Editura MARINEASA, Timisoara 1999

 

LAGÃRELE I. ÎN TARA LUI DOBROTICI, UN LAGÃR DE EXTERMINARE

 

 O trâmba de praf alerga înnebunita pe soselele Dobrogei, de la apus la rasarit. Era într-o zi de sfârsit de septembrie 1958. Fugeau cinci molotovuri, unul dupa altul, în zbârnaitul de motoare, gata sa se încalece, cu noi în spinare, luati fara de veste în zori de zi din Latesti. Nebunatica se vedea acea trâmba de praf, gonind întocmai ca pe vremea lui Stefan cel Mare, când tatarii dadeau navala în Moldova. De-a lungul Dunarii, în goana nebuna s-au întins masinile spre nord. La Vadul Oii, trecem Dunarea pe poduri plutitoare în Dobrogea. Cu nori de praf dupa noi, în uruit de motoare, sagetam întinderea pamântului dobrogean, fâsâind pe luciul soselei, spre est acum. Nu stiam unde mergem. La un moment dat ne desprindem de soseaua spre Constanta si o luam spre sud. Tara Dobrogei, cu domoale coline scaldate în soare, ne primeste într-o adâncitura de teren, pe o panta usor ridicata spre vest. Cum noi veneam dinspre nord, lagarul Noua-Culme era spre dreapta. În partea stânga era calea ferata, care cu ani în urma servise canalul. Suntem la portile iadului din tara lui Dobrotici, lagarul de exterminare Noua-Culme, de gradul I. Lagarul mortii. Ajunsi, portile se deschid larg, facând loc masinilor sa intre în colonie. Spre stupoarea noastra, a celor care-l cunosteam de la Aiud, ne primeste, cu zâmbetul satanic pe buze, maiorul Ioanitescu. Era comandantul coloniei. Hei! De acum încolo, aveam ce plati, nu stiu pentru ce, dar... multi dintre noi, chiar cu viata. Pe rând, unul dupa altul, ne dam jos din masina. Plini de praf, din cap pâna-n picioare si cu spaima-n vine, mergeam spre locul ordonat. De-o parte si de alta a drumului principal, se desprindeau în adâncime baracile, unde aveam sa ne ducem amarul ani în sir. Cu revolutia din Ungaria - 1956, URSS-ul înghite hapul servit de America. Pe plan politic au suferit o înfrângere. Ei nu mai puteau acuza Apusul, în cadrul ONU-lui, ca agresori, Franta si Anglia, cu canalul de Suez, deoarece cazusera ei în plasa, cu Ungaria. Acum si ei erau acuzati de agresori. În urma acestei înfrângeri, URSS-ul ia atitudine si dezlantuie în toate statele satelite o noua prigoana. În 1958, iau fiinta lagarele de exterminare de gradul I, unde sunt adunati toti cei care prezentau un pericol pentru ei. Iar în 1959, un nou val de arestari în toata tara se dezlantuie cu mai multa sete. Asa se face ca noi, cei ce speram ca dupa domiciliul obligatoriu sa mai ajungem si acasa, ne trezim într-un lagar al mortii, Noua-Culme. Aici, în sudalme si picioare în spate, ne bulucim într-o camera de baraca. 

- "Vedeti? Daca n-ati fost cinstiti acasa la voi si ati început sa faceti iarasi politica. Acum stati aici ca animalele", ne spune un ofiter. 

La baraca, de pe o mica terasa am intrat într-o camera lunga si întunecoasa. Pe o parte si pe alta erau aranjate doua rânduri de paturi suprapuse. În stânga usii era un cuptor de caramida, ca o teracota. În dreapta, pe tot peretele, erau ferestrele, batute în cuie si cu geamurile vopsite cu var pe din afara, în asa fel ca sa nu se poata vedea nimic ce se petrece în curtea lagarului. În fundul camerei mai era o fereastra, prevazuta cu un gemulet care se deschidea pentru aerisire. Aici am fost înghesuiti peste 50 de oameni. Care cum am putut, am ocupat câte un pat. Eu m-am urcat într-un pat suprapus. Iarna era mai cald. Sub mine era parintele Nicolae Ciorbaru, dobrogean de origine, asa cum am mai spus. Vecin cu mine, în stânga, la etaj, era prof. I.V. Georgescu. Dupa ce ne-am ocupat fiecare locul în camera, se formeaza grupuri, grupuri de oameni, discutând fel de fel de lucruri. Mirati, ne întrebam ce au de gând cu noi. Iata-ne în fata unui fapt împlinit, ridicati pe nestiute, de acasa, domiciliul obligatoriu, apoi aruncati undeva, în pustiu parca. De câte ori îl vedeam pe Ioanitescu ne trezeam la realitate. Asa se desfasoara unul din primele episoade din infernul de la Noua-Culme, lagarul mortii. Aici au fost adusi toti detinutii care se eliberau din închisori si cei care, liberi fiind, erau considerati periculosi pentru existenta statului. Daca n-am murit în închisoare, se spera ca în acest lagar ne vom gasi sfârsitul. Viata de aici era un adevarat infern. În miez de iarna, flamânzi si goi, noaptea în baraca tremuram de frig, iar ziua, în timpul muncii silnice, eram mânati din spate ca vitele în jug. În adâncul fiintei noastre se înstapânise nelinistea, Un tremur ne cuprinsese pe toti. Era tremurul silniciei si al umilintei. Voiau degradarea omenescului din noi, anularea personalitatii. Se tintea la desfiintarea totala a omului din noi. Acestea erau dezideratele comunismului. Era pe la sfârsitul lui ianuarie si începutul lui februarie 1959. Se lucra la viile de la Nazarcea. În bataia Crivatului dezlantuit, noi duceam o viata trudnica. Din lagar mergeam pe jos câte sase insi în rând, tinându-ne de brat, într-o coloana de 48 de oameni. Mergeam tropaind pe drumul de piatra, o distanta de 7-8 km. Coloana era încadrata de ostasii de paza ai securitatii. Purtau, atârnat de gât, un pistol mitraliera, cu degetul pe tragaci. Frigul, stârnit de vântul dobrogean, ne îngheta fata si ochii lacrimau. În timpul mersului nu aveam voie sa ne desprindem de brat. Daca încercam sa ne stergem ochii sau nasul, soldatul striga la noi ca trage daca nu ne tinem de brat. Cu ochii lacrimând, cu nasul curgând, ne duceam chinul în cadenta satanica. Respirând în oftaturi, în scrâsnet de dinti, ne uitam în sus disperati, cu ochii spre cer, întrebându-ne: 

- "Pâna când, Doamne?" 

Asa ajungeam noi la Nazarcea. Pe o coasta lina, de la est la vest, se întindea toata podgoria. Aici trebuia sa refacem spalierul învechit al viei. Soldatii de paza întindeau tot cordonul înconjurând locul de munca, se adaposteau în crama de la vie, împreuna cu tehnicianul podgoriei. Batea vântul fara încetare. Zapada mare era spulberata de vânt si calcata în picioare de noi, cât lucram la vie. Gerul, înasprit de Crivat, musca din noi fara mila. Mantaua vargata si subtire nu ne ajuta la nimic. Doar spatele, întorcându-l catre vânt, ce ne mai ocrotea. Lucram doi câte doi în echipa. Faceam gropile adânci de 50 de cm. pentru stâlpii de spalier. Erau stâlpi grei de stejar. Eu lucram cu un bun prieten al meu, Toma Lintu, din Lugoj si el. A fost un om exceptional. Luptator "de-o vesnicie", cum putini s-au gasit împotriva comunismului. Se numara si el printre cei care l-au sustinut pe Spiru Blanaru. De nastere a fost din Golet, aproape de Caransebes. A fost învatator. Multe generatii de elevi au trecut prin mâna lui. I-a învatat sa-si iubeasca neamul si tara, crezând în Hristos. Adesea l-am revazut prin Lugoj, sprinten si vioi la cei 85 de ani. Acum a trecut de la noi întru cele vesnice, cu zâmbetul pe buze, crezând cu tarie în destinele neamului nostru. A mers pe urmele generalului Dragalina si ale lui Eftimie Murgu. Granicer si el al Comunitatii de Avere din Caransebes. A murit în ziua de 4 ianuarie 1995, la Lugoj, unde este înmormântat. Dumnezeu sa-l odihneasca în dragostea lui. Acum, daca ne-am încalzit un pic, amintindu-ne de frumosul trecut, sa ne întoarcem la Nazarcea, la vie. În calea Crivatului, ne uitam unul la altul si ne îndemnam la rezistenta. Toma îmi spunea sa nu ma las, ca trebuie sa ajungem acasa. În loc de manusi aveam niste ciorapi trasi pe mâna. Asa manevram cazmaua la sapatul gropilor. Când ajungeam la 30 cm. adâncime, ne bagam cu picioarele, pe rând în groapa. Pamântul era înghetat la mare adâncime. Trudeam din greu pâna reuseam sa sapam câte o groapa. Respiram anevoie în zvâcnete de inima. Tusind, ne frecam mâinile si ne scuturam parca de rele. Se tineau ciucure de noi. Printre rafalele Crivatului, mai venea în spatele nostru gardianul, îndemnându-ne la munca printr-o înjuratura. Groapa dupa groapa, cu mâinile înghetate si picioarele amortite de frig, trecea timpul si se apropia ora plecarii în lagar. Tot timpul lucrului nu mâncam nimic. Când ajungeam în colonie, primeam o gamela de ciorba si 250 gr. de pâine. În câteva minute gamela era goala, fara sa reusim a ne satura. De abia ne astâmparam foamea. 

Rebegiti de frig si uzi la picioare de zapada framântata în atâtea ore de munca, ne îndreptam spre baraca noastra pentru a ne odihni si noi cât de putin. Eram extenuati. În camera era un cuptor de caramida, în forma de teracota. De abia se dezmortea camera si lemnele se si terminau. Înfrigurati, ne culcam în graba. Numai asa mai reuseam sa ne încalzim, sub o patura zdrentuita. Salteaua era umpluta cu paie. Scoteam ciorapii din picioare, uzi leoarca, si-i puneam între cearsaf si saltea. Peste ei ne culcam, ca de la caldura corpului, pâna dimineata sa se usuce. Asa, îi puteam încalta din nou. A doua zi, începeam iarasi munca si lupta cu Crivatul, cu gerul, cu drumul pâna la podgorie, cu înjuraturile gardienilor si ale unor soldati înraiti. Acest ritm de munca a tinut tot timpul iernii, pâna când a început sa se desprimavareze. Razele soarelui ne mai încalzeau putin. Sperantele noastre, o data cu caldura soarelui, în bine, mai crescura. De multe ori, când veneam obositi de la munca, de abia adormiti, într-o galagie infernala, în miez de noapte, gardienii ca o haita de lupi ne sculau din somn, la perchezitie. În plina iarna, afara ningând pe noi, ne dezbracau în pielea goala si ne faceau control. În felul acesta ne luau si putinele clipe de odihna. Nu adormeam bine si suna desteptarea. Ne pregateam de munca. Plecam cu noaptea în cap la vie. Asa se scurgeau clipele vietii noastre în infernul comunist. Raiul bietului om, dezvaluit lumii prin presa comunista. Acum, când va istorisesc aceste clipe de iad traite de noi, cei care am supravietuit, ne gasim la sfârsit de secol XX, secolul cruzimii, al carui principiu de viata a fost ura, minciuna, hotia, ateismul. Traim dictonul latin: 

- "Homo homini lupus est..." 

Sfârsit de secol, sfârsit de mileniu. Fi-va oare si sfârsitul urii dintre oameni? Fi-va oare începutul mileniului III si al secolului XXI un început de dialog cu Dumnezeu? Al credintei si al dragostei între oameni? Se va realiza oare acea armonie pe glob si unitate între oameni si popoare? Fa, Doamne, ca în numele sutelor de mii de eroi si martiri, care si-au dat viata pentru mai bine, sa se realizeze acea dragoste crestina între toti fiii Pamântului. 

 

II. STAFIILE DE LA NOUA-CULME 

 

Era pe la începutul verii anului 1959. Peste lagar se abatuse o epidemie de gripa numita asiatica. Moartea si-a luat partea ei din oameni. Ce eram noi slabiti si amarâti pâna la declansarea epidemiei si ce ajunseseram cu totii dupa boala, niste stafii, unul mai prapadit ca altul. Când a aparut gripa, în fiecare baraca s-au numarat cu zecile bolnavii. Nu aveam nici un fel de tratament. Zaceam în pat, cu febra mare, dureri de cap, ameteli, fara pofta de mâncare, cu tot cortegiul simptomelor acestei epidemii. Cu noi aveam multi medici. Ei se îngrijeau de noi cum puteau. Primisera de la infirmerie numai termometre. Ne încurajau cât puteau. Printre cei care picasera la pat eram si eu. În tot timpul închisorilor, n-am scapat ocazia ca acolo unde-i rau sa nu fiu si eu. Asta mi-a fost crucea. Dar Dumnezeu m-a ajutat sa scap din toate închisorile, ca astazi sa va pot povesti o mica parte si dupa puterile mele. 

Cred ca nimeni si niciodata nu va putea reda prin cuvinte infernul trait de noi toti în împaratia comunismului. În mijloc de tara dobrogeana, frumoasa ca o gradina de rai, se ascunde undeva, printre usoare coline, scaldate de razele soarelui stralucitor, un loc al patimirii neamului românesc. Acolo era iadul, acolo era Noua-Culme. Fiecare baraca avea doua camere unde încapeau cam 40-50 de oameni, claie peste gramada. Toate geamurile erau date cu var, asa cum am mai spus, pe din afara, ca sa nu se poata vedea ce se petrece prin lagar. Desi erau multe geamuri, lumina era slaba, ca-ntr-un amurg. De când ne sculam si pâna la culcare, la ora 9 seara, nu aveam voie sa stam în pat. Pe mijlocul camerei era o banca pe care de abia încapeau zece oameni. Cei 40-50 de oameni, pe rând numai, de abia reuseam sa ne odihnim un pic. Ne dureau picioarele, ne durea spatele, ne vâjâiau urechile, mâinile se balanganeau pe lânga corp. Clipa de clipa traiam în chinurile iadului. Calvarul nostru, calvarul neamului românesc în raiul comunist. Daca îndrazneam sa ne asezam un minut pe pat se deschidea usa si eram chemati afara de gardian. Acolo erau gealati cu bâtele în mâinile lor, ca ale minerilor, care se asterneau pe noi lovind pe unde nimereau. Odata, am avut si eu norocul sa fiu mângâiat de un astfel de par, lung de doi metri. Am rezistat, dar nici pâna azi nu l-am uitat. Regimul acesta de camera îl aveam cu toti, chiar si cei care nu puteau iesi la munca, fiind prea batrâni sau bolnavi. Bineînteles, cei care ieseau la lucru aveau iadul lor. În camera sau la lucru, chinurile se consumau fara exceptie. Nimeni care a trecut prin Noua-Culme nu poate spune ca a avut norocul si a scapat într-o zi fara a fi batjocorit. Cei care erau la camera, seara la culcare, picau în pat istoviti, mai rau ca într-o zi de munca. Acest fel de viata s-a desfasurat pe un lung sir de ani. Eu l-am apucat aproape doi ani, aici la Noua-Culme, din septembrie 1958 si pâna în mai 1960, când am fost dusi la Periprava, la stuf. În tot lagarul Noua-Culme, singura baraca unde nu erau varuite geamurile era infirmeria. Bolnavii nu prea puteau sa se ridice la geam si sa priveasca în curtea lagarului. În restul baracilor domnea umbra mortii. Aici la Noua-Culme era mai rau ca la Aiud, unde am facut peste opt ani de închisoare. Desi Aiudul a fost una dintre cele mai crude închisori din tara, despre care s-a dus vestea în toate colturile pamântului, iadul de la Noua-Culme îl depasea. Se murea pe capete. Nu exista plimbare. Cei de la munca nu mai aveau nevoie de plimbare, se miscau muncind. Din cauza epidemiei de gripa, despre care am mai vorbit, mi s-a redeschis procesul pulmonar. Asa am fost internat la infirmerie, prin luna iunie 1959. Ajunsesem aici dus pe targa. Aveam febra mare si expectoratie din abundenta. Ca mine au fost adusi mai multi detinuti. Sa încep cu Ion Lupu, din Orastie de loc. Era licentiat în stiinte economice. În prezent este la Alba-Iulia. Mi-a ramas un prieten foarte bun, cu multa dragoste de om, un mare român si bun luptator. M-am întâlnit cu el în 14 septembrie 1994, la Aiud, cu ocazia sfintirii monumentului. O data cu noi au fost adusi Aurica Visovan si Misu Dragomirescu. Gemea infirmeria. Toti care au avut odata un proces pulmonar, acum s-a redeschis. Nu dupa mult timp, Aurica Visovan a fost luat de securitate de la Noua-Culme si dus la interne. I s-a intentat un nou proces, cautând sa-l condamne la moarte. Si cu el m-am întâlnit tot în 14 sept. 1994, la Aiud. În prezent este la Sighetul Marmatiei, cu patru nepoti pe lânga el. El este unul dintre titanii de la Pitesti, despre care vorbeste Dumitru Bordeianu în cartea sa. N-au reusit sa-l înfrânga, cu tot satanismul din ei, cei din echipa lui Turcanu. Mihai Dragomirescu, despre care am mai scris, asezat într-un pat în coltul din dreapta al salonului, îsi ducea greul bolii cu multa seninatate. La el boala a facut ravagii. N-a mai fost chip sa-si revina. Medicamente nu erau, decât aspirina si termometre. Ori cu acestea, Misu Dragomirescu n-a putut depasi pragul mortii. Într-o dimineata, tare în zori, si-a dat duhul. Toti din salon l-am plâns, stiindu-l un bun român si mare luptator împotriva comunismului. 

Într-o dimineata de iunie 1959, pe la sfârsitul lunii, cu un cer senin si soare stralucitor, cu un iz de nostalgie a vietii din libertate, privesc si eu pe geamul infirmeriei în curtea lagarului. Acolo era o coloana de vreo 70 de detinuti, care mergeau la cariera de piatra, pe albia canalului, parasita acum. În coada convoiului îl recunosc pe unchiul meu Petru Berzescu. Nu era sa-l mai cunosc, numai os si piele. Un schelet batut de vânt si sustinut de parul vietii. Parca-i sunau ciolanele în vânt. O adevarata stafie, asa arata Petru Berzescu, unchiul meu. Închid ochii si nu-mi vine sa cred. El era acela care în 23 ianuarie 1949, cu ani în urma, împreuna cu celalalt unchi al meu, Ion Berzescu, Martin Copaceanu-Rica si cu Martin Moatar, ma petreceau de la întâlnirea mea cu Spiru Blanaru, spre Slatina-Timis. El era stranepotul lui mos Gheorghe Berda Berzescu, ostasul Iancului. În iadul de la Noua-Culme ne gaseam acum doi stranepoti ai ostasului Gheorghe Berda, luptator în armata Iancului, unul bolnav în infirmerie, iar altul, schelet îmbracat în piele, o stafie. Mergea la munca, la piatra. De la lupta cu pistolul mitraliera în mâna împotriva comunismului, la neputinta si la sunatul ciolanelor în vânt. În noi mai ramasese numai sufletul si nadejdea în mai bine. Asa arata, în acea vara din 1959, uica Patru, os si piele, dar cu mult suflet. În mine s-a declansat un proces de revolta al neputintei, al nemultumirii, al setei de a plati odata si odata calailor ceea ce se cuvine. Unchi si nepot, din aceeasi tulpina a luptatorului de la 1848, din armata Iancului, Mos Gheorghe Berda Berzescu, ne duceam greul în lagarul mortii de la Noua-Culme. El flamând si straveziu în lumina soarelui, piele si os numai, încolonat în convoiul care mergea la cariera de piatra, sa silniceasca acolo, iar eu, nepotul lui de frate, ros de o boala de plamâni, pe un pat al infirmeriei. Cautându-ne unul pe altul, strabateam, pas cu pas, iadul de la Noua-Culme. Ce s-o fi petrecut în sufletul însingurat al lui uica Patru, în acele zile grele? Cum s-or fi desfasurat gândurile lui, atunci, în arsita soarelui, din acea vara fierbinte a lui 1959? Nu stiu. Doar atât stiu, ca-n osânda amândoi, cu ochii în zare, traiam nostalgia locurilor de lupta, alaturi de Spiru. În mâinile în care tinea atunci pistolul, acum, stafie cum era el, tinea un târnacop. Cu el trudea la scosul pietrei. Flamând si gol se ducea sa trudeasca la piatra. Veneau seara în amurg si luau masa, prânzul si cina la un loc. Cu aceeasi mâncare insuficienta, câte o gamela de ciorba, de abia-si potoleau foamea. La infirmerie mâncarea era mai buna. Eram în subzistenta ministerului sanatatii. Aveam dreptul la 750 g. de pâine. 

În vremea aceea lagarul avea în curtea lui, la o parte, o crescatorie de porci. Îngrijitor era Ion Banda din Rusca, aproape de Teregova, luptator si el în miscarea de rezistenta din Banat. Prin colonie el se misca mai liber. Îl cunoscuse bine pe uica Patru. Asa stând lucrurile, profitând de libertatea lui, l-am rugat sa-i dea o bucata de pâine de la mine. În felul acesta l-am putut ajuta pe uica Patru. În fiecare dimineata îi dadeam lui Banda câte o bucata de pâine pe fereastra de la camera mea, cu mult risc. Nea Ion Banda, cu mult curaj, cu pâinea ascunsa în sân, cu ochii în patru, se strecura printre oameni pâna la uica Patru, dându-i pâinea cu mult sânge rece, de conspirator. Cu adevarat era un mare risc. Daca am fi fost prinsi, eu as fi fost dat afara din infirmerie, iar Ion Banda dat afara de la munca lui. Cel de Sus ne-a ajutat însa, reusind la rândul nostru sa-l ajutam pe uica Patru. Ne luptam cu viata, dupa puterile noastre, în acest iad, fara sfârsit parca, din acest colt de lume. S-au scurs zilele-n sir cu munca silnica în spate. Spre toamna auzim ca se formeaza un lot de câteva sute de oameni, urmând sa fim transferati în alta parte. Unde? Nu stia nimeni sa ne spuna. Prin aer plutea speranta în mai bine. În acest lot a intrat si unchiul meu, Petru Berzescu. Când a venit de la Aiud, i-au dat 72 de luni pedeapsa administrativa, adica 6 ani lagar. De plecare s-a bucurat mult. Spera în mai bine. În acelasi timp, însa, îi parea rau ca ma lasa aici, în iad. În fiecare dimineata noi ne vedeam la geam. Îi spusese Banda sa se uite. Ne tinea la curent cu tot ce se întâmpla în lagar. Gardienii nu prea veneau pe acolo. Era un loc ferit de ochii administratiei, mai la dos. Ca-n orice lagar sau închisoare, trebuie sa fie si o iesire din impas. Se vede bine ca lumea aceasta, în tot complexul ei de existenta, este creata în baza unei legi, a armoniei, cu tot raul din ea, care genereaza din imperfectiune. Raul nu este altceva decât o absenta a binelui. Deci este o negatie. Ca principiu este numai binele. Sa speram în el, desi azi, mai ales, raul se tine scai de noi. Sa luptam chiar cu pretul vietii împotriva raului. 

 

MOARTEA GENERALULUI NICOLAE STOENESCU LA NOUA-CULME 

 

Lagarul mortii trebuia sa-si defineasca prin fapte numele. El ne enunta continutul notiunii de moarte. Noua-Culme, prin destin parca, ne indica noua, neamului românesc si mai târziu lumii întregi ca am pasit pe culmi în afirmarea noastra si, cu noi, poporul român, în lupta de rezistenta si de înfrângere a comunismului. Prin Noua-Culme si prin întregul gulag românesc si îndeosebi prin Marea Revolutie din Decembrie 1989, neamul românesc a facut un salt pe verticala. A realizat dialogul cu Dumnezeu. În lagarul mortii, Noua-Culme, al anului 1959, moartea începuse sa ne învaluie în mantaua ei din ce în ce mai mult. Asa cum am mai spus, în vara anului 1959 se declanseaza o epidemie de gripa numita "asiatica". Într-o baraca cu geamurile varuite, unde razele soarelui patrundeau slab de tot, mângâind pe cât era posibil niste fete palide de stafii, se afla si generalul de artilerie Nicolae Stoenescu. În timpul razboiului, sub conducerea maresalului Ion Antonescu, el a fost ministru de finante. S-a comportat în mod exceptional, ca om si ministru, fara sa fie de specialitate. Este drept ca a fost ajutat de Mircea Vulcanescu, un alt mare om de cultura al poporului nostru, dar si un martir în lupta de rezistenta împotriva comunismului. A murit la Aiud. Generalul Nicolae Stoienescu se numara printre marii generali ai armatei române în tara întregita la 1918. Nevoile de organizare a armatei au aparut instantaneu, pentru ca la o tara mare trebuia si o armata puternica. La arma artileriei a fost propus Nicolae Stoenescu. Deci, ofiter superior de artilerie, professor la Scoala de Razboi, se dovedeste a fi foarte capabil. Acesta a fost generalul Nicolae Stoenescu, care a murit ca un erou în lagarul mortii de la Noua-Culme în vara anului 1959. Într-o încapere dintr-o baraca, în conditii inumane, fara aer, fara lumina, fara putinta de a te odihni ziua pe pat, a murit stors de boala si de batrânete, într-o cumplita izolare, într-un adevarat iad. A fost aruncat într-o groapa, fara sicriu, cu niste zdrente pe el, ca un cersetor. A fost un mare luptator împotriva Comunismului. În zilele noastre, în primavara anului 1991, moare un alt general în închisoare, generalul Macri. Este înmormântat cu onoruri militare, ca un erou, cu drapelul românesc pe piept. Fusese închis sub acuzatia de genocid, în revolutia din 1989. Unde este dreptatea? Generalul Nicolae Stoenescu moare la Noua-Culme, neîngrijit de nimeni si este înmormântat în zdrente, fara sicriu, în timp ce un vinovat de genocid este înmormântat cu onoruri, cu drapelul pe piept, drapel ce fusese sfintit de sângele curs din piepturile goale ale tinerilor, care au fost strapunse de gloantele trase de generalul Macri. Strig în auzul întregii lumi, s-a facut o mare nedreptate, s-a comis un sacrilegiu. Acei ce vin dupa noi sa judece drept si sa decida. Cine este cu adevarat erou al neamului românesc? Generalul Stoenescu, luptator împotriva Comunismului, sau generalul Macri, unul din vinovatii genocidului din Decembrie 1989? Unde sunteti, domnilor, cei care în 22 Decembrie 1989 ati jurat, în fata tarii, ca veti sluji poporul în numele binelui, adevarului si frumosului? Ca veti deschide larg portile democratiei? De ce ati profanat drapelul pe care piepturile strapunse de gloantele lui Macri l-au sfintit? Eu am fost prezent în lagarul de la Noua-Culme, când generalul Stoenescu a murit. Acum pot depune marturie de felul cum a murit si cu mine sunt miile de detinuti care au trecut prin lagarul mortii. La moartea lui, noi am cântat în gând "Cu noi este Dumnezeu". Preotii prezenti în lagar s-au rugat în tacere si au slujit generalului nostru slujba de înmormântare. Noi am facut ce am putut, cu sufletul curat. Voi, cei ce ati condus tara la înmormântarea gen. Macri, ati profanat ceea ce altii au sfintit cu pretul vietii. Sa stiti ca odata veti plati în fata istoriei. Noi, cei care am luptat si acum la batrânete înca mai luptam, credem cu tarie ca Dumnezeu este cu noi. 

 

ÎN LIVADA CU CAISI 

 

Începuse sa se desprimavareze. Soarele parca se mai apropiase de noi, cei înfrigurati si chinuiti din Noua-Culme. Se mai încalzeau bietele oase. Eram amortiti de frigul iernii dobrogene. Sfârsiti de crivatul pustiitor de la rasarit, mai prindeam si noi puteri când razele soarelui ne învaluiau. Prindeam si noi viata, ca gâzele pamântului, visând la mai bine. Schelete fiind, aratând ca niste stafii, ne înclestam în disperare de viata. De dorul de a trai, de a supravietui, rugându-ne, voiam sa biruim, sa vietuim. Si am reusit sa mai traim. Soarele dobrogean parca ne-a trezit la viata. Era prin martie 1959, anul marelui val de arestari în tara. Tavalugul rosu trecuse din nou peste poporul nostru. De-a valma, tinerii si batrânii tarii au umplut închisorile si lagarele. Li s-a parut lor c-au mai ramas liberi dintre cei mai buni români. Dupa ce am terminat lucrul de la via din Nazarcea, am trecut la livada de caisi. Era un pic mai departe decât via. Ne gaseam tot în sectorul fermei de stat Nazarcea. Începuse taiatul pomilor de uscaturi. Coltul ierbii înviat ne îmbia la lucru. Desi eram în lagarul mortii, ne trezeam parca la viata. Închideam pentru o clipa ochii si ne credeam liberi. Omenescul din noi îsi cerea dreptul sau, libertatea de a gândi, de a realiza, de a trai. Pentru lucrul din livada au fost scosi mai multi oameni. Erau zile când noi veneam cu remorca la lucru. Dar, de cele mai multe ori, veneam pe jos, tot încolonati si tinându-ne de brat. Asa cum am mai scris, soldatii care ne încadrau erau cu ochii pe noi si cu degetul pe tragaciul pistolului mitraliera. În urma noastra veneau gardienii. Eram robi si nu aveam dreptul la cuvânt. Trebuia numai sa silnicim în munca. Livada era asezata tot în dreapta soselei, cum mergeam la Nazarcea. De la sosea urcam o panta lina, pâna pe culme, unde erau cladirile livezii. De acolo, livada se desfasura pe o alta panta lina în jos, spre apus, cu mici portiuni de teren drept. În fata ochilor, multimea de caisi aparea ca un colt de rai. De la magazia de unelte se formau echipele de lucru, din câte doi detinuti. Fiecare echipa avea o scara dubla, un ferestrau de mâna si doua foarfeci de curatat pomii. Cu cele necesare la noi, ne desfasuram în livada. Eu eram cu Ion V. Georgescu. Împreuna lucrând si povestind, nu stiam cum trecea timpul. Ne deplasam pe covorul verde de iarba, de la cais la cais, curatindu-i de uscaturi si facând si taierile de rod. De cele mai multe ori am avut timp frumos. În aceasta livada de caisi am avut si clipe de fericire. Adesea, în zvârcolirile de iad ale lagarului, se întâmplau si acele momente sublime pe care N. Steinhardt le semnalase în iadul închisorilor. Cu Ion V. Georgescu am trait aceste clipe. Îl ascultam cum îmi povestea, traind din plin cele auzite. Din când în când mai gaseam câte o caisa uscata, întepenita pe câte o ramura. O luam si o spargeam, mâncând sâmburele. Era amarui, cu gust de migdala. Flamânzi fiind, ni se pareau deosebit de gustosi. Si asa povestind, ne miscam de la pom la pom, uitând de noi. În povestirile lui, I.V. Georgescu avea grija sa-mi destainuiasca si lucruri mari. Probleme de cultura, de istorie si mai ales din viata Miscarii Legionare. Din marturisirile lui am înteles ca fusese ucenicul lui Nae Ionescu. Prin el îl cunoscuse pe Corneliu Zelea Codreanu. Într-o zi cu mult soare si cu o boare de liniste în aer, printre caisii treziti la viata, îmi spune: 

-" Mai Tase, sa fii acum atent la ceea ce-ti voi spune. Îti voi reproduce o discutie între Corneliu Z. Codreanu si prof. Nae Ionescu, din vara anului 1937, la Bucuresti. Pentru mine este de o mare importanta. Din acest dialog se contureaza personalitatea lui Corneliu Zelea Codreanu. Într-o buna zi din vara anului 1937, Capitanul îl întâlneste pe prof. Nae Ionescu si-l antreneaza la o discutie: 

- "Domnule professor, as vrea sa stam mai mult de vorba asupra unei probleme care ma preocupa de multa vreme. Doresc sa-mi gasiti un text biblic, o dezlegare din învatatura crestina, prin care sa-mi permita sa declansez o revolutie armata pentru a cuceri puterea de stat în România. Acum, când suntem un milion de membri cu simpatizanti cu tot, eu as putea în 24 de ore sa ocup aceasta putere. Suntem o miscare de mase, cea mai puternica la ora actuala. Asta este o realitate. Dar fara voia lui Dumnezeu nu se poate." 

- "Capitane, îmi cereti un lucru extraordinar de greu. Ma voi stradui sa gasesc acest lucru, dar nu va promit nimic." 

Dupa un anumit timp, mai bine de o luna, prof. Nae Ionescu vine la Capitan si-i spune: 

- "Capitane, nu am reusit sa gasesc nici un text din Sfânta Scriptura în legatura cu ceea ce mi-ati cerut. Eu nu cred ca cineva va putea gasi asa ceva." La cele auzite de la Nae Ionescu, Corneliu Zelea Codreanu, senin la fata si parca luminat, a legat o alta discutie cu Profesorul. Lega vorbele rar si apasat, într-un calm desavârsit. Se parea ca-i dicteaza cineva. 

- "Vedeti, domnule profesor, zice Capitanul. Pe umerii nostri apasa sarcina pe care ne-am luat-o la Icoana în fata lui Dumnezeu, de a apara si promova fiinta neamului românesc. Trebuie sa dovedim lumii ca si poporul român, în mijlocul celorlalte popoare, are o misiune de la Dumnezeu de îndeplinit. Noi am declansat o revolutie spirituala, care trebuie dusa la îndeplinire. Noi trebuie sa mergem pe drumul convingerilor, dar fara violenta." 

- "Asa s-a încheiat dialogul între Corneliu Zelea Codreanu si Nae Ionescu. Eu de atunci, îmi spune I.V. Georgescu, de când Nae Ionescu mi-a împartasit cele discutate cu Capitanul, am cautat si eu acest text biblic. În Rusia, cât am stat la Polul Nord, timp de aproape 11 ani, l-am cautat neîncetat. N-am reusit sa-l gasesc. Capitanul a fost inspirat când a plecat pe drumul revolutiei spirituale. N-a fost pentru violenta." 

Acum când scriu aceste lucruri, ca teolog, ma duce gândul la dialogul început între Biserica Ortodoxa si cea Romano-Catolica, în privinta unificarii, deschis cu multi ani în urma. Ion Mota si Vasile Marin, prin jertfa lor pentru Hristos, au facut primul pas în împacarea si unirea celor doua mari biserici. Cândva acest lucru va fi o piatra de temelie la unirea întru Hristos a celor doua mari biserici. 

 

MARTIRIUL PROFESORULUI UNIVERSITAR DE TEOLOGIE IOAN V. GEORGESCU 

 

Încerc sa daltuiesc figura unui om care, pasind prin viata, a lasat o dâra de lumina, cu urmele pasilor lui adânc înfipte în lutul tarii, în care a trait, iubindu-si neamul si glia stramoseasca de pe înaltimile lui Petre Tutea. Acesta a fost profesorul universitar Ion V. Georgescu. S-a nascut în 13 ianuarie 1909, în comuna Bascov, jud. Arges. Fiu de taran, cel mai mare din 5 copii, trei feciori si doua fete. A studiat teologia si literele la Universitatea din Bucuresti, Dupa ce si-a luat licenta în teologie si istorie, s-a dus la Atena pentru studii de specialitate, pregatindu-si teza de doctorat în teologie. Acolo a stat doi ani, muncind din greu, culegând toate datele cerute de studiul lui de specialitate si pregatindu-si cu multa sârguinta teza de doctorat. Întors în tara, dupa doi ani de studii, a ocupat postul de secretar al facultatii de teologie din Bucuresti. Dupa pregatiri minutioase, îsi sustine teza de doctorat în teologie, uimindu-si profesorii din comisie prin felul cum a sustinut-o. Nu dupa mult timp, îsi sustine si teza de doctorat în istorie la universitatea din Bucuresti. Iata-l cu doua doctorate. În timpul acesta era asistent si secretar la facultatea de teologie din Bucuresti. A stat mult timp în jurul lui Nae Ionescu, fiindu-i un apropiat ucenic. În clipele de ragaz, în anii de închisoare, îmi povestea adesea despre discutiile avute cu Nae Ionescu. Îl considera ca primul si cel mai mare gânditor si filozof care a creat scoala în cultura româneasca. Dintre toti gânditorii nostri, Nae Ionescu a avut cei mai multi ucenici. Calculat, a trimis pe multi dintre ei la studii în strainatate, pregatind astfel elita de mâine a culturii neamului nostru românesc. Prin Nae Ionescu cunoaste bine fenomenul legionar. Se integreaza revolutiei spirituale a poporului nostru, axata pe coordonatele neamului si constantele crestine ortodoxe. Paralel cu studiile de teologie, se ocupa si de studiile de istorie universala. În domeniul acesta îsi alesese o lucrare care necesita multa munca si cercetari îndelungate pentru elucidarea ei. Avea ca subiect "CIVILIZATIA DIN BELUCISTAN". Obtine o bursa "Humboldt", tot prin Nae Ionescu. Se pregatea sa plece în Belucistan. În timpul acesta - 1937 - este arestat în mod abuziv si tinut doua luni, pâna când i-au retras bursa. Cei din jurul regelui Carol al II-lea au uneltit împotriva lui, reusind pâna la urma sa-i anuleze plecarea la studii. Îl stiau ca facând parte dintre ucenicii lui Nae Ionescu. Iata ca, dintr-un început, drumul spinos îsi deschide portile pentru Ion V. Georgescu. În 1940, dupa ce se decreteaza Statul national legionar, i se propune un post de ministru în guvernul format de Gen, Ion Antonescu. Din prea multa modestie refuza. Cere, în schimb, sa i se permita sa se ocupe de formarea omului în spiritualitatea crestina ortodoxa a facultatii de teologie din Bucuresti. Din aceasta pozitie avea un ascendent asupra profesorilor facultatii. Ajunsese acum conferentiar la catedra de Istoria Biblica. Parintele Vintilescu, un oportunist, care era cu toti cei care erau la putere, vine la I.V. Georgescu si-i cere sfatul cum sa ajunga sa stea de vorba cu Horia Sima. Stiindu-l o lichea, îi spune: 

- "Parintele Vintilescu, sa stiti ca Horia Sima miroase de la distanta lichelele." 

La auzul acestei înfruntari otelite, fara nici un cuvânt, îi întoarce spatele si pleaca. Din acel moment Vintilescu i-a devenit dusman de moarte. Dupa lovitura de stat a lui Antonescu, botezata de el "rebeliune", Vintilescu prinde aripi. Îl urmareste pe I.V. Georgescu pas cu pas. Plecând din tara, Horia Sima lasa la conducerea Miscarii Legionare din tara pe Ion V. Georgescu. Pe umerii lui apasa o sarcina grea. Destinele neamului alaturi de Horia Sima sunt în mâinile lui. În 22 iunie, România declara razboi Rusiei. Prin uneltirile lui, Vintilescu reuseste sa-l trimita pe front pe Ion V. Georgescu. Dupa doi ani de front, se întoarce la catedra. Fiind bine pregatit, ajunge titularul catedrei de Istoria Biblica la Facultatea de Teologie din Bucuresti. În situatia aceasta îl prind evenimentele de la 23 august 1944. Era unul din vârfurile Miscarii Legionare din tara. Într-o zi de august 1945, pe la sfârsit de luna, cu seninul cerului scaldat de razele soarelui dogoritor, Ion V. Georgescu, sumar îmbracat de vara, cu o camasa cu mâneci scurte, pantaloni albi si cu sandale în picioare, venea de la facultate, agale, spre casa. Se mai oprea din loc în loc, uitându-se pe la vitrine. Acasa îl asteptau doi copii, Razvan si Bogdan, si sotia Ariana. În învalmaseala gândurilor se trezeste cu doi barbati în floarea vârstei în fata, întrebându-l de sanatate, într-o româneasca perfecta. Cei doi îl încadreaza între ei, prinzându-l de brate. Asa, cu mult calm, îl poftesc cu ei pâna la masina. Îl obliga sa intre în masina si zboara cu el pâna la aeroport, unde zoriti îl arunca de-a valma în avion. În avion, tot timpul, cei doi mascau multa bunavointa si respect. Iata-l pe Ion V. Georgescu, în plina zi de vara a anului 1945, la 36 de ani, rapit de pe strazile Bucurestiului, urcat în avion si dus la Moscova. Rapit de rusi. Dupa ce si-a revenit din starea aceea de om bulversat, si-a dat seama ca-i rapit. Mirarea si întrebarile se desfasurau de-a valma în capul lui. Intuia ca-i un drum poate chiar fara întoarcere. Fiind sumar îmbracat, în avion a îndurat de frig ca-n timp de iarna. Ajunsi la Moscova, de la aeroport, cu o masina, a fost dus direct în fata lui Beria. Deci, rapirea lui Ion V. Georgescu se poate spune ca a fost facuta de Beria. Aceasta se confirma si prin ceea ce voiau sa obtina de la prizonier prin anchetele facute asupra lui timp îndelungat, sub presiune, cu toate metodele binecunoscute de noi toti care am trecut prin infernul comunist. Zi de zi anchetat si torturat, ajungem în luna octombrie 1945. Ne gasim la marea închisoare din Moscova - Liublianka. De aici, noapte de noapte, se faceau presiuni asupra prof. Ion V. Georgescu. La toate încercarile, sub toate metodele de ancheta, atitudinea lui a fost una singura - N-a acceptat nici un compromis. Singurul lui raspuns era: NU. Pe el nu l-a speriat nici amenintarea cu moartea. În tot timpul anchetelor a fost supus la presiuni neobisnuite, cu foame, sete, neodihna si batai. L-au amenintat si cu familia, anume ca vor lua masuri si asupra sotiei. Pâna la urma au trecut si la aceste lucruri. Sotia a fost amenintata si data afara din serviciu. Cu multa greutate a gasit de lucru la un atelier de fierarie în Bucuresti si anume la forja, sa bata cu barosul. Sotia a executat tot felul de munci, numai ca sa-i poata întretine pe cei doi copii, Razvan si Bogdan. Mai târziu, au recurs si la alte lucruri, mai murdare, asupra ei, obligând-o chiar sa divorteze. Asa s-au tinut lant anchetele si presiunile asupra lui, pâna prin luna octombrie 1946, când i-au promis solemn ca daca va primi sa lucreze cu ei, mergând în Apus, si va realiza cele propuse, îl vor pune în locul lui Petru Groza. Raspunsul a fost NU. Într-una din zilele lui octombrie 1946, pe la orele 11,30, ancheta a luat sfârsit, fiind întrerupta chiar si fraza. I.V. Georgescu a fost condus într-o alta celula, mai mare, cu peretii si tavanul lacuiti cu negru. Pe jos era ciment mozaicat ca-ntr-o baie, cu gura de canal pentru scurgerea apei. În tavan era montat un bec de 500 de lumini. Prin gura canalului venea un zgomot ca de frigider. Avea, deci, în camera instalat un microfon. Permanent era supravegheat. Camera nu avea nici o fereastra. Aerul era conditionat. Un an de zile n-a vazut lumina zilei, n-a vazut fata de om, în afara de gardianul care-l pazea si avea grija de el si vorbea româneste. Atunci când, în tara, sub senilele tancurilor rusesti, se implanta comunismul, zdrobind încercarile de rezistenta, la Moscova, în închisoarea Liublianka, profesorul Ion V. Georgescu era zavorât într-o camera de supliciu, cu peretii si tavanul lacuiti în negru, fara lumina soarelui, cu un bec de 500 de lumini pentru a-i strica ochii si sanatatea. La plimbare era scos numai în miez de noapte, pe terasa închisorii. De acolo se vedea Moscova noaptea, o mare de lumini. Iata deci programul de zi cu zi al prizonierului: în miez de noapte plimbarea, ziua prin gura de canal se auzeau tot felul de strigate, muzica, galagie, un adevarat infern. Toate acestea i se aplicau în mod deliberat prizonierului pentru faptul ca nu rostea alt cuvânt decât NU, raspicat. Fusese seful Miscarii legionare în tara, un ostas credincios al lui Horia Sima. Din când în când, mai venea câte un ofiter în timpul plimbarii pe terasa. Într-o noapte cu stele multe pe cerul Moscovei, discutând, profesorul Georgescu, la un moment dat, l-a întrebat pe ofiter: 

- "Ce-ati face d-voastra daca odata ati descoperi pe Dumnezeu dupa o stea, pe care acum o priviti cu atâta indiferenta?" 

Ofiterul s-a uitat lung la el, n-a raspuns nimic si a plecat. De atunci, n-a mai venit nimeni la el. În camera îl chinuiau lipsa de aer, foamea, setea si neodihna. Ochii îl jenau din cauza luminii prea puternice a becului. Din când în când, gardianul, când se întorcea de la plimbare, îi dadea câte o bucata de pâine. În soapta îi spunea s-o manânce repede. Mai tâsnea din când în când acea bunatate a omului de pretutindeni, farâma din divinitatea sadita de Dumnezeu în adâncul fiintei umane. Asa s-au scurs zilele anului de izolare si-n octombrie 1947, exact la aceeasi ora - 11,30 - în aceeasi zi, a fost chemat la ancheta, de acelasi ofiter, continuându-se ancheta de la aceeasi fraza întrerupta, exact ca si când nimic nu s-ar fi întâmplat. De aici se poate conclude la ce tehnica au ajuns în a distruge tot ce-i omenesc si a anula orice personalitate din om. Ne întrebam acum, la ce au folosit toate acestea? Acum, când în Rusia Partidul Comunist nu mai are puterea. Din toata ancheta nu s-a putut ajunge la intimidarea lui Ion V. Georgescu. N-au reusit sa-l condamne. I-au dat 20 de ani de lagar, pedeapsa administrativa. 

Dupa doi ani de anchete si suplicii în marea închisoare Liublianka din Moscova, Ion V. Georgescu este dus într-un lagar de munca din nordul Siberiei, Verhoiansk - polul frigului. De mentionat este faptul ca prof. Ion V. Georgescu, în toti anii lui de patimire în gulagul rusesc, n-a întâlnit nici un român. În asa fel a fost pazit de securitate încât nu a reusit, niciodata, sa întâlneasca un român. Le era frica de evadare sau razvratire. Pe unde s-a dus, Uhta, Irkutsk, Krasnoiarsk, Vorkuta, a muncit din greu. Ajuns la Verhoiansk, polul frigului, a fost bagat în mina. Aici n-a stat mult si a fost scos la suprafata, unde a muncit la exploatarea lemnului din padurile Siberiei. În tot timpul lagarului, cei mai multi cu care a stat împreuna au fost rusii. Numai dupa aceea chinezii. Cei mai revoltati împotriva regimului erau rusii. Ajunsese, dupa un scurt interval de convietuire cu rusii, sa învete bine limba rusa. Conditiile de viata erau grele. Frigul îl chinuia greu de tot. Aici unde era polul frigului, omul nu putea sa reziste mult. Cei mai multi se îmbolnaveau de inima. Era asa de frig, ca daca scuipai, saliva pâna jos ajungea ca o piatra. Pe lânga rusi si chinezi mai erau si alte nationalitati, dar mai putini. Pe cei care i-a cunoscut mai bine dintre straini erau chinezii. Se împrietenise bine cu ei. La un moment dat lagarul ramâne fara medic. Ofiterul politic, care se ocupa cu dosarele detinutilor, vine la prof. Georgescu si-i spune sa ia în primire cabinetul medical. El ramâne surprins, întrebându-se de ce îi cere lui lucrul acesta, când el nu este medic. Îi explica politicului acest lucru, dar nu este înteles. Pe dosarul lui scria "doctor isteolog". Adica, doctor în istorie si teologie. Ofiterul nici nu voia sa stie de cele ce-i spune prof. Georgescu. Stia un lucru si anume ca istiologia era o disciplina a medicinii. Este bagat la arestul lagarului pentru nesupunere. Cu greu scapa de acolo. În zilele acelea grele de arest, gândul lui zboara peste munti si vai, peste mari si tari, zbura cei la de acasa. Fruntea lui boltita se înnoura. Intuia ca cei de acasa, din România, sunt prigoniti si maltratati. Într-adevar, acasa era mult mai greu. Sotia a trebuit sa divorteze pentru a putea creste copiii. Cu toate acestea, securitatea n-a lasat-o în pace. Casa, care era proprietate personala, a luat-o tot securitatea. Sotia si copiii au fost scosi în drum si-n casa a intrat un ofiter de securitate. Fratele prof. Georgescu ajungând colonel de securitate, prin el securitatea îi facea tot felul de sicane sotiei sale. Pâna la urma a fost obligata sa se recasatoreasca. La vremea aceea nu se mai putea afla nimic de acasa, din tara. Dorul de tara si gerul aspru de la Verhoiansk l-au îmbolnavit de inima. Este internat în spital. Acolo, spitalul era improvizat într-o cladire facuta din lemn. De acum începe calvarul. Puterile începeau sa-l paraseasca, dorul de tara sa-l usuce si gândurile sa-l macine. Niciodata, el n-a reusit sa-si piarda urmele în marea masa a detinutilor de toate neamurile, sa scape de urmarirea securitatii. El era, numai si numai Ion V. Georgescu, urmarit pâna în pânzele albe. Viata acestui om, constituie una din marile epopei ale neamului nostru. În tot acest timp se ruga lui Dumnezeu. Iata ce mi-a declarat într-una din zile la "Noua-Culme": 

- "Mai Tase mai, esti prietenul meu si-ti marturisesc din intimitatile mele. La vremea aceea, când ma gaseam greu bolnav la Verhoiansk, ma rugam lui Dumnezeu, simtindu-L ca este viu si-I cu mine. Asa ma rugam: 

- "Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu cel viu, ajuta-ma, nu ma parasi!" 

- M-a ajutat si am venit si-n tara, ca acum sa ti le spun tie. Poate ca tu le vei duce mai departe si unde trebuie." 

Dumnezeu a voit ca teologul de frunte Ion V. Georgescu sa fie în acelasi timp si un mare credincios, punându-si nadejdea în Dumnezeul cel viu. El ne îndemna sa ne rugam lui Dumnezeu cu tarie si caldura sufleteasca. Sa ne întoarcem la Verhoiansk, în spitalul unde I.V. Georgescu suferea si se ruga. În urma îndelungatei boli de inima, slabise mult de tot. Puterile începusera sa-l paraseasca. La un moment dat nu mai putea nici sa umble singur pe picioare. Într-o zi calduroasa de vara, bolnavii au fost scosi în curtea spitalului la soare. Era o curte mare, din loc în loc cu iarba pe jos. L-au scos si pe Ion V. Georgescu la soare pe un petec de iarba. Stând în sezut, se sprijinea si-n mâini. I se parea ca-i mai usor. Îsi dadea seama de gravitatea bolii. Starea sufleteasca era în plin zbucium. Îl copleseau amintirile, dorul de tara si de cei de acasa. Cugetând asa, i se parea ca se afla la limitele conditiei umane, la hotarele dintre fiinta si nefiinta. Se producea parca o alunecare din planul existentei, în acela al altei existente. Constiinta lui oscila între cele doua limite, atunci când cele doua lumi încercau sa-l atraga fiecare în inima ei: 

a). o lume necunoscuta, dar extrem de îmbietoare; 

b). alta, în care soaptele celor doua voci se întâlneau, facându-l sa-si dea seama ca mai exista, desi aluneca mereu spre punctul de a nu mai fi. Sau de a fi, dar altfel decât înainte. 

Acesta era mecanismul gândirii lui în momentele de odihna pe petecul de iarba din curtea spitalului din Verhoiansk. În clipele când cugetul lui se desfasura, el rupea cu mâna dreapta firicele de iarba si le ducea la gura, mestecându-le îndelungat si apoi înghitindu-le. În fata lui se afla un grup format din medicul sef si ajutoarele lui, medici si sanitari. Le arata cu mâna spre Ion V. Georgescu cum manânca iarba, spunându-le: 

- "Vedeti voi omul acela, care manânca iarba? Tine cu dintii de viata. Nu va muri. Se va salva singur. Din iarba aceea culege tot felul de vitamine. Vointa lui de a trai îl va scoate din impas." 

Întelegea acum foarte bine limba rusa. Era stapân pe ea. Dupa o îndelungata suferinta în spitalul din Verhoiansk, se mai întremeaza si-i scos din nou la munca. Dupa aproape 11 ani de suferinta în gulagul rusesc, în 1955, toamna vine în tara, când mai multi români sunt eliberati din lagarele rusesti. Înainte de a pleca spre tara, prin luna noiembrie 1955, prof. Ion V. Georgescu, în mod insistent, a fost solicitat sa ramâna în Rusia ca cercetator stiintific în cadrul Universitatii din Moscova. A refuzat categoric acest lucru, la fel ca în anchetele lui din 1945-1947, mentinându-se pe aceeasi pozitie, de luptator împotriva comunismului. Desi împovarat de ani, cu fata brazdata de suferintele anilor petrecuti în gulagul rusesc, voia si dorea din tot sufletul sa-si vada tara pe care a iubit-o cu pretul vietii lui, cu toate ca aceasta tara, iubita atât de mult, prin cei care o conduceau, îl rasplateste pe Ion V. Georgescu cu închisoarea de la Gherla, unde-si duce cu fruntea senina mai departe calvarul. 

În decembrie 1957, prof. Ion V. Georgescu se elibereaza de la Gherla si este trimis în com. Latesti cu domiciliul obligatoriu. Acolo, la Latesti, l-am întâlnit pentru prima data. De atunci si pâna la moartea lui din 21 dec. 1976, am fost împreuna. În Latesti, asa cum am mai scris, am lucrat împreuna tot timpul cât am stat în aceasta comuna. Dupa cum iarasi am mai scris, în 12 sept. 1958 am fost ridicati si dusi în lagarul de la "Noua-Culme", supranumit lagarul mortii. Aici s-a lucrat munca silnica, de istovire si de aruncare în moarte. Foarte rar aveam momente de ragaz. Mai ales atunci când mai eram pedepsiti, ne aruncam la izolare, unde ne mai odihneam. În rest, era iadul pe pamânt. În acest iad, anul 1959, vara, s-a încercat o înscenare de evadare. Se lucra la via din Nazarcea. Prin aceasta tentativa s-a urmarit exterminarea lui Ion V. Georgescu. Pentru a întelege lucrurile mai bine, va redau mai jos tristul episod al înscenarii de evadare, pe care l-am publicat în saptamânalul "Lugojul" nr. 17 din 1991.

 Atanasie BERZESCU