Editura MARINEASA, Timisoara 1999

 

STUFUL DE LA PERIPRAVA

 

 Noi, cei de la Noua-Culme, ajunsi la Periprava, credeam cu adevarat ca viata noastra a luat alt drum, drumul spre libertate. Am cunoscut numai aspectul pozitiv. Ca-ntotdeauna, când ai în fata doua lucruri rele, cel mai putin rau devine bun. Asa si noi, când am pasit în colonia asta din adâncul deltei, ni s-a parut un colt de rai în imensul infern al comunismului. Desi robi, minunile naturii ne înaltau spre lumina. Uitam de hamaitul de zi cu zi al gardienilor. Toate se derulau ca-n lumea basmelor si a legendelor. Visam, asteptând si noi un Fat-Frumos, biruitor al zmeului din poveste. Speram si, sperând, traiam. O data cu iarna, noi, cei veniti din lagarul mortii, ajungem acum sa cunoastem o alta fata a coloniei din Periprava. Partea rea ne apare în toata goliciunea ei. Cei care au avut ghinionul de a fi trimisi la stuf, în mijloc de ape, au cunoscut iarasi lupta cu moartea. De data aceasta, eu am avut norocul de a ramâne în colonie. În schimb, a cazut pacostea pe capul unchiului meu Petru Berzescu. A muncit din decembrie 1960 si pâna la 1 aprilie 1961. Cei ramasi am fost mai linistiti. Lucram în jurul coloniei, la întretinerea silozurilor de produse agricole, la degajarea lagarului de zapada si la mentinerea curateniei în interior. Gardienii nu se prea omorau cu grija noastra. Toata atentia era îndreptata spre stuf. Gardienii cei mai înraiti erau la acolo. Asa era la stuf, ca si-n viata, un rau nu vine singur. Târaste dupa el un al doilea rau. Nu ajungeau conditiile precare de viata, se mai adaugau si haituielile gardienilor. În toamna anului 1960, în tara s-au facut multe arestari în rândul taranimii. Toti cei care s-au opus colectivizarii au fost arestati. Procesul colectivizarii trebuia sa fie încheiat pâna în 1961. Pentru realizarea lui, statul comunist a înlaturat toate obstacolele. Taranul român, prin instinctele lui de proprietate, s-a opus acestui proces. Au fost adusi la Periprava câteva mii de olteni din Dolj si Mehedinti. N-au voit sa intre în colectiv. Printre ei era si un inginer agronom, Savu pe numele lui. Fusese directorul Câmpului Experimental de la Fundulea. Am stat cu el în camera la Periprava. A fost acuzat de pactizare cu taranii. Cu experienta lui de om de stiinta si de cercetator, ne-a fost de mare ajutor noua, celor din Periprava. Conducea gradina coloniei, de 25 de hectare. Pe vremea aceea, comandat al coloniei era colonelul Gheorghiu, dupa câte îmi aduc aminte. Un om cu mai mult bun simt, fapt care a contribuit la înlaturarea lui din acest post de conducere extrem de repede. Romulus Proistasescu, detinut si el, fusese coleg de clasa cu col. Gheorghiu la liceul din Ploiesti. Asa am ajuns sa cunoastem si noi gândurile lui. Adeseori le spunea gardienilor: 

- "Mai, sa va purtati bine cu acesti oameni, ca mâine vor pleca de aici si vor ajunge sa conduca aceasta tara. Ei nu sunt vinovati cu nimic de ceea ce îndura pe nedrept aici în colonie." 

Aceasta parere i-a fatala: a disparut de la conducere. Sa ne întoarcem la oltenii nostri, cei care au umplut pâna la refuz colonia si cei care au împânzit marile întinderi de stuf în timp de iarna. Toti cei care au muncit la stuf au fost cazati în bacuri, anume amenajate. Bacul, fiind construit din tabla groasa de metal, nu era bun pe timp de iarna sa locuiesti în el. Nici vara nu se putea locui. Vara se încalzea peste masura, iar iarna se racea foarte repede. Ca sa întelegeti mai bine conditiile precare în care s-a lucrat în tot timpul campaniei de recoltare a stufului la Periprava, va redau câteva pagini din Catalin Ropala: 

- "Bacul era un slep metalic afectat în mod obisnuit transportului cerealelor si care fusese amenajat pentru cazarea noastra. Când spun amenajat sunt îndatoritor, fiindca în afara unei sobe improvizate în strafundurile sale erau instalate paturile în trei rânduri suprapuse într-o întunecime totala, fara nici o instalatie electrica. În aceasta burta metalica urma sa fim adapostiti în cursul noptii pe toata durata campaniei. Soba era improvizatie ad-hoc, iar combustibilul era tot stuful, în limita celui pe care puteam sa-l sustragem din necesitatile bucatariei si ale spalatoriei improvizate. În burta bacului unde erau instalate cele trei rânduri de paturi suprapuse se cobora pe o scara, aproape verticala si numai aceia care au trait în aceste conditii au realizat echilibristica la care erau supusi detinutii de serviciu care trebuiau sa evacueze tinetele si sa aduca hrana. Pentru a ilustra conditiile noastre de viata este nevoie a aminti niste detalii fara de care imaginea nu ar putea sa capete un contur real: tinetele erau niste ciubere ale caror extremitati erau prevazute cu doua orificii-ureche prin care se trecea un bat pentru a fi purtate; la cei peste 300 de insi pe care îi adapostea închisoarea improvizata, aceste recipiente erau insuficiente, mai ales din cauza efortului fizic si a frigului din încapere, erau folosite în timpul noptii de nenumarate ori, astfel ca în genere erau pline ochi. Urcarea pe aceasta scara verticala se facea printr-o procedura sui generis, în care unul din cei ce manipulau recipientul urca câte o treapta sprijinindu-se de rampa, iar colegul sau îsi sprijinea prajina pe umar ca sa poata asigura, cât de cât, orizontalitatea ciubarului, pentru a nu fi împroscati de continut. Urcarea scarii trebuia sa se petreaca într-un ritm lent, ori aici timpul era foarte scurt, iesirea de la lucru fiind în mod general planificata pentru ora 5 dimineata. Desteptarea se dadea la ora 4 dimineata, iar timpul ramas disponibil pentru hrana era cât se poate de aglomerat. În campania stufului nu erau prevazute decât doua mese: masa de dimineata, care de fapt constituia prânzul, fiindca pe de-o parte plecam la lucru, iar pe de alta parte, teoretic, trebuia sa ne ajunga cel putin 12 ore, pâna la masa de seara, care consta numai din cafea si pâine. Desigur ca e greu sa-ti imaginezi cum se putea derula pregatirea mesei pentru 300 de oropsiti, cum puteam împarti pâinea în 8 portii egale, fara sa avem cutit, cum puteam înfuleca în graba cele 2 feluri de mâncare si toate aceste pe întuneric? De fapt nu eram complet în întuneric; a fost suficient sa apara primul "lampas", ca în curând tot acest decor dantesc de întuneric si frig sa fie populat cu licurici. Un lampas era confectionat dintr-un borcan de sticla ca de iaurt pe care plutea o festila muiata în gaz, sustinuta la suprafata pe o surcea, mai rar pe o bucatica de pluta, ceva în sensul unor candele primitive. În strafundurile nepieritoare ale bacului, acele luminite firave imaginau un straniu decor de înviere. Nu trebuie sa uitam ca aducerea mâncarii de pe pamânt, unde se gasea bucataria, trebuia neaparat sa urmeze coborârea pe scara verticala urmând aceeasi procedura ca si urcarea tinetelor. În interior toti erau echipati cu galenti de lemn, un fel de sandale romane primitive si originale, confectionate din tot felul de scândurele sau deseuri de lemn, iar în locul cureluselor figurau sfori încrucisate. Picioarele încaltate în acesti galenti dadeau o siguranta extrem de precara, mai ales din cauza lunecusului cauzat de mâzga noroioasa de pe pardoseala. Desigur ca treptele scarii aveau si ele un start gros de noroi de unde trebuia sa faci un effort ca sa poti sa-ti eliberezi piciorul în timp ce urcai. De multe ori, efortul facut ducea la desprinderea neasteptata din clisa noroioasa, astfel încât galentul facea un salt în forma de arc, aterizând în ciubarul cu mâncare, dar nimeni nu avea timp sa se mai opreasca din cauza acestei întâmplari. Ni se distribuise fiecaruia un echipament specific muncii ce urma sa o execute: aveam un costum-pufoaica format din veston si pantalon, pe cap aveam o caciula cu clape pentru urechi, asa cum purtau de altfel si militienii si localnicii si sentinelele, iar în picioare opinci de cauciuc. Din opinci si peste pantaloni trageam "ciulcii", un fel de ciorapi de cauciuc care se ridicau peste genunchi (asemanându-se cu botforii ce constituiau echipamentul de gala al Escortei Regale pe vremea când executam serviciul militar). Ciulcii erau impregnati de noi cu sapun la cusaturile din spate ca sa nu patrunda apa si erau asigurati ca sa nu alunece în jos prin niste legaturi împletite din papura. De ciorapi nu putea fi vorba, de multa vreme ciorapii cu care fuseseram arestati se tocasera. Protectia picioarelor contra înghetului era asigurata de clasicele obiecte cazone pe care le confectionam distrugând dosurile de perna din echipamentul patului de dormit. Când apaream în front aliniati pentru a pleca la lucru, aspectul nostru nu era jalnic, ci mai mult trufas: clapele caciulii erau lasate peste urechi si peste sprâncene. Nu ni se zareau decât ochii care luceau în întuneric ca ai lupilor. Vestoanele erau scurte si aproape ajungeau ciulcii, iar nojitele de papura împletite peste gambe ne dadeau un aspect razboinic, asemanându-se cu vechii cruciati din Evul Mediu. Pufoaicele aveau impregnat pe spate un mare C.R.; când ne-am primit pufoaica, în naivitatea mea am crezut ca am de-a face cu o organizare perfecta în care fiecare individ avea impregnate initialele numelui sau. Curând m-am lamurit ca C.R. înseamna contra revolutionar si trebuia sa ne desparta de D.C. pe care îl purtau detinutii de drept comun care lucrau pe alte bacuri. Ni s-au distribuit tarpanele, uneltele care serveau la recoltarea stufului; tarpanul era un fel de secera ascutita, prelungita cu un bat de circa un metru. Tehnica recoltarii era, în principiu, foarte simpla: cu mâna stânga cuprindeai un manunchi de tulpini de stuf, iar cu dreapta sprijineai tarpanul pe luciul ghetii si printr-o singura lovitura circulara (ca la coasa) desprindeai tulpinile. Tulpinile astfel taiate se rânduiau în ordine pe gheata si când erau de dimensiunile unui maldar se legau printr-o funie confectionata tot din stuf, dar din cel mai fraged care nu ajunsese înca la maturitate. Toata tehnica recoltarii stufului era prevazuta numai pe anotimpul de iarna, când temperatura scazuta prezuma înghetarea baltii. Nenorocirea era ca, desi temperatura era de câteva grade sub zero, stuful forma un fel de protectie, astfel ca balta, chiar daca avea un start de gheata la suprafata, nu avea rezistenta ca sa suporte greutatea omului. Vântul nemilos al deltei nu ne cruta; el se infiltra prin pufoaicele subtiri, iar noi, bietii lucratori stuficoli, eram aproape înghetati. Singurul remediu era miscarea, miscarea haotica si continua pentru a nu degera. Din capul locului, brigadierul civil, Vanea, un lipovean urias, ne-a facut cunoscuta tehnica secerarii stufului; la început, ca niste ucenici necunoscatori, ni s-a parut ca munca va fi aspra, dar barbateasca si ca prin inventivitatea detinutului politic vom gasi noi metode pentru usurarea muncii noastre. Surpriza s-a produs în prima zi de munca: gheata ceda pe toata întinderea suprafetei, astfel ca ne-am trezit în apa pâna la brâu. Ca la comanda, am parasit cu totii locurile de munca refugiindu-ne pe un teren solid, atitudine ce nu era prevazuta în regulamentele coloniei de munca. Daca pentru încaltaminte gasisem imediat antidotul schimbând puful de stuf din opinci ud cu praf uscat, pentru pufoaicele îmbibate de apa nu exista remediu: trebuia sa le purtam ude pe noi si numai vântul le mai putea zvânta la suprafata. La refuzul nostru de a intra în apa am fost aliniati ca într-un pluton de executie, iar în fata noastra santinelele si-au încarcat armele si pustile mitraliera asteptând numai semnalul pentru a deschide focul. Personal, niciodata nu am crezut ca acest ordin poate fi dat, dar în acel moment mi-era perfect indiferent daca acest ordin va fi dat sau nu. Nu am auzit ordinul "Foc" fiindca acest ordin nu s-a dat, nimeni neputându-si asuma raspunderea secerarii a 300 de vieti omenesti. A urmat o lunga tocmeala, cu argumente pro si contra, iar Vanea, brigadierul civil, ne-a mângâiat aratându-ne ca si lucratorii civili lucreaza în aceleasi conditii. Am cedat si rezultatul a fost ca ne-am semnat singuri sentinta, fiindca în aceste conditii, a trebuit sa rezistam trei luni. E drept ca pe parcurs cam 5% din efectiv s-a prabusit plecând pe drumul fara întoarcere." Fragment din articolul Campania de recoltare a stufului la Periprava , pag. 169-175, de Catalin Ropala, publicat în "Din documentele rezistentei" nr.6/1992 - Arhiva Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din România 

Seara, când se întorceau, rebegiti de frig, uzi pâna la piele, nu stiau ce sa faca mai întâi. Se schimbau de hainele ude, atârnându-le de pat, apoi, care reuseau, se apropiau de cuptor sa se încalzeasca. Aerul devenea încarcat de vapori de apa, sufocant si rau mirositor. Se trezeau la un moment dat ca-ntr-o baie de aburi. Cuptorul se încalzea prea tare. Peretii bacului, fiind din metal si fiind complet în apa, tineau rece. Cei care erau lânga soba se supraîncalzeau, iar cei de pe margini resimteau frigul. Lumina din camera era slaba de tot. Multimea aceea de licurici, formata din lampasele improvizate, nu putea sa lumineze cum trebuie. Totul se facea pe bâjbâite. Curând s-au declansat bolile. Cei tineri au rezistat mai mult, cei batrâni si slabi adesea plateau cu viata. Noaptea, în încaperile bacului, se producea un alt fenomen. Încaperea se umplea de aburi. Se trezeau oamenii cu broboane de transpiratie siroind pe spate si pe fata. Cu gurile cascate, cautau aer curat. În concluzie, ziua umezeala patrundea din afara spre corp, iar noaptea pornea din interior spre afara. Si-ntr-un fel, si-ntr-altul, ei tot uzi ajungeau. Cum spuneam, în toamna târzie a anului 1960 au fost adusi la Periprava câteva mii de olteni. Toti au plecat la stuf. Stapânirea voia sa scape de ei. Din decembrie 1960 si pâna în aprilie 1961 au murit foarte multi dintre ei. Nu erau obisnuiti cu hartuielile ca noi, cei care aveam la ora aceea peste 10 ani de temnita. Au cazut ca spicele de grâu înaintea coasei. Aripa mortii îndolia si colonia Periprava, care era considerata ca o oaza în desertul comunist. De-abia asteptam ca oamenii sa se întoarca de la stuf ca sa vedem cine a scapat cu viata. Ma gândeam la uica Patru. Îl stiam slabit înca de la Noua-Culme. O data cu vestitorii primaverii, ghioceii, cei de la stuf, cei care au mai ramas în viata, s-au întors în colonie. În baracile oltenilor, din puzderia de oameni din toamna, acum vedeam rândurile rarite. Inginerul Sava, care venise din mijlocul lor, îmi spunea: - "Au murit multi, ca prea au fost curati la suflet. S-au daruit jertfei cu totul." Eram în 1961, anul sperantei noastre, al celor carora li se împlineau anii de lagar, trei la numar. În 12 septembrie trebuia sa ne eliberam. Dar n-a fost sa fie asa. Aveau sa ne prelungeasca pedeapsa cu înca trei ani, deci pâna în 1964. Dupa un an de lagar, oltenii nostri s-au acomodat cu Periprava. Nu se mai deosebeau de noi, cei vechi si caliti în focul iadului. Pe fetele lor se citea dezolarea, dar si înversunarea. Nu se puteau împaca cu gândul ca le-au luat pamântul si libertatea. 

 

NORI NEGRI DEASUPRA PERIPRAVEI FENOMENUL PERIPRAVA

 

 Periprava. Nume intrat în istoria universului concentrationar din România comunista. Locul unde atâtia au patimit si au murit. Spre sfârsitul anului 1961, cam prin luna septembrie, spiritele începusera sa se agite prin colonie. Gardienii începusera sa se faca tot mai des vazuti printre noi. Bruscari, înjuraturi. Unii din fostii gardieni, mai blânzi, nu-si mai faceau aparitia printre noi. Se distingea tot mai insistent pe buzele noastre, sinistrul cuvânt - reeducarea. Pâna atunci, toti care îsi ispasisera anii de lagar erau eliberati la termen, fara exceptii. Celor mai multi dintre noi le expirau pedepsele la aceeasi data, eram un lot de 121 de oameni, cel mai numeros lot din tot lagarul. În 12 septembrie 1961 trebuia sa fim pusi în libertate. Ne-am pregatit din vreme. Aproape ca ne luam ramas bun de la cei mai apropiati. Ne luam angajamentul de a comunica celor dragi, familiilor lor despre ei, cei ramasi, ca sunt bine si sanatosi. Din timp m-am pregatit sa ma despart de uica Patru, fratele tatalui meu. El avea 6 ani de lagar. Trebuia sa mai ramâna înca 3 dupa mine. Era bucuros ca vor fi anuntati ai lui, de la Teregova, despre el. Mie îmi parea rau ca-l las în urma. Ziua mult asteptata a sosit. Era 12 septembrie 1961. Nici o miscare prin colonie, nici un nume strigat. Ce se întâmplase? ne întrebam noi, cei în cauza, cu inima cât un purice. Spre seara, pe la orele 4 dupa-masa, un ofiter cu lista în mâna anunta 20 de oameni din lotul nostru. Alta lista n-a mai urmat la rând. Am tot asteptat noi, dar nimic la orizont. Noianul de întrebari se bulucea în capul nostru, fara raspunsuri. Ce-o fi? Nimeni nu stia. Simteam cu totii ca ceva s-a întâmplat, ceva nu-i în regula. Doamne, ca multe mai sunt de îndurat! ne spuneam noi în sinele nostru. Cei 20 de strigati si-au facut bagajele si s-au dus. Un lucru ne-a parut noua suspect. Acesti oameni care au plecat, cu o saptamâna înainte de plecare, pe rând au fost chemati de ofiterul politic. Ce-au discutat, nimeni n-a aflat. În zadar am asteptat, ca linistea s-a asternut peste toata colonia. Era o liniste prevestitoare de furtuna. Nimic si nici un nume strigat. Dupa o saptamâna, toti cei ramasi, 101 la numar, am fost chemati la clubul coloniei, în sala mare a bibliotecii. Acolo, cu mult fast, am fost poftiti pe rând la o masa, unde ofiterul politic, cu un maldar de dosare în fata, îndeplinea formalitatea de a-l anunta pe fiecare ca ni s-a prelungit cu înca trei ani lagarul. Fiecare treceam si semnam de luare la cunostinta. Pe fetele noastre se citea nedumerire, dar si resemnare. Deci trebuia sa mai facem înca trei ani. În total aveam 6 ani de lagar. Mult mai târziu am aflat de ce s-au petrecut aceste lucruri. Începuse sa se dezlege enigma. Cei 20 care au plecat din lotul nostru, au fost eliberati în urma angajamentelor luate, ca vor colabora cu securitatea, afara, în libertate. Unul din cei care a plecat în aceste conditii era dintr-o comuna apropiata de Teregova. Îmi cunostea foarte bine familia. Era din Mehadica. Acum este mort de multa vreme. Dumnezeu sa-l ierte, ca s-a înecat ca tiganul la mal. În tot timpul închisorii a fost un om cinstit si corect. Afirm acest lucru în urma unei întâmplari. Sotia mea, când a auzit ca el s-a eliberat având aceeasi pedeapsa ca si mine, s-a dus la el, la Mehadica, împreuna cu sora mea, sa-l întrebe ce stie despre mine. Când au ajuns la Mehadica, la casa lui, l-au vazut la geam, în dosul perdelelor. Sotia l-a recunoscut. El s-a retras repede de la geam si a disparut. Afara la poarta a iesit sotia lui. Cu mult sânge rece, le-a spus ca sotul nu este acasa. Este calatorit si nu vine decât peste câteva zile. Sotiei mele nu i-a mai trebuit nimic, nici o explicatie, nici o lamurire. Plina de revolta si dezgust, a înteles cum stau lucrurile. El fugea de noi, de familia mea, desi era preot, cu multi ani de lupta. Cazuse. Atunci s-a facut lumina. Enigma se dezlegase. Pentru mine a fost o mare deceptie ca acest om cazuse. N-a rezistat pâna la sfârsit. Dupa 1964, când ne-am eliberat si m-am întâlnit cu el, mi-a relatat întâmplarea cu sotia mea. A recunoscut ca i-a fost frica. L-am iertat. Sa-l ierte si Cel de Sus, ca tare a fost slab. Nicolae Steinhardt, dupa ce si-a facut în genunchi rugaciunile, în fata altarului, a fost întrebat de sotia unui martir de la Sighet, care l-a însotit la biserica de acolo: 

- "Pentru cine va rugati, parinte Nicolae?" 

El a raspuns: 

- "Ma rog si pentru cei care ne-au ucis si chinuit. Sa-i ierte si pe ei Dumnezeu, ca n-au stiut ce-au facut." 

Si eu zic sa-i ierte, dar neamul românesc sa-i judece si sa lase urmasilor nostri o lectie de aparare a neamului în fata raului. Ne-am resemnat si ne-am continuat viata de lagar cu munca si cu nadejdile noastre de mai bine. Anchetele securitatii se tineau lant. Veneau pentru asta ofiteri de la centru. Într-una din zile, a fost chemat la ancheta prof. Ion V. Georgescu. Era prin octombrie 1961. Dupa lungi discutii, Ion V. Georgescu îl întreaba pe ofiterul anchetator de ce si-au permis sa faca aceasta mare greseala politica, de a prelungi nejustificat detentia noastra, a lotului de 101 oameni. Acesta i-a raspuns ca au fost represalii dictate de centru în urma manifestatiei românilor de la Paris, din iulie 1961, împotriva comunismului. Iata ca si aceasta enigma s-a dezlegat. Profesorul Ion V. Georgescu a fost repezit pentru îndrazneala lui de a-i acuza. La acest lucru i-a raspuns: 

- "Domnule colonel, sa stiti un lucru, ca eu stiu mai multa politica decât d-voastra. Am stat în Rusia 11 ani. Am stat de vorba cu Beria si-mi dau seama foarte bine cum se misca lumea în prezent. D-voastra veti pierde partida. Comunismul va fi înfrânt, pentru ca este o utopie, chiar daca noi vom muri, fiind sub ascutisul sabiilor voastre. Cei ce vin dupa noi vor învinge." 

A fost scos afara si amenintat cu izolarea. Toate acestea le stiu de la el. Ne-a explicat pe larg cum stau lucrurile, sfatuindu-ne sa fim extrem de atenti ca un nou val de teroare va avea loc acum la Periprava. Dupa felul cum au decurs anchetele pâna atunci si dupa întrebarile puse de ofiterul anchetator, care era seful securitatii de la Constanta, reiesea ca erau hotarâti sa declanseze o noua persecutie sau chiar sa precedeze exterminarea noastra. Se studia cum sa se puna în aplicare planul de reeducare la Periprava. Zvonul se facea tot mai auzit, din om în om. S-a creat o stare de tensiune, de panica în mijlocul nostru. Se anunta o lupta grea, pe viata si pe moarte. În colonie se gaseau foarte multi care au trecut prin infernul de la Pitesti, Gherla, Aiud. O a doua experienta pe spatele celor torturati nu se putea închipui ca va avea loc. Pentru noi, cei pe care Dumnezeu ne-a întarit si scapat cu viata din prima încercare de reeducare, era ceva uluitor. În mintea noastra se derulau planuri de tot felul. 

Anul 1961, an de cotitura în lupta noastra de rezistenta, a fost si anul când în Aiud s-a declansat reeducarea. Despre acest lucru aveam sa aflam mai târziu, de la cei veniti de acolo la Periprava. Într-unul din episoadele "Memorialului Durerii", Colonelul Craciun, comandantul Aiudului, a spus ca pe vremea aceea se hotarâse de catre conducerea "Partidului" ca în Aiud sa fie adunati toti legionarii din tara. La fel si la Periprava. Dupa declaratiile lui Craciun, în Aiud erau peste 4000 de persoane. 

Aveam cu noi câtiva români cu multa experienta în lupta de rezistenta: Prof. Ion V. Georgescu, Willi Popescu, Horia Cosmovici, Tiberiu Mitar, Ion Sadovan, Ilie Ghenadie, Bucur Stanescu, Sebastian Erhan. În jurul lor eram noi, cei multi, care trecusem prin lungul sir al închisorilor. Noaptea nu se mai putea prinde somnul de noi. Eram convinsi, totusi, ca-n viata nu exista nici o problema careia sa nu i se gaseasca si rezolvarea. În colonie a aparut la un moment dat maiorul Ioanitescu, fostul comandat ajutor de la Aiud si comandantul lagarului de la Noua-Culme, unde reusise sa aduca moartea în mijlocul nostru. Când l-am vazut, noi, cei ce veniseram de la Noua-Culme, am ramas uluiti. Mai venise în colonie si un detinut, Mihai Angheliu, schiop de piciorul drept. Satana parca-i adusese pe amândoi. Era un fost dizident din timpul lui Gheorghiu-Dej. Fusese în Comitetul Central. Acum era marginalizat si bagat în lagar cu pedeapsa administrativa. Prin el se încerca, în prezent, reeducarea. De când i-am vazut împreuna, pe Ioanitescu si pe Angheliu, ne-am dat seama ca ne pregatesc pieirea. Angheliu era un om mic de statura, uscativ, cu ochii aprinsi, brunet si cu o voce metalica. În acest timp, în colonie apareau tot mai des sentintele de divort. Intrasem bine în anul 1962. Cu mult fast erau communicate, în fata tuturor. Cu zâmbetul pe buze, ofiterul de la birou anunta divortul si astepta satisfacut înmarmurirea celui în cauza. Spre vara, am fost si eu anuntat de sentinta de divort. Nu ma asteptam. Pentru moment am ramas consternat. În clipa urmatoare, însa, am reactionat invers decât ceilalti, spre stupefactia ofiterului. Am parat lovitura cu exclamatia: - "Bine a facut. Si-a luat o grija de pe cap. De acum este libera. Sa-i ajute Dumnezeu!" Ofiterul, intrigat, m-a întrebat: - "Ce, ma, tie nu-ti pare rau?" - "Nu!" i-am raspuns eu. Toti cei din jurul meu au ramas consternati de seninatatea cu care primisem sentinta. Pâna seara, colonia aflase cum înfruntasem ofiterul si cât de linistit paream. În interiorul meu eram, însa, dat peste cap. Ma obseda figura sotiei si a copiilor. Greul mi l-am dus în tacere. Primele trei zile am rezistat. Prietenii veneau si glumeau cu mine, stiindu-ma stapân pe sentimentele mele. Dar... numai eu stiam cât eram de tare. Totul era regizat de afara. Avalansa de divorturi numai dupa 1961 a început. Pe cei de acasa îi amenintau cu darea afara din serviciu. Pe sotiile noastre le-au obligat la aceasta. Copiii nostri n-au fost primiti la scoala daca mama nu era divortata. La serviciu, pe strada si acasa chiar, erau urmarite de un agent al securitatii. Într-o dimineata, singur pe aleea din spatele baracii, unde era infirmeria, m-a napadit durerea. Lacrimile-mi siroiau fata. Nu era nimeni. Ca din senin, în fata mea apare prof. Ion V. Georgescu. Era cel mai bun prieten al meu. M-a surprins cu durerea înecata-n lacrimi. Cu ochii scânteind, mi-a dat doua palme zdravene peste fata, spunându-mi: 

- "Nu ti-e rusine? Ai uitat cine esti? Acesta-i exemplul tau de conduita în colonie? Nu esti tu acela care, afara, ai condus grupul de rezistenta? Sa nu te mai prind cu lacrimi pe fata. Du-te si te spala, sa nu te mai vada nimeni!" 

De atunci n-am mai scapat o lacrima. Ardeam. Noaptea aveam cosmaruri. Eram la margine de lume parca, în desis de padure si-n nesfârsitele întinderi de stuf. S-ar fi putut întâmpla ca trupurile noastre sa fi îngrosat fundurile lacurilor si canalelor din Delta, fara ca cineva sa fi stiut vreodata de acest tragic sfârsit, afara de Cel de Sus. Dar a fost sa nu fie asa. În colonie, biblioteca fusese înfiintata cu un anumit scop, de a crea o atmosfera de destindere, de luare de contact cu realitatea de afara, din libertate. Erau direct interesati sa luam cunostinta de realizarile pe plan cultural, economic si mai ales edilitar, La doua saptamâni o data, venea ofiterul politic si ne facea o scurta expunere. Numai luând exemplu de la marea noastra prietena si protectoare de la rasarit, Rusia, România a reusit sa fie în fruntea popoarelor ni se spunea. Nimeni din colonie nu credea o iota din cele debitate de ei cu atâta îndrazneala. Unii dintre noi aveau dreptul la expedierea unei scrisori pe luna si la pachet. De primit scrisori, însa, nu primeam. Numai pachetul îl primeam. Unii au luat contact cu familia. Era spre bine? Scrisorile ne erau dictate. În sala de club, ofiterul politic scria, pe o tabla mare de scoala, textul scrisorii. Oamenii care scriau acasa completau textul de pe tabla, cu datele fiecarei familii, pe o carte postala. Toate acestea, cu biblioteca si scrisorile, se petreceau înainte de 12 septembrie 1961. Dupa o vreme, scrisorile au fost suspendate pentru cei mai multi din lagar. Foarte putini mai primeau pachete. Numai cei de la ateliere si grajduri. Printre ei era si uica Patru. Prin el am primit si eu vesti de acasa. În 1962 se elibereaza din lagar un prieten de-al nostru, Ion Banda de la Rusca. Cu el m-am înteles cum sa ne trimita vesti de acasa. El mi-a precizat ca, daca uica Patru va primi un prosop în pachet, acesta este semnul ca ne-a scris. Sa iau prosopul si sa caut în tivul lui de la ambele capete. De-abia asteptam pachetul lui uica Patru. În sfârsit, pachetul a venit. Seara m-am dus la baraca lui. De un timp, nu mai stateam cu el în baraca. Grabit sa ajung cât mai repede la el, nu mai stiam pe unde calcam. Mi-era teama ca nu gasesc stergarul în pachet. La patul lui, în baraca, uica Patru m-astepta cu zâmbetul pe buze. De sub perina scoate stergarul si mi-l întinde. Învaluiti amândoi în lumina bucuriei, eram tentati sa strigam ca niste copii. Ne rugam amândoi: 

- "Multumescu-Ti, Doamne, ca ne-ai ajutat!" 

Cu înfrigurare am luat stergarul si ca un bezmetic am întins-o la baraca mea. M-am asezat în pat si am început sa desfac tivul de la stergar cu multa grija. Am gasit foita dupa foita, ca de tigara, facuta sul, cu un scris marunt si îngrijit, de creion chimic. Era scrisul sotiei. Acest lucru s-a întâmplat cu mult timp înainte de divort, cam prin aprilie 1962. Am primit vesti multe si îmbucuratoare. Când m-au arestat din Baragan, în 12 septembrie 1958, sotia mea era însarcinata. Pe la sfârsitul lui ianuarie 1959 trebuia sa nasca. De atunci si pâna la primirea prosopului, nu am mai stiut nimic despre cei de acasa. Acum am aflat ca mai am un fecior, cu numele de Horea. S-a nascut în ziua de 5 decembrie 1958. Nasterea a fost înainte de termen, la 7 luni. Cu mine în camera era si un bun prieten al meu, de la Teregova, Petru Grozavescu-Maranu. În stergarul primit erau si pentru el 5 foite, cu vesti de acasa, de la sotia lui. S-a bucurat luminându-se la fata. La fel si uica Patru a primit de stire. Eram izolati într-o baraca. Nu mai lucram la gradina. În colonie se strânge surubul tot mai tare. Pedepsele se întetisera. Spre sfârsitul anului 1962, sunt scosi de la grajd detinutii politici. La gradina erau tot mai putini din ai nostri. Locul lor îl ocupau detinutii de drept comun. Pâna catre mijlocul anului 1962, ne-am miscat oarecum mai în voie. Spre toamna, au început sa se ia masuri de restrângere a libertatii. Pâna acum, la club, câte unul din noi mai citea câte o dizertatie pe marginea unui volum de literatura, dupa bunul plac. Eu îmi alesesem "Hanu-Ancutei" de Sadoveanu. Trebuia sa avem grija sa nu atacam regimul. Nu ni se cerea sa-l laudam, deocamdata. Lucrurile s-au desfasurat în modul acesta lent, pâna când s-au hotarât ca reeducarea sa înceapa cu adevarat. Intrând pe fir Mihai Angheliu, schiopul, lucrurile s-au schimbat. Atacul l-a început cu biblioteca. S-au retras o multime de carti, mai ales clasicii literaturii române. Au disparut în buna masura cartile bune. Nu mai spun de Eminescu, nu mai aveam nimic. Ni se pune în vedere ca acele comunicari sustinute la club trebuie sa fie facute cu alt scop. În ele trebuia, fara exceptie, sa aratam ca numai "Partidul Comunist" merge pe linia constructiva a socialismului. Numai acesta ne orienteaza pe calea cea buna, în cultura, politica, economie si-n crearea unei lumi noi. Iata-ne, deci, la început de reeducare. Ceea ce, la Aiud, colonelul Craciun le pretinsese la începutul anului 1961, se cerea si la Periprava, la mijlocul anului 1962. Recunoasterea partidului comunist, ca singura forma legala si constructiva a societatii de mâine, creator al omului nou, calauzitor al drumului firesc pe care poporul român trebuia sa mearga. Acesta era imperativul vremii. La acest semnal de lupta, ca la o comanda, se întrerup toate lucrarile. Nimeni nu mai voia sa contribuie cu comunicari literare. Ce era de facut? Ne adunam câtiva, în frunte cu prof. Ion V. Georgescu, sa chibzuim. Dupa lungi discutii, ajungem la concluzia ca avem nevoie de timp. Sa prelungim starea aceasta de trecere, de la destindere la saltul în reeducare. Prof. Ion V. Georgescu, cu experienta lui din Siberia si cu intuitia lui asupra primejdiei declansarii unui nou macel în rândurile noastre, vine si ne spune ca noi trebuie neaparat sa ne mentinem pe pozitia luata în toamna târzie a anului 1961. Sa continuam travaliul pentru comunicari literare în cadrul clubului nostru. La biblioteca era un mare numar de carti care elogiau pedagogia marelui educator rus Makarenko. Angheliu, care la ora aceea devenise brigadierul sef al coloniei, se straduia sa-l convinga pe maiorul Ioanitescu, ajutorul de comandant al coloniei, ca este un Makarenko al nostru, al românilor. Se cerea, deci, sa actionam repede. Sa le-o luam înainte tortionarilor. La îndemnul lui Ion V. Georgescu, am optat pentru o cale de mijloc în elogierea comunismului. Lucrarile sa respecte fondul literar. Sa ne alegem, pe cât este posibil, subiecte din clasicii nostri, câti mai ramasesera în biblioteca. Din clasicii rusi erau mai multe. La finele lucrarii, sa recunoastem bunavointa partidului de a ne reda societatii. Pentru a îmblânzi atmosfera si a abate atentia celor care declarasera reeducarea, Ion V. Georgescu ne recomanda clasicii rusi ca subiecte de lucrari si cei care au simpatizat cu ei, din scriitorii români. Aici intra si Sadoveanu. Ca un cuvânt de ordine, prof. Georgescu ne impune sa tragem de timp. Primul care a luat un subiect a fost I.V. Georgescu. Când am transmis acest lucru, anume hotarârea noastra de a continua comunicarile literare în cadrul clubului, Angheliu s-a luminat la fata, bucurându-se din plin. Mult mai volubil în manifestare, si-a dat drumul la limba. Suferea de logoree. Reusise sa se înconjoare de multi oameni compromisi, care erau informatorii securitatii sau fosti tortionari la Pitesti, Gherla si Aiud. Aproape tot timpul cât maiorul Ioanitescu se afla prin colonie, era pe lânga el. Pe ofiterul politic ajunsese sa-l domine. Pe zi ce trecea, avea tot mai multi detinuti în jurul lui. Toti acestia erau patati. Îi cunosteam pe toti. La vremea aceea eram deja despartiti în doua tabere de lupta. Reusita depindea de strategia uneia din tabere si de cel ce avea initiativa la lovitura de gratie. În tabara noastra se afla un avocat din Focsani, Corneliu Octavian. Era un om extrem de abil si intelligent, dar friza usor lipsa de caracter. Dar, ceea ce era bine în prezent la el e ca nu admitea nici el reeducarea. Stia ca asta însemna moarte. Asa cum era izolata colonia, nu ne-ar fi auzit nimeni strigatul final. În tot zbuciumul acesta, Biserica a luat parte efectiva la lupta, de la ierarhi si pâna la ultimul preot. Numai Biserica Ortodoxa a dat peste 2000 de preoti târâti în lanturi si aruncati în celulele reci si întunecoase ale izolarilor. Cu ei împreuna au fost si preotii uniti si romano-catolicii, dar în numar mai mic. La Periprava aveam multi preoti în jurul nostru. Se rugau tot timpul sa ne ajute si sa ne întareasca Cel de Sus sa putem birui. S-au grupat pâna la unul în jurul profesorului lor de teologie, Ion V. Georgescu. Sub imboldul lui, au stat ca un zid de aparare a noastra. Ne rugam lui Dumnezeu, în disperarea noastra, sa iesim curati din înclestarea aceasta. Stiam ca daca nu vom gasi o portita de iesire vom muri cu totii. În vremea aceea, Corneliu Octavian era chemat zilnic de comandantul coloniei. El se pricepea la electronica. Clubul cadrelor cumparase un televizor "Cosmos", din Rusia. Pe atunci, în tara la noi era o noutate. Nu stiau cum sa-l instaleze. Asa au facut apel la Corneliu Octavian, care s-a apucat de lucru. Norocul lui si al nostru a fost ca a reusit de prima data sa puna televizorul în functie. Comandantul era multumit de el. Zilnic era la clubul cadrelor, facând televizorul sa mearga bine. Dupa un timp destul de îndelungat, a câstigat încrederea cadrelor, mai ales a comandantului. Corneliu Octavian avea o linie precisa în ceea ce priveste reeducarea. Era împotriva ei. În rest o scalda, când cu unii, când cu altii. Îl avea în supraveghere, din partea securitatii de la Bucuresti, pe prof. Ion V. Georgescu. Nu avea nici o tangenta cu ofiterul politic din Periprava. De aici si ura politicului pentru el. Îl urmarea pas cu pas pe I.V. Georgescu. S-a observat ca, atunci când venea la Periprava un colonel de securitate de la Centru, era chemat la ancheta Corneliu Octavian, iar la urma, dupa multi altii, era chemat si I.V. Georgescu. Asa stând lucrurile, prof. Georgescu începe sa-l cultive pe Corneliu Octavian. A intuit, dupa pozitia pe care o avea în colonie si dupa apropierea fata de comandant, ca ne va fi de mare folos în lupta noastra. I.V. Georgescu l-a pornit împotriva lui Angheliu, care lucra mâna în mâna cu Ioanitescu si, ofiterul politic. Într-una din zile, I.V. îmi spune: 

- "Mai Tase, eu voi pleca acasa daca îmi vor da drumul la termen - 12 septembrie 1962, tu vei ramâne aici, pâna când, nu se stie, sa te apropii de Corneliu Octavian si sa-l cultivi. Am observat ca tine la tine. Sa nu-ti fie frica de el. E un om cu multa judecata. El numai pe mine m-a avut în primire, asa cum ti-am spus alta data. Va va fi de mare folos în lupta voastra. Când luati o hotarâre, tu sa te gândesti la mine, ce as spune eu. Atunci nu vei gresi. De felul cum va miscati depinde victoria voastra. Apropie-te de Corneliu Octavian". 

Asa am si procedat. Când venea de la clubul cadrelor, vorbeam întotdeauna cu el. Locuiam împreuna în aceeasi baraca. Ma cultiva si el pe mine, în speranta ca-l voi sprijini în actiunea lui de lupta împotriva lui Angheliu. Corneliu se familiarizase cu clubul cadrelor. Câstigase încrederea comandantului si a altor ofiteri. În schimb nu-l puteau suporta maiorul Ioanitescu si ofiterul politic. Mereu îl repezeau si-l aruncau în colonie, fara nici un motiv. La una din aceste scene, ca din senin, apare comandantul coloniei. Târât, Corneliu fusese azvârlit în colonie. Vine la baraca si povesteste cele întâmplate. Nu dupa multa vreme, Corneliu este chemat afara, la clubul cadrelor. Îl astepta Comandantul, care îi spune ca de acum încolo de el nu se va mai lega nimeni. Va executa numai ordinele lui. Deci, între comandanti a fost o discutie la cutite. Din acel moment si pâna la sfârsitul coloniei, de Corneliu Octavian nu s-a mai prins nimeni. Era destul de prudent. Nu mai lega nici o discutie cu nici un gardian, fie buna, fie rea. În jurul lui erau numai ofiteri si gardienii care se strânsera în jurul comandantului. Se declansase un razboi între cele doua tabere ale Administratiei. Se contura acum, bine de tot, frontul de lupta. Periprava a devenit astfel un caz unic în gulagul românesc, când celor doua tabere ale detinutilor li s-au aliat câte una din cele ale Conducerii. Mai bine zis: 

1). Tabara noastra, a celor care luptam împotriva reeducarii, a stiut sa-l atraga pe comandant. Am riscat în manevrele noastre de a atrage de partea noastra pe Comandant. Totul sau nimic, ne-am zis. Pe tacute, lupta se contura tot mai precis. În concluzie, tabara formata de comandantul coloniei, o parte din ofiteri si mai multi gardieni, s-a aliat cu noi, prin Corneliu Octavian. 

2). Tabara maiorului Ioanitescu, ofiterul politic si cu putini gardieni, s-a aliat cu Angheliu. Aceasta tabara era pentru reeducare. Vechii tortionari stiau ca daca vom muri noi, pe ei nu mai are cine sa-i acuze. Este acest fenomen fara precedent în istoria gulagului românesc, când paznicii cu pazitii, uniti, lupta împotriva raului. În rândurile noastre, ale grupului care ne opuneam reeducarii, si-au facut aparitia si cei care nu voiau sa admita nici o repliere, nici o manevra. Erau cei duri, care nu voiau sa se angajeze în nici un dialog. Norocul nostru, ca erau foarte putini din acesti oameni. În curtea coloniei s-au constituit mai multe puncte de lucru pentru noi. Printre ele era si atelierul de confectionat rogojini. Aici lucram si eu. Se lucra în doua schimburi, pe zi-lumina. 

Într-o echipa se afla si poetul Virgil Carianopol. El era unul care se lua la harta cu toti ofiterii si gardienii ce veneau în contact cu el. Mereu era dus la izolare sau chiar batut. Facea si el parte din grupul celor care nu voiau sa dialogheze cu administratia. Nici nu voia sa auda de comunicari literare, desi era cel mai în masura s-o faca. 

Într-una din zile, când se facea schimbul, profesorul Petru Hamat, care-l cunostea foarte bine. îi spune: 

- "Domnule Carianopol, de ce nu va linistiti? De ce mereu vorbiti la adresa lor vrute si nevrute? Eu stiu ca aveti dreptate, dar acum nu faceti nimic cu asta. Credeti ca-i puteti convinge? Va faceti numai rau si d-voastra, si noua, celor ce vrem sa ocolim reeducarea, nu s-o înfruntam. Vrem sa învingem noi, si nu ei. Sa stiti ca multi dintre cei care azi braveaza în fata lor si sunt intransigenti, când vor iesi afara, vor fi primii care vor colabora cu ei, cu securitatea. Atunci la ce foloseste aceasta bravada a d-voastra?" 

La auzul acestei apostrofari, Carianopol a sarit în sus si n-a mai vorbit cu Hamat. Timpul însa a dovedit ca prof. Hamat a avut dreptate. 

Când toti ne-am eliberat, dupa câtiva ani, Virgil Carianopol se gasea lânga Adrian Paunescu si Corneliu Vadim Tudor. La ce i-a folosit bravada aceea? A ajuns sa-i dedice poezii Elenei Ceausescu. Dumnezeu sa-l ierte, ca a murit de mult! 

Un alt om, tot asa de îndaratnic din fire si putin aplecat spre întelegere, de altfel om cinstit si corect, cu multa credinta în Dumnezeu, intransigent si dur, era prof. Ion Maxim. Cu el am avut o discutie. Îl atacase pe prof. Ion V. Georgescu, pentru atitudinea luata fata de reeducare si pentru îndemnul de a continua activitatea clubului pe linie culturala. A mers pâna la a-l insulta. Era atât de pornit ca nici nu voia sa stea de vorba cu nici care din noi. 

- "Asculta, Ioane, cum ti-ai permis sa-l insulti pe prof. Ion V. Georgescu? mai ales într-un mod grosolan si gratuit si pe o tema unde tu nu ai dreptate. Tu când vei iesi afara, vei fi primul care te arunci în bratele lor. Vei colabora cu ei." 

Mi-a raspuns ca nu-l cunosc daca asa pot vorbi cu el. Fiind foarte buni prieteni, mi-am permis sa-l bruschez. Dupa eliberare s-a stabilit în Timisoara. Nu l-am mai vazut mult timp. Stiam ca-i în oras, dar nu l-am mai întâlnit. În 1974, ma întretai cu el pe strada. Bucuros de revedere, ma ia de brat si începe sa-mi povesteasca multe lucruri, apoi îmi declara: 

- "Mai Tase, ai fost singurul din tot lagarul de la Periprava, care mi-ai spus cu atâta franchete ca eu, când voi iesi afara, am sa colaborez cu ei. Ai avut dreptate. Pentru asta eu te stimez foarte mult si apreciez cinstea si curatenia ta sufleteasca. Eu colaborez cu ei ca sa pot trai. Lucrez la o revista si-mi public versurile. Stiu ca nu ma condamni pentru acest lucru, dar mai stiu ca nici nu uiti neghiobia mea si lipsa de patrundere a realitatii, ca noi ne angajasem pe o linie de lupta. M-am împacat cu I.V. Georgescu, pe care l-am jignit în mod grosolan, acolo la Periprava. Voi ati înfruntat moartea, care era la un pas de noi. O singura greseala la mutarea de pe tabla de sah a Peripravei si ne costa viata. Dumnezeu a fost cu noi. Te rog sa ma ierti. Tu ai vrut sa fiu pe baricade cu tine." 

A murit si el devreme, fara sa prinda Revolutia din 1989. 

Suntem acum prin luna septembrie. Ion V. Georgescu se elibereaza. Avea numai 4 ani de lagar. La biblioteca clubului lucra prof. Nicolae Alexa, de la biblioteca Universitatii din Iasi si învatatorul Ion Stefanescu. Ion V. Georgescu, înainte de a pleca din lagar, a predat lucrarea lui învatatorului Stefanescu, pentru a o citi în cadrul clubului. Brigadier sef al coloniei era Angheliu. Îl numisem Timurlenk. Ajunsese spaima coloniei. Foarte mieros la vorba, dar negru la suflet, se înconjurase de turnatori. În fiecare zi erau chemati la ancheta oameni din colonie, la politic, în urma turnatoriilor lui. Mai apropiat de el era unul Suciu, fost student. În treacat am mai spus ca Angheliu a facut parte din Comitetul Central al P.C.R.-ului, prin anii 1950, pe vremea lui Teohari Georgescu si Anei Pauker. Dupa disparitia acestor doi corifei din arena politica, a fost marginalizat si Angheliu de catre Gheorghiu-Dej. Mai târziu, a ajuns si-n închisoare. A cazut în propria-i plasa, întinsa pentru altii. Era foarte bine cunoscut de catre administratie, ca vechi activist. În lagarul de la Periprava, ajungând la conducerea coloniei ca brigadier sef si fiind în bune relatii cu ofiterul politic si cu Ioanitescu, a început sa urzeasca planuri mari, prin care el urma sa se impuna în ochii partidului, fiind destul de abil. Îsi însusise toata tehnica sovietica Stalin-Beria. Dupa luni de zile de activitate în colonie, câstigase încrederea totala a politicului si a lui Ioanitescu. Încet, încet, îsi pregatise ucenicii, vreo patru sau cinci la numar. Le destainuie marele lui vis. Telul lui era de a rasturna pe rivalul lui de o viata, Gheorghiu-Dej, de la putere, cu tot Comitetul lui Central. A mers pâna în detalii cu planul lui. Fiecare din acesti îsi avea locul lui bine fixat si promis în Comitetul Central. De ce sa nu se poata? Doar întreaga istorie a Partidului Comunist era constituita din detronari, ucideri si înlocuiri de secretari generali si comitete centrale. Lupta pentru putere. Angheliu era as în astfel de urzeli. Îl devora ura împotriva lui Gheorghiu-Dej. În planul sau de înlaturare intra si comandantul coloniei, Fecioru. Viata în lagar, din zi în zi, era tot mai apasatoare. Din ce în ce tot mai multi erau chemati la ancheta pentru abateri de la disciplina interioara si colportari de stiri împotriva partidului. Eram speriati cu totii. Angheliu spera ca din aceasta actiune de reeducare de la Periprava sa-si faca o trambulina de lansare în conducerea P.C.R.-ului. Aveam cu noi un taran, de cremene, cum frumos îl numea Aron Cotrus pe Horea, pe badia Sebastian Erhan din Câmpulung Moldovenesc. Se apropia de 70 de ani. Ne spunea: 

- "Nu va fie frica, mai copii, ca-i sfarâmam ca pe niste surcele. Nu m-a înfrânt razboiul, daramite napârcile astea. În noi îi duhul lui Stefan Cel Mare." 

Dar... ca de obicei, nu-ntotdeauna-i cum planuieste omul, ci cum da Domnul. Asa s-a întâmplat si cu noi. O data ce grupul lui Angheliu s-a consolidat, urma sa iasa pe teren si sa înceapa ofensiva. Se ocupau acum de maruntisuri. Le puneau la punct. Dar, unde nu-i lucru curat, apare dihonia. Asa a si fost si-n acest nucleu format de Angheliu pentru rasturnarea lui Gheorghiu-Dej. Deci, grupul sau s-a împartit în doua. Cei care se credeau marginalizati si cu functii mai mici au început sa bata în retragere. Aceia care la început erau mai apropiati de Angheliu, ba înca cei mai buni prieteni, s-au trezit la periferia grupului. Cu adevarat ca printre cei care acum erau dati la o parte erau oameni destul de inteligenti. Dar... inteligenta altora îl supara de moarte pe Angheliu. Pe unul dintre cei care era dat la o parte l-am cunoscut si eu. Era o capacitate. Nu-l dau cu numele, nefiind nevoie de acest lucru. Intereseaza doar actiunea. Nu era singurul marginalizat, asa cum am mai spus. Acest grup, dat la o parte, a început apropierea de noi. Ni s-a parut destul de suspecta aceasta apropiere. O credeam manevra a lui Angheliu. Eram în primavara anului 1963. Am fost diriguiti si torturati de Angheliu mai bine de un an. În septembrie 1963 se împlineau doi ani de când începuse sa se strânga surubul. În lupta contra lui Angheliu, mizam pe ajutorul comandantului, prin Corneliu Octavian. Am uitat sa va spun ca din 1962 vara, în colonie a început construirea de tarcuri mari din plasa de sârma, cu ochiuri mici, înalte de 3 metri. Doua câte doua baraci intrau în fiecare tarc. Ce tarcurile au fost facute, a început schimbarea oamenilor prin baraci. Aceasta se facea dupa planul lui Angheliu. Deseori ne ameninta: 

- "Lasa ca va schimb eu din baraci si va sparg gasca voastra de criminali împotriva Partidului." Cât era ziua de mare, ne vedeam închisi în tarc. Acolo ne faceam plimbarea, acolo ne duceam viata cu perspective sumbre. Cea mai apropiata asezare omeneasca era comuna Periprava, la 7 km. spre apus. Spre rasarit era comuna Sistovka, la vreo 14 km. În jurul nostru, nici o suflare de om. Peste Dunare, era Vâlcovul. Mlastinile din jurul nostru, pline de stuf si balarii, cu serpi de toate marimile... Fiecare tarc avea un gardian, sub al carui control eram. În acele vremuri, am realizat o deosebire esentiala în comportamentul gardienilor. Daca era într-o zi o echipa a gardienilor cu mai multa întelegere si omenie, atunci cealalta echipa era îndracita. Ne tineau închisi toata ziua în tarcuri. În tura gardienilor buni, toata ziua erau portile tarcurilor deschise. Ne duceam unii la altii si stateam de vorba. Iata ca într-o buna zi, pe la sfârsitul lui septembrie 1963, unul dintre prietenii lui Angheliu, acum margina-lizat, vine la Corneliu Octavian si-i spune din fir a par tot planul lui Angheliu, de a înlatura pe Gheorghiu-Dej de la putere, împreuna cu Comitetul Central. În planul lui mai intra si comandantul coloniei, Fecioru, pe care voia sa-l înlature de la comanda coloniei. În urma celor auzite, Corneliu Octavian ramâne înmarmurit. I se parea un vis. 

- "Daca-i totul adevarat, suntem salvati". 

Cu mult tact, se apropie de omul care-i adusese informatia, rugându-l sa fie sincer si sa nu umble cu povesti. Vazând îndoiala lui Corneliu si ca nu prea are credit, acolo vine cu înca doi prieteni de ai lui, care-i confirma cele declarate mai înainte. De data aceasta, Corneliu le spune categoric: 

- "Daca voi sustineti ca-i adevarat ceea ce îmi spuneti, eu va salvez de la o mare nenorocire, dar trebuie sa-mi dati în scris toate aceste lucruri." 

Au cazut de acord. Peste câteva zile, vin la el cu 3 declaratii semnate. De-abia atunci ne povesteste Corneliu Octavian toata întâmplarea. Îi venea sa cada în genunchi si sa multumeasca lui Dumnezeu ca ne-a ajutat si ne-a dat o raza de speranta. Cucerisem o cota înalta în lupta noastra. Acum va juca un rol mare diplomatia noastra. Depinde mult de maiestria lui Corneliu Octavian. Ajuns în fata lui Fecioru, Corneliu Octavian îi relateaza cu lux de amanunte toate cele întâmplate. La urma, vazându-l pe Fecioru ca ramâne uimit, nevenindu-i sa creada, îi înmâneaza declaratiile celor trei fosti prieteni ai lui Angheliu. N-a durat o saptamâna si apare în colonie un grup de ofiteri straini. Era si comandantul coloniei, Fecioru, cu ei. Ne aduna la club, unde unul din ofiterii straini ne pune un sir de întrebari în legatura cu Angheliu. Dupa o ora de anchete si explicatii, ne anunta ca Angheliu nu va mai fi brigadier sef în colonie. Aceasta era pe la sfârsitul lui octombrie 1963. În acele clipe, o rumoare a prins toata sala clubului. Toti am încercat momente de euforie. Era un torent al bucuriei, manifestat în tacere. Toti, fara exceptie, fiecare în felul sau, ne rugam si multumeam lui Dumnezeu. El ne ajutase sa câstigam o batalie, Dupa câteva zile, am ales un alt brigadier sef, din partea noastra. Comandantul, la indicatiile lui Corneliu Octavian, l-a numit brigadier sef pe Ion Itu, un om cu mult curaj si cu mult bun simt. Dupa acest eveniment s-a produs o usoara destindere. Începusera gardienii sa se faca, din nou, tot mai putin vazuti printre noi. Comunicarile literare de la club au încetat. Clubul, din nou, devine sala de lectura si loc de întâlniri ocazionale. Acum am reusit eu sa-l plasez pe uica Patru la atelierul de cizmarie. Înca mai era maiorul Ioanitescu comandant ajutor. Când a facut propunerea Ion Itu, ca sa-i aprobe lui Patru Berzescu sa intre la cizmarie, Ioanitescu a sarit în sus, auzind de numele Berzescu. La Aiud, avusese un conflict cu celalalt unchi al meu si fratele mai mic al lui uica Patru, Ion Berzescu. I-a trebuit lui Ion Itu câteva zile sa-i explice ca nu-i el cel de la Aiud. De fapt, Itu îl adusese imediat la atelier, având încuviintarea lui Fecioru, comandantul coloniei. Iata-l acum pe uica Patru si cizmar. I-a prins bine, ca, în câteva luni, prinsese meserie destul de bine. De acum începe însa o alta lupta la Periprava, fara sa ne angajeze pe noi, decât tangential. Cele doua tabere ale administratiei declanseaza confruntarea surda, dar ucigatoare. Observator la aceasta batalie era Corneliu Octavian. Tot mai multe si mai dese erau ciocnirile între Fecioru si Ioanitescu. Înainte de Craciunul lui 1963, vin în colonie un colonel de securitate si un capitan. Ne aduna la club pe toti detinutii. Noi fiind multi n-am avut loc sa intram toti în sala. Era o zi linistita. La o masa, erau asezati colonelul si capitanul de la centru, împreuna cu Fecioru si cu un ofiter care-l însotea mereu prin colonie. Noul colonel ne punea întrebari referitoare la comportamentul lui Ioanitescu si al ofiterului politic. La toate s-a raspuns în maniera în care au fost relatate de Corneliu Octavian. Fecioru era tot timpul informat de Corneliu despre bruscarile si bataile lui Ioanitescu si ale ofiterului politic. De la aceasta adunare de la club, noi nu i-am mai vazut pe Ioanitescu si pe ofiterul politic prin colonie. De Craciun, ne spune Corneliu Octavian ca au venit un capitan în locul de ajutor de comandant si un alt ofiter politic. De-abia acum bucuria noastra tâsneste ca un izvor de sanatate, de apa cristalina, din colturosii bolovani ai chinurilor din închisori. Ca niste copii, tineri si batrâni, saream prin curtile lagarului, plini de satisfactia bataliei câstigate. Ne bucuram, ne bucuram. Dumnezeu a fost cu noi si este cu noi. Si acum, când scriu aceste rânduri, la batrânete, ma podidesc lacrimile bucuriei, lacrimile recunostintei ca Dumnezeu ne-a ajutat ca din moarte sa trecem la viata. Pot spune ca am fost prezent la una dintre cele mai mari victorii din tot sirul de închisori si lagare din istoria gulagului românesc. De la acest victorios si Sfânt Craciun al anului 1963, portile tarcurilor nu s-au mai închis. Ne plimbam în voie, de la unii la altii, fara sa ne mai bruscheze nimeni. De la disparitia lui Ioanitescu si a ofiterului politic, nici gardienii care ne bruscau n-au mai aparut prin colonie. Norii negri de pe cerul Peripravei s-au împrastiat. Respiram usurati, beti parca de multumire. A fost un Craciun frumos, dupa câte-mi amintesc, cu colinde si bunavoie între noi. Preotii nostri si-au facut simtita prezenta. Multi ne-am împartasit prin stradania preotilor care aveau sfânta cuminecatura ascunsa în tivul hainelor lor. Iata-ne si-n anul 1964. Era anul în care ne luam ramas bun de la Periprava. Adesea, gândul meu zbura spre Ion V. Georgescu. Aveam sa-l întâlnesc afara si sa mai stam împreuna înca 14 ani, timp în care am învatat multe de la el. Cât am mai stat la Periprava, dupa biruinta asupra lui Angheliu, ma împartasisem iarasi din frumusetea padurii Letea. Nu mai vedeam serparia din ea si moartea prin radacinile arborilor asemenea celor de la tropice. De când am scapat de spaima reeducarii, lumea se linistise. Eliberarile se faceau la termen. Anchetele se rarisera mult de tot. Sperantele noastre cresteau o data cu mireasma florilor de primavara. Cu urmele catuselor groase si ale lanturilor grele, purtate prin nenumarate închisori, visam la o doina pe plai de munte, din fluier cântata, dusa departe prin ecouri, îngânata în spatiul mioritic. Visam la tara cu Feti Frumosi si Ilene Cosânzene, învingatori ai zmeului din poveste.

 Atanasie BERZESCU