Editura MARINEASA, Timisoara 1999

 

PÃRUL DE LA ALBA-IULIA

 

 Era în vara anului 1943, început de iulie, cald ca-n luna lui cuptor. În gara orasului, forfota. Sosise un vagon-duba de la Ploiesti. Din el începuseram noi sa ne dam jos, unul dupa altul, încurajati de sudalmile si bruscarile gardienilor. Se întreceau unul pe altul în a înjura si a striga la noi. Cu picioarele ferecate în lanturi grele, în zornaitul lor, trasi unul dupa altul, ne dadeam cu greu jos din vagonul duba, încolonându-ne pe peronul garii. Lumea nu prea obisnuita atunci cu astfel de pasageri, înmarmurita, se uita la noi. Eram un grup de peste 30 de tineri, elevi si studenti, veniti de la Sibiu, unde am fost judecati si condamnati de catre Curtea Martiala. În gara de la Alba-Iulia, încolonati fiind câte trei în rând, încadrati de gardieni, am primit comanda de înaintare pe jos pâna la închisoarea orasului, care era tocmai în centrul urbei. În zornaitul lanturilor, în cadenta comandata, ne-am facut intrarea în cetatea de scaun a marelui Mihai Viteazul, care pentru prima data realizase unirea tuturor românilor. Dupa Burebista si Decebal ajunsese întâiul voievod al celor trei tari românesti, unite acum. Pe asfaltul strazilor cetatii înaintam noi, fratii de cruce, în simfonia lanturilor grele, realizata de impactul lor cu strada. Sub arsita soarelui, cu broboane de sudoare brazdându-ne fata, siroindu-ne spinarea, cu fruntile în soare, paseam în necunoscut. Ne duceam greul în spinare, târând dupa noi lanturi grele, pentru ca am crezut în biruinta neamului românesc. Maresalul Ion Antonescu ne declarase razboi tinerilor de atunci. În piepturile noastre tinere, cu bratele goale, pusese tunurile si mitralierele sa traga. Tragea în copiii lui, ucigându-i si aruncându-i în închisori. Pâna la închisoare am fost petrecuti de o lume întreaga. Noi pe mijlocul strazii, ei pe trotuare. Ne conduceau. Eram copiii lor, tinerii tarii angajati într-un razboi declarat comunismului. Ironia sortii, pe noi, cei care luptam pe viata si pe moarte împotriva comunismului, tara, prin Maresalul ei, Ion Antonescu, ne rasplatea cu temnita. Iata-ne si la închisoare. Într-un hol mare suntem primiti de o droaie de gardieni. În mijlocul lor trona unul mai rasarit. D-l Prim era seful gardienilor. Ne primeste cu zâmbetul pe buze, cu o ploaie de ironii. 

- "Ce-ati vrut, ma? Sa rasturnati guvernul? Voi vreti sa conduceti?" 

Primirea s-a încheiat cu obisnuitele înjuraturi. Aici, în curtea administratiei, ni s-au taiat lanturile de la picioare, acestea lasându-si urme adânci în carnea noastra, tânara pe atunci. Nu prea stiam noi atunci ce însemneaza lanturile în viata unui detinut, ca atunci când le-am purtat în timpul comunismului. Toti eram mândri de noi c-am fost pusi în lanturi pentru credinta noastra. Dupa perchezitia obisnuita, la intrarea într-o noua închisoare, am fost dusi în camera noastra de la etajul I, cu numarul 40. Mai târziu s-a numit camera hunedorenilor. A doua zi am intrat în programul închisorii, cunoscând obligatiile si drepturile noastre. Ca-n toate închisorile, obligatiile erau multe, iar drepturile, aproape inexistente. Am început sa facem cunostinta cu cei mai vechi din Alba-Iulia. Erau frati de cruce din toate judetele tarii. Tin sa mentionez ca-n urma hotarârii ministrului de interne, aproape toti fratii de cruce au fost adusi la Alba-Iulia. Mai ramasesera si la Aiud. La Târgu-Ocna de asemenea mai erau frati de cruce, unde regimul de detentie era mai aspru. Aici au fost adusi toti cei care aveau si pedepse disciplinare. Închisorile din tara, cu detinuti politici, erau conduse de magistrati militari. La Alba-Iulia era colonelul Musca, un om mic de statura, gras, care vorbea ragusit. Era destul de sever si absurd. A fost numit comandantul închisorii din Transilvania. La Aiud, comandant era maiorul Munteanu. Generalul Petrescu era comandantul închisorilor pe tara. Deci la vremea aceea, anul 1943, închisorile cu detinuti politici aveau ca directori magistrati militari. Ar fi trebuit sa stapâneasca simtul dreptatii în închisori, pe acea vreme. Dar... parca era un facut, tocmai atunci s-au comis cele mai mari nedreptati. S-au calcat în picioare drepturile omului, exact ca-n timpul comunismului. Desi erau judecatori, întotdeauna au fost la dispozitia Maresalului, care declansase lupta pe viata si pe moarte cu legionarii. Se înscaunase un regim de teroare. Nu se mai respecta regulamentul închisorilor. Detinutii politici aveau multe drepturi în plus fata de dreptul comun. Cu toate acestea, regulamentul nu s-a respectat, instaurându-se teroarea. Se batea pâna la lesin. Am gasit închisoarea de la Alba-Iulia într-o atmosfera destul de încarcata, ca dupa o grea batalie. Spiritele mai erau înca agitate, fratii de cruce înca timorati. Cei care ne-au pus la curent cu cele întâmplate au fost lugojenii, care ajunsera cu un an înaintea noastra - 1942. Printre ei era Itu Nicolae si Iacob Toma, de la Liceul Coriolan Brediceanu din Lugoj. În grupul hunedorenilor eram câtiva banateni: Rista Gheorghe, Murarescu Alexandru si eu, Berzescu Atanasie. Îi cunosteam pe lugojenii mei de afara. Ca organizare, între detinuti, închisoarea de la Alba-Iulia avea un sef consimtit si nu ales. Acolo ascultam de un legionar mai batrân, Suciu Ion, din Vintu de Jos, tâmplar de meserie. Îl adusese colonelul Musca de la Aiud pentru a-i lucra mobila pentru el si conducerea închisorii. Noi toti ascultam de el, de badia Suciu, cum îi spuneam. Pe lânga badia Suciu, mai era cineva dintre fratii de cruce care se impunea si conducea toata închisoarea, nu ales, ci consimtit: Iosif Ripan, din grupul lugojenilor. Când am venit eu la Alba-Iulia, iulie 1943, nu l-am mai gasit acolo. Nicolae Itu si Iacob Toma, mi-au povestit totul, cu de-amanuntul. Fratii de cruce de aici, prin luna mai 1943, protestasera energic împotriva conducerii închisorii, ca nu se respectau drepturile lor, scrisori, pachete, vorbitor. Mâncarea se înrautatise, bataile se întetisera. Toti se grupasera în jurul lui Iosif Ripan. La ora protestului, toti ascultau de el. Conducea efectiv închisoarea. Avea acest dar de a polariza lumea. Cu echilibrul lui interior, îndemna lumea la disciplina si rabdare. Voia ca pe calea dialogului, a tratativelor sa rezolve acest conflict cu administratia. Ca-n tot locul si-n orice închisoare, mai erau si informatori. Cei de la administratie stiau ca Ripan conduce. Detinutii au trecut la amenintare cu greva foamei. La rândul ei, administratia a trecut la represalii. Izoleaza un grup de detinuti în frunte cu Ripan. Vine la fata locului generalul Petrescu de la Bucuresti. Cei izolati sunt adusi în curtea închisorii si-n fata detinutilor si a conducerii, în frunte cu colonelul Musca si generalul Petrescu, li se aplica pedeapsa de 25 de lovituri la spate. Fusesera întinsi la pamânt pe o rogojina, iar doi gardieni aplicau loviturile. Când a ajuns rândul lui Ripan, aplicându-i-se loviturile, nu s-a auzit nici un cuvânt de durere. Strângând din dinti, a rabdat. Biruise. Înfuriat, gen. Petrescu a strigat ca un nebun: 

- "Acesta-i seful lor, n-a scos nici un cuvânt de durere, sfidându-ne. Sa-l trimeteti la Târgu-Ocna cu regim sever." 

Asa a ajuns Iosif Ripan mutat disciplinar de la Alba-Iulia la Târgu-Ocna. Eu nu l-am mai întâlnit decât afara. Dupa aceasta demonstratie de forta, lucrurile s-au mai linistit. Atmosfera, totusi, asa cum am descris-o, era destul de încarcata si fratii de cruce, putin timorati. Am ajuns sa cunosc destul de bine si detinutii si gardienii care ne pazeau. De dimineata, când suna desteptarea la ora 5, ne faceam programul de camera si ieseam afara în curtea închisorii. Acolo stateam pâna seara, când ne urcam în camerele noastre, pentru program. Curtea în care noi aveam acces era cea din mijloc, nr. 2. Prima curte era cea care ducea la administratie, a doua era a noastra, unde stateam toata ziua, iar a treia, cea care ducea la bucatarie si ateliere. Curtea din mijloc, nr. 2, unde noi stateam si ne plimbam toata ziua, avea cam la mijlocul ei, mai mult spre dreapta, un par frumos si mare. La umbra lui, multi ne asezam pe paturi când soarele ardea mai tare. De jur-împrejurul curtii, pe lânga zid, fiecare din noi îsi gasea câte un loc de odihna. De-a lungul zidului era o alee, loc al nostru de plimbare. Doi câte doi, sau si trei, prieteni fiind, ne plimbam si discutam fel de fel de probleme din multele noastre preocupari. Adesea, în discutiile noastre, mai visam si acasa. De obicei, ne adunam pe grupuri de judet, pe loturi de judecata. Toti eram o familie. Hunedorenii se adunau în jurul lui Traian Palcu si Iuga Petru. Pe lânga ei doi mai eram si noi ceilalti: Traian Bara, Atanasie Berzescu, Gheorghe Rista, Grigore Muresan, Alexandru Murarescu, de la Scoala Normala. De la liceul Decebal erau Adrian Mihut si Constantin Iancu. De la Gura-Barza era Gâlea Vasile. Din Hunedoara oras, erau Ion Almajan si Iuliu Bumba. Între noi era o strânsa prietenie si buna întelegere. Ne devenise acea curte de mijloc, a parului, cum o numeam noi, destul de primitoare. Era locul nostru de odihna, locul nostru de taina, locul de unde, plimbându-ne doi câte doi, buni prieteni între noi, visam la mai bine. Dupa plecarea lui Iosif Ripan, ca sef al închisorii a ramas tot badia Suciu tâmplarul, sfatuitorul nostru de taina Mateescu, soferul Capitanului la Bucuresti. Acum era soferul col. Musca. Ei doi erau ca parintii nostri, ascultam de ei. Dupa multe framântari ale noastre am ajuns sa-l consimtim ca sef al închisorii pe Sotirescu Stefan, din Bucuresti. Se parea ca pacea si armonia se realizasera în rândurile noastre. Legasem prietenii cu atâtia din fratii de cruce din toata tara. Era anul 1943. Aveam pe atunci 22 de ani. În afara de fratii mei de cruce din judetul Hunedoara, ma împrietenisem cu Nicolae Itu si Iacob Toma de la Lugoj. Si asa, ducându-ne amarul prin glume si plimbari, a venit si iarna pe capul nostru. La plimbare când ieseam, în loc de palton aveam o suba, care semana a suman. Se purta la noi la Teregova în timp de iarna. De fapt, când eram copil, la scoala primara, suba era cea care ma scotea din iarna. Pâna când am ajuns la Caransebes ca elev la Scoala Normala am purtat aceasta suba. În acest timp m-am apropiat mult de bucovineni. Era printre ei un tânar, cam de vreo 17 ani, Mitica Oniga. Purta în timp de iarna, aruncat pe umeri, un suman bine croit, ca si stapânul. Fata-i era luminata de zâmbetul tineresc. Sufletul si fizicul se armonizau. Mai târziu, în timpul regimului comunist, la Aiud, Noua-Culme, Periprava, am stat cu el, cot la cot, visând si acum ca-n tineretile noastre. De atunci, de la Periprava, nu l-am mai întâlnit decât în 14 sept. 1994, la Aiud, când s-a oficiat o slujba religioasa de pomenire a mortilor din temnita Aiud. Si unul, si altul ne-am bucurat mult de întâlnirea aceasta din Aiud. Tot de atunci, din vremea aceea, a parului de la Alba-Iulia, l-am cunoscut si pe Ion Gavrila, din grupul Fagaras. De la Alba-Iulia nu l-am mai vazut pe Ion Gavrila decât în 1 sept. 1994 la Timisoara, cu ocazia conferintei tinuta la Universitatea de Vest în legatura cu rezistenta din muntii Fagarasului. Pentru mine, el a fost un îndemn la rezistenta si o speranta în ridicarea neamului nostru. În timpul anilor de temnita, a fost o nadejde de mai bine, ca mai este cineva liber si lupta pentru salvarea neamului nostru, crezând în Hristos. Printre lugojeni au mai fost Dabici Valeriu si Pop Aurel. Din grupul jud. Mehedinti i-am cunoscut pe Stanica Mihaiescu, seful grupului, Ticu Mihaiescu, fratele lui mai mic, Marian Bejat, Mircea Bejan, Emil Cizmarescu, acum cunoscut sub numele de Emil Manu, scriitor, si pe Nicolae Ciovârnache, student la Stiintele Economice. Dupa acel conflict dintre conducere si detinuti s-a aprobat câte o scrisoare si vorbitor. Asa am luat legatura cu familia. Eu, dupa un timp, am patruns în atelierul de tâmplarie. Am început sa lucrez la sculptura. În felul acesta ne treceau zilele fara sa ne dam seama. Era spre sfârsitul lunii iulie 1943, nu mult dupa ce venisem noi de la Sibiu. Cald peste masura. Parul nostru, acum încarcat de roada, îsi apleca crengile tot mai mult spre pamânt. Din zi în zi, perele erau tot mai frumoase. Trecând zilele, ne trezim în luna august, tot frumos si cald. De data aceasta, parul nostru devine ispititor. Perele se aratau acum mai frumoase si mai îmbietoare. Erau coapte de-a binelea. Noi, copiii de atunci, lipsiti fiind de fructe, cadeam tot mai mult în ispita. Perele ne tentau tot mai mult. Pomul nu era pazit de nimeni. Si nimeni n-a fost sfatuit sa nu se atinga de vreo para. Ne plimbam unul dupa altul, trecând fiecare pe sub coroana lui. Mai târziu, nu cu mult, au început sa cada, una câte una, la pamânt. Erau coapte. De la prima para cazuta la pamânt, coapta fiind, se apropia unul dintre noi si ridica para cazuta, punând-o lânga tulpina, ca si cum asta ar fi porunca. De la acest prim gest, destul de important, toti care observam ca vreo para a cazut o luam si o asezam lânga tulpina parului. Seara, când ne retrageam la camere, parul ocrotea lânga tulpina o buna gramada de pere. Trebuie retinut un lucru, ca pâna când toate perele s-au copt si au cazut, nimeni dintre noi n-a mâncat o para. Stiam ca nu este al nostru. Acest fapt a uimit lumea. Administratia, cu col. Musca în frunte si gardienii care ne pazeau a ramas uimita de gestul nostru. Au comunicat evenimentul iesit din comun la Bucuresti. De la interne au venit generalul Petrescu si generalul Pichi Vasiliu, ministrul de interne. S-au convins la fata locului. De aici a fost informat si Maresalul Ion Antonescu. Prin Bucuresti circula aceasta fapta, iesita din comun, de la unul la altul. Parintii care veneau la vorbitor ne confirmau acest lucru. - Istoria parului de la Alba-Iulia. Fara sa ne dam seama, noi, fratii de cruce din toata tara, trecusem un examen si înca unul din cele mai mari din viata noastra. A fost primul dintre examenele pe care le-am dat în fata neamului. Am demonstrat ca am fost crescuti în scoala Fratiilor de Cruce, unde am învatat sa fim cinstiti si corecti, crezând cu tot sufletul nostru în Hristos Iisus, sa nu furam. Atunci am câstigat o batalie în fata istoriei. Am dovedit, în acea vreme, ca Fratiile de Cruce, ca scoala în domeniul educational, nu sunt o utopie. Sa aruncam acum o privire generala asupra istoricului Fratiilor de Cruce si asupra scopului acestui fenomen în revolutia spirituala începuta de generatia de la 1922. Constatam ca acest fenomen se impune ca o necesitate în scoala româneasca. Dupa anul 1918, când visul de secole al natiunii române - "Întregirea neamului nostru în granitele lui firesti" - se realizase un nou grupaj de necesitati pentru mentinerea acestui vis înfaptuit - România Mare. La vremuri noi, se cereau oameni noi, altfel, visul unirii, înfaptuit acum, se va destrama în fata pericolului din afara ca ceata în fata soarelui. La rasarit ne pândea pericolul rosu, comunismul. Începând cu Lenin, toti aveau ochii atintiti asupra noastra, a României Mari, pe care Lenin si toti ai lui ca si pâna-n prezent n-au vrut s-o recunoasca. Asa se explica faptul ca azi, desi Pactul Ribbentrop-Molotov este anulat, urmarile lui nu sunt reparate. Nu vor sa ne recunoasca drepturile noastre asupra Basarabiei, Nordului Bucovinei si Tinutului Hertei. Si azi acelasi pericol comunist ne ameninta. Elev fiind, Corneliu Zelea Codreanu sesizeaza acest pericol. O mâna de elevi, adunati în padurea Dobrina în 1919, se decid sa lupte pentru apararea neamului împotriva pericolului de la Rasarit. De aici si pâna în 1922, lucrurile iau amploare. Se declanseaza revolutia spirituala. Telul final era ridicarea si apararea neamului românesc. La 4 mai 1924 ia fiinta prima Fratie de Cruce din tara, la Iasi sub conducerea lui Alexandru Butunaru. Fratiile de Cruce nu au facut altceva, în acei ani de început, decât au pregatit aparitia fenomenului legionar prin înfiintarea Legiunii Arhanghelului Mihail, din 24 iunie 1927. 

 

ELIBERAREA DE LA ALBA-IULIA 

 

În 1944, dupa lungi ezitari, Maresalul Ion Antonescu se decide sa elibereze o buna parte din tinerii sau, cum le-a spus el înaintea executarii din 1946, "copiii aia", fratii de cruce aruncati în închisori pe nedrept. Se da un decret de amnistie, sub numele de "Legea 70". În 13 mai 1944 am fost pus în libertate, împreuna cu Bumba Iuliu si Ion Almajan, din Hunedoara amândoi. Ajuns acasa, nu dupa mult timp, ma trezesc cu o citatie de la Curtea Martiala din Timisoara. Eram dat în judecata pentru nesupunere la încorporare. Fac întâmpinare prin postul de jandarmi din Teregova, formând un dosar cu actele necesare de justificare, ca nu m-am sustras de la încorporare, fiind condamnat politic. Am alaturat raportului sefului de post o copie dupa foaia de eliberare si o copie dupa decretul de amnistie. În timpul cât eu îmi faceam dosarul pentru Curtea Martiala, primesc si ordinul de încorporare. Iata-ma si soldat, în luna iunie 1944, la Regimentul 96 Infanterie din Caransebes, cantonat la Valea-Boului. Nu fac nici o luna de zile, de catana neinstruita, ca-mi vine si ordinul de lasare la vatra, pentru a fi trimis la Scoala de Ofiteri de rezerva. Prin Biroul de mobilizare din Lugoj sunt încorporat la 5 Vânatori Timisoara, cantonat la Sacalaz. Acolo ma întâlnesc cu Emil Cizmarescu, acum scriitorul Emil Manu. De la 5 Vânatori sunt trimis la Scoala de Ofiteri de rezerva din Ineu. Aici dau de toti fostii colegii mei de la Scoala Normala din Deva. Toti erau în anul II. Eu cu Bara Traian eram în anul I. Printre ei si Ion Bohotici, elev în anul II. Prin el am luat legatura cu unitatea legionara. Din aceasta unitate mai facea parte si Stoleru, sublocotenent. Facuse Scoala de Ofiteri în Germania. Era comandantul meu de pluton. Îsi schimbase atitudinea fata de mine, dupa ce luase legatura cu Ion Bohotici. Se scursese mai bine de o luna de când venisem în aceasta scoala. Iata ca ne prinde si 23 August 1944. Asa cum eram, neinstruiti, plecam pe front cu toata scoala. Echipati de razboi, cu ranita si tot echipamentul necesar, am ocupat o pozitie de lupta. Cei din anul II au ocupat o pozitie pe dealul Mocrea, un mamelon pe care noi adesea faceam instructie. Era în fata comunei Mocrea. Se dau acum lupte grele între armata maghiara si elevii de anul II. Acolo erau toti colegii mei de clasa. În aceeasi zi au fost respinse 12 atacuri ale ungurilor. I-au dat peste cap. Pe linia frontului, între pozitia ocupata de scoala noastra si Scoala de Ofiteri nr. 2 Bacau, era regimentul 5 Vânatori Timisoara. Pe acolo frontul a fost spart, încercându-se o învaluire a scolii noastre. Din timp ne-am retras spre Buteni. Cu noi veneau din plin si civilii, cu carutele pline de bagaje, târându-si dupa ei si traistile pline cu te miri ce. Era un exod al disperatilor din iadul frontului. Eram în apropierea comunei Gurahont. Cu infanteria motorizata, rusii i-au respins pe unguri, fugarindu-i pâna aproape de Chisineu-Cris. O parte din elevii nostri au fost luati de rusi în linia întâi a frontului. Cu multa greutate au scapat de rusi, întorcându-se la Oradea la scoala. În 20 octombrie, toata scoala s-a întors în cazarma. Cât timp am stat la Ineu, ma întâlneam zilnic, dupa program, cu Petru Hamat. Era elev la Scoala de Ofiteri nr. 2 Bacau. Refugiata din cauza frontului din Moldova, a ocupat doua pavilioane alaturi de noi, în Ineu. Eram, deci, doua scoli de ofiteri în Ineu. Ne întâlneam la cantina scolii lor, împreuna cu Petru Maranu, taran din Teregova, care era ordonanta la un capitan de la ei, la un pahar de vin. În februarie 1945, se desfiinteaza ambele scoli, pe noi trimitându-ne la Scoala de Ofiteri de rezerva nr. 1 din Ploiesti. În toamna anului 1945 reusesc sa fiu lasat la vatra, dupa doi ani de scoala militara. Eram student anul I la teologie. Aparuse un decret care scutea de armata pe toti studentii în teologie. Pe baza acestui decret am fost lasat la vatra. Deci în toamna anului 1945 eram student la teologie. Din acest an se începe reorganizarea Miscarii Legionare. Venise Filon Verca din Germania, parasutat fiind în 1945. Alaturi de Ion Iliescu, Petru Hamat, Lazar Tiberiu si altii, lucram sub ordinele lui Filon Verca. El era seful judetului Severin. Se stabilise în Caransebes, ca professor de limba româna la Liceul "Traian Doda". 

 

REZISTENTA ARMATÃ DIN BANAT 

 

Suntem în anul 1946, an de hotarâri, de luari de pozitie. Parasutarile din 1945, cu scopul de a organiza rezistenta împotriva comunismului, au scos în evidenta o multime de probleme, atât de ordin strategic cât si de ordin tactic în lupta poporului român împotriva lui Satan de la rasarit. Gasindu-ne fata în fata cu inamicul. Am intuit faptul ca lupta va fi de lunga durata si cu multe sacrificii. Niciodata neamul românesc n-a fost mai mult hartuit ca-n lupta cu SATAN, la sfârsit de secol XX. Acum, când aparent caderea comunismului s-a realizat pe plan mondial, loviturile lui din agonie sunt cele mai periculoase si cele mai perverse, izbind cu o putere de necrezut, cum mintea omului nu-si poate imagina. Sub masca democratiei, a credintei în Dumnezeu, a libertatii, egalitatii si fraternitatii, pervers ne lovesc din umbra. Si acum, ca si-n 1946, lupta este tot atât de acerba. Odata întors în tara, Filon Verca ia în mâna reorganizarea Miscarii Legionare. Dupa o aparenta liniste pe plan politic, la noi în tara, organizarea rezistentei prinde viata. Ne dadeam seama de pericolul comunist. Filon Verca este ajutat de prof. Ion Iliescu, pe atunci student la teologie si seful grupului FDC nr. 72 Severin. Fratiile de cruce erau deja organizate. Petru Cojocaru era seful regionalei Banat la FDC. Eu eram ajutorul lui Ion Iliescu. Din pozitia aceasta lucram îndeaproape cu Filon Verca. Deseori mergeam trimis de Filon la Teregova, Domasnea, Luncavita, Armenis si alte comune din jur. Cunosteam legionarii din aceste comune. Asa am ajuns sa lucrez si cu Spiru Blanaru. Din 1947 eram seful grupului FDC 72 Severin. Ca ajutor l-am avut pe Petrica Dragulete. Activitatea mea se desfasura pe tot cuprinsul jud. Severin. La Lugoj îl aveam pe Iosif Ripan, care la aceea vreme conducea partea de nord a judetului Severin, la grupul politic. Cu el ma sfatuiam în bunul mers al Fratiilor de Cruce. El cunostea bine oamenii din Lugoj, precum si elevii de la liceele de acolo. Iosif Ripan lucra sub directa comanda a lui Filon. La Timisoara era Ion Constantin. În cursul anului 1945 are loc un act între Miscarea Legionara, prin Nicolae Petrascu si Vica Negulescu, si Partidul Comunist, prin Ana Pauker si Teohari Georgescu. Din acest act reiese, fara dubiu, ca nu a fost vorba de colaborare cu comunistii. Aici este conditionata eliberarea legionarilor din închisori, respectând urmatoarele trei obligatii: 

1). Ca legionarii aflati în clandestinitate sa se prezinte autoritatilor. 

2). Sa predea armamentul pe care-l detin. 

3). Sa nu participe la activitatile electorale (cele din 1946). 

N-a fost vorba aici de nici o colaborare. Aici se cade sa amintesc dialogul lui Filon Verca cu Iosif Ripan la Lugoj. În ruptul capului, nu-l credea pe Filon ca acest act este o realitate. 

- "Filoane, eu nu-mi tradez oamenii. Daca este numai o manevra a lor de a ne prinde? Atunci ce ma fac? Ei sunt în paza mea." 

- "Iosife, tu stii ca si eu sunt pâna acum tot în clandestinitate, mergi cu mine la politie si eu sunt primul din judet care fac acest pas. Zis si facut". 

În acea zi a mers Filon Verca la politia judetului Severin, prezentându-se conform actului încheiat între parti. Îndata i s-au facut formele de legalitate, primind în mâna un act semnat de Seful politiei judetului Severin. Numai dupa acest gest al lui Filon, demonstrativ, Iosif Ripan s-a lasat convins. De aici încolo, toti oamenii lui au venit la casele lor. Dar, de aici si pâna la respectarea întelegerii, a actului, a fost o cale lunga si plina de surprize. La mijloc erau comunistii cu caracteristica lor de oameni crescuti în scoala minciunii, dispusi oricând la crime. Din istoria evenimentelor se stie ca legionarii n-au fost eliberati din închisori. Actul a fost încalcat de catre comunisti, ei continuând cu arestarile. Dupa cum vom vedea, acest act, la vremea aceea, a generat si-n rândul legionarilor o confuzie. Asa s-a simtit nevoia de a se trece la lamurirea lucrurilor. Iata din ce a constat aceasta confuzie: 

1). Unii, mai putini la numar, erau pentru încetarea activitatii legionare, pâna la trecerea urgiei comuniste, cu expresia - cu capul la pamânt - 

2). Altii, cei mai numerosi, erau pentru continuarea activitatii în lupta de rezistenta împotriva comunismului. 

 

CONFERINTA DE LA LUGOJ 

 

Suntem martorii unui fapt de o mare importanta. În luna octombrie 1946, la Lugoj, prin grija si obladuirea lui Iosif Ripan, timp de trei zile, Comandamentul Miscarii Legionare tine o conferinta, într-o casa bine pazita, spre Dealul Viilor, hotarându-se linia pe care trebuia sa o adopte în fata Comunismului. La conferinta au luat parte, Nicolae Petrascu, Radu Mironovici, Nistor Chioreanu, Nicolae Lupu si Vica Negulescu, dupa câte am retinut din cele spuse de Iosif Ripan. În cadrul acestei conferinte, o singura problema s-a dezbatut si anume cea a activitatii în lupta de rezistenta împotriva comunismului. Asupra acestui punct erau doua pareri: 

1). Radu Mironovici sustinea sa se înceteze orice activitate a Miscarii. - Cu capul la pamânt -. 

2). Nicolae Petrascu era de parere sa se continue lupta de rezistenta împotriva comunismului. 

Pâna la urma a biruit punctul de vedere al lui Nicolae Petrascu, de a continua activitatea si lupta de rezistenta împotriva comunismului. În organizarea luptei de rezistenta s-a mers fara sovaieli. Eram toti uniti sub comanda lui Filon, la grupul politic si sub comanda lui Ion Sadovan la FDC. Peste tot era o unitate de vederi. Eu, desi eram sefului grupului FDC 72 Severin, mergeam si curier trimis de Filon în sudul judetului. În nord, la Lugoj, lucra Iosif Ripan. Abaterile erau tot mai evidente din partea comunistilor. Au continuat cu arestarile. Au înscenat abateri din partea Miscarii legionare, acuzând-o de interventie vadita în favoarea lui Iuliu Maniu la alegerile din 1946, pe care le câstigasera taranistii cu neta superioritate. 

 

ANUL 1948 

 

Se dezlantuise marea prigoana legionara. Data de 15 mai 1948 este cea când sunt arestati cei mai multi legionari din tara. O parte din ei iau calea codrului, nelasându-se prinsi de comunisti. La Teregova, cei care au scapat de arestarile din 15 mai au luat calea codrului si ei, cum au fost Martin Copaceanu-Rica, Petru Anculia-Miloi, Romulus Anculia-Miloi, Petru Grozavescu-Maranu si Ilie Cojocaru-Mocea. Mai târziu au mai venit si altii. Unii dintre ei au mai dat si pe acasa, când li se parea ca-i liniste. S-au înselat însa, ca securitatea a pus mâna pe ei. 

 

LA COASA CU PISTOLUL MITRALIERA ÎN BANDULIERA 

 

Mai, luna florilor a anului 1948, îi alungase de acasa pe o parte din legionarii de la Teregova, sus, sus, pe dealurile de sub Semenic. Acolo, stând la pânda, haituiti ca vânatul din padure, dupa o vreme se obisnuisera cu codrul. Se adaptasera legilor de aparare ale jivinelor din padure. Auzul li se ascutise, privirile li se otelisera, iar instinctul lucra din plin. Si acum mi-aduc aminte cum îmi povesteau când ma duceam la ei, de cuvintele însufletite ale lor, mai ales de ale lui Martin Copaceanu-Rica: 

- "D-le professor, nu stiu cum sa-ti spun, dar parca ne-am salbaticit. La orice miscare, fara sa-mi dau seama, pun mâna pe arma, trezindu-ma în pozitie de tragere." 

Martin Rica nu voia sa-mi spuna pe numele de botez, ca doar sub ochii lui am crescut. Eram vecini cu casa. Întotdeauna îmi spunea: - "Nu pot sa-ti spun pe nume. D-ta ai scoala multa. Eu sunt un taran prost. Trebuie sa te respect." 

Si asa am ramas pentru ei toti si-n ziua de azi, care mai traiesc, "Domnule professor". Se înfratisera cu codrul toti cei care, dupa arestarile din mai, scapasera liberi. Iata ca a venit si luna iulie, vremea coasei. Fânul trebuia cosit. N-avea cine sa-l taie, decât ei. Se ortaceau, cosind fânul toti la un loc. Se duceau de la unul la altul, fiind nedespartiti. Si asa s-a creat aceasta legenda pentru mai târziu, pentru nepotii si stranepotii nostri, desi azi, ea este o realitate, un adevar istoric. 

În rasarit de soare, fiecare cu coasa pe umar, cu cucia în cioc si pistolul mitraliera în banduliera, plecau unul dupa altul la postata de fâneata. Era parca o ceremonie înaltatoare, cu semnul crucii facut înainte de începerea lucrului; chemau pe Dumnezeu cu ei într-ajutor. Sa fi stat numai deoparte si sa-i fi vazut pe acesti adevarati haiduci ai zilelor noastre, cum de-abia-n rasarit de soare, de dimineata tare, ascutindu-si coasele, ca la o comanda, cuciile mângâiau apasat ascutisul coaselor, realizând acea fantastica simfonie a lor în contactul cu metalul stralucitor în bataia razelor soarelui rasare. Se asternea atunci un fâsâit de coase în fânul ud de roua diminetii. Doamne, ce dumnezeiesc era acest neuitat tablou. Se realizase un paradox. Oamenii ostracizati, fugiti de urgia satanicului regim comunist, liberi în mijlocul naturii, strajuiti de codrul des, realizau dumnezeiescul în frumosul tablou: La coasa. Mergeau unul dupa altul, în cadenta coaselor, cu brazda alcatuita atunci de fiecare din ei, scaldata de razele soarelui rasare. Desi se gaseau într-o lume de iad, prigoniti de Satan, realizau atunci un petec de rai pe pamânt, cu fânul de curând cosit. Cu urechile ciulite, schimbând cuvinte mai mult în soapta, se desfasurau unul dupa altul. Nu sunt în stare sa va redau cele povestite si traite de ei, povestite mie în zilele de închisoare. Daca ati sti cât de frumos povestea Romulus Anculia-Miloi. Era un taran cu multa carte. Un autodidact. A scris opt caiete din memoriile lui. Moartea l-a luat înainte de 1989. Eu n-am reusit sa ajung la acele caiete, care în mod sigur ascund o sumedenie de adevaruri si fapte petrecute. Cineva este interesat ca acestea sa nu iasa la iveala. În mod cert, comunistii. Îmi mai povesteau haiducii mei ca ori de câte ori, în timpul coasei, se auzea câte un zgomot neobisnuit, aruncau coasele în fâneata si cu pistolul în mâna se aruncau la pamânt, în pozitie de tragere. La urma se alegeau cu un râs si voie buna, ca s-au speriat din senin. Pe la orele noua, când soarele se ridicase bine pe cer, venea prânzul gatit de familia cu fâneata. La umbra unui pom sau a unui arbore, în marginea de padure, se asezau cu grija la masa asternuta pe un masai (fata de masa) anume facut din cânepa. Cum stateau ei în fata castronului cu mâncare, pe genunchi era asezat pistolul mitraliera, fiind gata oricând sa puna mâna pe el. Asa au lucrat ei, acesti cavaleri ai Crucii, acesti haiduci ai zilelor noastre, în toata acea vara fierbinte a anului 1948. Grupul de legionari, toti recrutati de Horia Sima, când era la Caransebes ca professor, a alcatuit nucleul grupului de rezistenta care avea sa se formeze când Spiru Blanaru avea sa vina pe dealurile Teregovei în noiembrie 1948, de pe dealurile Domasnei, cu oamenii lui. De acum încolo îi vom urmari pe toti, desfasurându-se în sânul grupului condus de Spiru Blanaru, înfaptuind acte de eroism, drept marturie nepieritoare a istoriei neamului nostru, caci Spiru Blanaru a fost o realitate, si nu o fantasma.

 Atanasie BERZESCU