Editura
MARINEASA, Timisoara 1999
LUPTĂTORII
MORTI PE CÂMPUL DE LUPTĂ
I.
PIETRELE ALBE - 22 FEBRUARIE 1949
1.
Petru Anculia-Miloi - Teregova 2. Gheorghe Urdareanu - Domasnea II. SALASUL de
lânga MEHADICA - Noaptea de 7/8 febr. 1949 1. Colonelul Ioan Uta - Lugoj 2.
Ilie Cristescu-Voica - Domasnea 3. Pantelimon Erimescu 4. E. Careba III. FENES
1. Ion Caraiman - Fenes IV. DORANIE 1. Iovan Berzescu - Teregova 2. Horea
Smultea-Crisu - Teregova
LUPTĂTORII
CONDAMNATI LA MOARTE SI EXECUTATI
Timisoara
-Padurea Verde - 16 iulie 1949
1.
Spiru Blanaru 2. Petru Domasneanu 3. Ion Tanase 4. Puschita Petru-Mutascu 5.
Romulus Maritescu
Timisoara
- Padurea Verde - 2 august 1949
1.
Aurel Vernicescu 2. Gheorghe Popovici 3. Teodor Ungureanu 4. Gheorghe
Smultea-Crisu 5. Petru Puschita-Liber 6. Nicolae Ghimboasa-Miclut 7. Gheorghe
Luminosu
Timisoara
- 1950
1.
Gheorghe Ionescu - Teregova - notar public
UN
OSTAS AL IANCULUI
Dupa
o suta de ani de la revolutia lui Avram Iancu, trei stranepoti ai luptatorului
din armata Iancului, 1848-1849, Gheorghe Berda Berzescu, se gaseau cu arma în
mâna, luptând pentru credinta si neam împotriva comunismului. Petru Berda
Berzescu, Ion Berda Berzescu, frati, si Atanasie Berda Berzescu, nepot de
frate, faceau legatura cu strabunicul lor, mos Gheorghe, ostas al Iancului,
aflati la datorie, aparând fiinta neamului românesc. Pe vremea aceea,
1848-1849, mos Gheorghe facea parte ca ostas în termen din compania de
graniceri de la Teregova a regimentului de graniceri din garnizoana Caransebes.
Toti locuitorii comunelor din raza Comunitatii de Avere se bucurau de multa
libertate prin faptul ca erau constituiti în unitati militare, înfiintate de
Maria Tereza pentru apararea granitelor imperiului, Asa se face ca strabunicul
meu, mos Gheorghe Berda se afla pe vremea aceea, a revolutiei lui Avram Iancu,
ostas al Regimentului de Granita din Caransebes. Dupa adunarea poporului
român de pe Câmpia Libertatii din Lugoj, 15-17 iunie 1848, prezidata de
Eftimie Murgu, Regimentul de graniceri, o parte din el, s-a dus în armata lui
Avram Iancu, în Muntii Apuseni. În aceasta unitate se aflau douazeci de
tineri din comuna Teregova. Printre ei se afla si mos Gheorghe Berda Berzescu.
Aceasta frumoasa istorie de familie este înregistrata de mine, stranepotul
lui mos Gheorghe, de la mos Simion Leican, unchiul bunicii mele dupa tata,
Elena Berzescu. Eu cu Ion, unchiul meu, copii fiind, pasteam oile pe dealul
Poieni, unde aveam pamântul nostru. Eram vecini cu mos Simion Leican. Fiind
nepotii lui, ne povestea multe lucruri. Printre altele ne spune si aceasta
legenda:
-
"Mai copii, sa stiti ca voi, din neamul vostru, al lui Berda, ati avut un
strabunic care a luptat în armata lui Avram Iancu. Pe vremea aceea, când el
era batrân, eu eram copil mai marisor si-l tin bine minte. Era un om mai mult
mic de statura, dar bine legat, îndesat si brunet. Datoria voastra este sa nu-l
uitati. Sa mergeti pe urmele lui, în apararea poporului nostru românesc.
Vedeti voi, ca si acum toti vor sa ne sara în cap si sa ne sfâsie."
Iata
deci, un mesaj al lui mos Gheorghe pentru noi cei de azi. Cuvintele de atunci,
ale lui mos Simion Leican, au dospit în sufletele noastre. În adâncul
fiintei noastre, ele si-au gasit loc, asteptând clipa de a tâsni. Au tâsnit
din fiinta noastra exact dupa o suta de ani de la lupta Iancului. În arc
peste timp, lupta Iancului de atunci se lega cu lupta vremurilor noastre, pe
viata si pe moarte împotriva comunismului. Parca era ca acum. Ma vad cu
pistolul în mâna pasind în sus, pe coasta dealului Tomnacica, alaturi de
uica Patru si uica Ion, fratii tatalui meu. Ma conduceau spre Slatina-Timis,
împreuna cu Martin Moatar si Martin Copaceanu, prietenii si camarazii mei.
Fusesem la o întâlnire cu Spiru Blanaru si Petru Domasneanu. Ore întregi am
discutat cu ei despre ceea ce trebuia sa facem în lupta noastra de aparare.
Era 23 ianuarie 1949. Neaua era mare si frig. Pasind la vale prin omat, ne-am
înfratit cu duhul lui mos Gheorghe Berda, ostasul Iancului din 1848. Unitu-s-au
atunci Duhul Iancului cu Duhul Codreanului, punte de legatura, Duhul neamului
lui Berda Berzescu. De aici si credinta ca neamul nostru românesc, poporul
nostru are o misiune de la Dumnezeu. În masura în care-si îndeplineste
misiunea, în masura aceea îsi va gasi un loc în fata divinitatii. Un lucru
am învatat din tot zbuciumul acesta de luptator de o viata:
-
"Daca în tot ceea ce faci nu esti curat ca lacrima, atunci totul este
cenusa."
O
POLITĂ PLĂTITĂ
În
neastâmparul animalului de prada, maiorul Aurel Mois, seful securitatii, ma
astepta în camera de ancheta. În fata lui Nikolski, comandantul suprem al
securitatii pe tara, suferise o înfrângere. Si-a dat seama de acest lucru
numai dupa ce prinsese pe Tudor Ruset, curierul meu. Auzind cele declarate de
Ruset, ca exact în ziua de 28 ianuarie 1949, eu aveam o întâlnire cu Spiru
Blanaru, pe vechiul loc la Tomnacica si ca trebuia sa fiu condus tot de
curierul meu, la Spiru, Mois de data asta s-a pierdut. Înfrângerea lui din
28 ianuarie era o realitate si înca una din cele mai mari din viata lui de
pâna atunci. Vom vedea mai târziu si vom conclude aceasta în urma
declaratiilor lui în timpul crizei de nervi. Era prin luna martie, ziua 16,
1949. În sinea lui se considera înfrânt, mai ales ca avea toate datele care
conduceau la acest adevar, pierderea unei batalii. Expeditia pentru prinderea
lui Spiru Blanaru s-a facut tocmai în ziua în care eu trebuia sa ma
întâlnesc cu el acolo în padure. În mod evident si pentru Mois, eu stiam
precis unde se gasea Spiru, mai ales ca ei nu se mutasera din locul acela dupa
arestarea mea, asa cum a declarat Tudor Ruset. Eu am mers pe ultima carte,
jucându-ma cu moartea. Mi-am riscat viata. Cu pretul vietii mele trebuia deci
sa-l salvez pe Spiru Blanaru de a cadea în mâinile securitatii. Si l-am
salvat. Iar pe Mois l-am înfrânt în acea zi de 28 ianuarie 1949. În cele
ce urmeaza va voi desfasura asa cum s-au întâmplat lucrurile, între mine si
Mois, în acea zi memorabila de 16 martie 1949. Zapada era mare atunci, atât
de mare pe pamânt, ca parca încerca sa acopere durerile provocate de
impactul cu Satan. În ziua aceea, eu unul am trait iadul pe pamânt.
Într-adevar, de abia acum îsi dadea seama maiorul Mois, dupa declaratiile
lui Tudor Ruset, ca în fata generalului Nikolski suferise o înfrângere.
Acest lucru l-a durut mult de tot. Eu n-am recunoscut nimic din cele declarate
de Ruset. De data aceasta pe Mois nu-l mai interesa ca eu nu recunosc cele
declarate de Tudor. El era convins de un lucru. Eu, în mod vadit, am condus
securitatea în punctul opus fata de locul unde se aflau partizanii, riscându-mi
viata. Acest lucru pentru Mois era o certitudine. Acum trebuia sa înfrunt
dezlantuirea unui nebun. Nu mai putea vorbi. Gemea. Era ravasit pâna la
nebunie. Racnea. Era ca un animal salbatic ranit. Înjurându-ma, mi-a zis:
-
"Nu trebuie sa declari nimic. Ti-ai batut joc de mine cum nimeni n-a
facut-o pâna acum. Te bat pâna ma satur. Nicolae Petrascu, pe care l-am
anchetat zile în sir, nu si-a batut joc de mine asa cum tu ai reusit s-o faci."
Era
un om înalt, voinic, blond si cu ochii albastri. O fire impulsiva. Striga la
mine cu ochii iesiti din orbite:
-
"Tu stiai precis unde este Spiru în data de 28 ianuarie, când am fost
cu armata în urmarirea lui, pe dealurile Teregovei. Tocmai atunci aveai
întâlnire cu el. De ce ai facut asta?"
Eu
cautam sa-i spun ca nu-i adevarat, el ma oprea zicând:
-
"Nu vreau sa te aud! Nu vorbi nimic, ma auzi? Acum am sa te omor."
Si,
dintr-un salt, fiara dezlantuita a fost lânga mine. Cu amândoua mâinile
înfipte în pieptul meu, ma ridica deasupra capului si ma trânti în casa de
bani. Fiind îngramadit acolo, ca vai de mine, el se prinsese cu mâinile de
casa de bani si sari cu cizmele asupra mea, ma melita de la cap la picioare si
de la picioare la cap, ca pe cânepa. Cu mâinile îmi ocroteam pe cât puteam
capul. Ma uitam cu coada ochiului la fata lui. Era îngrozitor de turbat. Îi
curgeau balele din gura. Congestionat la fata, gemea. Acum era de-a binelea
nebun. În gândul meu ziceam:
-
"Doamne, scapa-ma!"
Extenuat,
rasufla sacadat. De abia ajunse la scaunul de la biroul sau. Desfacut la haina,
cu parul vâlvoi, de parca era o gramada de paie pusa cu furca, sprijinit cu
capul pe mâna dreapta, se uita la mine. Inima-mi batea în piept ca un ciocan
pneumatic. Ajunsesem o mogâldeata de om, care semana cu o zdreanta.
Începusem sa ma misc; scotându-mi capul de sub brat si uitându-ma numai cu
un ochi la el, am ramas înmarmurit de sinistrul tablou din fata mea. Curgea
apa de pe el, de parca atunci ar fi iesit din râu. Când m-a vazut ca ma misc,
a sarit ca un nebun la mine, strigând:
-
"Uite-l, ma, ca n-a murit, gângania dracului! Ma, n-ai murit? Dumnezeii
ma-ti de nemernic. Tu râzi de mine si acum? Nu-ti pasa ca te-am melitat ca pe
un snop de cânepa? Mai ai oase întregi? Tu-ti bati joc de mine, de un om
întreg la cap si serios? Tu o gânganie, o jigodie ordinara, ma învârti
dupa degete?"
Ambalându-se,
din nou sari pe mine. Calauzit de acelasi duh satanic, cu mai multa truda, cu
mai multa patima dorea sa ma omoare. Nu stiu cum s-a întâmplat, dar am
simtit ca Dumnezeu ma ocroteste si ma ajuta. Oasele mele parca erau elastice.
Nu se frângeau. Se îndoiau parca, asa ca nuielele de alun si-si reveneau la
loc în ciuda lui. Si iar striga si iar ma înjura. Iata cum din tragic
realizam comicul. Atunci parca primeam tarie si suportam mai cu sânge rece
durerile, care erau mari de tot. Multumesc lui Dumnezeu ca nu l-am tradat pe
Spiru. Din contra, l-am aparat, asa cum de altfel fac si acum. Mereu îl apar
si-l fac cunoscut lumii întregi ca erou si martir al neamului nostru
românesc. Toate acestea începusera pe la orele 11 din 16 martie 1949. Grupul
lui Spiru Blanaru se dizolvase. Naucit de pumni, cu dintii rupti si zdrobit cu
cizmele, nu mai puteam sta prea bine pe picioare. Fata mi se umflase,
vânataile la ochi se accentuasera, buzele îmi crescusera, iar sângele îmi
siroia din gura si din ranile de pe corp. Oricât s-ar fi dezlantuit asupra
mea, rusinea înfrângerii n-o putea sterge. Generalul Nikolski era martorul
înfrângerii lui. Era umilit. În camera vecina erau mai multi teregoveni.
Îngroziti, au trait acele clipe de spaima, de iad adevarat. Erau niste colegi
de ai mei de scoala primara. Unul mai traieste si acum, Gheorghe
Grozavescu-Mutu. Dupa ce a obosit, Mois m-a trimis la închisoare, unde era
depozitul securitatii. N-au trecut doua ore si m-au dus iarasi la Mois. Acum,
cu mai multa furie ma lovea. Ma ridica si ma izbea de podele. Tipa la mine sa
nu scot o vorba, ca ma omoara. Lesinând, am fost transportat din nou la
închisoare. Asa s-au petrecut lucrurile pâna la orele 23 din noapte. De
cinci (5) ori am facut drumul de la închisoare la securitate, dus-întors.
Directorul de atunci al închisorii, Litera, era un om mai bun, cu mai mult
suflet. Fusese directorul închisorii înainte de a veni comunistii la putere.
Ultima data, seara la orele 23, vine la mine speriat si ma întreaba:
-
"Ce au astia cu dumneata, domnule? Te omoara."
Plecând,
si-a facut cruce. În celula, pe prici, unde era numai o rogojina ca asternut,
ma astepta cu sufletul la gura parintele Alexandru Nicolici din comuna
Teregova. Era arestat ca luase juramântul teregovenilor din organizatia de
lupta. Mirat de halul în care ma vazuse, ma întreaba:
-
"Ce-i cu tine? Doamne, astia vreau sa te omoare."
Cu
un prosop ud, începe sa ma linisteasca, stergându-mi sângele de pe fata si
de pe corp. Ma batusera si la talpi. Dupa câteva zile, cam prin 18 martie
1949 seara, au venit o multime de oameni arestati. Nu mai aveau loc în celule.
Erau asezati pe jos, pe coridor. Ma uit prin vizeta. Îi recunosc, sunt
teregovenii. Îi arestasera pe toti cei care facusera parte din organizatia
lui Gheorghe Ionescu, notar public în Teregova. El a înfiintat aceasta
organizatie cu scopul de a ajuta grupul lui Spiru Blanaru si al colonelului
Ioan Uta cu arme si alimente. Sa ne întoarcem la Mois. Înca nu se potolise
fiara din el. Am mai fost chemat si anchetat. În acest timpul am vazut multe
lucruri înspaimântatoare. În localul securitatii era învalmaseala. Barbati
si femei, arestati cu totii, erau înghesuiti în camere pâna la refuz. Au
fost batute femei în mod bestial. Printre ele erau mama lui Ion Matei si cea
a lui Vlad Manole. Voiau sa stie unde se ascund copiii lor. Tot atunci a fost
arestat si domnul Talpes cu sotia, fostul proprietar al fabricii de tigla din
Caransebes. Asa se încheiase un trist, dar glorios episod din marea
înfruntare a neamului nostru cu Comunismul. Cei aserviti lor, comunistilor,
îsi permiteau totul, sub scutul legii însa, pentru a ucide omul însusi,
destramând sufletele, înlocuind dragostea cu ura, adevarul cu minciuna.
Porniti sa distruga totul în calea lor, au început cu Biserica. Setea cu
care s-a dezlantuit Mois asupra mea este setea caracteristica comunismului în
totalitate. Si de la Revolutia din Decembrie 1989 încoace, aceeasi sete îi
devora pe nostalgicii rosii, care cei mai multi dintre ei erau în functii
superioare de stat. În încheiere, tin sa informez asupra unui lucru:
-
În "România libera" de vineri 8 octombrie 1993, nr.1073 (serie
noua) a aparut un articol semnat de d-l Marius Ghilezan. "Cazul Apateu -
un tortionar al securitatii se apara în spatele usii întredeschise. - Calaul
din Cristian Tell 31 -
Este
vorba de maiorul Mois Aurel, pe atunci maior de securitate, care în prezent
locuieste pe str. Cristian Tell 31, Bucuresti. Astazi este un om în etate,
imobilizat într-un scaun. Are coxartroza, fiind operat în urma cu doi ani.
Despre crimele pe care le-a facut spune:
-
"Nu-mi amintesc de acele vremuri. A trecut prea mult de atunci... am
uitat." În dreapta articolului apare fotografia lui. Parca-l vad si acum,
în felul cum sarea pe mine cu cizmele. El nu-si mai aduce aminte de acele
vremuri. Dar... nici cei de la Revolutia din 1989, mult încoace, aflati la
putere, nu-si mai aduceau aminte ca mai trebuie sa fie si un proces al
Comunismului. Îl ocroteau pe Aurel Mois, cum l-au ocrotit si pe Nikolski.
Neocomunistii de azi îi apara pe comunistii de ieri.
D-l
Marius Ghilezan încheie asa:
-
"Prin atitudinea d-lui Mois Aurel am regasit atitudinea securistilor mai
noi sau mai vechi."
Noi
trebuie sa întelegem un lucru. Sa ne unim cu totii în spiritul dragostei
crestine, iertatori, dar nu tradatori, întelegatori, dar nu delasatori si sa
realizam mai departe apararea poporului român. Sa iubim omul în lumina lui
Hristos, indiferent de etnie, de confesiune, de apartenenta politica.
Dragostea în Hristos este mai mare ca toate.
CERCETĂRILE
O
data cu acea polita platita se încheie jocul nefast al lui Mois cu mine. Era
la începutul lui aprilie 1949. În mintea maiorului, cu siguranta, se
desfasura acel plan de lucru - anchetele. Material prea destul. Gemeau
camerele securitatii si ale închisorii din Caransebes de atâtea suflete
haituite. Se intra din plin în cercetari. Loturi, loturi se formeaza în
vederea deferirii în justitia înrobita tancurilor rusesti. Adesea nu se
tinea seama ca ai fost sef sau nu în alcatuirea loturilor. La întâmplare,
de multe ori, se trezea câte unul ca-i sef de lot. Satanic se lucra peste
tot. Telul final era anularea personalitatii fiecarui ins în parte si atacul
la fiinta neamului. Pentru rusi am ramas si vom ramâne înca multa vreme
inamicul numarul unu, noi, neamul românesc. Dictonul englezesc: "Strugle
for life" - exprima de minune fenomenul românesc în lupta. În mod
aparent, arestarea mea s-a facut datorita faptului ca eu eram seful Fratiilor
de Cruce pe judetul Severin, dar... cunoscând, mai târziu, fondul
problemelor, eu am fost implicat în actiunea de lupta în rezistenta din
Banat, în grupul lui Spiru Blanaru. Numai dupa aceea, în planul doi, se
punea problema activitatii mele în cadrul FDC-ului în jud. Severin. Mois,
în mod vadit, se dezlantuise împotriva mea. Ma voia implicat cu Spiru
Blanaru. În timp însa, anchetele, în desfasurarea lor, aveau sa nu dea
câstig de cauza lui Mois, în implicarea mea în procesul lui Spiru Blanaru.
Se vede ca în planul iconomiei divine, Dumnezeu voise ca eu sa mai traiesc.
Aceasta, zic eu, ca în timp mai aveam de vorbit, marturisind cele vazute si
traite în iadul comunist. La sfârsitul anului 1948, cade Petru Cojocaru. Se
trecuse la arestarea Fratiilor de Cruce în Banat. Desi actiunea mea se
rezumase numai la lupta de partizanat în grupul lui Spiru, totusi eu contam
ca organizator al Fratiilor de Cruce, sef de grup al jud. Severin. Zoltan
Kling, fiind seful securitatii din jud. Severin ma avea în planul lui de
ancheta ca o piesa rara. Securitatea, din Banat, prin informatiile detinute de
la agentii sai ma stia de curier al lui Spiru Blanaru cu Bubi Roman. Kling
însa, în evidenta lui, ma considera seful Fratiilor de Cruce din judet. Nu
dadea nici o importanta actiunii mele în grupul lui Spiru. Asa stând
lucrurile, sortii de izbânda erau în favoarea mea. Vom vedea la momentul
potrivit, când voi reda cu amanunte conflictul dintre Mois si Kling, care-si
disputau sefia în actiunea împotriva grupurilor de partizani. În cursul
lunilor aprilie si mai se fac arestarile masive în rândul fratilor de cruce
din judet. Rând pe rând, unitatile mele, de elevi, cad în mâinile
securitatii. Mois si Kling au toata reteaua de organizare a FDC-ului în mâna.
Dupa caderea lui Spiru Blanaru se aresta zi si noapte. Din toate comunele din
jurul Teregovei erau ridicati oameni. Au umplut pâna la refuz celulele
închisorii. Erau îngramaditi si pe coridoare. Se dezlantuise taurul rosu.
În aceste conditii, eu am fost lasat la o parte, în repaus, ducându-mi
necazul pe petecul de rogojina, rupt si el de atâtia necajiti ca si mine sau
poate mai rau. Ne întrebam cu totii ce se va întâmpla cu atâtia arestati.
Erau sute de oameni, ba chiar mii. Pe rând, în timp, lucrurile au fost
lamurite. Oamenii au fost izolati în grupuri mai mici sau mai mari, dupa cum
aprecia securitatea gradul lor de vinovatie. În aprilie si mai 1949 au fost
arestati, dupa cum am mai spus, fratii de cruce din jud. Severin. Cu ei de
asemenea au fost arestati si multi studenti. Securitatea i-a implicat si pe ei
în înscenarile de uneltire contra statului si a ordinii sociale. Tot atunci
au fost ridicati si o parte din profesorii de la scolile secundare din judet.
Pe lânga profesori au mai fost si învatatori ridicati din comunele din jurul
Caransebesului. Toti acesti oameni au fost împartiti în loturi. Se lucra
intens pentru formarea dosarelor în vederea deferirii în justitie. Pentru
mine, de abia acum încep cercetarile. Se cautau capete de acuzare. Capetele
de acuzare abundau în jurul actiunii de partizanat. Uneltire împotriva
statului. Anchetele se desfasurau, fara exceptie, pentru toata lumea în
acelasi fel diabolic - batai, schingiuiri, torturi, neodihna, foamete si sete.
De la cei din rasarit învatasera sisteme de tortura si chin satanic. În
camera în care se batea era un anumit mobilier, potrivit pentru tortura. Erau
doua mese masive de stejar, asezate parallel, cu un loc între ele cât ar
putea intra un om. Ele erau plasate la mijlocul camerei. În jurul lor se
învârteau batausii sau calaii, cum vreti sa-i numiti, ca tot acolo ajungem,
la calai. Ei erau supravegheati de anchetatori. Sistemul acesta de tortura se
numea "Prepeleac". Iata cum functiona: Arestatul era dezbracat la
pielea goala sau numai în camasa si chiloti. Mâinile erau petrecute peste
genunchi, adica îmbratisau genunchii si legate o data cu gleznele. Omul era
adunat ca o minge, cu fruntea ajungând la genunchii îndoiti. Se introducea
un drug de fier în latul format de mâinile legate si glezne si asezat între
cele doua mese. Cel legat se balansa pe drugul de fier cu talpile picioarelor
în sus. Talpile si fundul erau expuse la o bataie satanica pâna la lesin. De
multe ori tâsnea sângele din talpi si din fund. Cei care erau la pielea
goala si batuti de mai multe ori se trezeau cu sângele curgând din spate si
talpi. În timp ce se batea, pe o masa cânta un aparat de radio. De obicei
era câte o simfonie, data la maximum. În felul acesta am fost si eu anchetat
în luna aprilie la Caransebes, sub directa supraveghere a maiorului Kling
Zoltan. Ca batausi, care s-au întrecut pe ei, au fost Zabaila, fratele
preotului de la Luncavita, Cristescu de la Orsova si uneori Mircu, fiul
doctorului Mircu de la Lugoj. Dar, de cele mai multe ori, el lucra la formarea
dosarelor, lasând pe altii sa-si faca datoria de batausi. La Caransebes,
Kling lucra sub comanda lui Mois, desi orasul Caransebes era sub ordinea lui
Kling. În mod vadit îsi disputau întâietatea la comanda. Mois voia, cu tot
dinadinsul, sa ma implice în procesul lui Spiru Blanaru, actiune careia el
îi dadea amploare. Nu-l interesa pe ce retea eram eu arestat. Lui Kling însa,
care era seful jud. Severin, îi revenea sarcina de a se ocupa de Fratiile de
Cruce. Era sectorul lui. Se ducea lupta între Mois si Kling, chiar în vazul
lumii. În ancheta, norocul meu a fost ca nu am recunoscut întâlnirea mea cu
Spiru si nici el, ulterior, n-a recunoscut nimic ca am fi colaborat. La fel,
nici comandorul Petru Domasneanu n-a recunoscut vreo întâlnire cu mine. Dupa
multe încercari, în ancheta, de a ajunge la o declaratie definitiva, au
renuntat si m-au lasat în pace pentru un timp. Se straduia Mois sa ma implice
în lotul lui Spiru Blanaru, dar nu avea date suficiente. Kling se opunea. A
fost interceptata o discutie a lui Mois cu Kling asupra mea. Kling voia sa ma
transfere la Lugoj, împreuna cu un lot de elevi din Caransebes. Mois însa se
opunea. Pâna în cele din urma au cazut de acord prin faptul ca maiorul Kling
i-a promis lui Mois ca la Lugoj va pregati dosarul întregului lot FDC-Severin
si ne va expedia pentru proces la Timisoara. Acolo vom fi la dispozitia lui
Mois. Sa faca ce vrea el cu mine, dar sa termine odata cu acest cosmar. Ajunsi
la Lugoj, prin luna august, ne-a lasat în pace, o buna bucata de vreme, fara
ancheta. Înainte de a trece la descrierea timpului petrecut în Lugoj, ma voi
opri la a prezenta închisoarea din Caransebes.
ÎNCHISOAREA
DIN CARANSEBES
Caransebesul
anilor 49-50 era cel al framântarilor, al contradictiilor, al paradoxurilor.
De aici, din regiunea de sud a Banatului s-a pornit din plin si de mare
rasunet rezistenta armata împotriva Comunismului. Închisoarea se înscrie pe
aceeasi linie de comportament, de confruntare a noului cu vechiul. Vremurile
se anuntau a fi noi, iar personalul, în frunte cu directorul, Litera, era
format din cei cu mentalitate veche. Faptele petrecute în aceasta închisoare
pledeaza pentru acest paradox. Gemea închisoarea de oameni adusi din toate
partile. Te uitai la ei când, dupa 18 martie se întetisera arestarile, cum
erau claie peste gramada, pe coridoare, ca-n camere nu mai aveau loc, cu
caciulile lor tuguiate si date pe o parte, ca ale dacilor, cu subele tinute pe
umeri, cu privirile pierdute în zare, scrutând parca viitorul, destul de
sumbru, al bietului neam napastuit de cei de la rasarit, calare pe tancurile
aducatoare de moarte. Îti dadeai seama ca învolburarile erau mari. Atmosfera
era tensionata. De la sine, peste câtva timp, lucrurile s-au domolit. Se
parea ca am intrat într-un fagas normal. Asta aparent numai, ca ce-a urmat o
sa vedem nu peste mult timp, când a început iadul anchetelor. Zbârnaiau zi
si noapte jeepurile securitatii, ducând si aducând oameni de la
schingiuirile satanice. În camere, fiecare om îsi gasise locul. Înghesuit
de nu-ti mai puteai trage sufletul, te prosternai în fata sortii. Pe prici,
noaptea dormeam numai pe o dunga, ca pe spate nu aveam loc. Mai erau oameni
care dormeau si pe sub prici si pe intervalul de la prici la perete. Camera
noastra avea numarul 52 - etaj II. În camera eram împreuna cu parintele
Alexandru Nicolici si cu parintele Dumitru Stoichescu din Teregova amândoi.
Eu dormeam lânga parintele Sandi Nicolici acesta fiind lipit de peretele care
era un pic mai cald, fiind lânga cuptorul camerei iar eu lânga el. Ma
ocrotea mult de tot. Mai ales dupa întâmplarea cu Mois, care-si platise
polita. Îmi oblojise ranile si-mi pusese comprese cu apa rece la picioare,
unde talpile erau vinete în urma batailor de la securitate. Cu noi mai era si
Tibi Lazar, profesorul de la "Traian Doda". La un asa colorit de
oameni, securitatea în mod sigur ca a bagat si oamenii lor, informatorii. Asa
am ajuns sa stau cu Milos Gavrila, renumit informator al lor. Mai bine de doua
luni am stat cu el în camera. Pe vremea aceea nu-l stiam cine-i si ce hram
poarta. Îl vedeam însa ca nu-i tace clontul si se ducea de la om la om cu
vorba. Tot la doua zile era scos afara din camera de un ofiter, în jurul
orelor 11 ziua. Dupa doua ore cel putin, aparea în camera, cu buzunarele
pline de chistocuri de tot felul de tigari. Se îmbulzeau, care mai de care la
chistoacele lui. Desi eram fumator, niciodata nu m-am dus la el dupa un
chistoc. Ma provoca mereu la discutii, dar eu nu-i raspundeam la nimic. Cu
toate acestea, la anchete am fost luat la rost de cele vorbite în camera. Era
opera lui Milos Gavrila. Insista mereu asupra grupului Spiru Blanaru în
discutiile pe care le avea cu mine. Cerea date si asupra lui Domasneanu. Am
aflat mai târziu ca era finul lui, al Comandorului. Erau zile când lipsea
din închisoare. Facea teren cu securitatea. În urma informatiilor lui au
fost arestati oameni cu duiumul din toate comunele din jurul Domasnei. El era
domasnean. Pe atunci si-n Caransebes, ca de altfel în toate închisorile din
tara, circula zvonul ca: "Vin americanii." Era o psihoza ce ne
cuprinsese pe toti. Securitatea, adesea lansa zvonurile ca "Vin
americanii", prin dreptul comun din închisoare. Acestia comunicau cu noi
prin diferite mijloace. Ei erau în curte toata ziua. Geamul nostru dadea în
curtea închisorii. De aici vedeam si-n oras peste casele din fata noastra.
Vedeam bine când veneau familiile noastre sa ne vada. De la acest geam am
vazut-o pe sotia mea care venise cu fiul nostru, Tibi. Când am fost arestat
de lânga el, a avut patru luni. Acum, când îl zaream în bratele sotiei,
era trecut de sase luni. Sotia lui Tibi Lazar stia care-i geamul de la camera
noastra. Le pândeam la geam. Zarindu-le, scoteam mâna afara si le faceam
semne. Marioara, sotia mea, fiind cu copilul în brate, îmi facea si ea semne
cu mâna. Lua mâna copilului si-o misca în sus si în jos. Eu îi raspundeam
la fel, la semnele ei. Noi le vedeam pe ele, dar, la rândul lor, nu ne vedeau
decât numai mâinile scoase printre gratii. Tot prin acest geam culegeam
stirile de la dreptul comun. Era unul care ne transmitea în limba franceza.
Tibi Lazar le primea. Din partea gardienilor n-aveam necazuri. Mereu se amuza
securitatea pe seama sperantelor noastre ca vin americanii. Venea adesea câte
un ofiter si ne întreba:
-
"Ce ma, nu vin americanii sa va scoata de aici? Mai asteptati mult si
bine pâna vin ei."
Asupra
acestui fapt, a psihozei ca vin americanii, se pot spune multe lucruri.
Analizând acea vreme, când comunismul stapânea aici ca le el acasa si când
America ne vânduse pe cel putin 50 de ani la Ialta, ajungi la concluzia,
deloc placuta, asupra unor adevaruri graitoare întru condamnarea celor de la
Ialta. Un vot de blam pentru SUA, cât si pentru Anglia, fara îndoiala,
istoria îl va da. Au facut jocul Comunismului, sacrificând zeci de milioane
de oameni. În prezent, Occidentul face acelasi lucru cu statele din estul
Europei, facând jocul Moscovei. Sa ne întoarcem la închisoarea noastra din
Caransebes. Vestile primite pe geam erau alarmante, promitatoare. Din când
în când mai treceau avioane sau elicoptere noaptea. Se trezeau oamenii din
somn, ridicându-se în sezut, soptind extaziati: "Vin americanii! Îi
auziti? Vin cu avioane, mâine vom fi liberi, mai fratilor, vom fi liberi!"
Si asa, cu zâmbetul pe buze, în betia libertatii, adormeau la loc pe
amarâta de rogojina, toata ferfenitita. Asa se scurgeau zilele în sir, cu
speranta în suflete, ca doar, doar o fi ceva. De atunci si pâna acum am
vazut cu totii ce-a fost. Iarna am petrecut-o tare greu. Frig peste tot. Foc
se facea de catre plantoanele de pe coridor. Sobele aveau usa afara. Ne
încalzeam unii de la altii. Vara, în schimb, era o zapuseala nemaipomenita.
Geamul nu ajungea petru aerisire. Tot aici cu mine a fost si Martin Copaceanu-Rica.
Zacea bolnav pe patura zdrentuita de vreme. Stateam lânga el. Febra era mare
si-l epuiza. Nu stia ce sa mai faca. La ancheta l-au dezbracat la pielea goala
si l-au batut. Atunci a racit, facând meningita. Mereu îmi spunea:
-
"Domnu professor, eu nu mai scap. Am sa mor."
-
"Lasa, nea Martine, ca ai sa scapi de boala si o sa mergem si acasa"
- îl încurajam eu. "Roaga-te la Dumnezeu sa-ti ajute. Sigur ai sa scapi."
-
"Eu nu mai scap de aici. Am sa mor. Nu mai pot de durere de
cap."
L-au
tinut asa, fara nici un tratament. A fost scos si dus la infirmerie, târziu
de tot, unde a si murit peste câteva zile. Un martir printre sutele de mii,
ce aveau sa fie dupa aceea, ai neamului românesc. A cazut ca un erou pe
câmpul de lupta, nadajduind poate si el ca "Vin americanii".
Aici
la Caransebes ne-am întâlnit cu toti cei din grupul Spiru Blanaru, la etajul
II. Ziua ma duceau la camera 54, unde erau si unchii mei, Petru si Ion
Berzescu. Lotul pentru proces se formase. Nu erau cu noi. Împreuna cu Spiru,
erau jos la etajul unu, într-o camera. Nu peste mult timp au fost dusi la
Timisoara pentru proces. Se pregatise un mare proces, cu rasunet în toata
tara, chiar si pentru întreaga lume. Toate ziarele vorbeau doar despre
procesul lui Spiru Blanaru. Au ajuns si pe la noi ziarele din luna iunie 1949,
cu procesul lui Spiru. Pe coloane întregi era redat acest proces. Toti eram
nauciti de înscenarile securitatii la proces. Tot la etajul unu erau si
elevii mei din grup. N-am reusit sa ma întâlnesc cu ei decât la Lugoj, la
închisoare, dupa ce se încheiasera dosarele. În luna august, într-o buna
zi, si pe la început, au fost scosi toti elevii mei, cu mine împreuna, si
transferati cu masina la Lugoj, unde ne luase Kling în primire.
ÎN
CETATEA DE SUB DEALUL VIILOR. LUGOJUL
Ajunsi
la Lugoj, cetatea lui Eftimie Murgu, ne conformam obiceiului locului, ca doar
fiecare securitate îsi avea specificul ei. Fara îndoiala, toti cei care se
încadrau în fenomenul de tortura si conduceau dupa bunul plac erau
tortionari. Se întreceau în a schingiui si tortura lumea. Sediul securitatii
era pe str. Traian Grozavescu nr. 10. Eu am fost dus într-o camera cu mai
multi lugojeni. Printre ei l-am cunoscut pe d-l Moise Dumitru, fostul librar
la Lugoj. Îsi avea libraria în fostul Bazar lugojean. Mai înainte fusese
vânzator si la libraria Diecezana, în cadrul episcopiei greco-catolice din
Lugoj. A mai fost parintele Balan, consilierul episcopului Balan al Lugojului,
unit si el. Traian Stanescu de la Faget. Era tânar pe atunci, bine facut,
voinic si frumos. Se dovedise cu mult suflet si credinta puternica în
Dumnezeu. Se lua la harta cu toti gardienii. Regimul de camera era foarte
sever. O data pe zi primeam mâncare, o asa-zisa ciorba de varza, în care nu
prea vedeai varza si nici uleiul. Ici-colo, câte o steluta de ulei si o
frunza ratacita de varza. Pe lânga ciorba mai primeam si 250 gr. de pâine,
tare ca o caramida. Era buna ca ne astâmparam foamea. Asteptam ora mesei asa
cum asteapta un câine legat în lant sa-i aduca stapânul mâncare. Ne miscam
prin camera ca niste stafii. Eram slabi si prapaditi, palizi si cu obrajii de
ceata, mergeam unul dupa altul, la plimbare, prin curtea securitatii. Din
când în când, ne mai scoteau si la plimbare, dar numai pentru putin timp.
Camera noastra avea geamul spre curte. Îi vedeam pe toti cei care se plimbau.
Asa ne-am putut da seama cine se mai gasea arestat. În vremea aceea era cu
noi si actualul episcop unit al Lugojului, P.S.S. Ioan Ploscaru. Pe atunci era
canonic. Zilnic îl vedeam de unul singur, scos la plimbare. Statea într-o
celula de unul singur. Celulele acelea erau de curând construite si cu ciment
pe jos. Peretii erau umezi. În acelasi corp de cladire era si W.C.-ul. Celula
avea o ferestruica deasupra usii. Pentru noi toti cei arestati, P.S.S. Ioan
Ploscaru era un om ales, un model de viata. Când îl vedeam, primeam curaj si
nadejdi de mai bine. Se ruga tot timpul. Privin-du-ne-n ochi, de la el parca
ne venea linistea si pacea. Tot în acea curte, zilnic, o mai vedeam si pe
Felicia Stoichescu. Era eleva la Scoala Normala din Lugoj. Lucrasem, deci, cu
ea. Ma vedea si ea cum ma uitam la geam, privind-o cum se plimba. Îmi facea
semn din cap ca totul merge bine. N-a declarat nimic. Ma bucuram de curajul si
daruirea ei. Deseori ne facea semne. Dupa un timp s-a eliberat. Grupul nostru
era tinut acolo pentru formarea dosarelor în vederea procesului. Paza era
formata din ostasi ai securitatii. Aveam un sergent, Gherga Ion din Rusca,
aproape de Teregova. Venea la mine si, zeflemitor, ma întreba:
-
"Ce, d-le professor, ati vrut sa ajungeti ministru? Vedeti ca nu v-a mers.
Acuma stati ca un catel în lant."
Nu
eram suparat pe el. Era un biet taran, fara acel echilibru si bun simt la
taranului român, caracteristic, de altfel, întregului popor. Facea o
exceptie de la regula, fiind usor manevrat de comunisti, de securitate în
special. Într-o zi am fost chemati la camera de ancheta pentru completarea
dosarului. Au început cu mine, mi-au întins o declaratie pentru semnat. Era
batuta la masina. Am protestat. La protestul meu, anchetatorul, care nu era
altul decât locotenentul Mircu Vasile, îmi spune, atragându-mi atentia ca,
daca nu semnez, voi fi dus din nou la Caransebes, unde voi lua de la capat tot
procesul de ancheta, trecând prin toate fazele de torturi. Pâna la urma am
fost obligat sa semnez. Cu asta, adica cu obligatia de a semna declaratiile
masluite de ei, am fost lasati toti în pace pâna la proces. În luna
septembrie 1949, de la securitate am fost dusi la penitenciarul din Lugoj.
Aici viata ni se parea mai linistita. Primeam mâncare de trei ori pe zi si
aveam o ora de plimbare. Ne bucuram de conditii de viata mai omenesti. Aici,
în închisoare, i-am întâlnit pe Ion Boldureanu si Ion Petrutescu. Cu ei au
mai fost si alti lugojeni. În octombrie am fost dusi la Timisoara, la
închisoarea militara. Aici era lume multa, din toate partile Banatului,
pentru proces. Viata se parea ca se desfasoara normal. Se juca aceeasi piesa
cu alti oameni. Gemeau închisorile tarii de atâtia fii ai neamului românesc.
ÎNCHISOAREA
MILITARA TIMISOARA
Era
pe strada Popa Sapca nr. 7. Zilele de octombrie, catre sfârsit de luna, dar
si de an 1949. Desi toamna, totusi cald ca-n zilele de vara, si frumoase de
parca-ti parea rau sa mori si cu atât mai mult sa nu fii liber. O frâna pusa
puternic, o smucitura de sa te dai peste cap, în camionul care ne adusese de
la Lugoj. Se opreste salbatic în fata portii castelului de pe Popa Sapca nr.
7. Nedumeriti, ne dam jos din camion, încolonati în graba, ne fac vânt în
"Castel". Urcam pe niste scari la etaj, în fata camerei nr. 17. Usa
se deschide si patrundem cu totii, claie peste gramada, în camera. Avea parca
lumina mai multa ca la Lugoj. Fereastra era mai mare. Iata-ne si la Timisoara.
Cu bune si rele, de aici, ne dam seama cum zilele se scurg. Acomodati cu
camera, începem sa studiem si sa observam paturi, pereti, usa si tot ce era
în camera. De fapt nu erau paturi, ci priciuri, dupa câte îmi amintesc.
Sunt multi ani de atunci, dar observ ca memoria înca ma mai ajuta. Undeva pe
lemnul ferestrei era scris numele lui Romulus Maritescu. Deci aici statuse
bietul Romulus Tranda din Teregova. Lui îi mai spuneau oamenii si Fiert.
Parca era un facut. Ne tragea ata, pe noi teregovenii, unul dupa altul. Ma
trasese ata si pe mine sa stau în camera în care statuse Romulus Maritescu
înainte de executia din 16 iulie 1949, la Padurea-Verde, cel despre care
aveam sa scriu, peste multi ani, despre eroismul si jertfa lui pentru neam si
tara. Mâncarea era putin deosebita fata de Lugoj, parca mai buna. Fiind
închisoare militara, armata ne pazea. În fata camerei noastre era o camera
de izolare, numita "neagra", de care am avut parte de mai multe ori.
Nu peste mult timp apare si Ianas Fenes de la Caransebes, aici la Popa Sapca.
A fost învatator la Armenis, de unde si este de nastere. Este si astazi
prietenul meu de o viata. A colindat toate închisorile din tara. Nu pica bine
aici la Timisoara si degraba, ce face, ce nu face, reuseste sa ajunga la
neagra. Se tinea raul de el ca scaiul de oaie. Eu, la rândul meu, n-am de
lucru si ies pe coridor, cu o bucata mare de pâine în mâna. Deschid repede
vizeta de la neagra si-i arunc pâinea lui Ianas. În timpul asta ma vede
plutonierul de pe coridor. De unde o fi aparut, asa deodata, nu stiu, destul
ca si eu, dupa Ianas cazui în plasa. Numaidecât, plutonierul îl scoate pe
el de la neagra si ma vâra pe mine în locul lui. Dupa trei zile sunt scos de
la neagra. Camera noastra, nr. 17, era situata la capatul coridorului scurt.
Nu prea veneau paznicii pe acolo. Aici am stat pâna dupa proces, care a avut
loc începând din 6 decembrie 1949 si pâna în 9 decembrie inclusiv.
Procesul a fost o mascarada moscovita. S-a desfasurat dupa indicatiile si sub
ochii securitatii. A fost doar o formalitate. Securitatea ne condamnase deja,
dându-ne fiecaruia din noi anii de temnita. Eu primisem 10 ani de temnita
grea. Dupa proces am fost scosi din camera 17 si bagati în alta camera mai
mare si cu mai multi oameni, condamnati deja. Erau fost tarani de la Cornereva,
Canicea si Domasnea. Intrati aici, am avut parte si de alte drepturi, ca
vorbitor si pachet o data pe luna. De multe ori venea pe la noi parintele
Iosif Ratec de la Mehadica. Stateam de vorba, amintindu-ne din trecutul nostru
cu nostalgie. Adesea venea însotit de Tudor Sârbu, un tehnician dentist tot
din Mehadica. Parintele Ratec a murit de mult. Dumnezeu sa-l odihneasca în
pace. Va dau mai jos componentii grupului FDC 72 Severin care au fost
condamnati la ani grei de temnita pentru lupta de rezistenta împotriva
comunismului.
1.
Seful grupului FDC 72 Atanasie Berzescu 2. Ajutor sef de grup Petru Dragulete CARANSEBES
Scoala Normala 1.
Sârbu Bujor 2. Aldea Petru 3. Radoi Martin 4. Craciun Aurel 5. Izverceanu
Vasile 6. Dragulescu Luca 7. Lazarescu Victor Liceul
Traian Doda 1. Obrejan Ion 2. Buracu Mihai 3.
Delurintiu Petru 4. Crâsnic Achim LUGOJ
Liceul Brediceanu 1.
Hoban Cornel 2. Târlie Ioachim 3. Sudresan Victor Liceul
Comercial 1. Boncila Ion 2. Faur Remus 3.
Mustetea Ion 4. Cristea Ion 5. Spineantu Eugen 6. Barbosu Liviu
LANTURILE
În
Timisoara, sfârsitul de an 1949 îmi aduce condamnarea asa cum am scris mai
sus, de 10 ani de temnita grea. Procesele îsi urmau cursul lor de parodii, de
scenete jucate cu multa arta, regizata de Moscova. Justitia militara a facut
un pas de neînchipuit în adâncul mocirlei comuniste. Nicaieri în lume,
slujitorii justitiei militare n-au plecat capul în fata comunismului ca-n
România. "Lingai aplecati de sale" îi califica foarte bine Radu
Gyr. Toti, fara exceptie, eram judecati si condamnati de securitate.
Tribunalele militare jucau teatru. Nu faceau altceva decât regizau
festivitatea procesului - forma, realizau o mascarada. Fondul era de
competenta securitatii. Eu am fost judecat ca sef de lot de colonelul
magistrat Mihai Stefanescu. În anul 1952 este si el condamnat la 7 ani
închisoare, criminal de razboi. S-au folosit de el pâna la finalizarea
proceselor politice în Banat. Când n-au mai avut nevoie, l-au aruncat în
temnita. M-am întâlnit cu el în fabrica la Aiud, în 1952. Lucra în curtea
fabricii, la stivuit scânduri. Când l-am vazut, noi, toti cei din Timisoara,
l-am înconjurat si care mai de care îl întrebam de toate. Ne cunostea pe
toti, ca doar de el eram condamnati. La început s-a speriat de noi. Se temea
de moarte. L-am linistit, spunându-i ca nu-i facem nimic. Pâna la urma l-am
ajutat, dându-i mâncare din portia noastra. De-abia atunci ni s-a confirmat
ceea ce noi banuiam, ca pe noi securitatea ne-a judecat si condamnat. Iata ce
ne declara fostul presedinte al Tribunalului Militar din Timisoara, Mihai
Stefanescu: - "Domnilor, va rog sa ma credeti, eu, ca magistrat militar,
de când s-a instaurat comunismul la noi în tara, n-am dat nici o sentinta cu
de la mine putere. Toate mi-au fost ordonate în scris pentru fiecare om în
parte. Dumneavoastra toti ati fost judecati si condamnati de securitate. Eu nu
am facut altceva decât am jucat teatru, regizat de ei. Acum, ca sunt
condamnat si eu, nu-mi mai este frica si va spun adevarul curat. La noi în
România, justitia este anulata. Dreptatea este a celor mai tari si venali, a
celor fara Dumnezeu." În aceste momente, în sufletele noastre, ale
celor care-l înconjuraseram pe Stefanescu, aparuse un noian de întrebari.
Era ceva uluitor. Se contura fenomenul cunoasterii, al dezvaluirii uneia din
tainele înclestarii dintre oameni. Se misca acum sufletul omului pe un
registru atât de mare si de urias. Era lupta omului cu omul. Vesnica lupta
dintre bine si rau. Un lucru mi se pare acum contradictoriu, când privesc
retrospectiv derularea evenimentelor.
a).
De ce atunci, la început de era comunista, la noi în tara, justitia militara,
de formatie democrata, în spiritul libertatii, la caldura credintei în
Dumnezeu, s-a modelat atât de repede conceptiei de viata atee, a comunismului?
Ei erau formati de scoala româneasca, în spirit crestin. De ce acest lucru?
De ce aceasta miscare abisala a justitiei românesti din aceasta perioada a
anilor 1947-1960? Alta întrebare se pune acum, în 1992.
b).
De ce acum, când, dupa Marea Revolutie din Decembrie 1989, s-au pus pe rol
atâtea procese împotriva comunismului, justitia militara, crescuta si
formata în conceptie atee de viata a comunismului de aproape 50 de ani, nu
s-a modelat dezideratelor Marii Revolutii din 1989, de înalta spiritualitate
crestina? De ce în toate procesele intentate comunismului si celor care au
ucis în decembrie 1989, justitia militara acum îi apara si-i elibereaza pe
cei vinovati de genocid? De ce nu se mai produce acelasi fenomen de modelare
dupa noua conceptie de viata, dupa noua orânduire, cu pretentie de tânara
democratie în spiritul libertatii? Ce proces psihic se petrece? A fost atât
de tare si bine înfipt în constiinta poporului Comunismul, cu tot arsenalul
lui de cuceritor al lumii? Sau ce altceva se petrece? Ramâne ca timpul sa
raspunda la aceste întrebari. În concluzie:
1).
Justitia militara din anii de început a comunismului, la noi în tara, dupa
anii 1946-1960, formata în spirit crestin, dar modelata orânduirii de atunci,
condamna la ani grei de temnita pe cei nevinovati, numai pentru faptul ca erau
români, luptând pentru Hristos si neamul lor.
2).
Justitia militara de acum, formata în spirit comunist, nemodelata conceptiei
noi de orânduire democrata, dupa 1989, libera fiind, achita aproape în
întregime pe cei care se fac vinovati de genocid, în toata epoca comunista,
din 1945 si pâna în 1989. Deci si-ntr-un fel, si-n altul, comunismul, si
dupa revolutia din 1989, câstiga teren. Justitia îsi apara mentorul. Iar noi,
care am facut ani grei de închisoare, suntem în perspectiva de a mai face
alti ani de temnita. Sa speram însa ca nu va fi asa.
Sa
ne întoarcem la Timisoara. Acum, sentinta ne-o comunicasera. Ne pregateau
lanturile pentru mâini si picioare, în vederea transferului nostru la locul
de osânda al diferitelor închisori din tara. Dupa comunicarea sentintei,
toti cei din lotul meu se linistisera. Asteptam ca viata sa-si urmeze cursul
ei, asa cum ne-a fost rânduit. În asteptare, eram în camera nr. 40. Asa cum
am mai scris, ne bucuram de mai multa liniste si de oarecare libertate dupa
proces. Acum aveam dreptul la vorbitor, ne mai puteam întâlni cu familia.
Numai unul singur din familie avea dreptul sa vina la vorbitor. În zilele
acestea de vorbitor era mare vânzoleala prin camera, cu multa uitare de sine
si cu multa bucurie. Care de care veneau cu vesti de la ai lor, de la casele
lor. În camera erau peste 60 de oameni, fiind destul de mare. Cei mai multi
erau tarani din Cornereva, Canicea, Domasnea, Rusca, Verendin si Luncavita. Ne
întelegeam bine unii cu altii. Cautam sa ne toleram si sa nu ne certam între
noi. În timpul zilei se formau grupuri-grupuri si discutau multe lucruri si
bune si rele. Multi dintre tarani erau descumpaniti. Nu puteau întelege de ce
au fost condamnati. Judecau lucrurile într-un mod extrem de simplist. Era
acea curatenie sufleteasca specifica taranului român. În simplitatea lui,
acesta îsi punea nadejdea în Cel de Sus. Din adâncurile fiintei lui tâsnea,
în vremuri grele, acel mare echilibru sufletesc, acea potenta spirituala,
care-l facea sa reziste si chiar sa biruie. Fusesem numit seful camerei.
Ascultau toti de mine. Cautam sa nu le fac zile grele si, daca pot, sa-i scot
de la necazuri. M-am înteles cu elevii mei din lot, ca sa avem grija de toti
taranii nostri din camera. Sa le dam întâietate în toate serviciile din
camera. La masa îi rugam sa manânce ei primii. Asa s-a ajuns la o buna
întelegere între noi. Cu toate acestea, mai apareau si suparari. Ferestrele
camerei dadeau spre curtea si poarta închisorii. Se puteau observa intrarile
si iesirile din curtea închisorii. Se vedea foarte bine si vorbitorul cu toti
cei care veneau la vorbitor. La unul din aceste vorbitoare s-a comis un act de
indisciplina din partea oamenilor mei din camera. La vorbitor erau chemati în
ordinea intrarii familiilor noastre la locul de vorbit. Eu am fost printre
primii chemati. Terminând cu vorbitorul, am venit la camera. Dupa mine
terminasera si o buna parte din elevii mei. Cei mai multi însa dintre tarani
n-au fost la vorbitor. În camera, la una din ferestre, învatatorul Ion
Nicoara din Canicea facea semne spre vorbitor. Îi atrag atentia sa înceteze
cu semnele ca va face rau celor care n-au fost la vorbitor pâna acum. Se va
suspenda vorbitorul. N-a voit sa asculte, dându-i înainte cu semnele. În
acest timp este observat de paza si reclamat. Comandantul pazei vine în
camera si cerceteaza înfuriat cazul de indisciplina. Insistent întreaba cine
a facut semne. Nicoara al meu, învatatorul, nu vrea sa iasa în fata si sa
recunoasca greseala. Suntem amenintati cu suspendarea vorbitorului. Într-o
fractiune de secunda mi-am dat seama de pericol. Am iesit în fata si am
declarat ca eu am facut semne, pentru a salva camera de la pedeapsa. Pe loc,
am fost luat din camera si dus la izolare, într-o camera fara lumina si cu
rogojini pe jos. Asta era vestita "neagra" cu care de altfel facusem
cunostinta în primele zile când venisem de la Lugoj. Am stat o saptamâna
încheiata la izolare, fara mâncare, decât o bucata de pâine si apa.
Salvasem camera. Învatatorul Ion Nicoara n-a mai venit sa-si ceara scuze si
nici sa-mi multumeasca ca l-am salvat. Mi-am dat seama ca nu este padure fara
uscaturi. Cei care au învatat ceva din viata de la mine au fost elevii mei si
o buna parte din tarani, care-l condamnau pe învatatorul lor. Când m-am
întors de la izolare, comandantul pazei se arata mai dur cu mine. Într-o zi,
când mi-a venit bine, am stat deoparte si am vorbit mai mult cu el:
-
"Domnule comandant, sa stiti ca aici se intra foarte usor, dar se iese
foarte greu." A stat câteva clipe si a meditat. Apoi mi-a raspuns pe un
ton conciliant:
-
"Da, aveti dreptate, domnule professor, nu m-am gândit la asta."
De
atunci m-am împacat cu el. M-am bucurat de mult respect din partea lui. În
ianuarie 1950 am fost transferat cu tot lotul meu la închisoarea civila din
Timisoara. Acum începe peregrinul nostru prin închisorile tarii. Începe
odiseea noastra, cu necazurile, suferintele noastre, dar si cu straniile
noastre fericiri, prin cunoastere, asa cum spunea N. Steinhardt în Jurnalul
Fericirii, ca în lantul închisorilor, cutreierate prin tara, au fost si
clipe fericite, traite prin diferite camere si celule ale închisorilor. Acolo
am întâlnit si ascultat multi oameni de cultura. La închisoarea civila din
Timisoara am fost cazati claie peste gramada. Ne-am gasit locul, care pe unde
am apucat, cu o parte din elevii mei. Era o camera mica, cu plafonul jos si
lumina slaba. Pe prici, cei nou veniti n-au avut loc. Am ajuns, deci, sub
prici, la "serparie", cum îi spuneau în limbajul închisorii.
Acolo, pe o rogojina, pe cimentul camerei, în plina iarna, ne-am gasit culcus.
Aveam în camera cu noi pe inginerul silvic Emil Câmpeanu, fost inspector
general de vânatoare regala. În jurul lui, ascultam seara de seara o multime
de povesti si întâmplari traite. Ne mai povestea din când în când si
romane. Aceasta închisoare civila a Timisoarei facea parte din vechile
constructii ale cetatii. Zidurile erau masive, camerele mai mari, cu arcade
interioare, plafoanele joase si ferestrele mici, cu gratii destul de groase.
Era o constructie cu multa igrasie si insalubra. Curtea, prin înfatisarea ei,
aduce mai mult a han medieval, destul de mica. Acolo ne faceam plimbarea în
cerc, cu mâinile la spate si cu capul în pamânt. Parca eram niste cai
rapciugosi, treierându-ne zilele. Ora de plimbare trecea repede. Cu mult
suflet ne îndreptam, unul dupa altul, în sir, la camera. Grupuri, grupuri,
ne adunam si începeam discutiile lasate neterminate la anuntul plimbarii.
Puneam cu totii mult suflet la aceste discutii, la aceste povesti si
întâmplari ale fiecaruia din noi. Acum, când scriu aceste lucruri, îmi dau
seama ca omul ca entitate spirituala este foarte rezistent. Potentele lui
latente, subconstientul, depozitul fortelor spirituale ale lui fac saltul spre
lumina, salvând omul ca existenta. Nu am întâlnit pe nimeni din miile de
oameni cu care am stat, în locurile de detentie, sa le fi jucat memoria vreo
festa. Toti ne aduceam aminte, cu multa claritate, ca-ntr-un film, viata
noastra de zi cu zi traita pâna-n prezent. Posibilitatile omului sunt
covârsitoare, ca si credinta lui în mai bine si nadejdea în dragostea lui
Dumnezeu. Numai acest mister ne-a salvat. Credintei si sperantei le datoram
totul. Am fost permanent în dialog cu Dumnezeu. A fost singurul fir de care
ne puteam agata în recile temnite. Traiesc din nou aceste emotii prin care am
trecut, acum când va povestesc. Le traiesc cu multa intensitate. De multe ori
mi-e teama ca nu sunt capabil sa va redau clipele traite asa cu au fost, cu
tragismul din ele. Acum, când termenii de comparatie sunt la îndemâna,
perspectiva asupra acelor vremuri este alta. Istoria se va scrie abia acum cu
adevarat. Atunci eram tânar, aveam 29 de ani. Speram si rezistam. Sperând,
traiam. Intrând într-o lume lipsita de libertate, ne fauream o lume a
noastra de vis. Visul era carapacea noastra care ne apara de moarte. Eram
ancorati în viitor. Numai asa am reusit sa strapungem zidurile nevazute ale
utopiei comuniste. În aceasta lupta au cazut multi. Mlastina deznadejdii si-a
luat tributul prin înecarea a sute de mii de frati de-ai nostri, români si
alte multe nationalitati. Fiecare etnie si-a dat tributul ei. Nimeni n-a
scapat sa nu plateasca. De aceea se impune cu necesitate ca în sânul
poporului nostru, pozitia de cetatean sa fie sfânta. Ea trebuie sa se
înfrateasca si sa ne uneasca. Comunitatea de idei sa fie liantul nostru în
România de mâine, si cu aceasta, într-o Europa unita, respectând însa
specificul fiecarei natiuni. De-abia atunci, pacea si linistea se va instaura
la noi în tara. Cu fiecare zi care trecea, noi ne pregateam sa înfruntam
neprevazutul. Zilnic plecau din închisoare loturi, loturi de detinuti spre
alte închisori. Auzeam cum le bateau lanturile la picioare. Ferestrele
noastre de la camera dadeau spre curte. De cu noapte pregateau lotul de
plecare. Într-o buna zi, cu noaptea în cap, se deschide cu zgomot usa
camerei si ne anunta sa ne luam bagajele si sa iesim afara. Acum ma despart de
copiii mei. Desi îi pregatisem din timp pentru acest eveniment, totusi ne-am
despartit tare greu. Unul câte unul, cum eram strigati dupa tabel, eram
condusi la butucul cu lanturi. Nu toti au fost legati în lanturi. Numai aceia
care erau considerati mai periculosi si sefii de loturi. Eu am fost legat în
lanturi împreuna cu parintele Ioja Sinezei, din comuna Ranusa, jud. Arad. Era
un om blând si bun, cu multa dragoste fata de om si cu multa credinta în
Dumnezeu. Suntem amândoi ferecati în lanturi grele. Catusele erau groase si
late, reci, ca-n timp de iarna. Eram pe la sfârsitul lui ianuarie 1950.
Parintele Ioja Sinezie era legat de piciorul stâng. Trebuie sa fim foarte
atenti si sa pasim deodata amândoi, ca altfel ne împiedicam, sau ne trageam
unul pe altul. Asa ne-am dus zilele, legati în catuse si lanturi grele. Asa
am dormit, asa am mers împreuna la WC. Ne uitam unul la altul cu resemnare si
cu speranta ca odata vom scapa. Blândele priviri ale parintelui Sinezie ma
încurajau. Era mai batrân ca mine. Avea peste 40 de ani. În catuse si
lanturi grele strabateam în timp spre temnita grea Aiudul, spre Aiudul
nebunul din blestemul lui Radu Gyr. Lotul nostru era de 30 de oameni. În drum
spre masina-duba, se realiza simfonia lanturilor grele. Si acum pastrez în
suflet zornaitul lor de metal ucigator. Am trait zile de urcus greu de moarte,
urcus greu spre zari de alta lumina, lumina libertatii pe care acum o platim
scump. Altii au platit-o cu viata. Ajunsi la duba, ne urcam foarte greu cu
lanturile la picioare. Împinsi si înjurati de gardieni, ne-am suit
zdrelindu-ne pielea de pe picioare. Catusa, fiind grea, rodea prin ciorapii
subtiri. Cu chiu, cu vai, intram în masina. Ajunsi la gara, ne astepta
vagonul-duba. Era un vagon special construit pentru detinuti, prevazut cu usi
metalice grele si cu geamuri cu gratii solide. La gara a fost un alt chin
pentru noi, trebuind sa ne dam cu greu jos si sa urcam în vagonul-duba. Ne
ajutau înjuraturile si pumnii gardienilor. De acum, spre necunoscut. Nimeni
nu ne spune un cuvânt despre tinta drumului. Era un secret al lor. Facea
parte din mijloacele de tortura. Cu parintele Sinezie lânga mine, pe scaun,
în vagon, ne ducem amândoi amarul. Avea o voce blânda si cu multa bunatate
în ea. Îti descretea fruntea si mai uitai de necazuri. Era înzestrat cu
darul preotiei. Dupa o zi si o noapte de mers pe drum de fier, am ajuns într-o
gara. Era Aiudul. De la gara ne-am urcat într-o masina-duba. Ne mai
învatasem cu lanturile. Uneori ne mai si amuzam. Ajunsi la Aiud, ne conduc o
droaie de gardieni într-o curte mica. Tot timpul ni se adresau cu "banditule,
banditilor". Pe rând, unul dupa altul, ajungem la un butuc, unde un
detinut de drept comun, fierar de meserie, cu o dalta si un ciocan în mâna,
ne taie lanturile de la picioare. Dupa fiecare lant cazut jos se auzea câte
un oftat de eliberare. De aici, în coloana de câte doi, ajungem într-o
sectie cu multe camere mai mari. Era sectia a II-a din Aiud. Iata-ne si-n
vestitul Aiud, locul de osânda al nostru pentru multi ani.
Atanasie
BERZESCU