Editura MARINEASA, Timisoara 1999

 

O ÎNSCENARE DE EVADARE

 

 Ceea ce va istorisesc acum este un episod trist, dar adevarat. În acea vreme, în luna iulie 1959, ma aflam la infirmeria lagarului, traind din plin urgia si zvârcolirile celor de acolo. O buna parte din cele întâmplate este relatata si de Bucur Stanescu în bilunarul AFDPR-ului - Rezistenta - nr. 2 din aprilie 1991, Bucuresti. Pe Bucur Stanescu l-am cunoscut foarte bine. Am stat cu el în camera la Noua-Culme. Este unul dintre ucenicii lui Lucian Blaga si Constantin Noica, bine pregatit, atât pe linia culturii, cât si pe cea a caracterului. A fost un luptator de elita în rezistenta româneasca, cum de altfel a ramas si acum, desi este trecut de 80 de ani. A fost professor de filozofie. Într-o buna zi, când coloana mergea, ca de obicei, la lucru la Nazarcea, gardienii se repezeau si loveau în stânga si-n dreapta. Atunci, Bucur Stanescu, ajuns la exasperare, într-un moment de dezechilibru psihic, face un salt în afara coloanei si fuge. Se dezlantuie într-o fuga nebuna. Trece pe lânga caporal, seful escortei, si-i spune: 

- "Domnule caporal, vrea sa ma bata! Eu fug de sub escorta." 

A început urmarirea. În spatele lui Bucur se auzeau pasii ostasului care-si arma pusca, pregatit sa traga. Cuprins de un fel de extaz, nemaifiindu-i frica de moarte, evadatul nu avea de gând sa se opreasca. Astepta nerabdator sa simta lovitura glontului, aducator de liniste si pace. Ca prin vis aude o voce gâtuita de emotie: 

- "Domnule, nu mai fugi, ca eu trebuie sa trag. Nu am încotro si e pacat. Eu nu vreau sa-mi încarc sufletul cu viata d-voastra." 

Lui Bucur nu-i venea sa creada. Cu toata starea lui de transa, si-a dat seama ca tânarul ostas folosea o alta limba decât cea oficiala: "Domnule", si nu "Banditule". Se vedea ca fortele latente ale poporului român umpleau de har sufletul acestui tânar, al satului românesc, îngrozit ca trebuie sa ucida. Bucur s-a oprit din fuga. Caporalul, seful escortei, venea spre fugar, vizibil usurat, fara sa ameninte sau sa înjure. Atunci, Stanescu îi spune: 

- "Domnule caporal, m-ati convins, socotelile mele sunt doar ale mele si nu am dreptul sa va împovarez sufletul, nici existenta cu ele. M-am oprit, dar nu ma mai duc în cordon, stau la pamânt, în apropierea d-voastra." 

Caporalul i-a explicat ca nu-i da voie regulamentul sa faca asa ceva, dar l-a asigurat ca nu va fi batut. Gardianul, Baspalian, uimit de comportarea lui Bucur si a caporalului, a început sa loveasca în stânga si-n dreapta, în rândul coloanei de detinuti, care urmareau si ei uimiti cele ce se petreceau. Când s-a apropiat de Bucur, gardianul a început sa-l înjure si sa-l ameninte, repezindu-se sa-l loveasca. Atunci caporalul i-a explicat ca detinutii sunt sub escorta lui, încheind: 

- "D-voastra în interior faceti ce vreti cu ei. Le aplicati regimul dorit, dar la lucru nu aveti dreptul sa-i bateti ca se întâmpla ceea ce s-a întâmplat." 

Ajunsi la vie, Baspalian i-a ordonat lui Stanescu sa se culce la pamânt. El s-a culcat, pastrându-si însa sapa. Gardianului îi era frica de sapa. Se uita pe furis la Bucur. Dintr-un salt a fost la el. Ca o fiara s-a napustit asupra sapei. Fulgerator, Bucur s-a ridicat în picioare, cu mâinile înclestate pe sapa. A început lupta. Gardianul era mai înalt si mai tânar, deci mai puternic decât Bucur. Prinzând cu amândoua mâinile de coada sapei, se straduia sa i-o smulga. Lupta a durat câteva minute, dar lui Bucur Stanescu i s-a parut o vesnicie. A cazut în genunchi si se vedea pierdut. Grabindu-se sa-i dea lovitura fatala, Baspalian a luat o mâna de pe coada sapei si a prins de tais, fixându-l spre capul detinutului, unde voia sa-l izbeasca. Printr-o încordare, Bucur a facut sa-i intre taisul sapei în podul palmei, care începuse sa sângereze abundent. Gardianul îl ameninta: 

- "Mi-ai taiat mâna, Dumnezeul ma-ti de bandit. Ai sa vezi tu la colonie." 

Apoi s-a îndepartat de Stanescu, oblojindu-si rana cu o cârpa. Bucuria si mândria pusesera stapânire pe Bucur. Câstigase o batalie. Atât de mari erau starile sufletesti, încât umbreau teama de ceea ce avea sa urmeze. Într-adevar, razbunarea lui Baspalian a fost cumplita, de nedescris. În detasamentul de munca era si profesorul Ion V. Georgescu, considerat pe atunci de securitate ca unul dintre marii comandanti ai rezistentei românesti. Ajunsi în colonie, Bucur Stanescu si Ion V. Georgescu au fost scosi din coloana si dusi la izolare. Profesorul Ion V. Georgescu nu facuse nimic. Se uita si el la cele ce se petreceau. De acum începe calvarul. Securitatea se razbuna. Se ocupa pâna în cele mai mici detalii pentru a înscena o evadare organizata, pusa la cale de Ion V. Georgescu. Sunt dusi amândoi la izolare, în celule separate si anchetati zile în sir. Au fost supusi la suplicii de neînchipuit. Ion V. Georgescu a primit 100 de lovituri la spate, pâna la starea de lesin. La fel si Bucur Stanescu. Securitatea voia cu orice pret sa scoata un proces de organizare a detinutilor de la Noua-Culme sub conducerea lui Ion V. Georgescu si o evadare în masa din lagar. Tot corpul era numai sânge si rani. Dumnezeu l-a întarit pe Bucur Stanescu si n-a recunoscut nimic din cele înscenate de securitate în legatura cu evadarea. Voiau sa-i condamne la moarte. Bucur Stanescu si-a pastrat cumpatul. S-a mentinut pe pozitie, afirmând ca a avut un moment de ratacire, de groaza, fugind de sub escorta. Aici este marele lui merit. Un om exceptional, de un caracter cum rar se poate întâlni. A salvat viata unui om de aleasa cultura, crescut si format de Nae Ionescu. Dupa toate aceste peripetii, într-un moment de disponibilitate, profesorul Ion V. Georgescu ma ia deoparte si-mi spune: 

- "Asculta, prietenul meu cel mai bun, am sa-ti destainuiesc câteva lucruri foarte importante. Sa fii cu mare bagare de seama. Daca tu scapi cu viata din acest iad, sa transmiti mesajul meu celor în drept din conducerea Miscarii Legionare. Daca eu voi scapa din acest infern si voi reusi sa ies afara înaintea ta, atunci nu mai ai obligatia acestui mesaj. Vezi tu, ca securitatea este hotarâta sa ma lichideze. Le sunt incomod. Ai vazut din aceasta înscenare de evadare, care nu le-a reusit, dar eu m-am ales cu o suta de lovituri la spate. Si acum le simt. Ceea ce-ti spun acum este mesajul meu catre Horia Sima. 

- La Moscova, în 1945 luna oct. mi s-a cerut de catre Beria, în cadrul anchetei urmatoarele: 

1). Sa renunt la Miscarea Legionara si sa colaborez cu ei. 

2). Sa merg în Occident, unde sa duc o activitate de anulare a Miscarii Legionare pe plan politic si ideologic. 

3). Sa-l suprim pe Horia Sima, prin orice mijloace. În toate actiunile mele voi fi ajutat de oameni de încredere, bine pregatiti si pusi la punct cu toate problemele. Daca voi face acest lucru, voi fi bine rasplatit. În 1946, spre sfârsitul anchetelor, mi-au promis locul lui Petru Groza ca presedinte al Consiliului de Ministri în România. Nu am primit acest lucru. Tu stii foarte bine toate astea din cele ce ti-am povestit pâna acum de când ne-am împrietenit. 

4). Eu am facut o caracterizare a Miscarii Legionare în câteva zeci de pagini batute la masina. A fost în cele din urma primita de conducerea politica a securitatii. Am reusit sa scot Miscarea Legionara ca o miscare democrata, cu argumente bine sustinute. N-a fost niciodata nici fascista, totalitara si nici comunista. Este o miscare democrata, de centru. Este o caracteristica a fiintei neamului românesc. În prezent se gaseste în dosarul meu de la Moscova. Pentru mine, Horia Sima, cu toate slabiciunile lui si cu tot omenescul din el, supus de multe ori greselilor, este singurul care s-a dovedit capabil dintre noi toti. Ascultându-l pe omul care i-a înfruntat pe Beria si pe Stalin, cu pretul vietii, în 1946, la Moscova, deci la ei acasa, m-am înfiorat. Îmi era teama ca nu voi fi în stare sa fac acest lucru. Sa duc acest mesaj, al unuia dintre cei mai mari luptatori din miscarea de rezistenta din infernul rosu - Ion V. Georgescu. Tot timpul s-a considerat un umil soldat în transee. Daca tot m-a ales pe mine sa duc acest mesaj, atunci m-am rugat lui Dumnezeu sa ma ajute si sa ma lumineze. Sa ma întareasca sa duc la îndeplinire aceasta misiune. În fata lui Dumnezeu si a neamului românesc, eu mi-am facut datoria. Acest mesaj l-am transmis exact asa cum este cel de fata. Daca n-a ajuns în mâinile lui Horia Sima, se fac vinovati cei care l-au primit de la mine si nu l-au dus unde trebuie. De la Noua-Culme, în luna mai 1960, am fost dusi la Periprava. Viata din Periprava ne-a unit mai mult, muncind tot timpul împreuna. Felul cum s-au scurs zilele noastre, aici în colonie, constituie obiectul unor alte episoade. Tin sa mentionez ca si aici, la Periprava, Ion V. Georgescu era urmarit si anchetat de securitate destul de des. Datorita atitudinii luate de el si a sfaturilor pe care ni le-a dat noua, celor multi, am reusit sa ne salvam vietile, scapând de o noua tentativa de reeducare, ce se pregatea cu mult. S-a eliberat în 12 sept. 1962. Noi am continuat lupta împotriva celor care voiau sa instituie reeducarea pâna în 1963, când am reusit sa-i dam pe nebuni peste cap. Dupa eliberarea mea, din 6 mai 1964, am reusit sa iau legatura cu prof. Ion V. Georgescu, bucurându-ne ca am scapat cu bine din infern. Ne faceam vizite la Bucuresti si Lugoj. În 17 iunie 1976, când am fost la el acasa, la Bucuresti, a tinut sa-mi spuna multe lucruri. A fost chemat de multe ori de securitate. Ba chiar l-au si retinut câte doua, trei zile. Securitatea era la curent cu vizitele noastre, unul la altul. Mi-a si spus sa nu ma feresc de prietenia noastra. A declarat tot ce stia despre noi. Asa-mi explic eu acum faptul ca aveam permanent un agent dupa mine. Asta a fost si dupa revolutia din 1989. Nu este exclus ca si acum, acest purtator de grija sa fie dupa mine. Ziua de 17 iunie 1976 a fost si ultima întâlnire a noastra. În 21 dec. 1976 a murit în urma unui atac de cord. În legatura cu moartea lui se pot spune multe lucruri. Când am fost la el, în iunie 1976, mi-a destainuit unele lucruri care acum îmi dau de gândit. În acel an, a facut un control medical, cu analizele respective, la Academia de Stiinte Medicale, unde avea o nepoata angajata. Acolo, medicul respectiv i-a spus ca tratamentul care i s-a aplicat, de ani de zile, a fost gresit. I-a provocat un proces T.B.C. la fundul de ochi. Boala era destul de avansata si nu stiau daca se mai poate face ceva. Într-adevar, nu s-a mai putut face nimic. În 21 dec. 1976 a decedat. S-ar putea interpreta ca acest tratament a fost aplicat gresit cu buna intentie de catre medicul curant, care era si prof. universitar. Un mare semn de întrebare. Ion V. Georgescu a luptat pâna la moarte împotriva comunismului, tot timpul de pe baricade. Niciodata n-a regretat ca a mers pe acest drum, pentru ridicarea neamului românesc. Într-o zi, mi-a declarat ca daca ar trebui s-o ia de la capat cu viata, tot pe acest drum ar merge. Numele lui va fi mereu pe buzele noastre. Figura lui va fi permanent în mijlocul nostru si vom striga totdeauna prezent pentru el. Eroismul de care a dat dovada este legendar. 

 

DE LA NOUA-CULME LA PERIPRAVA 

 

Sperantele noastre de a scapa din lagarul mortii s-au înfiripat înca din toamna anului 1959, când primul lot de detinuti a plecat undeva. Nu se stia unde. Fara voia lor, chiar daca în necunoscut se duceau, bucuria le umplea sufletul. Scapau de Noua-Culme, iadul rosu. Am ramas noi, cei care am trebuit sa mai trecem o iarna în acest cazan smolit, iadul unde ne târam zi si noapte, orbecaind fara nici o tinta. Singura tinta cunoscuta de ei era exterminarea noastra. Voiau "realizarea" a cât mai multor disparuti. Daca pentru toata planeta "Pamânt", o epidemie de gripa, asa cum a fost cea de la Noua-Culme era considerata o primejdie pentru viata omului, în lagarul mortii, gripa din 1959 a constituit un eveniment de mare bucurie si deplina satisfactie a conducerii, ca natura le-a prilejuit o secerare în rândurile noastre, cei considerati dusmanii poporului. Aceasta era dragostea fata de om, lupta pentru mai binele omului, pe care o fluturau în toata lumea drept ultim scop si suprem ideal, capital nepretuit - omul. Realitatea, însa, era alta. În realizarea omului nou, prima etapa o reprezenta distrugerea lui, ca fiinta umana, ca entitate spirituala. Procedau la înlantuirea lui, exploatându-l prin cele mai sofisticate metode. Pentru ei, principiu de viata era ura, si nu dragostea. Dar, s-a dovedit ca daca dragoste nu este, nimic nu este. Omul a platit si aici tributul lui cu miile de morti, dar n-a renuntat la lupta de aparare, de supravietuire. Omul urca Golgota spre învierea lui din moarte la viata. Acesta este unicul drum spre viata vesnica, spre nemurire. La început de primavara, prin aprilie 1960, printre noi, cei ramasi la Noua-Culme, îsi facuse loc un zvon. Plutea lin peste noi vestea plecarii din lagarul mortii si desfiintarea lui. Prinsesem cu totii curaj, ca mladitele pomilor primavara, când seva datatoare de viata le smulge din amortire, spre noi nadejdi de vietuire. O unda de bucurie ne umplea sufletele. Scapam de moarte, scapam de infernul rosu, ne spuneam noi în gândurile noastre. O soapta zbura prin colonie: 

- "Mai frate, sa stii ca plecam de aici, vom scapa si asta-i bine." 

La început, totul se schita pe lumina bucuriei. Se încropeau, parca, noi nadejdi. Prinsesem viata, ca primavara vegetatia. Ca prin farmec, totul se întorcea la viata. Asa eram noi acum. Ne apropiam de luna mai 1960, când speram sa plecam din lagar. Unii dintre noi fixasem data plecarii în mai, altii o fixasera în luna aprilie. Si, totusi, dupa câte-mi aduc aminte, plecarea s-a facut în luna aprilie 1960, cam pe la mijlocul ei. Ca-ntotdeauna si pretutindeni pe pamânt, la toate neamurile, orice actiune secreta îsi are fisura ei, pe unde strapunge si se îndreapta spre cei carora le este destinata. Asa am ajuns si noi sa stim cu câteva zile înainte de plecarea noastra. De aceasta veste eram siguri. Bucuria era mare. Dar... si acum, ca de altfel în orice moment din viata omului, speranta întotdeauna este secondata de deznadejde, de teama. La noi acum, ca din senin parca venita, bucuria plecarii era umbrita de teama ca ne vor duce în Rusia. Un freamat se strecurase în tot lagarul. Daca ne duc în Rusia, de acolo nu mai venim acasa. Pe acolo ne vor ramâne oasele. Deznadejdea plutea pe aripile mortii. Freamatul bucuriei era diminuat de cel al fricii de deportare. Ne gândeam cu totii în tacere la acel: - "Pohod na Sibir." Vine si ziua plecarii. Eram în luna aprilie 1960. La 500 de metri de colonia noastra era halta CFR. Noaptea a fost adus un tren cu mai multe vagoane de marfa închise. Era pentru noi. Colonia prinsese viata. Furnicarul de oameni se misca în toate partile. Gardienii strigau la noi, înjurându-ne. Noi, în soapta, ne chemam unii pe altii. Peste tot un freamat. Freamatul necunos-cutului. Unde mergem? Unde ne duc? Ne duc în Rusia? ne întrebam fiecare din noi. Era o zi cu soare, cald si placut pentru cei liberi, dar acum si pentru noi, care speram în mai bine. Printre noi aveam multi oameni care mai fusesera în Siberia ca prizonieri de razboi sau ostatici. Asa era si profesorul Ion V. Georgescu, despre care am mai vorbit. Tot timpul ne încuraja si ne spunea ca omul trebuie sa spere, sa fie tare. Orice intrare are si iesire. Vom iesi si de aici cu bine. Eu eram cu el tot timpul. Pentru plecare, ne pregatisem bagajele, cele câteva zdrente, gamela si lingura legate toate în patura. Ne încolonam, camera dupa camera. Se formeaza o coloana parca nesfârsita. Asa cum suntem, încolonati dupa nume, ne îndreptam spre gara. Ne asteptau vagoanele de marfa. Acolo, în vagoanele acelea era înghesuit cel mai de pret capital al Comunismului, OMUL. Bietul om. Din vârf de piramida în creatia lui Dumnezeu, a ajuns la pozitia de animal. Gându-mi zboara la Miron Costin, care asa a spus: 

- "Bietul om sub cârma vremii." 

În raiul comunist am trait din plin acest dicton. Încolonati, numarati si cântariti, plecam, deci, spre gara. Acolo, în ordinea apelului ne urcam în vagoane. Vagon dupa vagon se completeaza si se da, toata marfa vie, în primirea pazei, securitatea. Urcati în vagoane, fiecare din noi ne cautam un loc. Ne asezam pe sumarul bagaj, legat în patura jerpelita. Parca la o comanda, toti într-un oftat exclamam cu voce tare: 

- "De acum, Dumnezeu cu noi!" Printr-un fluierat lung, lung de tot al locomotivei se da semnalul de plecare. Cu un zvâcnet de vagoane si cu scâncet de tampoane, de-abia, de-abia trenul se urneste din loc. Obiditii sortii, înghesuiti în vagoane, treceam prin fata coloniei, care era asezata, fata de calea ferata, la vest, pe o panta lina în urcus. Din mersul trenului vedeam toate baracile, defilând parca, prin fata noastra. Lasam în urma o viata hartuita, un loc de sinistre întâmplari, un loc de tribut în vieti omenesti. Simteam ca nu ne vom mai întâlni cu acest lagar al mortii, cu acest infern pe pamântul tarii noastre. - "Dobrotici, Dobrotici, Maria Ta, prea multi au murit într-un lagar din tara Ta!" 

- "Adio, lagarule flamândule, prea multi frati ne-ai înghitit. De-acum, facea-te-ai stana de piatra, pulbere de drumul mare, spulberata de vânt în cele patru unghiuri ale pamântului. Blastamat sa fii de neamul românesc pe vecie!" 

Unde anume am plecat, n-am stiut nici unul din noi. Atât doar stiam, ca mergem în necunoscut. De la bifurcarea liniei ferate Bucuresti-Constanta, trenul nostru o ia spre nord. Printre noi, rumoare. Se aud voci deznadajduite si cobitoare: 

- "Fratilor, de acum sa stiti ca "Pohod na Sibir" este drumul nostru." Unii dintre noi refuzam sa credem ca-n lumea asta-i numai rau si bine nicidecum. Usile vagoanelor erau bine închise. Priveam numai pe cele patru geamuri mici si cu gratii ale vagonului. N-aveam prea mult câmp de vedere si nu observam mare lucru. Totusi ne bucuram ca am plecat, unde? Dumnezeu stie. Suntem în paza lui. Cautam dialogul cu Dumnezeu, singura speranta care ne-a mai ramas. Mergând în zanganitul de tabla si al loviturilor de tampoane ale vagoanelor, intram în zona dealurilor Dobrogei de nord. Apareau Muntii Macinului. Am uitat sa va spun ca plecarea de la Noua-Culme s-a facut dis-de-dimineata tare. Cu noi aveam hrana rece, un vas cu apa si tineta pentru necesitati. Ne apropiam de Tulcea. Se vedea Dunarea. Ajunsi în gara, pe rând, fiecare vagon se deschide si tot asa, pe rând, ne dam jos. Încolonati, ne îndreptam spre vapor. Daca pâna acum unii dintre noi mai speram sa nu mergem în Siberia, acum când ne-am urcat pe puntea vasului aveam cu totii credinta ca Siberia ne va înghiti. Pâna la Tulcea am mers în simfonia rotilor de tren, iar de aici încolo, în simfonia valurilor Dunarii. Ceea ce am observat cu totii era faptul ca mergeam tot în necunoscut si de aci încolo. Se facuse noapte de-a binelea când vaporul se lupta cu valurile. În noapte nu prea vedeam mare lucru pe malurile Dunarii. Din când în când ne mai asezam capul pe bocceaua noastra, cu gândul de a dormi, dar, ca un facut, somnul nu se prindea de noi. Vaporul aluneca pe luciul apei, încet, încet, la vale. De la o vreme începuse sa se mijeasca de ziua. Una dupa alta, stelele dispareau de pe bolta cerului. Se anunta o zi cu mult soare. Iata, deci, cum, în sufletele noastre de surghiuniti, îsi fac loc si clipe de fericire. Doamne, ce frumos a aparut rasaritul soarelui. Vapaile de foc ale lui se oglindeau jucause în apele Dunarii. Era o feerie. Uitasem de-a binelea, extaziati, de faptul ca eram robi. Priveam cu nesat un rasarit de soare în Delta. - Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne! Robi fiind, Tu ne-ai învrednicit cu aceste clipe de fericire. Sa putem privi tot farmecul creatiei Tale. Se vedeau localitatile si frumoasele coline ale Basarabiei, altadata pline de grâu si pline de dor. Acum... casele oamenilor pline de saracie si toate-n pustie. Cu sutele de mii, fratii nostri basarabeni luasera drumul Siberiei. Pe pamânturile noastre, strainii îsi facusera cuib, cuib de cucuvele, pasari de noapte, rapitoare. Azi pretind ca-i cuibul lor, câstigat cu truda, furându-l. Luptându-se cu valurile, vaporul nostru ajunge la un ponton, un port improvizat în delta. Cu amorteala în oase, fiecare din noi ne dezmeticeam si ne adunam pe puntea vasului. În ordine, ne dam jos. Acolo citim pe o tabla-indicator: "Periprava". Ajunsesem deci în colonia Periprava. Am scapat de "Pohod na Sibir". Ca la o comanda, toti respiraram usurati, cu mai multa lumina pe fetele speriate. Se realizase descatusarea fiintei noastre. Încolonati, câte patru în rând, plecam din micul port, cu boccelele-n spate, fara cadenta, tropaind pe drumul uscat si plin de praf al deltei. Suntem de acum în plina delta, la Periprava. Si mai suntem si în apropierea vestitei paduri LETEA. Dupa o jumatate de ora de mers, colbaiti din cap pâna-n picioare, la colonie. Colonia Periprava era asezata pe un mamelon domol, ferita de inundatii si de umezeala accentuata în timpul ploilor. Era un lagar de munca de gradul IV. Aici se muncea într-o atmosfera mai umana. Toti cei care erau aici trebuiau sa munceasca. Se lucra pe terenul IAS-ului din cadrul Ministerului de Interne, pe o suprafata de 10.000 de hectare. Când am intrat în colonie, am ramas surprinsi cu totii de marea deosebire dintre Noua-Culme si Periprava. Baracile erau asezate în ordine, cu ferestre mari si luminate, fara geamuri varuite. Detinutii, în timpul liber, se puteau plimba fara opreliste prin colonie. Nu ne venea sa credem. Gardienii nu se faceau vazuti, decât numai când se facea numaratoarea. Dintr-o data parca, puhoiul libertatii rupsese barajul interdictiilor. Respiram în voie si usurati. Napasta terorii disparuse. Ni se parea ca de-abia acum ne miscam si noi ca oamenii. Din fata coloniei, spre nord, peste Dunare, se desfasura o priveliste încântatoare. Se vedea Vâlcovul, oras altadata al nostru, acum rapit de vecinii de la rasarit. Ne aparea frumoasa noastra Basarabie, cu sudul ei, tara cetatilor lui Stefan cel Mare si Sfânt, tara plina de grâne, plina de dor. 

 

PERIPRAVA, O RAZÃ DE LUMINÃ ÎN INFERNUL ROSU

 

 Asa vedeam noi, cei veniti din lagarul mortii, Noua-Culme, ca Periprava era ca o raza de lumina în infernul comunist. Universul concentrationar românesc, pentru foarte multi detinuti politici, s-a încheiat cu aceasta raza de lumina din iadul rosu, Periprava. Daca pentru tot ce-i în viata, din regnul animal si vegetal, delta este un rai, atunci si noi, cei veniti din lagarul mortii, tot un colt de rai l-am considerat, facând abstractie de multele neajunsuri create de cei ce ne pazeau. Munca dusa în aer liber, la gradina, pe malul Dunarii si pe nesfârsitele tarlale ale IAS-ului din cadrul MAI-ului, ni s-a parut mai usoara în raport cu cea de la Noua-Culme, Canal, Mina si Aiud. Ne bucuram din plin de razele soarelui din delta, de jocul pasarilor în zbor, de zbenguiala pestilor în apele Dunarii si ale nesfârsitelor canale din delta, de fuga ratelor salbatice, surprinse cu puii dupa ele, în stufarisul des, de parfumul întinselor covoare de flori dintre canale si de pe malul lacurilor naturale din padurea Letea, de freamatul padurilor, asemenea celor tropicale, ale acestui frumos parc natural, LETEA. Iata si un paradox. Realizasem atâtea clipe de fericire în Universul Concentrationar românesc. Pasind pentru prima data în padurea Letea, surprinsi am fost si noi, si vietuitoarele padurii. Tâsneau care-ncotro, disparând în desisuri. Extaziati, ne bucuram de farmecul naturii, de farmecul si perfectiunea creatiei lui Dumnezeu. Iata ca din nou, realizam acea fericire, asa cum spunea Nicolae Steinhardt, în infern. Cele mai multe ocazii mi le-a oferit Periprava, în cei patru ani traiti în delta. Munca se desfasura organizat, în brigazi de lucru. Sef de brigada era unul consimtit de noi, bineînteles din rândurile noastre. Ajunsesem la acest consemn între noi, detinutii, ca oricare ar fi numit sef de brigada, sa lupte pentru a ne usura viata. Eu am fost în brigada lui Petre Rebreanu, nepotul de frate al scriitorului Liviu Rebreanu. Toti ne întelegeam foarte bine. Lucram la gradina lagarului, asezata pe malul Dunarii, la vreo 5 km. de colonie. Faceam cale de o ora pâna la locul de munca. Gradina avea o suprafata de 25 de hectare. Se cultivau toate zarzavaturile necesare coloniei. Preponderenta aveau rosiile, ardeii si varza. Celelalte se cultivau în raport cu nevoile coloniei. De-a lungul Dunarii era o dâlma, formata de un dig facut de oameni pentru apararea terenurilor agricole de revarsarile Dunarii. Acest dig avea latimea de 3 m. Se putea merge pe el cu masina. De acolo, adesea ne uitam pe celalalt mal, unde se vedea Vâlcovul, oras românesc din mosi-stramosi. Puneam mâna stresina la ochi si adulmecam zarea oftând. Colt din tara noastra, ni l-au mâncat strainii. Dar... ne spuneam noi atunci, nu va trece mult si istoria ne va face dreptate. Ne vom lua pamântul, care fusese al razesilor lui Stefan cel Mare. Pentru care Ioan Voda cel Viteaz a murit spintecat de turci. Toata gradina era împartita în parcele mari, dupa nevoile culturilor respective. De la Dunare pleca un canal principal, amenajat pe un dig, care taia gradina în doua. Pe acest canal venea suvoiul de apa si alimenta toata gradina. Din acest canal principal se desprindeau alte canale secundare, pe care venea apa pentru a iriga nesfârsitele parcele din inima gradinii, cu felurite zarzavaturi si plante, care aveau nevoie de apa în plina vara. Rosiile, ardeii si varza aveau prioritate la udat. Pe malul Dunarii mergeau, de dimineata si pâna la orele 12, permanent, doua pompe de mare calibru, care trageau apa din Dunare. Acest canal principal era construit din scânduri groase de stejar, de 5 cm, fiind mai rezistente la umezeala. Latimea canalului era de 1 metru, iar adâncimea apei, de o jumatate de metru. Din loc în loc erau facute punti de trecere peste canal. Se putea trece si prin saritura. Tot canalul era construit în adâncul digului care taia gradina în doua, asa cum de altfel am mai spus. De la distanta îti facea impresia ca-i un canal sapat numai în pamânt. Din acest canal principal, asa cum am mai spus, se desprindeau alte canale secundare, care plecau perpendicular de pe linia lui, în inima tarlalelor gradinii. La deschiderea fiecarui canal secundar era o usita care se ridica în sus ca la stavila. Se putea regla, dupa cât era nevoie sa dai drumul la apa. Toate canalele secundare, pe o anumita distanta, erau construite tot din scândura, ca nu cumva apa, prin presiunea ei, sa faca vreo fisura în canal si sa se piarda, inundând fara rost cultura. În lunile de vara, cu diminetile senine, cu albastrul cerului scânteind în soare, prevestind o caldura înabusitoare, noi, echipa de udatul gradinii, în chiloti albi si cu sapa în mâna, fiecare alergam de colo-colo, conducând apa unde si cât trebuia fiecarei parcele. Era o munca istovitoare, dar si reconfortanta. Eram toti niste fapturi în soare, în chiloti numai si cu galenti în picioare. De atâta soare în nenumarate zile de vara, pielea noastra se bronzase peste masura. Mai ales eu, care de la natura sunt cam tuciuriu, aratam ca un negru. Numai chilotii erau albi pe noi. Când se murdareau de stropitul cu noroi din canal, îi spalam si se uscau la soare, nici în jumatate de ora. Adesea, când caldura era prea mare, ne bagam în canalul principal si faceam baie. Gardianul nu ne avea treaba noastra. Statea la umbra sa nu-l arda soarele. Se pazeau si ei mai mult de turnatori. La Periprava, de multe ori gardienii se solidarizau cu noi, împotriva turnatorilor. Periprava a facut o nota aparte fata de toate celelalte închisori si lagare din tara. Sa ne mai întoarcem acum si la gradina noastra, colt de rai, pe malul vechiului Danubiu: La gradina, parcela cu parcela, udam cu multa grija. Eu ma nimerisem la loturile cu ardei. Dadeam drumul la apa la mai multe parcele deodata. Când ajungea apa la jumatatea plantei, închideam micul canal al parcelei cu o sapa de pamânt, luat de alaturi, deschizând la parcela opusa a canalului. Si asa, pâna la orele 12, trebuia sa terminam cu udatul. Dupa-masa soarele era prea puternic. A doua zi veneam si sapam ceea ce cu o zi înainte udasem. Cam la trei zile fiecare parcela ajungea din nou la apa. Noi, cei care eram în aceasta echipa, trebuia sa venim si duminica la lucru, la udat. Cu adevarat, au fost momente de oarecare destindere, ba chiar clipe de fericire în timpul lucrului. Unii lânga altii, povesteam atâtea lucruri, unele chiar inedite, fara a încetini ritmul de munca. Asta se întâmpla de obicei când pregateam zarzavaturile pentru conserve sau pentru ambalare. Cât lucram la conserve, nu eram opriti de la consumul lor. Puteam mânca oricât am fi dorit, cu conditia de a nu duce nimic în colonie. Cu toate acestea, am dus în colonie suc de rosii, în sticle de bere, pentru cei care erau bolnavi de colita. Era recomandat de medic si le facea bine. Alte medicamente nu erau pentru noi. De multe ori aveam grija sa-l aprovizioneze pe Ion Udrea, învatator în Caransebes, un bun prieten si coleg. Programul de lucru începea cu noaptea în cap. Desteptarea suna la ora patru dimineata. Ne sculam repede si ne pregateam. Cafeaua cu o bucata subtire de pâine o luam aproape din mers. Cu asta lucram noi pâna la orele 13, când ni se aducea masa la locul de munca. În jurul orei 5, ne gaseam încolonati, brigada dupa brigada, cu apelul facut si gata de plecare. Ajunsi la gradina, încadrati de ostasii de paza, ne asezau pe un singur rând, fiind luati în primire de gardianul cu gradina. Inginerul Savu, detinut si el, ne repartiza la lucru. În fiecare seara îsi facea planul pentru a doua zi. Stateam în camera cu el si cu unchiul meu, Petru Berzescu, care lucra la grajd. Avea o caruta în primire. O ducea foarte bine. Era în elementul lui. Ne întâlneam seara în camera. Cu noi în aceeasi camera mai era si Constantin Pascu. Seara, de multe ori, Pascu se ducea la patul lui Savu, unde legau lungi discutii. Au fost colegi de an la facultatea de agronomie. Fiind si eu pe aproape cu patul, adesea luam si eu parte la aceste amicale discutii. Uica Patru mai primea de acasa si pachet. Deci avea si legatura cu familia, într-un fel oarecare. Eu însa nu ma bucuram de acest drept. El se scula la ora 3 dimineata pentru a pregati caii si caruta. Era pe postul de conductor de caruta. Dupa el venea un soldat în colonie, care-l si escorta. Fiecare caruta era data în primire unui ostas care raspundea de om si caruta. Erau bine organizati în desfasurarea muncii de conductori de carute. Trecut-am amândoi, prin ciur si prin dârmon, dar nu ne dam batuti. La înfatisare, nu mai arata asa de slabit. Se întremase. Mâncarea era suficienta. Lotul de parcare al carutelor fiind aproape de bucatarie, primeau mâncarea pe saturate. Dreptul comun, care lucra la bucatarie, nu voia sa manânce de la cazan. Asa ca portiile lor de mâncare le cedasera conductorilor nostri de la carute. De la el din pachet nu mai putea sa manânce. Astfel se face ca eu si Costica Pascu, mâncam din pachetul lui. Se bucura când îi spuneam ca am umblat la provizii. Erau peste zece carute. Mergea acest convoi de carute prin toata delta. Adeseori se duceau si pâna-n inima padurii, bucurându-se de farmecul ei, dupa lemne de foc pentru nevoile coloniei. La gradina, dupa ce ing. Savu ne repartiza pe toti la locul de munca, noi ne vedeam de ale nostre pâna la ora mesei. Pentru masa aveam la dispozitie o ora. Cei care eram în echipa de udat, în zilele de ploaie, executam alte lucrari. Sub ochii nostri, gradina cu fiecare zi ce trecea lua alta înfatisare, soarele deltei smulgea plantele din pamântul bogat si le înalta cu fruntile spre cer. De multe ori noi, cu ochii pierduti în zare, cu sufletul ademenit spre zari senine, cu gândul în zbor peste munti si vai, în spatiul mioritic, ne uneam cu cei de acasa, mama, tata, sotie, copii, frati si surori. Cu lacrimile înecate în noi, încheiam sirul vedeniilor dragi cu bunicii, cei care-i mai aveam. Eram în plina vara a anului 1960. Veniti de la Noua-Culme, am reusit, în buna masura, sa uitam de cele îndurate în trecutul atât de apropiat. Totusi, la locul de munca ne mai confruntam si cu rânjetul sau bruscatul în surdina al unor gardieni, care faceau acest lucru cu pasiune. În anul 1961, vara, s-a înfiintat o biblioteca pentru noi. Desi nu prea aveam timp de ele, am reusit sa luam carti si sa ne bucuram de ele, dupa o atât de îndelungata vreme. Se mai strecurau din când în când si ziare. De la orele 17, când veneam de la lucru, si pâna la orele 21, când suna stingerea, mai încercam sa citim. De fiecare data când luam carti pentru mine, luam si pentru unchiul meu Petru Berzescu. Îi placea sa citeasca. Fara doar si poate, cartile au fost anume selectionate pentru noi. Aproape toate erau teziste si-n sprijinul ideologiei comunist-atee. S-au mai strecurat printre ele si carti bune, dar putine. În planul lor, prin înfiintarea bibliotecii, tinteau la pregatirea terenului prielnic declansarii unei reeducari gen Pitesti. Poporul nostru are o zicala cu multa întelepciune în continutul ei: 

- "Unde dai si unde crapa." 

Timpul a dovedit ca, într-adevar, actiunea întreprinsa în vederea reeducarii, fara voia opresorilor nostri, a crapat unde ei nu se asteptau. Munca în colonia Periprava se desfasura în cinci puncte de lucru: 

1). CONSTRUCTII. Aici era o brigada formata din specialisti în zidarie si dulgherie. În aceasta brigada lucrau în jur de 100 de oameni. Se construiau case pentru paza coloniei si noi baraci pentru detinuti. 

2). GRADINA. Pe malul Dunarii se întindea locul gradinii, de 25 hectare, unde lucra o brigada formata din 100 de oameni. 

3). CÂMPUL EXPERIMENTAL. Aici lucrau mai putini oameni, cam în jur de 20, condusi de ing. Constantin Pascu. În aceasta brigada am lucrat si eu un timp destul de îndelungat. Era la o distanta de cel putin 15 km. de colonie, spre Sulina. Pâna acolo se mergea cu remorca. 

4). CULTURA MARE. În cadrul IAS-ului. M.A.I. lucrau miile de detinuti din Periprava. Aici a fost calvarul. Atunci când noua, celor ce lucram la gradina, Periprava ni se parea o raza de lumina, celor ce lucrau la Cultura Mare li se parea un iad aceasta colonie. Si pe bun drept asa si era, iadul pe pamânt. Am avut si eu parte de el. Împreuna cu uica Patru, am lucrat la culesul porumbului. În spatele nostru, haita de nebuni, cu parul în mâna, ne mâna ca pe vite la lucru. 

5). ATELIERELE DIN COLONIE. În interiorul lagarului erau mai multe puncte de lucru: cizmaria, croitoria, fieraria, tâmplaria, tapiteria, uzina electrica, grajdurile si întretinerea curateniei în colonie. În aceste puncte ne desfasuram noi, zi de zi, munca noastra cea de toate zilele. Din cele descrise pâna acum am putea spune ca, în lagarul din Periprava, munca se desfasura într-o nota aparte. Se aplicau doua regimuri de munca: 

a). Regimul dracesc. În cultura mare a IAS-ului, sub biciul si înjuraturile gardienilor. De câte ori munceam la cultura mare, traiam clipele de iad de la Noua-Culme si Aiud. Aici lucrau 90% dintre detinutii coloniei. Niciodata nu mi-am putut explica aceasta mare diferenta de comportament al pazei la locul de munca. În timp ce, în colonie, dupa ce veneau oamenii de la lucru, toti se bucurau de acelasi tratament. 

b). Un regim mai blând. La toate punctele de lucru din colonie, afara de cultura mare, munca se desfasura în conditii mai bune. Asa se face ca cei care au lucrat numai în cultura mare, n-au sa înteleaga niciodata ca Periprava a fost si o raza de lumina, dar pentru unii numai. Pentru ei însa a fost tot timpul un iad. Seara, când ne întorceam în colonie, eram darâmati. Balabanindu-ne, de-abia ne târam la baraca noastra, unde, asezându-ne pe pat, ni se parea ca ne ducem cu pat cu tot în fundul pamântului. Asa eram de obositi în zilele când lucram la cultura mare. Cu totul altfel era la gradina. Se muncea în mai multa liniste si pace. De multe ori interveneau ostasii din cordonul de paza. Seful escortei era mereu în mijlocul nostru. Nu permitea nici o iesire a gardienilor, precizându-le ca la locul de munca ei raspund de pacea si linistea din timpul lucrului. Aici, la gradina, muncind si glumind, fruntile se înseninau, oamenii uitând de starea în care se gaseau. Cea mai placuta munca era la început de toamna. Atunci începea recoltatul produselor gradinii. Rând pe rând, dupa cum se coceau, le strângeam. Se faceau stive mari de varza, aproape de dig, în dreptul pontonului, de unde erau încarcate în slepuri încapatoare si transportate în tara, la locurile de desfacere. Faceam si stive de ardei, de toate soiurile. Îi alegeam pentru noi, cei mai frumosi si-i mâncam. Nu ne oprea nimeni. Rosiile, de asemenea, le recoltam si le depozitam în cazi mari. De aici se alegeau pentru bulion si pentru pasta de rosii. Erau trei cuptoare cu cazane mari, unde se fierbeau bulionul si pasta. Cei care lucrau în echipa de conserve, aveau la dispozitie ce era mai bun. Asa se scurgeau zilele, si cu bune, si cu rele, iar noi uitam adesea unde ne gaseam. La vreme de zakuska, având la dispozitia noastra uleiul si sarea, gardienii însarcinati cu supravegherea noastra au ajuns sa se împrieteneasca cu noi. Fiecare din ei avea câte o gamela de zakuska. O mâncau cu multa pofta. În acele clipe, surprindeam omul din ei. Atunci ne considerau semenii lor. Între patru ochi, se destainuiau ca s-au saturat si ei de haituiala, dar nu aveau ce face. Erau amenintati cu închisoare. În simplitatea lor, se supuneau orbeste dispozitiilor satanice. În timpul cât gardianul îsi înfuleca zakuska, noi îl pazeam sa nu fie surprins de colegul lui, celalalt gardian, Nu era nici un fel de dragoste între ei. Se urmareau si se vânau unul pe altul ca fiarele din padure. Se reclamau unii pe altii politicului si comandantului coloniei. Aici am sesizat cel mai bine lupta care se ducea între ei, cei care formau grupul de paza si cei din administratia lagarului. Erau împartiti în doua tabere: - Comandantul cu o parte din ofiteri si gardieni, de o parte, iar Comandantul ajutor, ofiterul politic si alti gardieni, de cealalta parte. În brigada de constructii, munca se desfasura dupa un program bine stabilit. Se realizase o comuniune sufleteasca între muncitori. Sef de brigada era Ion Murariu, din Olosag, aproape de Lugoj. A facut parte din grupul de rezistenta din partea Clujului - Ardealul de Nord - condus de Aurel Calin. A fost trimis în Banat pentru a lua legatura cu grupul de rezistenta de aici, cu Spiru Blanaru. A facut scoala de ofiteri în Germania. În lupta de rezistenta a fost unul din marii luptatori împotriva comunismului. La câmpul experimental se muncea în conditii cu totul diferite de celelalte puncte de lucru. Aici era o adevarata oaza a pacii si a linistii, atât de mult râvnita de noi în desertul comunismului. Nu era nici un gardian cu noi. Ne purta grija numai caporalul, seful de escorta si paza. Ei nu mai aveau treaba noastra pâna când venea timpul de plecare la colonie. Lucrarile erau conduse de ing. C-tin Pascu din Timisoara. Din partea MAI-ului, cel care raspundea de toate lucrarile de aici era un inginer agronom de la Bucuresti. Era cercetator stiintific din cadrul Academiei Stiintelor Agricole de la Bucuresti. Avea multa putere si influenta în Ministerul Afacerilor Interne. Ne-a creat cu adevarat un mediu placut de munca. Se cultivau tot felul de culturi, urmarindu-se în mod stiintific evolutia plantelor pâna la maturitate. Toate rezultatele se înregistrau într-o condica. Observatiile acestea se facea cu multa precizie si minutios. Atunci când nu era nevoie de 20 de oameni la lucru, o parte din noi ne întorceam la gradina, de unde venisem. De multe ori venea la gradina unchiul meu Petru Berzescu, cu caruta, pentru a transporta produse din gradina pentru bucataria coloniei. Atunci aveam grija si-l aprovizionam cu de toate, mai ales rosii si ardei. Le punea în lada de sub sezutul carutei. De-abia îl asteptau colegii lui de la grajd, sa vina cu rosii si ardei. Când ne întâlneam în colonie si aveam un pic de ragaz, îmi povestea despre plimbarile lui cu caruta prin padurea LETEA. Nostalgic, cu ochii scrutând parca necunoscutul, îmi spunea ca de multe ori îi venea sa se dea jos din caruta, sa-si rupa o frunza din copac si sa doineasca din ea, asa cum facea odinioara, când era tânar fecior, prin padurea dealului Poieni de la Teregova. Copil fiind, si acum parca-l aud cum cânta din frunza. L-am iubit tare mult pe uica Patru. Când doinea el, rasuna padurea, îngânându-l în ecouri pâna departe, departe, peste vaile împadurite. Se auzea pâna-n Tomnacica, loc de amintire al luptelor încrâncenate împotriva comunismului. Loc de amintiri acum, al doinelor cântate din frunza si al vâjâitului gloantelor din pistoalele mitraliera. Eram amândoi, unchi si nepot, în aceeasi camera, unde numai noaptea ne vedeam de cele mai multe ori. Acum, Dumnezeu l-a luat la el, în rândul dreptilor, pe data de 11 decembrie 1995. În anul acela, în ziua de 29 iunie 1995, fusesem la el la Potoc, anume pentru a-l îmbratisa si saruta de ziua lui, a Sfintilor Petru si Pavel. Era o zi de vara, cald si cu mult soare. Si bucuria ne-a fost atât de mare ca, la început, când ne-am vazut, parca amutiseram amândoi. Numai ochii vorbeau, scaldati în lacrimi. La cei 85 de ani ai sai, începuse sa-mi povesteasca din aducerile aminte de anii de încercare în luptele grele cu arma în mâna, de Pietrele-Albe, când, sub comanda lui Spiru Blanaru, împreuna cu fratele sau, Ion, a luptat împotriva comunismului, fiind încarcator la mitraliera. Îi ramasesera în suflet si-n minte cadenta gloantelor de mitraliera si glasul ferm al lui Spiru. Cât despre padurea Letea, îmi aduc aminte de timpul când, într-o echipa, am fost dusi la tunsul oilor, pe la sfârsitul lunii mai 1961, la padurea Letea. Acolo, în marginea padurii, era saivanul coloniei. De dimineata, ziua se aratase de tot frumoasa, ca o zi de vara. Cerul era atât de senin si de un albastru limpede, limpede si poleit cu aurul razelor de soare, de parca raiul coborâse asupra-ne. Cânta în noi tot farmecul padurii. Ne ancoram în ideal, în visul omului de a realiza îndumnezeirea, asa cum ne spune atât de convingator parintele Dumitru Staniloae. Întorcându-ne la oile noastre, pe rând, una câte una, le aduceam la tuns. Mânuind foarfecele, tundeam cu multa grija, sa nu taiem blândul animal, care nu stia sa strige. Mireasma padurii ne îmbata, ciripitul pasarilor ne încânta, soarele cu binefacatoarele lui raze ne încalzea si ne tamaduia, întarindu-ne. Ne simteam bine. Asezati în genunchi pe covorul de iarba, încalzit de raze, lucram de zor sa terminam tunsul oilor. Dupa operatia tunsului, fiecare oaie se scula scuturându-se parca de o nesuferita greutate. Era acum mai libera, mai usoara si respira în voie. Spre asfintit de soare am terminat cu tunsul oilor. Remorca ne astepta. Cu regretul în suflet ca vom parasi frumosul loc, colt de rai, padurea Letea, ne urcam toti în remorca. Pe înserate ajungem la colonie. În interiorul lagarului, munca din ateliere era mai putin placuta si de tot plictisitoare. Mereu aceiasi oameni, aceleasi locuri, aceeasi panorama. Se legasera oamenii de meseria lor, de truda lor. Acea raza de lumina, Periprava, despre care am încercat sa vorbesc, încetul cu încetul aluneca spre asfintit. Cerul începuse sa se întunece. Oameni si locuri se învolburau parca. Vântul rece al înclestarii prinse sa bata de la rasarit. Sa ne pregatim de o noua lupta. Nori negri se adunau deasupra Peripravei.

 Atanasie BERZESCU