care în acelasi timp erau si informatori, erau mereu în jurul nostru, la rotarie. Într-una din zile, ne sunt repartizati patru oameni în echipa noastra. Sef de echipa era tot Mitoiu. Prin fabrica, prietenii si cunoscutii nostri îi spuneau "Popa Rotila". El se amuza, tinând la stors. Era o fire extrem de prietenoasa si cu multa disponibilitate. Cu repartizarea celor patru oameni în echipa noastra, nu stiam ce sa facem. Cumva îngrijorati. Ne fusesera bagati pe gât, cu tot dinadinsul. Voiau sa sparga blocul nostru, unitatea noastra de la rotarie. Pitaru ne ajuta mult de tot. Nu iesea din cuvântul nostru, dar mai ales al lui Mitoiu. "Trio Rotaria", cum ne spuneau cei din fabrica, Mitoiu, Hamat si cu mine, tinem un consiliu de familie. Ce facem cu ei? ne întrebam noi. Ne uitam la ei, cei patru veniti erau destul de tineri si voinici. Fac eu o propunere, ca sa-i dam la batut bucse, la rotile venite de la atelier, gata pentru forja. S-a aprobat propunerea mea, picând pe mine sa-i instruiesc în aceasta operatie. Era cea mai grea munca din rotarie. Trebuia multa forta si rabdare. Zis si facut. Ma duc cu ei la locul unde se bateau bucsele. Acolo erau doua baroase mari si cu toate uneltele necesare acestei operatii. Le arat ce trebuie sa faca. Bucsa din fonta era cu doi milimetri mai mare în diametru decât gaura butucului. Ea trebuia batuta ca sa mearga fortat în butuc. Prin bataia ei îsi facea loc de intrare. S-au apucat oamenii mei de lucru. Se schimbau la baros, unul dupa altul, vlajganii mei. Broboanele de sudoare începeau sa curga pe fruntile lor. Bucsa blestemata, mai mult sarea în sus decât sa intre în butuc, care era din lemn de ulm, câltos. Când am batut noi bucsele, Pitaru ne-a aratat o smecherie, ca sa mearga mai repede, dar nu prea era corect. În cazul asta, faceam cu burghiul loc de intrare pâna la doua treimi din butuc. Mai ramânea o treime, pe care bucsa trebuia sa o strapunga fortat. În felul acesta, noi reuseam sa facem norma, dincolo absurditatea normatorilor din fabrica. Erau prietenii lor si ai politicului. Tot schimbul, de-abia au reusit sa bata bucsele la doua roti. Norma era de 8 roti pentru ei patru. Cât au realizat, atât le-am trecut pe situatia data de ing. Tonea. Hei..., azi asa, mâine asa, treaba tot nu mergea. Spargatorii mei de norma nu faceau fata. De protestat, nu puteau protesta. Acesta-i lucru, altul nu-i pentru ei. Noi îi urmaream, dar nu le ziceam nimic. Se framântau de nu-si gaseau locul. Transpirau, si înca ce mai transpirau, ca lucrul tot nu-l realizau asa cum trebuia. Lucrurile se desfasurau în favoarea noastra. Voiam, cu tot dinadinsul, sa scapam de ei. Si-am scapat. Dupa o saptamâna de truda, oamenii mei n-au mai venit la lucru la rotarie. Vine Pitaru la noi râzând si-i spune lui Mitoiu: 

- "Parinte Mitoiu, ce-ati facut cu oamenii aia de la bucse, ca nu mai vreau sa vina la rotarie?" 

- "Mai Nicolae, mai, ce sa facem cu ei? Nu-s buni de nimic. Nu fac treaba. Lasa-i sa se duca. Astia numai ne-au încurcat." 

- "Mai parinte, da frumos ati scapat de ei. Ati facut o treaba buna." 

De aci încolo, la bucse au ramas tot cei ce au fost înainte, care stiau cum sa lucreze. Aveam niste oameni din Vrancea în aceasta echipa. Erau de-ai Vrâncioaiei, toti unul si unul. Când eram în schimbul de dimineata I, venea la noi mereu, la Petrica Hamat si la mine, în repausul de prânz, Vasile Valusescu, fost ofiter de meserie, care a luptat în grupul lui Spiru Blanaru. Ne împrietenisem bine de tot cu el. Tot în acest timp, în fiecare zi ma întâlneam cu Iosif Ripan, de care ma lega o sincera prietenie si o dragoste de frate. Deseori, vorbeam de Lugojul nostru, de muntii prin care am umblat ca frati de cruce. În Aiud s-a bucurat de mult respect. La rotarie viata pulsa si prietenia se închega tot mai mult. Cu cât normatorii ne presau, cu atât noi strângeam rândurile. Eram ca o cetate, ca o reduta greu de cucerit. Asa eram când ne pregateam sa înfruntam înc-o iarna, cea din 1952-53, tot în baraca, unde pe-o parte ne frigeam, iar pe alta înghetam. Iata-ne în luna decembrie, apropiindu-ne de Nasterea Domnului. Începuseram sa uitam de câte ori am petrecut în închisoare Sfântul Craciun. De unul singur îmi aduc aminte mai bine. Acela a fost anul 1952. 

 

CRÃCIUNUL ANULUI 1952 

 

A venit si-n Aiud Craciunul (articol publicat în saptamânalul "Lugojul" nr. 19 din 18-25 Decembrie 1991) Iisus se naste si-n spatele zidurilor reci si groase, în spatele gratiilor si usilor ferecate. În ajun de Craciun lucram în fabrica. Asteptam cu înfrigurare scurgerea timpului, ca sa mergem în Celular. Ne pregateam cu totii de colindul ce avea sa fie în noaptea de Ajun. Îl asteptam cu neastâmpar de copii. Asa cum se întâmpla în toate închisorile din tara, si-n Aiud se iau toate masurile de paza si de aplicare a unui tratament aspru asupra detinutilor. În toate zilele marilor sarbatori crestine sau în zilele sarbatorilor comuniste, ne aplicau un regim de teroare, cu perchezitii, suspendarea plimbarilor, mâncare slaba si paza dubla, atât în cordonul de paza al închisorii, cât si pe coridoarele Celularului. Îsi faceau loc din plin înjuraturile, bataile, ba chiar mai mult, punerea în lanturi sau izolarea în camera de tortura a celor mai periculosi detinuti. Ofiterul politic avea un cuvânt greu de spus în alegerea celor care urmau sa fie izolati. Cu cât era însa prigoana mai mare, cu atât noi ne înaltam mai sus în spiritualitate si rezistam mai mult. Cum am iesit din fabrica, ne îndreptaram cu mai mult îndemn spre celulele noastre cele de toate zilele. Ne pregateam de sarbatoare, de parca am fi fost liberi sa mergem cu colindul. Întelesi fiind cu totii, ca dupa ora închiderii (21), prin alfabetul "morse", ne dam de stire unii la altii, în toate cele peste 300 de celule, ca putem începe colindul. Închiderea s-a facut, usile s-au ferecat. În sfârsit, semnalul de colinde s-a dat. Noi, toti cei din celula, patru la numar, cu expresia fetei din copilarie, cu inima zvâcnind în piept, cu mâinile înfipte în zabrele, cu ochii aprinsi, scânteind în noapte, începem colindul "O, ce veste minunata", continuând apoi pe aceeasi melodie, "A venit si-aici Craciunul", versuri de Radu Gyr. Colind sfânt, din stramosi mostenit, vestind si preamarind pe Noul Nascut, în scutece înfasat, Pruncul Sfânt Hristos Iisus. Colindul, la început abia auzit, apoi din ce în ce mai tare, parca venea de peste veacuri, din glasurile stramosilor nostri, laudând si preamarind pe Cel prea Înalt si Sfânt. Era un cer senin, cu infinitul numar de stele. Cu ochii pironiti în ele, extaziati, cântam colindul de care vuia tot vazduhul. Gardienii bateau disperati în usi cu pumnii, sa încetam. Dupa ora închiderii, regulamentul nu mai permitea deschiderea usilor, decât în prezenta ofiterului de serviciu. Ori, fiind peste 300 de celule, practic ofiterul nu putea face nimic. În noaptea aceea nu s-a deschis o usa. Populatia civila s-a adunat în jurul închisorii. Ascultau uimiti colindul, ca la sfârsit sa cânte si ei cu noi. În aceste momente de înaltare spirituala si de traire adânca a fiintei noastre, de undeva, dintr-o celula, Radu Gyr sigur colinda si el cu noi. La fel, înfipt cu mâinile în zabrele, traia din farmecul colindului. Era creatia lui. El ne spunea ca nu mai este al lui, ci al neamului nostru românesc. A cunoscut în aceste clipe cele mai coplesitoare sentimente de multumire si de omagiu adus celui mai mare poet care a cântat durerile celor din închisoare. Este poetul patimirii noastre, a neamului românesc. Nu cred ca a fost vreun scriitor care sa cunoasca o mai mare satisfactie si multumire sufleteasca si un adânc respect pentru opera lui, ca Radu Gyr. Am avut fericirea sa stau cu el mult timp. Simt si azi cum, strângându-ma la pieptul lui, cu caldura sufleteasca de parinte, ma coplesea, ma fascina. El era patriarhul nostru si comandantul nostru, al Aiudului întreg. Din gura lui am cules laude si îndemn la rezistenta. Îl pastrez în minte si-n suflet pâna la moarte. În noaptea aceasta de Craciun, cu ochii înfipti în stele, colindând, vedeam aievea chipul sfânt al mamei, cu obrazul siroit de lacrimi, al tatalui albit si îmbatrânit de vreme, al sotiei cu fata brazdata de durere, strân-gându-si la piept pruncul parasit de mine la patru luni, al bunicilor albiti si ei de timp, al fratilor si surorilor, al unchilor si verisorilor si al prietenilor cinstiti la suflet. În aceste marete clipe, noi, cei din spatele usilor ferecate, prin colindul nostru din marginire, faceam saltul în nemarginire, în dumnezeire. Eram extaziati. Am simtit si trait adânc aceste momente sublime. În acele clipe, puteau sa se deschida usile toate, gardienii sa ne ucida, ca noua nu ne mai era frica de nimic. Eram în Dumnezeu si Dumnezeu în noi. Tin sa mentionez ca împreuna cu noi în celula, era si un ungur, Polgar Stefan si un evreu, Tauber Carol. Cu noi împreuna au trait acele clipe fericite de Sfântul Craciun. Eram oameni cu totii în fata lui Dumnezeu, egali în drepturi si-n obligatii, cu multa disponibilitate unii fata de altii, nu precum cei din parlamentul tarii noastre, de azi. Pacea si dragostea ne-au fost chezasie. Toti aveam impresia, în noaptea aceea, ca cetatea infernului, Aiudul, zbura în înaltul cerului, ca un castel fermecat, de o energie nestiuta luminat. Parca-l purtau îngerii si nu diavolii. A doua zi, noi, cei fericiti în timpul colindului, ne-am luat plata. Conducerea ne-a platit politele. A început ancheta. Îi voiau pe cei care au organizat colindul. N-au gasit nimic. Ne-au suspendat plimbarile. Mâncarea s-a înrautatit simtitor, iar noaptea, perchezitiile si înjuraturile îsi facusera loc. Se dezlantuise un regim de teroare. Înduram în tacere. Traim înca acele clipe fericite din miez de noapte, de Sfântul Craciun. În fabrica, de ziua Craciunului nu s-a lucrat aproape nimic. Maistrii civili ne respectau si nu ne faceau zile grele. Simteau si ei, ca si noi, ca traiau împreuna cu noi maretia Nasterii Domnului. Clopotele Aiudului, prin dangatul lor, acordate într-o armonie cereasca, asa cum nu sunt multe azi în lume, ne mângâiau surghiunul. Realizau simfonia clopotelor din stele. Cu ele se încheie maretia sarbatorilor Sfântului Craciun din Aiud. * În baraca noastra, unde noi, rotarii, lucrând de zor la realizarea rotilor, în timp de iarna, pe de o parte ne frigeam, asa cum am mai spus, iar pe cealalta, înghetam, am ajuns, cumva, sa iesim si din iarna asta grea. Cum a trecut peste capul nostru, numai noi stim. Prin aprilie 1953, în plina primavara, boala da peste mine. Încep sa fac febra si sa tusesc. Noapte de noapte, transpir tot mai tare. Pofta de mâncare nu mai aveam. Se uita Petrica Hamat la mine si-i parea rau ca-s bolnav. La fel si parintele Mitoiu. Eram ca fratii între noi. Dintre noi, cel mai mare era Mitoiu. Era nascut în 1916. Se realizase "Trio-Rotaria", condusa de "Popa-Rotila. Asa ne ramasese numele în tot Aiudul. În repausul de masa, de la prânz, când ne mai duceam pe la unii sau altii, strigau dupa Mitoiu: 

- "Mai Popa Rotila, mai, unde te mai duci?" 

Cu alta ocazie, când ne vedeau pe toti trei împreuna, îsi spuneau unii altora: 

- "Uite-i, ma, ca a plecat "Trio-Rotaria" prin fabrica!" 

Ceea ce pot sa va mai spun despre aceasta unitate a noastra este faptul ca se baza pe dragostea frateasca dintre noi si pe hotarâre în fata dusmanului, a primejdiei. În mai 1953, drumurile noastre se despart. Eu apuc drumul spitalului, unde aveam sa stau patru ani si câteva luni, pâna în 27 noiembrie 1957, când ma eliberez din Aiud pe baza conditionalului de munca. Sa ne întoarcem pentru o clipa la anul 1952, în fabrica. În aceasta vara, a acestui an, când lucram în schimbul III, într-o buna noapte, pe la orele 23, sunt adusi de la Zarca mai multi detinuti în fabrica, pentru o corvoada, si anume sa faca curat, cât se poate, în curtea fabricii. Se adunase mult rumegus de la gater, mult talas de la strunguri în lemn. Acesta trebuia scos din fabrica. Totul se încarca în carute, la care împingeau oamenii. Dupa miezul noptii, pe la orele 1, ies din baraca, pentru putin timp, în curte. Nu departe de unde am iesit era grupul de oameni de la Zarca. Încarcau rumegusul în carute si-l scoteau afara din fabrica. Ma apropii mai mult un pic de ei, dar nu prea tare, ca erau paziti de multi gardieni. Cu mine erau mai multi curiosi. Unul de lânga mine-mi spune: 

- "Uite, ala cu fruntea lata este Nicolae Petrascu." 

M-am uitat bine si l-am vazut. Era îmbracat în haine vargate. Si acum îi pastrez imaginea vie în sufletul meu a acestui om cu figura de dac, cu fata brazdata de gânduri si dureri, într-o lupta fara egal. Pe ceilalti nu mi-i mai amintesc cum aratau si cine erau. 

 

DIN FRÃMÂNTATUL AIUD. SPITALUL I. MAI APROAPE DE RADU GYR. 

 

Aiudul anului 1953, prin luna mai, ma arunca pe un pat al spitalului. Lucrul din fabrica, în trei schimburi, în conditii precare, ma sleieste de puteri. Munceam la rotarie. Munca aceasta era din cele mai grele. Nu mai puteam face fata lucrului. Febra era destul de mare si pofta de mâncare mi se taiase de tot. Asa am ajuns sa fiu internat în spitalul din Aiud. Ajuns acolo, dupa examenul medical si controlul la raze, se constata ca am un infiltrat TBC la plamânul stâng. Aveam, deci, tuberculoza pulmonara. Uluit, m-am retras în mine pâna la mutenie. Ce eram eu mai mic de statura, acum ajunsesem si mai mic si prapadit. Doamne, mi-am zis, dar câte trebuie sa mai fie pe capul meu? Nu-mi venea sa cred. Si totusi, lucrurile asa stateau. Pe patul de spital, zacând, nu primeam aproape nimic din cele ale tratamentului, doar câte 3 aspirine si ceai neîndulcit. De mâncare, nici nu mai puteam vorbi, ca pofta nu aveam deloc. Era mai slaba ca-n fabrica. Salonul unde eram internat era plin de bolnavi. Când ma uitam la ei, Doamne, ce rau aratau, slabi si galbeni la fata ca turta de ceara! Oare, mai apuca-voi sa ies eu de aici? ma întrebam în deznadejdea mea. Tuseam care mai de care mai tare. Parca concerta moartea în salonul acela. Cu spaima în suflet, m-am trezit de-abia pronuntând cuvintele: 

- "Scoate-ma, Doamne, din iadul acesta!" 

Dupa câteva zile m-am mai paciuit un pic. Începusem sa ma regasesc. Speranta în Dumnezeu îmi dadea noi puteri. Ma rugam mereu, si-n neputinta mea, nadajduiam în mai bine. În curtea spitalului era locul de plimbare. Ne scoteau în zilele senine mai mult timp la aer curat. De obicei ne plimbam. S-a scurs o luna de zile destul de repede. Febra începuse sa mai cedeze. Paream mai linistit. Pofta de mâncare însa nu mi-a revenit. Mâncam în sila. Arpacasul acela, Doamne, îmi statea în gât. Era un canon pe capul meu pâna ce terminam gamela. Alta data n-o mai terminam. La început de iunie 1953, febra a mai scazut pâna în jur de 37,4. Într-o dimineata ma anunta sa-mi fac bagajul. Îmi iau bocceaua cu mine si-l urmez pe sanitarul spitalului în grad de plutonier. Ajunsi la sectia a II-a, seful sectiei , un gardian, ma ia în primire si ma vâra într-o camera. Aici erau priciuri cu etaj. Ajung si eu la un loc pe prici, sub geam. Cu multa bagare de seama ma instalez la locul meu. Schimbând locul si oamenii de la spital, aici parca eram picat din luna. Din nou aceeasi stare de spirit, dezolanta. Tacut, cu ochii holbati, priveam în jurul meu descumpanit. Nici în ruptul capului nu ma puteam împaca cu gândul ca sunt bolnav de tuberculoza pulmonara. Nu cunosteam pe nimeni din camera. Pe rând, veneau la mine ca sa ne cunoastem. Raspundeam la întrebarile lor, spunându-le ca vin din fabrica, trecând si prin spital. Ei stiau ca asta-i drumul fiecarui bolnav, din Celular sau din fabrica. Dupa un timp intra în camera un detinut de statura mijlocie, cu un halat alb. Vine la mine si-mi spune sa fiu linistit. Sa nu ma sperii, ca totul se va termina cu bine. Ma vedea timorat. Era doctorul Constantin Uta, condamnat din 1941 de catre Antonescu. Era medicul sectiei a II-a. Avea multa disponibilitate sufleteasca. Din sufletul lui radia dragostea întru Hristos pentru om, desi aparentele îl defineau mult mai sever. Era blând, blând de tot si cu o inima unde încapea toata lumea. Asa era Uta. Îl stapânea o fire dispusa la dialog, avea vocea de tenor, îmbietoare. Ma pune la curent cu felul de cum trebuie sa ma port si ce trebuie sa fac pentru ca sa nu avem de-a face cu paza, cu gardienii. Aici, în sectia aceasta, atmosfera era mai blânda. Aveam sa-mi dau seama mai târziu ca doctorul Uta conducea sectia. De doisprezece ani, cât avea de Aiud, gardienii îl cunosteau bine de tot. La el erau toate fisele medicale ale sectiei. Ne cunostea pe toti dupa aceste fise. Medicul sef al Aiudului era doctorul Ranca, un om în vârsta si destul de blând în aparenta. Venea destul de rar în sectie. Pe la ora unu sosea masa de prânz. Aici am luat în primire o gamela si o lingura. Cu mâncarea în fata, trebuia sa fac ceva. Pofta nu aveam deloc. Îmi primesc portia de mâncare, arpacas gros si o bucata de pâine. Pe marginea priciului, cu gamela aburinda pe genunchi si cu lingura în mâna, priveam pierdut biata gamela. Ma umpluse greata si parca-mi venea sa o iau la fuga. Doctorul Uta ma urmarea cu atentie. Era obisnuit cu comportarile noastre. Vine la mine si cu blândete îmi spune: 

- "Mai Berzescule, asculta-ma ce-ti spun. Eu stiu ca ti-e greata si nu poti mânca. Asta-i boala. Tu trebuie sa stii un lucru. Ai obligatia morala fata de tine si cu toata vointa ta trebuie sa manânci tot ce primesti, daca vrei sa mai ajungi la ai tai acasa. Sa stii un lucru, comunistii asta si vor, sa nu manânci si sa mori. Vrei sa le faci voia? Sa îngenunchezi în fata lor? Esti obligat sa lupti, ca de aceea ai ajuns aici. Te-ai angajat în lupta. Acum lupta, nu te lasa sa dai înapoi. Aici în închisoare nu avem alt tratament împotriva bolii, decât credinta în Dumnezeu si vointa de a lupta. Si vom razbi. Eu te oblig sa manânci tot, chiar daca broboane de sudoare curg de pe fruntea ta. Eu te ajut, dar ajuta-ma si tu pe mine." 

Buimac parca, începusem sa ma trezesc la realitate. Pâna acum, în fata lui Uta, nu intuisem atât de bine, ca eram într-adevar pe baricada. Târâs-grapis, trebuia sa luptam. Speriat la început, înfuriat dupa aceea de realitatea destul de sumbra, m-apuc sa manânc din gamela. Doamne, ce greu era! Cu fiecare lingura dusa la gura, se ridica un nod în gât, de-mi venea sa dau afara totul. Broboane de sudoare curgeau pe frunte, ochii înlacrimati, înfuriat, înghiteam în sila fiecare dumicat. Ma luptam cu boala, dar si cu cei care-mi vroiau moartea. Îmi venea sa plâng. În sfârsit, am terminat totul din gamela. Nu stiam ca Uta ma pândeste. Vine la mine si zâmbind îmi spune: 

- "Ai terminat? Ma bucur ca ai înteles. Esti ud tot pe frunte si camasa. Sa te schimbi! Daca vei face tot asa, tu vei ajunge cu certitudine acasa." 

N-am sa-l uit pe doctorul Uta toata viata mea. M-a ajutat sa birui si sa traiesc. Dupa ce luam masa de prânz, linistea punea din nou stapânire pe sectie. În programul de dupa masa avea loc si plimbarea. Se deschideau usile camerei si ieseau în voie, fiecare, la plimbare. Ma iau si eu dupa ei. Ajung în curte, unde ma opresc. Eram în dreptul usii, la iesirea în curte, spre WC-ul sectiei. Aratam speriat si destul de timid. În mijlocul curtii era WC-ul, prevazut cu mai multe cabine. Deodata vad ca se apropie de mine un om mai înalt, putin adus de spate, cu ochelari pe un nas destul de mare, pe cap cu o boneta vargata si camasa cu mâneci scurte. Zâmbind, întinde mâna dreapta spre mine, ma ia dupa cap si-mi spune: 

- "Hai, colega, cu mine la plimbare. Nu te speria, totul va fi bine. Si eu am fost asa la începutul bolii." 

Ma strânse la pieptul lui si plecaram la plimbare. Eu ma pierdusem de tot. mergând în dreapta lui, începuse sa-mi vorbeasca. Ma încuraja sfatuindu-ma sa fiu mai senin si sa iau lucrurile asa cum sunt ele, bune si rele. 

- "Sa nu uiti ca noi trebuie sa credem cu tarie ca vom iesi afara. Sa-l avem pe Dumnezeu în noi tot timpul." 

Strâns la pieptul lui, îi simteam caldura corpului. Eram coplesit. O bucurie neîncercata pusese stapânire pe mine. Îmi simtea timiditatea si se straduia sa ma linisteasca. Uitasem de boala. Acum, parca eram în al noualea cer. Ca un copil traiam sentimentul bucuriei. Ajunsesem la pieptul lui Radu Gyr. Parca si acum îi simt bratul drept petrecut dupa capul meu. În plimbarea noastra, îmi prezenta o multime de colegi de suferinta, ca: pe Relu Stratan, la care tinea foarte mult, pe Alexandru Virgil Ioanid, pe Gheorghe Dutchievici, Traian Petrescu si multi altii, pe care eu nu-i mai stiu. Asa au trecut zilele la rând, când, la începutul fiecarei plimbari, ma lua dupa cap si ne plimbam roata în jurul WC-ului. Mi se dezlegase si mie limba. Asa l-am întrebat odata: 

- "Domnule professor, D-voastra tot îmi spuneti "colega", dar eu am fost un biet si amarât de professor începator, iar D-voastra poet si professor universitar. Sunt atât de mic si prapadit." 

- "Nu te necaji, ca si eu am fost odata tot asa un biet professor. D-ta esti aici alaturi de mine în blestematul acesta de Aiud. Esti egal cu mine. Asta s-o retii si nimic mai mult." 

Dupa aceasta lamurire, duhurile noastre parca s-au unit. Doamne, ce bine ma simteam! Paseam în rând cu Radu Gyr, desi el era atât de mare, iar eu atât de mic. Astazi, când scriu aceste rânduri, ma întorc cu gândul si sufletul la anii de zbucium ai lui Radu Gyr - 1961-1962 - când colonelul Craciun, comandantul Aiudului, îi smulge declaratia de retractare a tot ce-a scris. Acel zvâcnet de sfintenie al lui în pornirile de iad ale Aiudului nu l-a facut în fata noastra, a celor care acum mai traim, mai mic. Nu. El este pentru noi si neamul nostru tot uriasul de la Aiud. Reeducarea nu l-a putut desfiinta. El a ramas tot Radu Gyr al neamului românesc, poetul patimirii noastre. Într-o zi, plimbându-ne tot asa, îl întreb: 

- "D-le professor, cum compuneti poeziile, asa fara hârtie si creion?" 

- "Pai, uite cum! Stau în pat pe spate si ma uit în plafon. Fiind alb, mi-l închipui hârtia mea. Acolo, în fata ochilor, scriu versurile asa cum vin ele din inspiratie. Si asa, strofa cu strofa, pâna termin poezia". 

Când ies afara, la plimbare, îl iau pe unul dintre voi si-i spun poezia facuta în camera. Cel care m-ajuta mai mult este Relu Stratan. El este biblioteca mea. El stie toate poeziile mele de aici. Mai sunt si altii care le învata, cum este Gili Ioanid. Daca se întâmpla sa moara unul, sa ramâna altul care sa le scoata afara. Dupa câteva zile vine la mine doctorul Uta si-mi spune sa-mi iau bagajul si sa vin cu el. Îmi iau bocceaua si-l urmez. Ma baga într-o camera cu alti bolnavi. Putin încurcat, îmi iau patul meu în primire si tac din gura. Fac cunostinta cu toti colegii de camera. Locul meu de dormit era pe peretele din stânga cum intrai în camera, tocmai sub geam, pe prici. Din prima zi ma ia în primire Traian Comanescu, nepotul maiorului Comanescu, care fusese mult timp aproape de Capitan. Si-mi povestea, si-mi povestea Traian Comanescu al meu despre toate si de toate. Nu mai avea parca timp nici sa respire. Norocul meu ca din pozitia sezând turceste pe prici rezistam. Stând el la picioarele patului, se simtea foarte bine povestind. Mie mi se parea ca totul merge bine în camera noastra. Lucrurile se desfasurau normal, credeam eu. Observ pe fetele colegilor un zâmbet, la unii poate chiar ironic, la altii de multumire. În camera era însa multa liniste. Traian al meu era, de cum se scula si pâna la plimbare, la mine pe pat cu sacul de povesti. Vrând-nevrând, îl ascultam. Am uitat sa va spun ca, atunci când Uta m-a mutat din camera mea, care era lânga Radu Gyr, nu prea mi-a picat bine, dar nu puteam face altceva. Si asa, zi de zi, Traian era tot la mine în vizita pâna când suna stingerea. Eu aveam darul de la Dumnezeu sa pot înghiti multe, vrute si nevrute. Nu repezeam omul cu usurinta. Se apropiase mult de mine, Traian al meu. În camera, ce sa spun, era o liniste cum nu mai fusese acolo niciodata. Toti îsi dadeau seama de acest lucru, numai eu nu stiam nimic. Dupa o saptamâna, când iesim la plimbare, vine la mine Radu Gyr si ma ia iar dupa cap si pornim la plimbare. 

- "Asculta, Berzescule, acum pot sa-ti spun ca eu te-am mutat în camera cu Comanescu. Stii de ce?" 

- "Am intuit ca esti omul care va aduce linistea în camera aceasta. Si am avut dreptate. S-a realizat o liniste desavârsita. Asta numai tu ai facut-o. Si-ai facut-o foarte bine." 

Am încercat sa-i spun ca eu nu am contribuit cu nimic, decât ca îl ascultam tot timpul pe Traian Comanescu. 

- "Dar asta-i cel mai important lucru. L-ai neutralizat pe Comanescu. Pâna aici, în fiecare zi era scandal facut de Traian. Sa nu fi suparat pe Uta ca te-a mutat. A fost ordinul meu. Cred ca m-ai înteles." 

- "Am înteles, D-le professor si sunt multumit ca am reusit sa fac si eu un lucru bun." 

Radu Gyr, bucuros ca lucrurile au iesit bine, m-a luat la plimbare prin curte si-mi povesteste o întâmplare hazlie a lui, petrecuta tot în Aiud. 

- "Eram la celular, la etajul III, într-o camera pe partea dinspre sectia asta a noastra, cu generalul D-tru Popescu, fost ministru de interne în timpul lui Antonescu. Toata ziua stateam pe prici si mai povesteam. Amândoi stiam multe din viata noastra. Era vara si destul de cald. Geamul îl tineam deschis pentru aer curat. De aici auzeam toate trenurile care treceau într-o directie sau alta. În fiecare dupa-masa, în jurul orei patru, credeam noi, se auzea un tren care pleca din gara cu un fluierat lung, lung de tot si întrerupt din când în când. Dupa acest fluierat, d-l general se ducea la tineta si urina. Si asa în fiecare zi. Dupa mult timp, nu stiu nici eu cât o fi trecut, nu mai auzim acest fluierat. Iritat si scâncind, d-l general se plimba nervos prin celula. Se vedea ca este nelinistit si chiar nervos. Îl întreb de ce este suparat. 

- "D-le Radu Gyr, sunt necajit ca nu mai aud trecând trenul acela care fluiera lung de tot. Atunci ma duceam si eu la tineta. M-am învatat asa si nu mai pot urina daca nu mai aud fluieratul trenului." 

- "Nu-i nimic, d-le general, fac eu ca trenul si o sa fie bine." 

Si încep eu atunci sa fac asa ca trenul: puf, puf, u-u-u-u-u-u-u-u-... În timpul acesta, generalul mergea la tineta. De aci încolo totul decurse bine. Asa ca, vezi, dragul meu, ca si eu am avut parte de unul ca Traian Comanescu." Acum când scriu cele petrecute cu multi ani în urma, parca le traiesc mai intens. Ma consuma si ard în mine mai mult. Pas cu pas, retraiesc viata de atunci, cea ferecata în lanturi. Imaginea lui Radu Gyr si acum este vie în fata ochilor. Coplesit, retraiesc acele clipe fericite. I-am simtit din plin caldura sufletului sau, bun si drept. Pâna la urma m-am acomodat cu viata din sectie. Timpul trecea si lucrurile au început sa se schimbe. Spre sfârsit de august si început de septembrie, în Aiud se schimba conducerea. Procesul de schimbare a luat o cale lunga si lenta. Capitanul Dorobantu, fostul comandat al Aiudului, da în primire colonelului Stefan Coller conducerea închisorii. Au fost necesare mai bine de trei luni de predare. A început sa se strânga surubul. Gardienii si-au schimbat atitudinea. Devin mai duri decât au fost. Dintre noi, primul care pleaca este Radu Gyr. Dupa el, doctorul Uta. Aveam sa-mi mai aduc aminte de el de multe ori în viata. Mi-a ramas în minte cum mi-a tratat ochii. Aparuse la amândoi ochii o albeata. Când ma vede, îmi spune: 

- "Ma, tu trebuie sa faci un tratament la ochi, ca altfel vei orbi. Te tratez eu". 

Zis si facut. A si început cu praf fin de zahar, suflat în ochi printr-o pâlnie de hârtie. În fiecare zi facea operatia aceasta. Ma usturau ochii de nu mai stiam ce sa fac. Alaturi de mine mai era si parintele Bumbac de la Constanta, tot cu tratamentul pentru ochi. Pâna la urma, ochii mi s-au limpezit, scapând de orbire. Lui, doctorului Uta, îi datorez lumina ochilor. Sita lui Coller începuse sa cearna si-n rândul nostru, al celor ramasi la T.B.C., sectia a II-a. Ne înghesuie pe mai multi într-o camera, reducându-se numarul lor. În locul doctorului Uta este adus doctorul Gheorghiu - professor universitar la Iasi. Cu el vine si fiul lui, Mihai, student la medicina la Iasi. Primul lucru pe care l-am pierdut a fost plimbarea pe timp îndelungat. Aveam acum numai câte o ora. Încet, încet, Coller se facea tot mai simtit. Craciunul îl petrecem sub domnia lui. Doctorul Ranca este schimbat cu un alt doctor mai tânar, Bogateanu, cu grad de maior. A început sa bata asupra Aiudului vântul bejeniei, al prevestirii de furtuna. Paza devenise destul de irascibila. Izolarile erau mereu tixite cu detinuti din vini imaginare. Speriati si noi ca jivinele din padure, când codrul freamata a furtuna, ziceam: 

- "Ce-o mai fi, Doamne, cu noi? Ce mai vine pe capul nostru? Ce mai vreau de la noi?" 

Peste doi ani, în 1955, vara, aveam sa mai aud de Radu Gyr, ca se internase în salonul 5 al spitalului. Eu eram în salonul 10, salonul mortii, tintuit la pat. Radu Gyr era într-o stare grava de boala. De sus i-am trimis o pijama pentru dormit. Nu avea nici haine. Ca un sfânt rabda si se ruga lui Dumnezeu sa-l ajute. O data cu toamna anului 1953, asupra Aiudului se abate furtuna. Coller preia conducerea închisorii. De acum pentru Aiud începe CALVARUL. 

 

SPITALUL (II). O SCHIMBARE DE CONDUCERE 

 

Luni de zile i-au trebuit lui Stefan Coller sa preia conducerea. Se pregatea pâna în cele mai mici amanunte la dezlantuirea unei noi torturi. Din toata tara, canal, mina si alte colonii de munca, legionarii erau adusi la Aiud. Locul de unde, în 1961, avea sa se declanseze o noua reeducare, ca de altfel si la Periprava, tot în 1961, avea sa se pregateasca si sa se încerce o reeducare gen Aiud. Este bine stiut ca Aiudul si Periprava erau cele doua locuri unde se depuneau legionarii. În mod special numai pentru ei era pregatita reeducarea care avea sa se încerce în 1961. De buna seama ca legionarii constituiau un real pericol pentru comunism. Sa ne întoarcem la Aiudul anului 1953, toamna. Pe sectia a II-a, care înainte era toata a bolnavilor T.B.C., acum, în octombrie, bolnavii erau înghesuiti numai pe aripa de catre morga. În învalmaseala de reorganizare a închisorii, era o oarecare libertate pe sectie. Ziua ne întâlneam cu cei veniti de la canal, care erau cazati în camerele de pe aripa lunga a sectiei. Asa m-am întâlnit cu o multime de prieteni si cunoscuti, ca prof. Ioan Iliescu, nasul meu, Romulus Copaceanu - medic -, Ianas Fenes - înv. si prof. Nicu Boscaiu, în prezent academician. M-am bucurat mult de tot de aceasta întâlnire. Nu-i mai vazusem din 1948, din libertate. N-a tinut mult aceasta vânzoleala de reorganizare - sistem Coller -, c-au si pus biciul pe noi, realizând planul satanic de reprimare. La sectie, acum, se închid usile cu zavorul, când în mod obisnuit le aveam toata ziua deschise, fiind liberi prin curte. Ce-o mai urma acum? ma întrebam. Prin curte se înstapânise tot mai mult pustiul. Izolarile deveneau tot mai neîncapatoare. Frigul din noiembrie se simtea tot mai mult. Desi eram bolnavi, nu se mai respecta programul prevazut de regulamentul închisorii. Mâncarea, pe timp de trecea, era tot mai slaba. Doctorul Gheorghiu, cât putea, ne ajuta. Se urmarea sa fie schimbat. Prin ianuarie 1954, iarna se asternuse de-a binelea în Aiud, cu zapada mare. Se anunta sa fie una foarte grea. Dupa cele auzite de noi, ca vesti dinafara, aveau sa moara multi oameni liberi, sufocati de nametii mari de zapada, în toata tara. Nu trece mult si doctorul Gheorghiu este schimbat cu un alt doctor si anume Cureleanu. Parea ca de data asta si-au gasit omul si doctorul. Era pe masura lor, un om mic de statura, butucanos, blond la înfatisare si negru la suflet - naravit. Aveam sa-l cunosc bine pe pielea mea. Era omul politicului. Dupa câte am auzit, Gheorghiu a ajuns la Zarca, ca de altfel toti cei curati la suflet si cinstiti. Ma întelegeam bine cu Mihai, fiul sau. Nu stiu daca mai traieste, dar a fost un om bun si cinstit, ca si tatal sau, prof. Gheorghiu. O data cu venirea lui Coller se primenise toata lumea, alt politic, alti gardieni, alti detinuti pe sala, care serveau si ciripeau, alt medic pentru noi. Cu un cuvânt, se primenise totul, totul. Când ieseam la barbierit, pe sala, deschidea usa la doua camere deodata. Asa ne mai întâlneam unii cu altii, schimbând câte o vorba. Cu ocazia asta l-am întâlnit pe Cornel Costescu, un avocat din Teregova, taranist. Ne-am îmbratisat si ne-am sarutat bucurându-ne mult de tot. Era si el bolnav de T.B.C. Printre altele-mi spune: 

- "Mai Tase, sa stii ca pe sala la noi a ajuns om de serviciu si Ion Stoichescu al lui Cica. Sa te pazesti de el ca-i omul politicului. El se face ca nu ma vede. Tu sa ai grija!" 

- "Bine ca mi-ai spus, Cornele, ca si eu l-am vazut pe sala facând serviciu. Sa traiesti si-ti multumesc ca mi-ai spus." 

Doamne, mi-am spus, si aici si-a vârât coada? Ion al meu, din grupul lui Spiru Blanaru, a ajuns coada de topor, informator ordinar. A înfruntat atunci moartea si acum si-a vândut sufletul. Aveam sa aflu mai târziu de toate potlogariile facute de el în închisoare. Ba mai mult, în 1993, aveam sa-l gasesc în documentele secrete ale securitatii, ca era omul lor de informatii printre luptatori. De câte ori ma vedea la Aiud, fugea de mine. Din partea lui n-am avut nici o neplacere. Spun si eu acum, ca foarte multi oameni cinstiti si corecti, fie ei mari carturari sau mari luptatori din toate timpurile, ca "padure fara uscaturi nu exista." În toate vremurile, imperfectiunea implica necinstea sufleteasca - uscatura. De aceea, omul permanent se confrunta cu acest mare pacat: ura fata de semenul sau. Adesea cade victima celor stapâniti de duhul raului. Dupa eliberarea noastra din 1964, am aflat cu certitudine ca Ion Stoichescu al lui Cica era informatorul securitatii. De multe ori ma provoca, dar nu-i raspundeam. A murit înainte de 1989. În sectia a II-a, începutul de an 1954 ne strânge tot mai tare în chingi pe noi, bolnavii de T.B.C. Plimbarea aproape ca nu era. Din când în când îsi mai aducea aminte câte un gardian de noi. Iarna grea, cu omatul mare, ne facea sa ne adunam tot mai mult în noi, sa tacem si sa înduram jugul robiei tot mai greu. O data cu venirea, pe sectie, a doctorului Cureleanu parca venise si urgia. Mic si îndesat, cu ochelari pe nas, cu mersul ca de ratoi, când deschidea usa de la camera, ne privea tacut, dar insistent. Ne facea impresia ca voia sa ne rapeasca, sa ne ia gaia în gheare. La sfârsit de februarie 1954, suntem dusi pe rând, camera cu camera, la un control radiologic la spital. Acolo, la repezeala, suntem vazuti la aparat de catre doctorul Costin, professor de radiologie la Facultatea de Medicina de la Iasi. Era condamnat pentru crima de razboi. Dupa acest control, o parte din noi am fost scosi afara din infirmeria sectiei a II-a. Printre ei eram si eu, desi faceam febra de peste 38 de grade. Într-o zi, dupa deschidere, un gardian vine cu o lista în mâna si ma striga sa-mi fac bagajele si sa ies afara. În ciuda parca, sunt aruncat într-o camera tot pe sectia a II-a cu fata spre Celular. Acolo, oameni multi, bagati unul într-altul de frigul iernii si al urgiei din Aiud. Toti ma priveau întrebator. Nimeni nu spunea o vorba. Deodata, însa, aud o voce în soapta: 

- "Mai Tase, tu esti? Vino aici la mine!" 

Ma uit mai bine si-l recunosc pe parintele Sandi Nicolici de la Teregova, cel care luase juramântul în organizatia lui Gheorghe Ionescu în 1948. Bucuros, m-am dus la el pe prici si ma întreaba: 

- "Cum de ai ajuns aici?" 

- "M-au dat afara din infirmerie, desi am febra de peste 38 de grade", îi raspund eu. 

- "Lasa ca trece si asta. Dumnezeu are grija de noi." 

Nu luase bine conducerea în Aiud, Col. Coller a si început atacul. Se napustise asupra bolnavilor, parân-du-i-se ca aici se ascunsesera cei mai mari dusmani ai clasei muncitoare. Premeditat, conducerea ne-a scos pe noi, cei bolnavi de T.B.C., deci în stare de contaminare, aruncându-ne pe câte unul în mijlocul celor sanatosi. Iata cum se realiza genocidul. Stiau ca un flagel al tuberculozei face ravagii în mijlocul maselor de oameni neajutorati. Asistenta medicala era inexistenta cu rea intentie. Se petreceau crime împotriva umanitatii. Ce cautam eu cu tuberculoza evolutiva în mijlocul unor oameni sanatosi? Acum când scriu eu, colonelul Coller Stefan se afla bine si sanatos în SUA. Iar colonelul Craciun, la un serial al "Memorialului Durerii", declara: 

- "Cei patru mii de legionari, niciodata n-au trait mai bine ca-n Aiud." 

Iata paradoxul. Mureau cu duiumul legionarii, iar în presa se scria ca nu mai moare nici un legionar. Sa ne întoarcem la camera unde am fost aruncat în 1954, la Aiud, bolnav de T.B.C. În aceasta camera mi-am gasit locul sus pe prici, tot sub geam, în partea stânga. Nu stiu nici eu, dar parca era un facut. În orice camera eram aruncat, nimeream tot sub geam. Era locul cel mai ocolit de detinuti. Am ajuns sa-mi spun: "Unde-i rau, hop si eu; unde-i bine, nu-i de mine." 

Aici, sef de camera era parintele Sandi Nicolici. Cât am stat aici, el a avut grija de mine. Tot timpul ma servea la masa. Desi mâncarea era slaba, eu nu puteam sa manânc. Nu aveam pofta de mâncare. Boala îsi spunea cuvântul. Noaptea transpiram si nu puteam sa dorm. Stateam ud sub patura pâna ma zvântam. Asa treceau zilele, fiecare cu greul ei. Venise luna martie si iarna nu se lasa dusa. Noapte de noapte, tot ud de transpiratie îmi duceam calvarul. Când aveam o camasa zvântata, ma schimbam, dar de cele mai multe ori erau amândoua ude. Luasem drumul spre moarte. 

Din ce trecea timpul, eu slabeam tot mai tare. Febra crestea. De la o vreme, parintele Nicolici, alarmat, batu la usa si chema medicul. La insistenta lui venei gardianul cu medicul dupa el. Se uita din rama usii, doctorul la mine, cântarindu-ma din priviri si pleca. Stia cine sunt. Dispozitiile ofiterului politic trebuiau îndeplinite. Medicul Cureleanu îsi facea datoria si de turnator. Eu trebuia sa dispar. Usa se închide, tacere peste tot, ca si când nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu îmi duc mai departe calvarul meu. 

Calculat, conducerea astepta, din zi în zi, un raport al medicului ca eu am disparut, am decedat. Eram planificat sa dispar. Zilele trec si nimeni nu ma întreaba ce fac. Iarna trece si eu ma simt tot mai rau. Acum, cu febra mare, fara pofta de mâncare, ajunsesem sa nu ma mai pot misca din pat. Parintele Alexandru Nicolici era tot timpul lânga mine. Ma încuraja si se ruga tot timpul pentru mine. A fost ca un adevarat frate pentru mine. Preotul din el îl îndemna sa stea la capatâiul unui bolnav în surghiun. Stia ca-i încins si cu sabia neamului. Prin tot comportamentul lui din închisoare a dovedit ca a fost un mare român. Febra mare si tusea ma chinuiau tot mai mult. Venise primavara. Pe la începutul lui mai 1954, într-o buna zi, vine la mine doctorul Cureleanu si ma scoate afara pe sala, unde erau mai multi detinuti încolonati. Ma alatur lor si plecam. Ajunsi la spital, ma supune unui control radiologic. În urma acestui control sunt internat în spital, unde aveam sa stau mai mult de doi ani în acelasi pat de suferinta.

 Atanasie BERZESCU