Editura MARINEASA, Timisoara 1999

 

AIUD, 1950 - Sectia a II-a

 

 Sfârsit de ianuarie si început de februarie 1950. De-abia dezmortiti de lanturile grele de la picioare, parându-ne ca plutim, mergem câte doi în rând, încolonati spre sectia a II-a, asa cum am spus mai înainte. Într-o camera mare, cu priciuri etajate, ne gasim fiecare locul pe niste rogojini, cam ferfenitite de atâtea oase trudite, zilnic vânzolindu-se pe ele. Copiii mei, elevii, aici în Aiud, au fost cazati în alta parte, pâna când au luat drumul spre locul de executie a pedepsei - Târgsor. 

Iata si pe cei de care mi-am adus aminte ca au fost cu mine în sectia a II-a Aiud: 1. Emil Câmpean - ing. silvic 2. Aurel Popa - ing. prof. univ. 3. Constantin Bodea - ing. asist. 4. Nicolae Cristetiu - ing. asist. 5. Pavel Cristetiu - secretar pol. 6. Dumitru Crihana - ing. 7. Iuliu Daba - ing. 8. Sinezie Ioja - preot 9. Mihai Temus 10. Viorel Damian - ing. asist. univ. 11. Corneliu Hobincu - medic 12. Dragomir ? - contabil 13. Mihet ? - ing. 14. Atanasie Berzescu - professor 15. Ion Constantin - ing. 

Ca-n oricare loc, de curând ajunsi, ne vânzoleam care-ncotro, de-abia gasindu-ne starea. În ochii fiecaruia din noi se citea nedumerirea si haul în care ajunsesem. Resemnati, cautam sa fim cât mai linistiti si împacati cu ce ne-a fost dat sa înduram. Nici n-ajunsesem bine în camera, ca vecinii nostri ne si cheama la perete, luând legatura cu noi. Erau cei din dreapta. La locul unde bateau în perete puneam gamela si ascultam. Se auzea foarte bine tot ce ne comunicau. Asa ne-au pus la curent cu toate cele ce se întâmplau la Aiud. Nu dupa multe zile încep sa vina mici biletele de hârtie cu poeziile lui Radu Gyr, cu concursul plantoanelor de pe sala. Asa am început si noi sa ne bucuram de aceste valori spirituale din cultura româneasca. Tin minte ca acum cât de mult m-am bucurat învatând aceste poezii. Începutul l-am facut cu "Balada clopotarului din stele". Înghiteam la strofe ca gaina boabele. În felul acesta treceau în zbor zilele, una dupa alta, fara sa ne dam seama, asteptând de fiecare data sa ne apara alte biletele, cu câte 4-5 strofe. Dupa ce am învatat-o, ma chemau colegii de camera sa le-o recit. Stând pe priciul de jos turceste, în mijlocul lor, le-o recitam si celor care nu s-au ostenit s-o învete. Fara sa simtim, viata de rob îsi urma cursul ei. Aiudul, cu ciudateniile lui, ne învatase bine de tot. Mâncarea era extrem de slaba. Frigul era parca mai tare ca de când venisem. Pe nesimtite, puterile ne paraseau. Într-un colt, pe priciul de jos, în dreapta catre geam, aveam eu locul lânga Mihai Tomus, un mot cu multa dragoste. Ma împrietenisem cu el. Inginerul Câmpeanu si aici pornise, seara de seara, sa ne povesteasca din ispravile lui si din atâtea carti citite. Prin luna martie, fac un icter de toata frumusetea. Nu mai puteam sa manânc. Ce eram eu slab si pâna acum, dar de data asta devenisem o stafie. Ramasesera numai ochii de mine, mari si boldanosi, iar în jurul lor, galben ca turta de ceara. În situatia aceasta, gardianul de pe sala raporteaza conducerii de boala mea. Dar, nici o miscare. Eu pe mai departe îmi duceam amarul de osândit. Resemnat, cu tinta în necuprins, nadajduiam în Dumnezeu. Pe vremea aceea la Aiud se murea pe capete. Asistenta medicala era aproape inexistenta. Nu era celula sa nu fie bolnavi în ea. Asa se anunta anul 1950 în Aiud. 

 

LA CELULAR 

 

Nu dupa multe zile se deschide usa de la camera noastra. Un sanitar în halat alb ma anunta sa-mi fac bagajul si sa ies afara. Nedumerit si pierit de tot, îmi iau ramas bun de la toti ai mei, cu care venisem de la Timisoara si, cu bocceaua sub brat, ies afara. Cu multi dintre ei aveam sa ma mai întâlnesc în fabrica. Dar, cu unii din ei, n-aveam sa ma mai vad, cum au fost parintele Ioja Sinezie si Tomus Mihai. Ajuns pe sala, cu bocceaua sub brat, balabanindu-ma mergeam dupa sanitar. Iesim din sectie, traversând drumul, intram în Celular. Nu mai fusesem niciodata aici, cum de altfel nici în Aiud. În fata ochilor se desfasura grandoarea iadului sofisticat, iadul secolului XX. Infernul lui Dante. M-am cutremurat. Se parea ca-i un colos, haotic dimensionat si construit. Arata ca un infern fara sfârsit, cu nenumarate usi zavorâte mestesugit, cu plasa de sârma între etaje si un târsâit de pâslari al pazei si plantoanelor de pe sala. Nu era voie sa bocaneasca pe coridoare. Ca furii, spionau fiecare usa, ascultând si vizionând pe dracescul ochi al usii. Dupa sanitar, cu sufletul la gura, urc etaj dupa etaj. Credeam ca nu se mai termina. Ne oprim la etajul III, celula 309. Pe aripa scurta, cu fata spre sectia a II-a. Gardianul deschide usa si-mi face vânt în celula. În fata mea, trei stafii, stând pe prici sub geam, se zgâiau la mine. În urma mea, zdrannng... si usa se închise cu un scrâsnet de zavor. Cum oi fi aratat eu la înfatisare, nu pot sa mai stiu, dar cert este ca cei trei se uitau la mine ca la altceva. Parca eram din alta lume, galben, galben la fata ca sofranul. Primul din stânga vine la mine si se prezinta - Nicolae Mares, fostul ministru al agriculturii în timpul lui Antonescu. Era inginer constructor de cai ferate. Al doilea se scoala în picioare si se prezinta, Ioan Arbore, general, fost ministru al economiei în timpul lui Antonescu. Înaintea lui Iacobici a fost seful Marelui Stat Major. Al treilea vine si el la mine, prezentându-se Turcu Nicolae, elev de liceu, prapadit si slab ca vai de el. Ei trei erau locatarii celulei 309 de la vestitul Celular al Aiudului. Am mai venit si eu, alt prapadit, sa sporesc numarul la patru. De-abia încapeam pe prici. Locul meu era între generalul Arbore si Turcu. Fiind cel mai prapadit, ma primisera la mijloc. Pe prici, niste rogojini tocite de vreme si de bietele noastre oase osândite erau singurul asternut al nostru în vreme de iarna si fara caldura în celula. Tevile de calorifer erau mai mult reci decât calde. Drept învelitoare aveam niste paturi roase si ele ca bietele rogojini si cu mai multe gauri. Asta ca sa stim ca ne puteam încalzi acoperindu-ne cu ele. Stateam mai mult pe prici, cu patura în spate. Strain printre ei, colegii mei de la 309, gândul îmi zbura la cei pe care i-am lasat în sectia a II-a, timisorenii mei. Acum, departe de ei, parca-i vedeam mai bine pe fiecare în parte. Mai mult, îmi amintesc de ing. Ion Constantin, stând pe priciul de jos, în mijlocul nostru, si povestindu-ne. Era cunoscut de toti, mai ales de grupul de ingineri din Politehnica Timisoara, asistenti si profesori universitari. De multe ori, cu durere în suflet, dar în lumina adevarului, ne punea la curent cu multe greseli întâmplate în Banat, însa în acelasi timp scotea în evidenta si lucrurile bune. De la el am aflat o multime de lucruri întâmplate în organizarea rezistentei din Banat. Cu spirit critic, îsi asuma multe din greselile facute de noi toti, necunoscând îndeaproape inamicul din fata - comunismul. Parca si acum îl aud cum ne spunea, revoltat ca noi nu ne dam seama, ca toti comunistii, comunismul mai bine zis, nu renunta la telul lor final, ori de câte ori ar fi înfrânti. O iau de la capat cu lupta lor. Înca mai mult, chiar daca nu reusesc sa obtina o victorie într-o generatie, o predau la cei ce vin dupa ei. Era convins si constient de diavolismul din ei si de vointa ferma de a câstiga teren. Concluzia era ca noi ne gasim cu ei într-o lupta pe viata si pe moarte. Asta se întâmpla în anul 1950 la Aiud. A trebuit ca timpul sa dovedeasca, în mod cert, ca cele afirmate de Ion Constantin sunt si azi de actualitate. Acum, când scriu, trecut de 80 de ani, Ion Constantin este tot lucid su cu multa seninatate, ne îndeamna la unitate si lupta cot la cot. Si acum, în fata noastra, Comunismul lupta cu aceeasi tenacitate. Din pacate, unitatea noastra nu mai este aceeasi. S-a destramat. Orgoliile, reaua credinta i-au luat locul. Neîntelegerea lucrurilor, incapacitatea omului, uneori fac loc dezmembrarii. Goana dupa marire duce la neunitate. În concluzie, Ion Constantin ne sfatuia atunci sa nu desconsideram inamicul, comunismul de fapt, ci sa-l luam asa cum este el, diabolic, tenace si neîndurator. Sa nu uitam, ne spunea el, ca ei, rusii, fac politica mondiala. Pun la bataie vagoane de aur pentru a-si face drum în telul lor. Trebuie sa stim ca în fata noastra este un colos. Acest colos ne vrea noua moartea cu orice pret. Si-n prezent am ramas, noi românii, dusmanul numarul unu pentru rusi. Aceste lucruri auzite atunci, în anul 1950 la Aiud, de la Ion Constantin, aveam sa le mai aud, peste ani, în 1960, de la Ion V. Georgescu, care facuse 11 ani de lagar în Siberia, la Vorkuta si Verhoiansk, polul frigului. Îi cunoscuse la ei acasa pe rusi. Azi, când vremurile sunt atât de grele, când neamul românesc este la grea cumpana, când toti se napustesc asupra noastra ca lupii, noi suntem dezbinati. Orgoliul si veleitatile ne pustiesc sufletele. Ura a luat locul dragostei si minciuna locul adevarului. Ba mai mult, ne pretam unii dintre noi sa denigram pe cel ce a mers în rând cu noi pe baricada. Stiut este ca la vremurile grele, vremuri mari, trebuiesc oameni mari. Azi... vremurile sunt mari, dar... oamenii sunt mici. Singura cale de salvare este sa ne întoarcem la Icoana. Sa ne întoarcem de unde am început lupta pentru ridicarea neamului. Numai în jurul altarului gasim calea spre biruinta. Uniti în jurul Bisericii sa cautam biruinta. În singuratatea mea, pe priciul de la 309, gândul îmi zboara la ing. Nicolae Cristetiu. Cu el si cu tatal sau legasem o prietenie. Tatal sau, Pavel, a fost secretarul Politehnicii. Înaintea lui, ca secretar a fost unul Ioan Berzescu din Teregova. Noi, în comuna îi spuneam Bârsascu. A fost nepot al învatatorului Petru Berzescu de pe timpul Austriei. În comuna lumea îi spunea Patru Dascalul. De la familia lor a ramas si cartierul nostru din comuna cu numele de "Bârsesti". Un fiu al lui cu numele de Ion Berzescu a fost delegat la adunarea de la Alba-Iulia în 1918, când s-a facut Marea Unire. De fapt, cei mai multi cu numele de Berzescu, în comuna, locuiesc în acest cartier, unde de altfel m-am nascut si eu. Auzind Pavel Cristetiu de numele meu, m-a întrebat daca nu sunt cumva ruda cu fostul secretar al Politehnicii. I-am spus ca nu sunt ruda apropiata cu el, dar am locuit pe aceeasi strada. Cu Nicolae Cristetiu ne-am gasit cunostinte comune. Era prieten bun cu o fata de la Teregova, Bica Felicia. Liti îi spuneam noi în comuna. Studiase conservatorul la Timisoara, sectia Canto. Am copilarit si am crescut cu ea împreuna. Suntem chiar rude. Mama mea a fost din familia lor, Bica. Nicolita Cristetiu îmi povestea de prietenia lor, iar eu de copilaria noastra. Demn de retinut este un lucru extrem de important, povestit de Nicolita. Ne spunea el, cu mult haz, ca dupa terminarea facultatii, ajungând inginer, era putin dezorientat. Nu stia ce-i de facut ca sa poti câstiga si tu un ban mai mult. Deodata îi vine inspiratia sa se duca la scoala de instalatori de apa. Zis si facut. Se înscrie la una din aceste scoli cu durata de trei ani. Iata-l si ucenic pe Nicolita al nostru, ditamai inginerul. La terminarea cursurilor de trei ani, directorul scolii îi cere diploma de bacalaureat pentru a-i putea face diploma de meserias instalator de apa. Cristetiu îi duce diploma de inginer. Directorul, când vede treaba asta si anume ca-i inginer, intrigat cumva, îi spune: 

- "Pai, bine domnule, de ce nu mi-ai spus de la început ca esti inginer?" 

- "Nu v-am spus pentru ca am vrut sa învat meserie. Dac-ati fi stiut lucrul acesta, m-ati fi corcolit si n-as fi învatat meserie. Asa, iata-ma si instalator de apa, cu diploma la mâna." 

Se împlinesc acum aproape 50 de ani de când am trait acele vremuri în blestematul acela de Aiud. Si acum traiesc parca din plin acele clipe de iad. Dintre cei de la camera 28, sectia a II-a, numai cu ing. Viorel Demian si cu ing. Ion Constantin m-am întâlnit în 1994, la Aiud, în ziua de 14 septembrie, la sfintirea monumentului. Stând tacut pe prici, lânga generalul Arbore Ion si Nicolae Mares, gândurile mele zburau hat departe, peste munti si vai, dealuri si vâlcele, la cei de acasa, care, de buna seama, cu lacrimi în ochi se gândeau la noi, cei naclaiti în sânge si rosi de atâtea boli abatute asupra capului nostru. Stând pe prici, mai mult turceste, lânga generalul Arbore, cu boala în oase, îmi duceam amarul si osânda-n spinare. În fiecare zi pe la orele 10 venea un sanitar cu un planton si-mi aducea laptele într-o gamela. Fiind bolnav de icter eram trecut la regim. Laptele pe care-l primeam era preparat din praf de lapte. Mâncarea o primeam tot de la regim, separat. Era parca fara nici un gust. Asta poate ca de unde eram bolnav, nu aveam nici o pofta de mâncare si nici ea nu avea vreun gust. Nu dupa mult timp, în celula noastra mai este vârât pe usa un om mai mult înalt decât scund, brunet la fata. Parea putin adus de spate. Daca bine-mi amintesc, se prezentase cu numele de Nedelcu, locotenent. Pe prici nu mai avea loc. Se aciuieste si el pe podea, lipit de peretele din dreapta cum intri pe usa. De acum eram cinci în celula. Spre norocul nostru, al celor de la celula 309, nici unul din noi nu era cu artag. Nu eram pusi pe cearta. Era multa liniste. Toata ziua ascultam la cele povestite ba de generalul Arbore, ba de Nicolae Mares. Ca mai batrâni, pe lânga faptul ca au fost ministri în timpul lui Antonescu, mai aveau de povestit si cele petrecute într-o viata de om. De multe ori uitam de mine si de boala mea, ascultând-i cu nesat. Asa se face ca noi, cei mici si de jos, ne faceam acum intrarea în lumea care odata a condus destinele acestei tari. Când venea vorba de maresalul Antonescu, îl priveau dintr-un unghi cu totul aparte, în mod critic. Acum îi gaseau toate pacatele. Istoria începuse sa-l judece. Ca fosti apropiati colaboratori, cunosteau multe lucruri si bune, si rele. 

1. Dintr-un început condamnau actul de la 23 august 1944. Condamnau atitudinea regelui Mihai I fata de Antonescu. 

2. Au optat pentru initiativa Maresalului de a iesi din razboi. Din timp, ei si-au dat seama ca Germania va pierde razboiul. Voiau desprinderea de Hitler, dar nu prin tradare. 

3. Acum, în perspectiva istoriei, conflictul dintre generalul Iacobici, Ministrul de Razboi si fostul Sef al Marelui Stat Major al Armatei si Maresalul Antonescu îl vedeau cu alti ochi. Îi dadeau dreptate lui Iacobici. Cât a putut, generalul Iacobici a frânat trimiterea pe front de noi trupe. Tragea de timp. Nu voia sa sacrifice armata pentru o cauza deja pierduta. Zilnic, noi cei mici din camera ascultam la cele povestite de cei doi ministri antonescieni. Pe rând, erau trecuti prin sita lor toti fostii ministri si generali ai armatei române. 

Asa am reusit si eu sa ascult si sa-mi dau seama de tot ce s-a petrecut în drumul parcurs de Maresalul Antonescu în timpul guvernarii lui. Cert este ca el trebuia tratat ca un erou si luptator împotriva comunismului. Nu trebuia prins printr-un ieftin siretlic si predat rusilor. Cei care s-au pretat la aceasta scamatorie vor fi judecati de istorie si-n mod sigur condamnati. Din povestirile generalului Ion Arbore am înteles multe lucruri. Era fiu de preot, ceea ce s-a si vazut în tot comportamentul lui. Se ruga tot timpul în celula. Privea lumea din jurul lui cu multa îngaduinta si dragoste. Ne ocrotea cât putea pe noi, cei din apropierea lui, ca pe niste copii. La rându-ne, fiecare din noi ne-am istorisit trecutul nostru, cu toate neajunsurile si pataniile noastre. Generalul Arbore si-a petrecut copilaria în Dobrogea, în apropierea Deltei, la Sarinasuf, unde tatal sau era preot. Mai avea un frate, professor de limba româna la Focsani. Ne povestise mult despre el, cu lucruri bune si frumoase. Avea o biblioteca mare si temeinica, de peste 10.000 de volume. Era un om de mare sensibilitate. Spre deosebire de aproape toti cei cu care el a lucrat afara, în mari functii de stat, era de o modestie rara. El credea cu toata caldura în Dumnezeu. A murit la Jilava îngrijind bolnavii. Le spala rufele de pe ei, murdare de atâta boala, rugându-se lui Hristos. Nu stiu cum o fi fost în libertate, dar aici în temnita l-a gasit pe Dumnezeu. A fost un om de o mare tinuta morala. Nu l-am auzit o data bârfind pe cineva. De câte ori Nicolae Mares se mai scapa de mai vorbea de rau pe cineva, el îi spunea: 

- "Mai Nicolae mai, nu vorbi cu pacat de oameni, ca numai Dumnezeu stie ce-o fi fost în sufletul lor, de-or fi gresit. Nici noi n-am fost mai buni." 

Adeseori ne povestea lucruri din copilaria lui, de felul cum a reusit sa razbata în viata. A parcurs drumul, în cariera lui de ofiter, de la sublocotenent si pâna la gradul de general prin puterile lui, fara a fi ajutat de cineva din afara. 

 

CARE VREI MURI 

 

Era prin luna aprilie 1950. Pe Nicolae Mares, într-o buna zi, de dimineata, dupa deschidere, îl striga un ofiter cu lista în mâna sa-si faca bagajul si sa iasa afara. Tiptil, putin adus de spate, destul de firav, cu bocceaua sub brat, îsi ia ramas bun de la noi si iese afara. Târziu am auzit, când deja eram liber, ca a fost dus la Sighet, unde a si murit. De la plecarea lui am ramas iarasi patru. Vizita medicala se facea o data pe saptamâna de catre medicul civil al închisorii, într-o celula special amenajata. Pe sala, ca planton era si unul, Giury pe numele lui, ungur de origine. Înainte de vizita umbla ca o vijelie, de la celula la celula, strigând cât îl tineau plamânii: 

- "Care vrei muri! Care vrei muri! Care vrei muri!", tragând zavoarele de la usi, de sa le rupa, nu alta. 

La început nu stiam ce-o fi cu asta. Generalul Arbore îmi spune însa ca-i vizita medicala. Cine vrea sa mearga la medic se îmbraca si iese pe sala. Ma ridic si eu si ma iau dupa ai mei. În frunte era generalul si dupa el eu. Când am iesit pe sala, deja coada se formase. Ne asezam si noi la coada, încheind rândul. Rezemati de perete, oamenii vorbeau între ei. De-abia ne mai vedeam unii cu altii, din celulele vecine. Erau scoase cam 5-6 celule deodata. În timpul asta îl vad pe Arbore ca-l ia de mâna pe un batrân, mai mic de statura ca el, brunet, si-i spune: 

- "Mai Iacobici, vino sa-ti prezint pe un banatean de-al tau de la Teregova, professor de meserie si-i tânar de tot." 

Eu, sfios din fire, dar mai bine zis timid, dau mâna cu el. Cu multa afectiune mi-o strânge, bucurându-se ca mai vede pe cineva dintr-ai lui, din acel colt de tara, care a avut curajul sa înfrunte urgia comunista. - "Ma bucur mult de tot ca va cunosc, d-le Berzescu. Eu sunt din Armenis de nastere. Numele d-tale mi-e tare cunoscut. Pe tatal d-tale nu cumva îl cheama Gheorghe?" 

- "Ba da, d-le general, Gheorghe îl cheama." - "Sa stii, frate draga, ca o verisoara de a mea, Iconia, a fost casatorita cu unul Ion Berzescu din Teregova. Eu sunt varul ei primar, parintii nostri, frati. 

- "D-le general, o cunosc foarte bine pe matusa Iconia. Doar în bratele ei am crescut. Sotul ei, uica Ion, a fost varul primar al bunicului meu, Ion. Tatal meu, Gheorghe, tot în bratele ei a crescut. Locuiam în aceeasi casa mare, facuta din caramida din timpul Austriei." 

M-a mai întrebat de multi oameni din Teregova, pe care-i cunosteam bine. I-am mai spus ca atât bunicul meu, Ion, traieste, cât si uica Ion, sotul Iconiei, traieste. I-am lasat în viata. S-a bucurat nespus de mult. Asa l-am cunoscut si eu pe generalul Iosif Iacobici, fostul ministru al Apararii Nationale si înainte de asta Seful Marelui Stat Major. De atunci, de fiecare data când Giury ne scotea la vizita medicala, ne întâlneam pe sala. Dupa mai mult timp de regim alimentar, fara nici un medicament, icterul meu dispare. Am trecut cu masa la comun. Scapasem eu de necazul bolii de ficat si cade fratele meu de suferinta, Turcu. Se îmbolnaveste de plamâni, începe sa faca febra mare, sa tuseasca si sa nu mai poata mânca. Batem în usa, raportam ca-i bolnav destul de grav, dar nimeni nimic. Nici n-au venit sa-l vada, cel putin. La vizita medicala, medicul se multumea cu consultul. În rest, nimic. Fara nici un fel de tratament, îsi ducea boala cu resemnare. Noaptea transpira si tusea întruna. Dupa cum am mai spus, pofta de mâncare nu avea. Sub ochii nostri, la sfârsitul lui aprilie 1950 s-a stins. A murit întins pe prici lânga mine. Dimineata am vazut ca nu mai misca. Întepenise sub patura zdrentuita. Înca unul, pe lânga cei multi, trecuse în vesnicie, fara ca Administratia sa miste un deget, sa ia o masura. Cu buna stiinta au savârsit crima. Se înscrie în planul lor de asasinare a întregului neam românesc. Rusii, cu premeditare, urmareau exterminarea neamului nostru. Pe la început de mai 1950, ramânem în celula 309 numai trei oameni: generalul Ion Arbore, locotenentul Nedelcu si cu mine. Nu dupa mult timp, prinsera sa umble un ofiter si un civil, din celula în celula, si întrebau pe fiecare ce meserie are. Nu stiam de ce fac lucrul asta. Dupa o vreme, generalul Arbore ne spune ce credea el despre treaba asta si anume ca ei vor sa scoata oameni cu meserie în fabrica. Stând si gândind, deodata-mi vine-n minte o idee. Când mai vin prin celule, întrebând de meseriasi, eu voi declara ca sunt tâmplar. Cunosteam destul de bine tâmplaria. Nu aveam teama. Speram c-o sa fie bine. Erau zile de mai, când soarele cu razele lui începuse sa razbata si-n celula noastra. Soare de mai cu nadejdi de mai bine. Într-o zi se deschide iarasi usa celulei si întreaba de meseriasi. Eu ies în fata si le spun ca sunt tâmplar. Ma noteaza si închid usa. 

- "Ei, acum sa te pregatesti de fabrica. Pe toti care-i noteaza îi scot în fabrica", îmi spune gen. Arbore. 

În zilele urmatoare ne muta pe toti cei din celula noastra într-o alta celula, tot pe partea scurta, dar în partea cealalta a Celularului. De acolo, de pe geam, se vedea curtea fabricii. Era o vânzoleala de oameni. Se auzea destul de bine vuietul de ciocane în tabla de metal. Era atelierul de tinichigerie. Albastrul cerului vazut din celula era atât de îmbietor si de linistitor, încât pentru o clipa uitam ca suntem în temnita. Razele soarelui ne scaldau fata îngalbenita si stafidita de atâta lipsa de lumina si libertate. Toate concurau la o imagine de mult râvnita de noi, osânditii, libertatea si sanatatea. Într-o zi, gen. Arbore îmi spune iarasi: 

- "În curând vei merge la acel vuiet de fabrica si-ti vei gasi o liniste oarecare." 

În celula noastra, 309, se facea curatenie. Se varuia peste tot. Dupa terminarea varuitului ne-am mutat la locul nostru, 309. Florarul parca ne mai potolea dorul de libertate. Ne miscam mai vioi si-n celula. Speram în mai bine. Ne rugam Celui de Sus sa ne întareasca. În fiecare zi, gen. Arbore se ruga cu multa caldura, stând pe prici la locul lui. Senin, le primea pe toate câte veneau pe capul lui. Niciodata nu l-am auzit vaicarindu-se. Ca dreptul Iov, multumea lui Dumnezeu de tot ceea ce se întâmpla. Într-o buna zi, usa se deschide si un ofiter îmi spune sa-mi fac bagajul si sa ies afara. Îmi iau ramas bun de la generalul Arbore si de la Nedelcu si ies afara. Gen. Arbore îmi ureaza mult noroc. De atunci nu l-am mai vazut. Aveam sa aflu ca a murit la Jilava, îngrijind bolnavii. Dumnezeu sa-l odihneasca în pace, ca a fost un mare român si un bun crestin. 

 

ÎN FABRICÃ

 

De la etajul III, dupa ce ies din celula 309, merg în urma ofiterului cu bagajele sub brat. Cobor de-abia rasuflând scarile, cu ofiterul în fata. Ajungem la etajul I, în fata unei celule, pe aripa lunga, pe partea dreapta a Celularului. Nu mai stiu bine ce numar avea celula, parca 31, dar sigur nu mai sunt. Dupa noi era si seful sectiei, un gardian cu cheile în mâna. Îmi deschide usa invitându-ma sa intru în celula. Acolo era altfel decât la 309. Erau patru paturi de fier cu saltele curate, cearceafuri, perina si paturi bune. Mi-am lasat bagajul pe patul de jos, din dreapta camerei si am iesit afara dupa ofiter. La iesirea din Celular erau mai multi detinuti încolonati, toti ca mine, pentru fabrica. Afara ne astepta un civil, de statura mijlocie. Statea linistit, cu un bat în mâna si cu privirea tot în pamânt. Parca ar fi cautat ceva. Când m-am atasat grupului, a zis: 

- "Hai sa mergem!" 

Mai târziu aveam sa aflu ca era Mares, directorul fabricii. El, în fruntea coloanei, iar noi, dupa el, spre fabrica. Intram pe poarta în fabrica. De cum am intrat, ne-a si luat în primire o zumzaiala, un du-te-vino al oamenilor, cu treaba si fara treaba. Arata curtea aia ca un furnicar. Se miscau în toate partile. De la intrarea în fabrica, în stânga, un gater, cu doua pânze, scrâsnea ritmic la un bulvan de brad, taindu-l în scânduri la dimensiunea ceruta. În dreapta, mai la distanta, erau birourile fabricii, unde lucrau de zor o multime de ingineri proiectanti. Cu gaterul în continuare era sala strungurilor în lemn. Acolo zbârnâiau daltile înfipte în lemn, mânuite de buni mesteri strungari. Erau colegii nostri, fratii nostri de lupta. Acolo lucra si prietenul meu bun Mihai Puscasu, azi trecut întru cele vesnice. De la strunguri intrai în atelierul de rotarie, unde aveam sa lucrez eu multi ani de fabrica. Legate de rotarie erau atelierele de tâmplarie, cu specificul lor de lucrat în lemn, usi, ferestre, mobila si tapiterie. Pe partea dreapta, cum intrai în fabrica, dupa birouri, se desfasurau atelierele de fierarie, tinichigerie, paturi, forja si altele. Dupa aceste ateliere venea si atelierul de jucarii. Dupa ce toti am intrat în fabrica, aproape de poarta, Mares se opreste în fata noastra, cu lista în mâna. Eram numai ochi si urechi. Asteptam sa vedem care-ncotro va merge la locul de munca. Pe lânga Mares erau mai multi gardieni, sefi de ateliere. Asteptau si ei repartitia. Eu ajung la atelierul de jucarii, cu înca vreo câtiva ca mine. Ne preda unui detinut, mai rasarit parca, îmbracat si el în zeghe ca toti detinutii. Sunt repartizat la o masa unde se confectionau jucarii. Cel care ma luase în primire se si ocupa de mine, aratându-mi ce trebuie sa fac. De prima data îmi da niste placute de lemn pe care trebuie sa le slefuiesc. Zis si facut. M-apuc de lucru. Cel care m-a luat în primire era un detinut de drept comun, cu numele de Movila. Era un om tare bun si echilibrat. Si-a dat seama pe loc ca noi de-abia am apucat sa scapam de Celular si sa mai prindem un pic de libertate, schimbând mediul satanic de oprimare. Acest Movila era seful atelierului de jucarii. Toti cei din atelier îmi erau necunoscuti, desi erau toti politici. De fapt n-aveam de unde sa-i cunosc, ca, de la Timisoara, n-am mai iesit niciunde din celula ca sa-i pot cunoaste. Aceasta a fost, de luni de zile, prima mea iesire din celula, printre oameni, afara de iesirile la vizita medicala pe Celular. Totul parea nou pentru mine, necunoscut. Adesea ma întrebam pâna unde se poate merge în nesiguranta asta si ce-o aduce ziua de mâine. Nu-mi dadeam seama atunci ca de fapt aceasta-i o caracteristica a gulagului, cu mijloacele lui de oprimare. Toate încercarile de suprimare a omului de catre om nu sunt altceva decât consecintele înclestarii în lupta dintre bine si rau. Fabrica lucra în trei schimburi. Cei de la jucarii lucrau numai în schimbul întâi, de la orele 6 la 14. La iesirea din fabrica, luam masa de prânz. De acolo, liberi fiecare dupa luarea mesei, ne îndreptam spre Celular. Ajuns la celula mea, gasesc înca doi detinuti, la patul lor, punându-si traista cu gamela la capul patului. Nu-mi mai amintesc cine erau acei colegi de camera dintr-un început. Mi-am pus si eu traista la capul patului. Eram patru oameni în fiecare celula. Ce n-am observat de la început a fost faptul ca în celula nu era tineta pentru nevoile noastre. Fiecare mergea la WC-ul din capul coridorului. Usa de la camera era permanent deschisa, zi si noapte. Dintr-o data, alt regim de camera si alte conditii de viata. Ne apropiam de cele normale, spre deosebire de animale. Ma preocupa lucrul din fabrica. Asa ajunsesem la o oarecare libertate. Ma ducea mereu, gândul la generalul Arbore, pe care-l lasasem în celula, slabit de tot, de de-abia-si tinea sufletul. Ridicam ochii din curtea fabricii si priveam acel colt de Celular, unde stiam ca-l lasasem pe Arbore. Vocea lui blajina si dragostea fata de om îl defineau ca pe un adevarat parinte. Ajuns la un oarecare confort, adesea ma gândeam la el, care dormea tot pe prici, cu o rogojina ferfenita si o patura, veche de când lumea, roasa de vreme si gaurita. La atelier, dupa o vreme, de la slefuit am trecut la confectionat piese pentru jucarii. Timpul trecea repede, repede de nu-ti venea sa crezi. Mâncarea în fabrica era mult mai buna. Începusem sa cunosc lumea de acolo. În fata mea, la jucarii, slefuia de zor un om, slab la fata, de statura mijlocie si cu privirile vii de tot. Era numai viata în el. Destul de comunicativ, se uita insistent spre mine. De la o vreme, ma întreaba cine sunt si de unde vin. Cu o oarecare retinere, îi raspund la întrebarile lui. La rându-i, îmi spune si el cine-i si de unde vine. Era parintele Dumitru Mitoiu, care fusese preot în comuna Bacesti, judetul Vaslui. În legatura cu numele meu de botez, Atanasie, face o gluma, nesarata un pic, dar fara rautate în continut. 

- "Cum de porti numele unui mare sfânt, Atanasie cel Mare, patriarh al Alexandriei? Tu nu-l meriti." 

M-am uitat lung la el, fara sa-i raspund. Nu stia ca terminasem si eu teologia. Si-a dat seama de gafa facuta, încercând sa se poarte frumos cu mine. Îmi cauta prietenia. Aveam sa devenim buni prieteni. Avea un suflet mare si curat. Eram ca doi frati, de ne spuneau cunoscutii nostri ca suntem de nedespartit. Era cu 5 ani mai mare ca mine, nascut în 1916. Facuse teologia si dreptul la Bucuresti. L-a avut ca professor pe Ion V. Georgescu, caruia studentii îi spuneau: "Hunul". I-a mai avut profesori pe Nichifor Crainic, pe Tudor Popescu, Nae Popescu si altii. În mai 1950, intrasera multi detinuti în fabrica. Ca-ntotdeauna, când se faceau miscari mari de oameni, dintr-un loc într-altul, ofiterul politic avea activitate intensa. Zilnic erau chemati la el câte 2-3 oameni din fabrica. Se recrutau informatori. Mereu altii si iar altii. Învatasem un lucru, sa nu leg discutii cu nimeni pe linie politica si nici sa-mi dau pareri asupra conducerii de stat. S-au facut destule încercari asupra mea. Nimanui nu i-am vorbit despre activitatea mea din libertate. Am uitat sa va spun o întâmplare de-a mea, cât eram la Celular cu generalul Arbore, la 309. Într-o zi, pe la sfârsitul lui aprilie, vine frizerul sa ne tunda si sa ne barbiereasca. De fata tot timpul era si gardianul, seful sectiei. Peste cizme avea încaltati niste pâslari, ca sa nu faca zgomot când se deplasa de la usa la usa, ascultând cele vorbite în celula. Aici, în timpul tunsului, stând de vorba cu noi, învârtea niste chei pe dupa deget. Deodata se întoarce spre mine si ma întreaba de unde sunt si cu ce am cazut. Îi raspund ca am cazut cu Spiru Blanaru din Teregova. Când a auzit de Teregova, a sarit în sus spunând: 

- "Ce ma, tu esti din Teregova? Acolo banditii aceia au tras în oamenii partidului si i-au omorât? Voi ati luptat împotriva partidului comunist? Ma, voi trebuia sa fiti toti omorâti. Stii tu asta?" 

Numaidecât, iese afara pe sala si-i cheama repede pe mai multi gardieni din Celular, strigând: 

- "Mai, tovarasi, mai, ia veniti repede aici sa vedeti si voi un bandit din Teregova, care a tras în noi sa ne omoare pe toti. Sa vedeti si voi cum arata un mare bandit." 

Atâta mi-a trebuit. Tin-te acum la scandal. Generalul Arbore ramasese consternat. Vin repede vreo trei gealati, toti cu pâslari în picioare, si se holbau la mine ca la alta aratare. Unul dintre ei, ca sa se afle în treaba, îmi pune întrebarea: - "Ce ma, voi ati vrut sa darâmati Comunismul? Aici o sa-ti putrezeasca oasele. Sa stii!" S-au uitat la mine ca la urs si s-au dus. Nu stiam peste ce am dat. Asa din senin, belelele curg pe capul tau, numai prin faptul ca esti român si crezi în Dumnezeu. De abia atunci mi-am dat seama si am observat ca într-adevar luptele de la Pietrele Albe au avut un mare rasunet în lume. Politicul ma cunostea însa foarte bine dupa dosar. De aceea a si insistat prin altii sa ma capteze în rândul informatorilor. N-au reusit. La jucarii am stat un an de zile. Ajunsesem sef de echipa, bucurându-ma de aprecierea lui Movila, seful de atelier. În anul 1951 începusera sa nu mai confectioneze asa multe jucarii. Numarul muncitorilor s-a mai redus. Atât eu cât si parintele Mitoiu, nefiind agreati politic, am fost dati la munca cea mai grea din fabrica, sectia de prelucrare a lemnului, la Rotarie. Asa se face ca am ajuns eu împreuna cu Mitoiu sa lucram la roate. Ma întorc iarasi pentru o clipa la jucarii, marturisind trairi interioare, de o mare cuprindere sufleteasca, tinând de cruda realitate, Libertate-Robie. Lucrând cu migala la jucarii, gândul meu zbura adesea la cei dragi de acasa. Aveam un fiu de trei ani, la ora când, prin mâinile mele, treceau jucarii, una mai frumoasa ca alta. Ma întrebam de multe ori daca si copilul meu avea în mâinile lui vreo jucarie din cele facute de noi, ca sa se joace cu ea? La ora aceea, nu numai eu gândeam asa, ci toti care aveau copii acasa. Gândul nostru zbura la ei, vazându-i cu traista plina de jucarii. La vremea aceea, noi toti, cei întemnitati, eram niste jucarii în mâinile destinului, parca. Viata se juca cu noi atât de crud. Cu noi care am îndraznit sa zicem NU raului, sa ne opunem cu pretul vietii puhoiului din rasaritul satanizat. 

 

LA ROTARIE 

 

Daca am îndraznit sa ma opun si sa nu primesc a lucra cu politicul, am ajuns la Rotarie, unde se muncea din greu. Puteam sa ajung la tâmplarie, unde se lucra mult mai usor, sau la mobila fina, unde multi din prietenii mei lucrau. Acolo lucra si Ion Bohotici, Dumnezeu sa-l odihneasca în pace, ca el a fost primul care a venit la mine si m-a încurajat. La rotarie am fost dat împreuna cu parintele Mitoiu. Nea Mitu, îi spuneam eu. S-a apropiat de mine ca un frate mai mare. Era o fire iute la mânie, dar si cu multa dragoste fata de om. În închisoare s-a purtat cu multa demnitate. Atelierul de rotarie era legat de sala strungurilor în lemn. Acolo erau asezate tot felul de tejghele si cai de confectionat rotile. Toate se desfasurau de la cele mai simple piese pâna la roata data gata pentru fierarie, la încaltat, cum îi spuneau ei în limbajul tehnic al lor, unde se puneau sinele de fier. Ne-am asezat si noi la o tejghea, unde ni s-au dat niste spite de roata, sa le finisam, gata pentru batut în butuc. Seful atelierului era Nicolae Pitaru din Negresti, jud. Vaslui, deci moldovean. Nicolae al nostru era un om foarte bun, rob ca si noi, crezând cu multa putere în Dumnezeu. Era rotar de meserie. De fapt, cei care conduceau rotaria erau cei doi maistri civili: Crisan, seful rotariei, si Dragomir, ajutorul lui. În felul cum se purtau cu noi, erau la locul lor. Întotdeauna ne aparau în fata conducerii. La începutul activitatii noastre la acest atelier, nu era fixata vreo norma. De-abia acum se aranja atelierul în plina forma. Se primise o comanda de 10.000 de carute din partea armatei. Pe lânga acestea, înca 2500 de sarete. Comanda era mare. Asa stând lucrurile, rotaria se organizeaza în trei schimburi. Pitarul Nicolae, maistru rotar detinut, ramase seful rotariei. Lucra numai dimineata. Coordonator al atelierelor, de strunguri în lemn, gaterul si al rotariei era ing. silvic Iosif Roescu. El a fost judecat în lotul lui Auschnit, Resita. De nastere era din comuna Rusca, aproape de Teregova. A mai avut un frate învatator, Ion Roescu. L-am avut si eu învatator la Teregova. Ing. Roescu s-a purtat bine în tot timpul cât a condus aceste ateliere în fabrica. Dupa aproape un an a fost schimbat. În locul lui a venit ing. Ioan Tonea, tot silvic de meserie. Noi nu prea aveam tangenta cu coordonatorul, decât numai când lua, de la sefii de sectii, rapoartele cu lucrul executat în timpul schimbului de lucru. Cel care era mereu cu noi si conducea era Pitarul Nicolae, rotar de meserie. M-am bucurat de multa încredere din partea lui. Îl cunostea foarte bine parintele Mitoiu, fiind vecini cu comunele. Comuna Bacesti, unde Mitoiu era preot, era aproape de Negresti, jud. Vaslui. Dupa ce ne-am obisnuit cu lucrul, fiind stapâni pe meserie, s-a instaurat o atmosfera de mult calm si de prietenie. De la batutul spitelor în butuci, împreuna cu Mitoiu, trecem la alta operatie, la facutul rotilor. Asta însa, numai dupa sase luni, cam spre sfârsitul lui 1951. Atelierul era destul de mare. Era o vânzoleala si o harmalaie de-ti tiuiau urechile. De la izbitul barosului de 5 kg. în obezile care trebuiau montate pe spite, la lovitul ciocanelor în daltile care pregateau butucii pentru montat spitele, la râscaitul ferastraului care taia spitele la dimensiunile cerute, apoi slefuitul spitelor, toate la un loc realizau simfonia muncii. Ca sa te întelegi cu vecinul, trebuia sa te apropii de urechea lui sau sa strigi. Ajunsesem deja la facutul rotilor. Montarea obezilor pe spite era ultima operatie a rotii, dupa care mergea la forja, unde i se monta panta de fier. Mai bine zis, se încaltau rotile. Eu lucram lânga parintele Mitoiu. Tot în toamna acestui an, la rotarie, a fost adus si Lae Orbulescu, nea Lae, cum îi spuneam noi, apropiatii lui, banatenii, mai ales. Era numai os si piele, tare slab ca fizic. Umbla greu de tot. Îi fusesera degerate picioarele. De aici si reumatismul. Parca-l vad si acum, finisând un butuc de roata. Asta-i era lucrul lui. Cu dalta si ciocanul ajusta spatiile de la butuc, unde veneau batute spitele. Mai mult vorbea decât lucra. Pe atunci, norma se cerea pe echipa, nu pe om. Mai târziu, în anii 52-53, lupta de clasa se ascutise, administratia încalecându-ne cu normele. Vom vedea ce am realizat si cu normele când voi ajunge la anii respectivi. Pe lânga Lae, mai era si Nelu Cristea, si Gheorghe Ungureanu. Destul de des venea la el Aurel Cadareanu de la strunguri în lemn. La începutul lui 1952, Mitoiu ajunsese seful echipei de rotarie. Devenisem buni rotari. Tot aici, cu noi, mai venise si Petru Hamat. Toti trei eram în acelasi schimb. Lucrul de la executarea rotilor cerea multa atentie. De multe ori mai venea si câte un control de calitate, unde de obicei ieseam bine. Întotdeauna ne faceam un plus de roti peste norma. Asta, pentru a avea rezerve, când nu realizam norma pe echipa. Lucrul acesta nu-l stia nimeni, decât numai noi trei, Hamat, Mitoiu si cu mine. În fiecare zi, la terminarea lucrului, venea ing. Tonea si lua situatia. Nea Lae însa, niciodata nu-si facea norma la butucii lui. Cu toate astea, se simtea tare bine în echipa. Cât am putut, l-am ocrotit. Adesea îi spuneam sa fie atent numai când vine vreun gardian sau altii mai mari, când va trebui, în cazul acesta, sa dea de zor cu ciocanul în dalta, sa mearga, ca de restul ne îngrijim noi. Eram ca-ntr-o familie. Realizasem o unitate de credinta si de fratietate între noi. Aveam multi vrânceni printre noi, fiii Vrâncioaiei din legenda. Le-am uitat numele. Numai de Toader Bahna mi-aduc aminte, un flacau frumos, înalt si destul de voinic. Nu dupa mult timp, Mitoiu ajunge la operatie de apendicita la spital. În timpul acesta, eu îi tin locul de sef de echipa. Cât a fost în spital, m-am descurcat destul de bine cu normele. Cu ing. Tonea m-am înteles. Comenzile, fiind mari pentru noi la rotarie, nu puteam sa le facem fata. Eram 105 oameni la rotarie, acesta fiind unul din marile ateliere din fabrica. Totul se facea din mâna. Cel mai greu era la finisatul rotii. Dupa ce se bateau obezile, roata trebuia curatita pe cant, ca sa fie un cerc bun. Urma dupa aceea curatatul fetelor. Obezile, fiind facute din lemn de esenta tare, se curatau tare greu. La rindea nu se lasau prea usor la curatat. Dupa o mai îndelungata chibzuinta a inginerilor în frunte cu Tonea, au facut doua freze de curatat, una pentru cant si alta pentru fete. La început mai sareau aschii cam prea mari din roata, dar pâna la urma, totusi, s-a reusit. S-a facut, un pas mare pentru rotarie. Cât despre cei care lucram la facutul rotilor, numarul nostru a crescut. În schimb, o data cu realizarea frezelor, cei care bateam obezile am fost scosi din atelier. Platiseram deci facutul frezelor. În locul nostru au fost instalate frezele si strungul pentru butuci. Tot ce tinea de rotarie se instalase în locul nostru. De acolo, de la scut, unde iarna, de bine, de rau, mai aveam putina caldura, ne-am mutat afara, într-o baraca, facuta numai pentru depozitarea materialului. Peretii erau din scândura. Distanta dintre scânduri era mare. Puteai baga si mâna pe unele locuri, printre scânduri. În mijlocul baracii era instalata o soba mare din tabla, unde puneam lemne cu nemiluita, pâna se rosea. Dar... ce folos? În fata te pripeai, iar în spate înghetai. Asa am lucrat o parte din iarna lui 1951-1952 si cea din 1952-1953 în întregime. În schimbul nostru la roate, lucram numai noi trei, Mitoiu, Hamat si cu mine. În vremea aceasta, în Aiud, din partea biroului politic se încerca o reeducare. Se luasera dupa Pitesti, unde în mod dracesc s-a recurs la anularea tuturor potentelor spirituale ale omului. Cum de altfel s-a actionat si la Gherla, cu tot arsenalul satanic de la Pitesti. Din partea conducerii, însarcinat era unul Dorobantu cu actiunea de reeducare. Iar din partea detinutilor era Pânzaru Constantin. Ca oriunde, si aici la Aiud, reeducarea era precedata de organizarea retelei de informatori. Aceasta functiona ca acele de ceasornic, mai ales ca cei mai multi venisera de la Pitesti. În fabrica, o multime de informatori aveau functii de raspundere, de control al muncii de calitate si al productiei. Ba, mai încercasera sa se strecoare si-n fiecare atelier, cu scopul de a sparge normele, obtinându-le din zi în zi tot mai mari. Cu un cuvânt, începusera lupta împotriva noastra. Noi, la rândul nostru, cei care ne uniseram în lupta împotriva lor, reactionam prompt la fiecare încercare a lor de patrundere si perturbare a sistemului de munca si a armoniei din cadrul echipei. La rotarie mereu ne dadeau târcoale. Parca ne studiau în vederea unei anulari sau chiar a disparitiei unuia dintre noi. Pe la sfârsitul anului 1951, vin o multime de noi oameni în fabrica. Printre ei erau multi studenti de la Pitesti. Stiam prin ce trecusera ei si înca mai îndurau si acum. Ma cheama, prin octombrie 1951, Ion Bohotici la el, în timpul liber de masa dupa prânz. El lucra la mobila fina, unde sef era Ordeanu. Stau de vorba cu el asupra atitudinii ce trebuia luata în fata studentilor veniti de la Pitesti. Îmi spune sa fiu atent si rezervat. Sa nu dau curs liber sentimentului de prietenie. Daca vreun vechi cunoscut sau fost prieten vine la mine, sa fiu întelegator, dar rezervat. 

 

LA OFITERUL POLITIC 

 

În acest timp, când fabrica fierbea în organizarea reeducarii si când reteaua de informatori se structura, eu sunt chemat la ofiterul politic, cam pe la orele 10 înainte de masa. Era o toamna cu mult soare. Si ziua se anunta frumoasa si calda. Parca era o vara târzie. La ofiterul politic am stat vreo doua ore. Cauta sub toate formele sa ma recruteze ca informator. Îmi oferea toate avantajele în fabrica. Ba chiar si libertatea sub o forma oarecare. A încercat sa ma convinga de orientarea sanatoasa a regimului comunist. În cazul când eu nu voi primi, atunci se anunta sumbra perspectiva de a nu mai iesi din închisoare, pe lânga faptul ca mereu voi face izolari, voi primi batai si chiar promisiuni de moarte. Tin minte ca acum raspunsul pe care i l-am dat la sfârsitul discutiilor: 

- "Domnule locotenent, daca ar fi fost cazul sa colaborez cu regimul, cu securitatea, atunci întelept era sa fi facut acest lucru pâna a nu intra în închisoare, si nu acum dupa atâtia ani de temnita si privatiuni de strictul necesar unui om. Ce rost are, d-le locotenent, sa ma terfelesc acum, dupa atâta suferinta." 

- "Bine, domnule, d-ta o sa suferi, nu eu. Ai sa simti tu lucrul acesta cât ai sa stai în închisoare." 

Asa se face ca, dupa aceasta solicitare a politicului, la mine au început sa curga belelele. Când m-am întors în fabrica, se apropia masa de prânz. În repausul de masa vine Ion Bohotici la mine si ma întreaba ce a vrut politicul. I-am spus totul cum a fost si cum au decurs discutiile între noi. Iata ce ma sfatuieste Ion: 

- "Mai Tase, acum sa te tii la belele pe capul tau. Bine ai facut ca l-ai respins si l-ai pus la punct în felul asta, dar sa fii cu mare bagare de seama la cele ce faci si ce vorbesti. Cât mai putina vorba." 

Ma întreaba si nea Lae Orbulescu de vizita mea la politic. A râs si mi-a spus sa nu-mi pese si sa-mi vad de treaba. El îsi face datoria si meseria de politic, iar noi suntem obligati sa ne aparam. Ma întâlnesc si cu nea Victor Târu, caruia îi spun totul cum a fost. Ma încurajeaza si el ca toti ceilalti. Dar... un adevarat consiliu de familie l-am tinut cu Petru Hamat si cu parintele Dumitru Mitoiu. Ei erau cei mai apropiati prieteni ai mei. Zi de zi, cu ei eram împreuna. Trec zilele si eu uit de conflictul cu politicul. 

 

IARÃSI LA ROTARIE 

 

Ne bagam în iarna cu perspectiva de a lucra tot în baraca aceea afurisita, unde în acelasi timp te frigeai, dar si înghetai. Burta ardea si fundul îngheta. De multe ori, când batea vântul tare si ningea, prin golurile dintre scânduri, zapada s-asternea pe noi. Repede cu lopetile si maturile aruncam zapada afara. Altfel ne confruntam cu umezeala si noroiul în baraca. Iata ca timpul nu sta pe loc. Începutul de iarna si sfârsitul de an se savârsesc. Prindem si anul 1952, an care avea sa aduca unele schimbari în organizarea muncii în fabrica. Pâna a nu trece, de fapt, în anul 1952, tin sa va spun unele lucruri mai importante petrecute în fabrica. În cursul anului 1951, spre toamna, s-a initiat un curs de rotarie de catre conducerea fabricii, prin directorul ei, Mares. Dupa orele de lucru în schimb, cei care urmam aceasta scoala ramâneam si schimbul II în fabrica, asistând la cursuri. Profesori îi aveam pe maistrul Crisan si pe Dragomir, civili, si pe Nicolae Pitaru, detinut. Am urmat aceste cursuri, aceasta scoala, timp de 6 luni. Este drept ca la dosarul nostru este trecuta aceasta scoala si calificarea de rotar. Începând cu martisorul anului 1952, noi, cursantii scolii de rotarie, am intrat în fabrica drept muncitori calificati, meseriasi. Cu toate acestea, politicul îmi purta sâmbetele. Cauta sa ma plaseze la muncile cele mai grele. În oala asta erau si Petru Hamat, si parintele Mitoiu. Maistrii civili ne mai strecurau câte ceva din cele vorbite la administratie împotriva noastra. Într-o zi, ofiterul politic îi cere lui Mares sa ne dea pe mine si pe Mitoiu la cea mai grea munca din fabrica. Nu era de prima data când îi cerea lucrul acesta. Nici nu ne cunostea bine Mares pe noi. Vine la noi la atelier, întrebând pe fiecare cum îl cheama. Ajunge la mine si la Mitoiu. Ne întreaba de nume si zice: 

- "A, voi sunteti Mitoiu si Berzescu? Bine, nu-i nimic. Voi sa fiti linistiti si sa lucrati pe mai departe aici". 

Îl ia mai la o parte pe Pitaru si-l întreaba de noi doi. Era si Crisan acolo. Dupa discutia asta vine la noi Pitaru si ne spune despre cele discutate cu Mares. Noi, în timpul acesta, urmam cursurile de calificare. Deci, acum, când Mares ne cunostea, îi spune politicului, care iarasi insista sa ne dea la o munca grea: 

- "Tovarase ofiter, oamenii acestia sunt la munca cea mai grea. Alt loc nu mai am, asta-i. Iata, lânga noi este tov. Crisan, care îi are în primire." 

Ofiterul politic, însa, de noi n-a uitat. Era îngerul nostru pazitor. Nu ne scapa din ochi. Vine si 23 August 1952. 

 

PATRUZECI DE ORE ÎN CAMERA DE TORTURÃ

 

Era vara anului 1952, o zi calduroasa de august. Vuietul de ciocane, zanganitul de tabla, scârtâitul gaterului ce despica nemilos lemnul de brad, scrâsnetul strungurilor de lemn, geamatul obezilor de la rotarie, izbite de baroase grele, însoteau 24 de ore din 24 de ore viata cruda si nemiloasa a condamnatilor politici. În închisoare, fabrica nu se oprea din lucru. Un furnicar de oameni desculti sau lipaind în galenti de lemn se misca febril, mânat de treburi prin ateliere. Îmbracati sumar, în echipamentul vargat al închisorii, îsi îndreptau privirile spre cerul albastru, gândind la libertate. Petecul acela de cer, cu puritatea lui, ne îndemna la rezistenta. În lupta de zi cu zi, de acolo de sus primeam noi tarie si dârzenie. Pe fetele noastre se citea suferinta si durere. Ne rugam Domnului ca din suferinta sa ne faca punte spre biruinta. În jurul prânzului, la atelierul de rotarie, unde lucram, îsi face aparitia un gardian si întreaba: 

- "Cine-i Mitoiu Dumitru? Dar Berzescu Atanasie?" 

Asa, îmbracati sumar, în pantaloni si camasa, încaltati numai în galenti de lemn, ne cere sa-l urmam. Ne uitam nedumeriti unul la altul, nu mai întelegeam nimic, nu facusem nimic rau. Dupa el, cu inima tremurânda, mergem la Celular. Acolo coborâm pe scari în jos, la beci. Pe coridor, în fata noastra, se deschide o usa de fier. Cu satisfactia vizibila, gardianul ne împinge înauntru si trânteste usa dupa noi. Ne trezim în bezna. Camera nu avea nici o fereastra si nici bec. Pe jos era apa pâna la glezna. Nu eram singuri, mai se aflau si altii. Aerul era greu mirositor si umed, zapuseala ne strivea. Stateam rezemati de pereti, cu picioarele în apa. Noroc cu galentii, ne tineau de cald si ne protejau talpile picioarelor. Lipsa de aer se facea tot mai simtita. Parintele Mitoiu si cu mine, fiind lânga usa, ne vâram nasul în crapatura acesteia, sorbind aer mai curat. Pe jos, lânga perete, am gasit bucati de caramida. Le-am pus una peste alta si ne asezaram cu rândul ca sa ne odihnim cât de putin. Toti eram nedumeriti. De ce ne-au adus aici? Ne rugam lui Dumnezeu sa ne ajute sa trecem cu bine si peste aceasta încercare. Parintele Mitoiu se ruga pentru noi toti. Eram nouasprezece oameni. Când s-a deschis usa, la lumina becului de afara am vazut peretii celulei. Erau tencuiti cu ciment si stropiti cu pete mari de sânge. Cine stie câti or fi murit în chinuri, izbiti cu capul de pereti. Moartea îsi lasase pictata fata pe zidul celulei, care nu era altceva decât o camera de tortura. În întuneric, cu fetele brazdate de sudoare, cu gurile cascate dupa un pic de aer, ne rugam în tacere sa ne ajute Cel de Sus. Tot mai mult simteam lipsa de aer. Nu mai puteam respira si rezista. Un aer înecacios de urina si de fecale se simtea tot mai puternic. De la o vreme, începusera sa ne chinuie setea si foamea, dar mai ales setea. Usa se deschidea si aparea câte un ofiter, întrebându-ne ce mai vrem. Ceream apa. Pe loc, ordona unui gardian sa aduca doua galeti cu apa. În fata noastra, la ordinul ofiterului, gardianul se apropia de usa, cu vadra în mâna, ca sa putem bea. Când ne apropiam, arunca apa pe jos la picioarele noastre, înjurându-ne si îndemnându-ne sa bem apa de pe jos. Fripti de sete, priveam cum apa era aruncata pe jos. Acolo unde pluteau fecalele. Satisfacuti, ofiterul si gardianul, cu un sadism extrem, zâmbind, închideau usa. Umiliti, cu capetele plecate, ne rugam lui Dumnezeu sa ne dea tarie. Si ne-a dat. Am rezistat patruzeci de ore, fara apa, fara mâncare, fara aer, fara lumina. Am crezut si am biruit. Am învatat un lucru. 

- "Daca ai credinta si te rogi cu toata caldura sufletului tau, vei birui." 

Dupa patruzeci de ore, în ziua de 24 august 1952, la orele 7 dimineata, a venit directorul închisorii, capitanul Dorobantu, ne-a scos din camera, ne-a asezat pe un singur rând, a trecut prin fata noastra, a fiecaruia, masurându-ne de sus pâna jos, si ne-a spus: 

- "Acum mergeti în fabrica si sa le spuneti detinutilor ce ati patit în ziua de 23 August!" 

A fost o demonstratie de forta comunista împotriva noastra. Ne uitam unul la altul zâmbind. Am rezistat. Pielea s-a zbârcit pe picioare, soldurile si spatele erau întepenite, ne durea capul, dar aveam puterea de a zâmbi. Fiecare, în gând, multumeam lui Dumnezeu ca ne-a ajutat sa iesim cu bine din aceasta încercare. Tinerii de atunci suntem batrânii de azi. Nici nu mai stim cum am trecut prin viata. Radu Gyr a cântat suferintele noastre ca nimeni altul. Îndemn tinerii de azi sa preia stafeta de la noi, pentru a duce pe mai departe lupta noastra împotriva comunismului.

 Atanasie BERZESCU