Editura
MARINEASA, Timisoara 1999
Sotiei mele MARIA
Fiilor mei Adrian si Horia
Nepotilor mei
Adrian, Gabriel si Alina
P
R E F A T Ă
Numele
lui Atanasie Berzescu a intrat, de câtiva ani încoace, în atentia publicului
iubitor si interesat de istoria noastra zbuciumata sub dominatia comunista.
Este
cunoscuta contributia sa la diferite publicatii: Memento din Timisoara, saptamânalul
Lugojul din Lugoj, Gazeta de Vest din Timisoara si Permanente din Bucuresti.
Dar ceea ce îi stabileste autoritatea de luptator si martor deopotriva este
aparitia Suplimentului social-istoric al Gazetei de Vest din Timisoara: "Razboiul
anticomunist din Muntii Banatului", 1995.
Carticica a fost primita cu multa caldura si cu mult
interes, chiar solicitata peste asteptari. Rasunet în surdina, dar deschizator
de orizonturi noi în fata unor documente inedite. Ea a avut darul sa incite noi
cercetari si studii laudabile. S-au strecurat si câteva omisiuni regretabile.
Asa de pilda nu se vorbeste nimic despre activitatea importanta în rândurile
studentimii de atunci a lui Constantin Pascu, sau despre personalitatea
luptatorului oravitean Martin Balan, ori despre contributia în mediile
taranesti a învatatorului Ion Popescu. A fost deosebit de elogiata aparitia
cartii profesorului Ion Gheorgheosu "Voi n-ati fost cu noi celule".
Atanasie Berzescu este atestat drept mentor al unui tineret care se pregatea
pentru marea experienta de lupta si daruire. Au fost târâti acesti minunati
elevi, frati de cruce, în anchete, judecati, închisori sau în infernalul
Canal. Cartea de fata a lui Atanasie Berzescu, LACRIMI SI SÂNGE, cuprinde
memoriile unui luptator care participa la marile evenimente ale veacului nostru.
Sunt aici oameni prigoniti pentru dreptate, pentru adevar si pentru bine.
Marturisitori de credinta pentru împlinirea Cuvântului împotriva comunismului.
Cartea are o remarcabila unitate de ton, de gândire si de simtire româneasca.
Autorul reuseste printr-o viziune proprie sa structureze evenimentele brute în
forme simple, dar foarte expresive. Înzestrat cu un deosebit dar de povestitor,
el are putere de retraire si evocare, selectând cu grija faptele semnificative.
"Acum când scriu cele petrecute cu multi ani în urma - zice Berzescu -
parca le traiesc mai intens si ard în mine mai mult. Pas cu pas retraiesc viata
de atunci, cea ferecata în lanturi". Povestitorul trece de la o stare la
alta cu usurinta, printr-o diversitate stilistica: memorialist, cronicar sau
filosof al istoriei. Pentru Atanasie Berzescu, nu povestirea în sine este
ultima realitate, ci adevarul. El îsi arata dezgustul pentru minciuna si
delatiune. Pentru aceasta, toate mijloacele epice sunt puse în slujba trairii
în spiritualitatea crestina. Personajele, fiintele acestea chinuite, nu
ilustreaza atât o tipologie umana, cât un principiu etic. Contributia
moralistului este de cele mai multe ori directa. Naratiunea se întrerupe
lasând loc reflectiei filosofice asupra conditiei umane în comunism. Pe
Atanasie Berzescu nu-l intereseaza atât nota de senzational. Dar faptele în
sine sunt pline de senzational si de groaza. În realitate, vremurile merg spre
distrugere si degradare. Fiinta umana este mutilata si desfigurata. Totul intra
în descompunere si spurcaciune. Scenele de cruzime sumbra sunt relatate de
Atanasie Berzescu cu mult simt realist, fiind el însusi victima: "Mois
voia cu tot dinadinsul sa ma implice în procesul lui Spiru Blanaru". Dar
anchetatul nu voia asta, desi în realitate fusese participant. Se tinea tare.
Povestirea intra într-un crescendo teribil al anchetei.
- "Nu vreau sa te
aud. Nu vorbi nimic, ma auzi? Acum am
sa te omor". - "Si dintr-un salt, fiara dezlantuita a fost lânga
mine. Cu amândoua mâinile înfipte în pieptul meu, ma ridica deasupra capului
si ma trânti în casa cu bani. Îngramadit acolo, ca vai de mine, el se
prinsese cu mâinile de casa de bani si sari cu cizmele pe mine..." etc.,
etc.
Maretiei tragice a luptelor de la Pietrele Albe îi urmeaza taria
caracterelor în anchete. Tarani umili, cu genealogii nobile, îsi încearca
destinul eroic. Caciulile geto-dace sunt pângarite si aruncate la gunoi. Încet,
încet, vremea se deruleaza în istorie. De la Timisoara la Aiud, apoi în
vesnicie. Si din tortura vesniciei Aiudului la Periprava, la tentativa
reeducarii si prelungirii fara termen. Scrisul lui Atanasie curge fara pauze,
fara respiratie. Suntem prinsi în duhul mortii. Povestea este trepidanta.
Privim gloatele de tebecisti, care cad în lupta cu suferinta, si cinismul
gardienilor manipulati si înraiti. În fabrica, la Rotarie, o vânzoleala de
nedescris în realizarea normelor. Timpul se întinde ca o mlastina. "Mlastina
deznadejdii". "Mai baieti", spunea Lae Orbulescu, "fiti tari!"
Dar unde mai puteai retine filosofia lui Lae, când rânduri, rânduri de carute
trebuiau sa iasa pe usa fabricii. Însa ceea ce Atanasie Berzescu simte mai acut
nu este atât întunericul ferecat cu obloane, cât întunericul spiritual,
pandemonic. Si totusi, uneori, în contrast, aspectul sinistru este transfigurat
în viziune de grandoare a istoriei. Povestitorul intra direct ca participant si
ca martor. Iata o scena, aparent nimic neobisnuit. Era în Celular la 309.
-
"Într-o zi pe la sfârsitul lui aprilie vine frizerul sa ne tunda si sa ne
barbiereasca. De fata în timpul tunsului era si gardianul, seful sectiei...
aici, în timpul tunsului, stând de vorba cu noi, învârtea niste chei pe dupa
deget. Deodata se întoarse spre mine si ma întreaba de unde sunt si cu ce am
cazut. Îi raspund ca am cazut cu Spiru Blanaru din Teregova. Când a auzit de
Teregova, a sarit în sus spunând:
- "Ce ma, tu esti din Teregova? Acolo
banditii aceia au tras în oamenii partidului si i-au omorât? Voi ati luptat
împotriva partidului comunist? Ma, voi trebuia sa fiti toti omorâti. Stii tu
asta?"
Numaidecât, iese afara pe sala si cheama repede pe mai multi
gardieni din Celular, strigând: "Mai tovarasi, mai, ia veniti repede aici
sa vedeti si voi un bandit din Teregova care a tras în noi sa ne omoare pe toti.
Sa vedeti si voi cum arata un mare bandit".
Atâta mi-a trebuit. Tin-te
acum la scandal. Gen. Arbore ramase consternat..." etc., etc. ...
Dintr-o
data istoria se deschide ca o carte. Îsi arata maretia si decaderea.
Memorialistul devine simbol al maretiei istoriei. El, eroul de la Teregova; el,
care fusese închis - pentru ce? - si la Alba-Iulia ca elev, pe timpul lui
Antonescu. Acum generalii, fostii ministri ai ingratului Maresal, camarazi de
suferinta ai povestitorului, ramân consternati. Istoria se întoarce ca o
mustrare. Dar patosul cald, iertator, al lui Atanasie Berzescu îi învaluie cu
dragoste pe acesti mari generali, care paseau acum în rând cu legionarii:
Arbore, Iacobici, ing. Mares... Îndeosebi bunul general, intelectualul de seama,
prietenul afectuos, grijuliu, marele general Ion Arbore. Dar, dincolo de
sentimentul tragic al existentei în robia comunista, constituind tonul esential
al acestei cronici, exista si clipe de fericire care mângâie si întareste.
Poate, este fericirea care l-a ridicat pe Steinhardt. Fericirea aceea care
sustine viata, viata însasi, fericirea evanghelica: Fericiti veti fi când va
vor batjocori pe voi si va vor prigoni, si vor zice tot cuvântul rau împotriva
voastra. Lungului proces de desacralizare a miturilor crestine i se opune mereu
împrospatata credinta. Aparitia lui Iisus în celula este coborârea harului
divin în sufletele celor îndurerati. Este un act de regenerare spirituala si
de creatie. Pagini întregi, memorabile, în care Atanasie Berzescu ni-l
înfatiseaza pe marele poet Radu Gyr ca pe un sfânt. Poetul avea darul de a
ridica sufletele pe culmi, pentru oamenii care stiau sa fie liberi prin poezie.
Si libertatea aceasta era contagioasa si ispititoare. Te introduceai în
universul creatorului, evadând în spirit. Omul ia cunostinta de sacru prin
ierofanie, cum ar zice Mircea Eliade, prin aureola de mit si sfintenie. O mica
scrisoare si o fotografie de familie îl fac pe memorialist sa cânte ca într-un
tropar bisericesc. Invocatia divina se ridica din adâncurile sufletului: "Doamne,
parca se pogorâse Duhul Sfânt peste mine. Simteam ca ard totul. Curgeau
broboane de sudoare de pe mine, pe fata si pe cap. Si mare a fost bucuria...
Vecinii mei de pat erau speriati. Credeau ca-i de la securitate pentru ancheta.
Nu le-am spus nimic. Daca un cuvânt iesea din gura mea, eram pierduti, eu,
Petrasievici si frizerul"... - etc., etc. ... Cu aceasta binecuvântata
fotografie credea Atanasie ca l-a învins pe Coller. De neuitat sunt paginile
privind personalitatea, marea personalitate a profesorului Ioan V. Georgescu,
distinsul prieten al memorialistului. Ramânem cu admiratia în suflet pentru
destinele umane realizate în lupta si suferinta.
PETRU HAMAT
"Cred ca orice
neam, orice sat, orice tinut, orice tara,
are datoria si dreptul la mândria trecutului sau si ca uitarea trecutului de
catre patura conducatoare a unui popor este cea mai mare nenorocire ce i se
poate întâmpla acestuia." Din Mihail Sturza - România si Sfârsitul
Europei În memoriile mele, am luat ca îndemn cuvintele Printului Mihail Sturza,
din cartea sa, citata mai sus. Ca sa nu uitam nimic din ceea ce a fost lupta
noastra de rezistenta, trecând zi cu zi prin lacrimi si sânge, ma straduiesc
sa dau, dupa puterile mele, adevarul asa cu a fost el. Încerc sa schitez o
parte din Istoria Banatului în luptele de rezistenta si de afirmare a neamului
românesc, împotriva urgiei comuniste. Sa prinzi rabufnirea neamului nostru
împotriva pericolului de moarte, satanismul declansat din rasaritul Europei,
dupa revolutia din 1917, din Rusia, este un lucru extrem de greu si de-o mare
îndrazneala. Nu sunt scriitor si nici istoric cu pretentii de a dezlega
enigmele sforariilor trase de toti chematii si nechematii în a lua în mâna
destinele neamului. Pot afirma însa ca neamul românesc este cel care îsi ia
destinele în mâna si-si alege singur pe cei care trebuie sa-l apere. Niciodata
neamul nostru românesc n-a gresit când a trebuit sa-si apere existenta. Nascut
crestin, s-a desfasurat întru Hristos. Ca unul dintre cei multi, trecând prin
lupte si prigoane, ma simt dator sa pun pe hârtie tot ce am cules din tinerete
si pâna-n prezent. Bune si rele, vor sta la îndemâna, în realizarea unui tot
despre marea înclestare a neamului nostru cu raul. Asa poate ca vor ajunge sa
cunoasca si urmasii nostri prin ce am trecut noi si ce am realizat întru
apararea credintei, a neamului si a tarii. Citind memoriile mele, multi vor
obiecta ca s-a scris atât de mult despre lupta de rezistenta împotriva
comunismului. Au ajuns, poate, a se repeta în expunerea lor. Eu cred ca
niciodata nu se va reusi sa se spuna totul despre acest infern rosu. Fiecaruia
din noi, cei care am încercat sa asternem pe hârtie cele traite în aproape
jumatate de secol, nu-i este dat sa spuna totul. Este imposibil acest lucru.
Fiecaruia din noi ne-au ramas viu în minte numai unele aspecte din cele traite
în acest iad. Cu cât vor fi mai multi în marturisirea trecerii lor prin iadul
gulagului românesc si rusesc, cu atât mai bine se va reusi a se oglindi fidel
zbuciumul neamului românesc. Multi s-au confruntat cu falsul în istorie, altii
- cu multe scapari, lasând pe dinafara lucruri extrem de importante. Cred eu ca
pâna acum trei sunt care s-au întrecut pe sine în memoriile lor, realizând
opere de valoare.
1. Sebastian Mocanu, în cartea sa - "Mântuirea" -
prinde caracteristica gulagului românesc, cu toate pornirile de iad. Sunt
pagini întregi unde el realizeaza o filozofie crestina, fara a fi teolog, care
poate sta alaturi de D. Staniloae sau de Sfântul Grigore de Nisa. Sunt pagini
întregi care te îndeamna la meditatie. Poate fi considerat un apologet al
Crestinismului, alaturi de Nicolae Steinhardt.
2. Viorel Gheorghita, prin cartea
sa - "Et Ego" - realizeaza ineditul în genul memorialistic. Se poate
spune ca este un bun mânuitor al limbii române în literatura, de neîntrecut,
un eseist si un gânditor în domeniul filozofiei, mai ales filozofia crestina.
3. Ion Gavrila, prin cartea sa - "Brazii se frâng nu se îndoiesc" -
prinde spiritul de lupta în rezistenta poporului român împotriva comunismului,
cu un dar de evocare de adânca sensibilitate si traire interioara. Este un
povestitor inegalabil. Prinde puterea de daruire a românului în lupta pentru
neamul sau pâna la jertfa suprema.
Am încercat dupa puterile mele sa-i prind
pe cei trei, schitându-le profilurile literare, ca model pentru toata lumea, si
nicidecum pentru a ma compara cu ei. Ma straduiesc sa fiu un evocator al
luptelor de rezistenta, duse în Banat si al zvâcnetelor de traire interioara
în pornirile de iad ale închisorilor din tara. Caut sa nu-mi încarc stilul
prin înlantuirea de metafore. As vrea sa fiu simplu si curat în expunere, la
înaltimea sufletului românului, fie el taran, muncitor sau intellectual. Sa
fiu înteles în scrisul meu de toata lumea, asa cum cei care si-au daruit viata
s-au facut întelesi de neamul nostru românesc.
BOTEZUL PRIGOANELOR
I. PRELUDIU
Mi-aduc aminte ca
acum. Era o vara fierbinte a anului 1937.
Ca elev la Scoala Normala din Caransebes, trecusem în clasa a IV-a. Luna august
se arata tare frumoasa, cu mult soare si cald. Fiind în vacanta mare, ma duceam
ziua la salasul nostru de pe valea râului Igeg. Acolo, bunicul meu dupa tata,
taica Ion Berda, cum îi mai spunea si lumea din comuna, avea grija de vite si
de toata gospodaria înfiripata acolo. Ma duceam cu drag la el. La rândul lui,
ma primea si el cu mult drag. Plecând de acasa, pe strada principala, care
ducea la gara, pe stâlpii de fire telefonice am observat ca erau lipite afise
mari cu portretul Capitanului. Cu litere mari, de-o schioapa, era scris: -
Corneliu Zelea Codreanu -. Ajuns la bunicul meu, înfiripez o discutie cu el.
Printre altele, ma întreaba:
- "Ma nepoate, când ai venit aici, trecând
pe ulita mare, tu ai vazut pe stâlpii de telefon afise mari cu chipul lui Zelea?"
- "Da, am vazut."
- "Sa stii tu, mai copile, ca omul ala, îi
omul care ne va scoate pe noi de la multe necazuri. El aduce dreptatea în tara
si va baga pe toti hotii la închisoare. Ala îi omul lui Dumnezeu. Sa-i dea
Dumnezeu alduitul multa sanatate si putere sa biruie pe cei rai."
Cu aceste
amintiri intram în miezul povestirii noastre, la început de nou an scolar
1937-1938, la Caransebes. În luna octombrie 1937, eu am fost primit în
manunchiul de prieteni, din Fratia de Cruce a Scolii Normale din Caransebes,
pregatit fiind de Fisteag Nicolae, din clasa a VI-a. Seful meu direct era
Curescu Ion, tot din clasa a VI-a si el. Din clasa noastra Zaharia Marineasa a
fost încadrat mult mai devreme de anul 1937. Pe vremea aceea a fost cel mai
tânar frate de cruce de la noi. Eram 12 colegi din clasa care faceam parte din
manunchiul de prieteni.
În anul 1938, dupa ce regele Carol al II-lea
instaureaza dictatura, desfiintând partidele politice, da o noua constitutie,
aprobata de popor printr-un referendum, în luna februarie. Noi cei de Scoala
Normala am fost trimisi pe sate, în echipe de câte trei, cu dispozitia, de la
centru de a nu vota cu constitutia. Eu, împreuna cu Nicolici Dusan din Zagujeni,
de origine etnica sârb, si cu Ion Topleanu din Cosava, am format o echipa.
Noaptea, pe furis, am iesit din internat, sarind gardul de scânduri din gradina
scolii si am plecat la Zaguieni, pe jos. Mândri de noi, pe-ntuneric ca trei
muschetari, marsaluind în forta spre o tinta. Ne-am îndeplinit misiunea cu
bine, întorcându-ne la internat, neobservati de nimeni. Dar, o echipa din
acestea a fost prinsa de jandarmi în acea noapte si arestata. La o sumara
ancheta, facuta de seful de post de jandarmi, ne declara pe toti cei care am
fost în misiune. Si acum, tin-te frate la scandal si înca unul mare de tot.
Intrase politia orasului pe fir. Directorul scolii, prof. Gheorghe Neamtu, era
extrem de afectat. Scoala lui, care era un model de disciplina, mai ales în
procesul educational, acum se facuse vinovata de încalcarea unor legi destul de
severe. Friza politicul. Chestorul politiei era Boica. Ca un lup la pânda, a si
sarit pe noi. Ura din toata fiinta lui Miscarea Legionara. L-am cunoscut pe
pielea mea în beciurile politiei în timpul anchetelor. Cu multa sârguinta si
ura, Boica ne-a întocmit la fiecare dosarul si ne-a trimis în judecata. Fiind
minori, parintii nostri au fost implicati în proces. Sa te tii acum necaz pe
capul nostru. Pe de o parte, directorului scolii si dirigintelui, le venea sa ne
manânce, nu altceva, de vii, iar pe de alta parte, parintii nostri, suparati
foc pe noi ca i-am facut de râs, purtându-i pe salile tribunalului. Si asa,
acum, noi toti, bietii de noi, între ciocan si nicovala ne gasisem, vrând -
nevrând, locul. Profesorul de gimnastica, Iovanescu, avea grija de noi ca un
parinte. Horia Sima pe vremea aceea era professor la liceul C. Brediceanu din
Lugoj. Tot din Lugoj era si Iovanescu. Din îndemnul lui Horia Sima a venit
avocatul Valeriu Strainu la Caransebes si împreuna cu avocatul Nita Cârpan au
organizat apararea. Amândoi ne învatau ce sa declaram ca sa iesim bine la
proces. Si acum mi-aduc aminte de cuvintele lui tata de pe salile tribunalului
din Caransebes:
- "Vezi ce mi-ai facut? Tu, numa câta om, m-ai adus pe la
procese, pe aici pe gangurile astea întunecoase. Eu, om în toata firea, n-am
pasit o data prin judecati."
Parca eram pe alta lume.
- "Numai tu ai
fost în stare sa-mi faci asta," îsi încheie tata învinovatirea mea,
înecându-si amarul din sufletul lui.
În timpul asta eu stateam mâlcom,
holbându-mi numai ochii. Nu ziceam nimic. Desi ma certa, stateam totusi lipit
de el. Ca mine erau toti camarazii mei din manunchiul de prieteni. Toti
pleostiti în aparenta, dar… mândri ca luptam pentru neam si tara. La proces
am fost achitati toti, dar eliminati pe un an de zile din toate scolile din tara
si definitiv din Scoala Normala din Caransebes. Dupa câte îmi aduc aminte, va
dau tabelul cu elevii eliminati atunci din scoala: 1. Petrescu Valeriu - Lugoj -
sef clasa 2. Marineasa Zaharia - Iablanita 3. Nicolici Dusan - Zagujeni 4.
Berzescu Atanasie - Teregova 5. Trifu Octavian - Alibunar 6. Tudorescu Gheorghe
- Devesel 7. Puraci Patrichie - Iaz 8. Brânzei Simion - Orsova 9. Ciucur
Nicolae - Dalci 10. Jula Vasile - Dalci 11. Bireescu Liviu - Surducul-Mic 12.
Topleanu Ion - Cosava 13. Muroni Iova - Var
De ceilalti nu-mi mai aduc aminte.
La scurt timp dupa terminarea procesului, cam prin luna aprilie 1938, înainte
de Pasti, într-o buna zi, directorul scolii, Gheorghe Neamtu, aduna toata
scoala pentru a comunica un lucru neobisnuit. Cu lacrimi în ochi, cu vocea
tremurânda, comunica eliminarea noastra, hotarâta de consiliul profesoral.
Suntem eliminati deci din toate scolile din tara pe un an de zile si definitiv
din Scoala Normala din Caransebes. Dupa comunicare ne întoarcem fiecare în
clasele noastre. Cei mai multi eram noi cei din clasa a IV-a. Din clasa a V-a
erau numai doi, Muroni Iova si Topleanu Ion. Tacuti si retrasi în noi, cu
privirile în van, parca tot cerul pica pe noi, ne miscam automat unul dupa
altul. Plecam pentru totdeauna din mijlocul colegilor nostri. Era o durere
pentru toti. Cu copilaria din noi, cu putinatatea întelegerii momentului
politic, intuiam totusi ca anul 1938 va fi un an al marilor încercari, al
marilor dureri, un an de cotitura pentru neamul nostru. Avea sa se petreaca la
sfârsit de acel an - 29 spre 30 noiembrie 1938, asasinarea lui Corneliu Zelea
Codreanu. Era jertfa cea mare a neamului nostru. În tristetea noastra eram
totusi mândri. Din clasa ne luam toate lucrurile, pregatindu-ne sa iesim toti
odata. Era ora de geografie. Peste clasa se asternuse o liniste de mormânt.
Profesorul nostru, Haralambie Ghinescu, ridica toata clasa în picioare, gata sa
izbucneasca în plâns, cu lacrimi în ochi spune:
- "Astazi pleaca din
rândurile noastre cei mai buni elevi ai mei si cei mai buni colegi ai vostri.
Vina lor este ca-si iubesc tara si neamul prea mult."
Ne ureaza sa fim tari
si cu nadejdea în Dumnezeu. Deschidem usa si plecam pentru totdeauna din
aceasta scoala. Fara sa-mi dau seama, dar treceam prin marea scoala a Fratiilor
de Cruce. Afara pe coridor m-astepta mama. Abatut, cu bagajele în mâna,
alaturi de mama ne-am îndreptat spre gara. Eram pregatit pentru ce aveam sa
înfrunt, dar nu si parintii mei, care trebuiau sa înfrunte o comuna întreaga.
Desi era o comuna mare Teregova, cu peste cinci mii de locuitori, nu erau prea
multi elevi la scoala, la cras, cum spuneau ei. Pentru ai mei, de acasa, era o
mândrie ca eu învat mai departe la oras. Si acum, tot ei trebuiau sa înfrunte
dispretul si clevetirile celor din sat. De la Caransebes, eu si cu mama, abatuti
si-ntristati, ajungem acasa. Ca sa nu ne mai vada lumea, de la gara am luat-o pe
scurtatura, pe la Saiba, cum îi spuneam noi, cei din comuna. Era un drum de
pamânt, cu multi bolovani mari si mult, mult noroi când era vremea ploioasa.
Acasa era tata cu surorile mele, Anica si Lenuta. Când am intrat în curtea
casei, dupa noi a venit vecinul nostru, Romulus Copaceanu-Stroie. Pe scari ne
întâmpina tata, alb la fata si încruntat în priviri. Repede intervine uica
Romolos, spunându-i:
- "Ma omule, sa lasi copilul în pace. Si asa are el
destule pe capul lui acum. Lasa ca o sa treaca si asta. Nu va necajiti!"
Cu
mama împreuna, intram în camera, ne lasam bagajele, de-abia rasuflând, nu
atât de oboseala, ci mai mult de o stare de sfârseala, de bulversare. În
sufletul meu se îngramadise atâta durere si revolta ca era în stare sa
izbucneasca într-un vulcan. În comuna parca vuia ceva. Un framânt trecea de
la unul la altul. Femeile, mai ales, vorbeau:
- "Auzi tu, l-or fi dat afara
pe copilul lui Berda, de la scoala de la oras. S-o fi apucat sa faca politica cu
legionarii".
Romulus Copaceanu-Stroie, cel care îmi luase apararea când venisem
acasa de la Caransebes, vecinul nostru, avea si el un copil la liceu, pe clasa a
III-a, îl chema Romica. Eram bun prieteni. Mai târziu, avea sa ajunga si el
în F.D.C. si luptator în grupul lui Spiru Blanaru. Surorile mele, în tacere,
îmi tineau partea. Ma aparau. În casa mi se aplica un regim de pedeapsa. Eu
trebuia sa fac toate corvezile. Când scolile erau în vacanta, ma mai duceam si
eu pe lunca, cum îi spuneam noi, la locul de plimbare al domnilor si al
elevilor de la oras, cum ne spuneau satenii. Locul era strajuit de tei înalti
si umbrosi, pe partea opusa Bisericii si Scolii. Eu ma bucuram de multa atentie
a parintelui Traian Coseriu, un tânar preot, doctor în drept, fiu de taran. Ma
întelegea. De fapt, el m-a îndrumat sa intru la Scoala Normala. Învatatoarele
care ma avusesera ca elev, D-na Gheorghiu, D-na Iliescu si D-soara Stoichescu,
parca le pusesem ardei iute în fund, asa sareau în sus când ma vedeau. Desi
fusesem cel mai bun elev al lor, premiantul scolii, acum când ma vedeau îmi
strigau ca eu vreau sa conduc tara. În grupul cu care ma plimbam, eu eram ca un
cal breaz. Se apropiau Sfintele Pasti. Toti elevii si studentii erau în vacanta.
Se plimbau pe lunca. Într-una din zile ma plimbam pe lunca cu Ion Iliescu si cu
Romica Copaceanu, mai mici ca mine cu o clasa. Ma primisera în rândul lor.
Plimbându-ne asa, apare în fata mea Ilie Smultea, Lica îi spuneam noi. Era
student la drept la Bucuresti. Zâmbind, ma opreste si-mi spune, de fata fiind
multa lume, fete si baieti:
- "Ce-ai facut? Vezi daca te pisi contra
vântului! Acum trebuie sa suporti!"
Deodata am simtit ca mi se aprinde
fata. Mut parca, am realizat o stare de revolta. Uluit, mai ales ca eram si
rudenie cu el, am început sa tremur. La gluma lui n-a râs nimeni. Facea parte
din grupul studentesc din Bucuresti. Trecuse prin Fratiile de Cruce din
Caransebes. Ma asteptam sa ma primeasca cu mai multa caldura. Dar n-a fost sa
fie asa. Timpul avea sa dovedeasca si istoria sa consemneze ca el a fost pe
masura glumelor lui, ca valoare morala. N-am mai reusit sa uit aceasta
întâmplare. În exil a ajuns la o cariera universitara. Asa cum spune
Sebastian Mocanu, în scrisul lui, ca multi dintre cei plecati peste hotare au
avut grija sa-si câstige titluri si functii pentru ei, uitând de îndatoririle
lor fata de neamul nostru românesc. Totusi, azi când scriu aceste aduceri
aminte, vad lucrurile altfel. Când a facut gluma aceea cu mine, pe lunca, fara
îndoiala, el n-a facut-o din rautate. A depasit limitele bunului simt, mai ales
ca eram singurul din comuna napastuit la început de prigoana. Despre toti cei
care am fost eliminati se poate spune ca am facut "Botezul Prigoanei".
Avea sa se declanseze prigoana legionara din 1939, de catre regele Carol al
II-lea. În Teregova cunosteam bine pe toti legionarii de atunci. Horia Sima
reusise sa organizeze o garnizoana, destul de puternica, pe când era professor
la liceul Traian Doda. Venise în toamna lui 1932, în locul lui Nicolae
Petrascu. Ma uitam la legionarii nostri, ca elev fiind la scoala primara, ca la
niste feti frumosi. Marsaluiau cântând prin Teregova, venind de catre Rusca si
îndreptându-se spre Luncavita. În fruntea lor era Horia Sima. Si-acum îl vad
cu parul vâlvoi în fruntea coloanei, cucerind Banatul pas cu pas. Am reusit sa
vad printre ei si pe consatenii mei: Gheorghe Novac zis Ghita Toni, Nicolae
Maranu, Horea Anculia-Miloi, Ilie Cojocaru-Mocea, Martin Copaceanu-Rica si
Romulus Anculia-Miloi, Petre Grozavescu-Maranu. De la Domasnea era Nicolae
Horascu, care mai târziu a fost seful plasei Teregova. În toata comuna asta
mare, singurul oropsit, retras în mine, gândind dupa puterile mele de atunci,
îi vedeam aievea pe primii cuceritori ai Banatului, alaturi de comandant,
înfaptuind o lume noua. Ca-ntr-o oglinda îmi aparea Ion Curescu, seful meu de
manunchi de la Scoala Normala din Caransebes. Era si seful meu de dormitor.
Seara, înainte de culcare, ne înveselea cu snoave auzite de la batrânul
professor de pedagogie, Tunea Traian. În tineretea lui, prof. Tunea a fost
învatator la Teregova. Când a dat de mine, uitându-se în catalog, m-a
întrebat daca nu sunt din Teregova. Atunci mi-a spus ca tatal meu a fost elevul
lui. Tata mi-a confirmat acest lucru. Sfârsit de mai în anul 1938, cald, cald
de tot. Florile învesmântasera fânetele oamenilor de prin gradini ca-ntr-un
adevarat rai. Pareau covoare frumoase, tesute parca de mâini nevazute. În zori
de zi florile se desfaceau realizând raiul pe pamânt. În zilele acestea de un
mai fierbinte, eu, resemnat, pasteam mieii ramasi de la oile pe care le bagasem
în ciopor, pentru brânza. Ma târam dupa ei, cu un ciomag de alun, bine
slefuit si cu o carte în mâna. Când ei se dadeau pascutului, eu ma asezam
lânga un prun si citeam. Cartea o pastram într-un chies, o traista mai mica,
cu un baier atârnat de gât. De multe ori, când ma opream din citit, îmi
zbura gândul la scoala, la colegii mei. Nu mai stiam ce se va alege de noi, cei
care am fost eliminati. Adesea ma întrebam în acest timp la ce scoala voi
merge eu la toamna. În familie simteam zbuciumul lui tata. Era abatut si
îngândurat. Mama, cu mai multa întelegere a lucrurilor, cu multa initiativa,
nu ma slabea din ochi, fiind mereu în jurul meu si mult mai aproape de mine.
Adesea ma încuraja, spunându-mi:
- "Lasa ca are grija Dumnezeu si de
tine, nu-ti fie teama, ca vei reusi sa scapi si de necazul asta. Atunci nu s-or
râde vecinii de noi. Sa fii tu sanatos si gata."
În simplitatea ei, se
axa pe coordonatele majore ale credintei în Dumnezeu. Intuia mai mult decât
rationa. Toata vara pâna-n toamna am petrecut timpul cu ea, la munca câmpului.
Aveam 17 ani. Se legase o prietenie între noi. Singuri, numai noi doi, am
strâns fânul de pe dealul Tomancica, fâneata pe care taica Ianas, bunicul meu
dupa mama, ne-o daduse s-o lucram, pentru oi si doua vaci cu lapte.
II. PRIGOANA
Lucrând la
pamânt, din zori si pâna-n noapte, auzeam de la
unii si de la altii despre arestarea lui Corneliu Zelea Codreanu,
intentându-i-se proces. Se declansase prima mare prigoana. Regele se
dezlantuise. Noi, cei de la Scoala Normala din Caransebes, o mâna de tineri, am
constituit preludiul prigoanei. Din ordinul regelui Carol al II-lea au fost
asasinati 270 de legionari. Eram înca prea tânar, de abia pe clasa a IV-a si
totusi as fi dorit sa-l vad pe Capitan. Am trait si înca traiesc aceasta parere
de rau, ca unul care am facut parte din Fratiile de Cruce în timpul vietii lui.
Mereu ma gândesc la fratele Ilin Dumitru, care a avut fericirea sa-l vada si sa
vorbeasca cu el în 1937. Deseori îl trimitea Horea Sima la Bucuresti cu
rapoarte. La fel îmi aduc aminte si de Ion Sadovan, când ne povestea cu multa
emotie, la Periprava fiind, de cele doua palme date de Capitan lui, în tabara
de la Carmen Silva. Era elev pe atunci si calcase disciplina. În toamna anului
1938, o parte din noi s-au înscris la liceul Traian Doda din Caransebes. Eu,
împreuna cu Tudorescu Gheorghe si Petrescu Valeriu, ne-am înscris la Scoala
Normala din Deva, pe clasa a IV-a, si Muroni Iova pe clasa a V-a, la interventia
lui Gheorghe Neamtu, directorul de la Caransebes. Asa am ajuns la Deva ca elev
la Scoala Normala.
ANUL 1940 - O RAZA DE LUMINA
Acest an a fost anul
convulsiilor, al abisurilor. Parca
stihiile naturii sociale si politice si-au adus aminte ca mai dainuie undeva pe
lume si un popor care trebuie zgâltâit, haituit si convulsionat - poporul
român. Pentru ca s-a nascut crestin si-n prezent este sub pavaza Arhanghelului
Mihail, diavolul cu toate puterile lui a început atacul la însasi fiinta lui,
la existenta lui. Aveam 19 ani, elev la Scoala Normala din Deva. Pe vremea aceea,
locuiam cu parintii la Lugoj. Tata era constructor de linii telefonice - la
P.T.T.R., cu functia de sef de judet. Eu fiind nascut la Teregova, prietenii mei
erau aici. Vara, împreuna cu sora mea cea mica, Lenuta, veneam la Teregova,
unde ne simteam în largul nostru. Aici erau prietenii nostri si amintirile
noastre si toata copilaria noastra. Pe lânga asta mai trebuia sa lucram si
pamântul nostru. La aceasta treaba venea si mama. Cu Ion Iliescu eram buni
prieteni, înca din scoala primara. De altfel si parintii nostri erau în bune
relatii de prietenie. La fel eram prieteni si cu Romica Copaceanu si Ilie Pepe.
Eram patru tineri, mereu împreuna. În viata mai sunt numai eu si cu Ion
Iliescu. Descumpaniti fiind, traiam tragedia neamului românesc. Sub ochii
nostri de copii, vedeam cum tara noastra întregita în 1918, asa cum au visat-o
de mult stramosii nostri, se destrama. Basarabia, Nordul Bucovinei si Tinutul
Hertei ni le rapesc rusii în 28 iunie 1940, fara nici un protest din partea
regelui Carol al II-lea. Prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, ungurii
ne rapesc Ardealul de nord. Bulgarii ne rapesc Cadrilaterul. Iata, deci, tara
noastra ciopârtita. Iata visul de secole al neamului nostru românesc spulberat.
În Teregova mai aveam un prieten mai mare ca noi, Iosif Petzak, învatator. La
îndemnul lui organizam o excursie la Garâna, Brebu, Valiug si cele trei
izvoare ale Timisului. Pe doi septembrie 1940 plecam în excursie, condusi de
Ioji Petzak, peste dealul Poieni, Bradu-Mosului si pe sub poalele muntelui
Semenic. Era o zi frumoasa de început de septembrie si cu mult soare. O vara
târzie, care ne îndemna la drumetie, ne facea sa mai uitam pentru câteva
clipe de convulsiile neamului. Cu ranitele în spate, unul dupa altul, în sir
indian, glumind, lasam în urma Teregova si ne apropiem de Garâna. La
Bradu-Mosului am facut un popas, la un fag mare izolat, înfipt cu fruntea în
bolta cerului însorit, cu umbra lui ne îmbia la odihna. De-abia tragându-ne
sufletul de atâta drum, pe iarba matasoasa, ne aruncam privirile asupra poienii,
admirând-o. Se lasa în jos pe-o panta lina, marginita de o mareata padure de
fag, pe ici si colo cu falnici brazi, cu fruntile în soare. Din loc în loc,
mai apareau si singuraticii stejari. Era poiana lui Radu Besari, colegul meu de
clasa la scoala primara. Salasul lui se ridica exact ca un conac în mijlocul
poienii. Peste ani, aici aveam sa înfrunt moartea, 1949, ianuarie, ziua 28,
când, târât de securitate, urmaream pe Spiru Blanaru. Dupa o scurta odihna,
plecam iarasi la drum. Am trecut prin Garâna, Brebu-Nou si seara am ajuns la
Valiug. Soarele scapata dupa creasta de deal, vestind înseratul. Peste noapte
am dormit la niste oameni de omenie. A doua zi am vizitat Valiugul si
împrejurimile. Ochiul si sufletul nostru se desfatau de frumusetile naturii. Am
stat o zi prin Valiug, admirând farmecul naturii. A treia zi, de dimineata, am
plecat spre casa, pe acelasi drum. Trecând de Garâna si cele trei ape,
izvoarele Timisului, spre Bradu-Mosului, ne întâlnim cu Patru Maranu, cu
numele de familie Grozavescu. Se ducea la Garâna. El ne spune vesti de o mare
importanta despre cele întâmplate în tara. În 3 septembrie 1940, Horia Sima
printr-o manevra armata da peste cap regimul lui Carol al II-lea. Împreuna cu
generalul Antonescu, Miscarea Legionara stapâneste situatia politica din tara.
Cu totii am ramas surprinsi la aceste vesti. Nedumeriti, cu neastâmparul din
noi, comentând evenimentele din tara, ne îndreptam spre casa. Eu eram singurul
dintre ei care fusesem încadrat în Fratiile de Cruce la Caransebes. Spre
deosebire de ceilalti, în sufletul meu începuse sa-si faca loc un suvoi de
ecouri, ale celor petrecute cu mine în urma cu numai doi ani, 1938. Arestarile,
anchetele politiei, procesul nostru de la Tribunalul din Caransebes si
eliminarea noastra din toate scolile din tara, pe un an de zile, începura
avalansa de întrebari în mintea mea, dupa vestile aduse de Patru Maranu acolo,
la cele Trei Ape. Întorsi din excursie, pe ziua de 5 sept. gasim în comuna o
alta atmosfera. Rabufnise ceva. Se schimbase totusi ceva. De la starea de
tensiune în urma dezmembrarii tarii, s-a trecut la o alta stare de spirit. Un
optimism, o dorinta de mai bine, de noi sperante în viitorul neamului, ne
învaluia pe toti. Într-una din zile se vestise ca la Caransebes va fi o mare
manifestatie. Cu totii ne-am dus si noi la oras sa vedem cum se desfasoara o
manifestatie legionara. Acolo ne-am luat si noi dupa lumea cea multa,
adunându-ne aproape de locul unde au fost executati în septembrie 1939, lânga
dâlma, din ordinul lui Carol al II-lea, Galescu Nicolae si Ghinda Gheorghe,
pentru moartea lui Armand Calinescu, responsabil de asasinarea Capitanului.
Atunci i-am vazut pe prof. Ghenadie Ilie si pe Moise Dumitru de la Lugoj. Ilie
Ghenadie a vorbit cu mult suflet despre spiritul de jertfa al celor doi
legionari executati fara sentinta si pe nedrept. Moise Dumitru a vorbit despre
lagarul de la Miercurea-Ciuc, unde fusese internat. Cu tineretea din noi,
priveam înmarmuriti cum se desfasoara toata manifestatia. Cu multa
disponibilitate si atentie, sorbeam totul. Ni se pareau toate din alta lume.
Fluidul de optimism era pe masura tragismului prin care treceam ca neam. Se
încerca atunci o salvare a poporului român, a tarii, cât a mai ramas în urma
sfârtecarilor din trupul tarii. Refugiatii din nordul Transilvaniei nu mai
stiau unde sa se stabileasca, unde sa-si gaseasca un loc de liniste si pace.
Scurtul timp cât a fost la îndemâna, legionarii nu mai stiau ce sa faca mai
întâi pentru a alina durerile prin care trecea neamul românesc. De felul cum
s-au miscat atunci, pe calea cinstei, a daruirii, a corectitudinii, a dragostei
fata de neam, au dat navala peste ei sudalmele, acuzele, pornirile din partea
celor care si pâna atunci ne-au urât si pâna azi ne urasc. Ceea ce altii au
stricat pe linia multor generatii, târând tara în destramare si neamul
românesc în degradare morala, era greu de redresat într-un timp atât de
scurt. Procesul de alunecare a poporului, a omului s-a petrecut în timp. Si
acum, tot în timp va trebui sa se realizeze si procesul de ridicare a poporului,
a omului din sânul neamului nostru. În concluzie, toate fortele raului se
dezlantuisera împotriva legionarilor. Asa s-a ajuns la asa numita - Rebeliune -
care nu era altceva decât o lovitura de stat a lui Ion Antonescu. Dupa acest
act nefast al lui Antonescu, se dezlantuie o noua prigoana, mai dura si mai
draceasca decât a lui Carol. Putem spune ca acest al doilea val de prigoana s-a
legat aproape fara întrerupere de cel de al III-lea val, de sub stapânirea
comunismului, pâna în 1989, dupa revolutie. Au fost legionari care au stat în
închisoare din 1941 si pâna în 1964.
III. PRIGOANA - ION ANTONESCU
AL DOILEA VAL
Trecusera doi ani de scoala aici la
Deva. Legasem prietenii
cu cei mai multi colegi din clasa. Unitatea de aici a Fratiei de Cruce luase
legatura cu noi, cei veniti de la Caransebes. Noul an scolar 1940-1941 începe
într-o alta lume parca. La Scoala Normala plutea un suflu nou de viata, cu
atâtea sperante, în dorul de afirmare, mai ales ca pe capul nostru ca neam
cazuse si sfârtecarea tarii. Refugiati erau peste tot, venind din Ardealul
cedat. Cu totii voiam atunci sa reparam nedreptatea facuta neamului de catre
rusi, unguri si bulgari. Director al Scolii Normale era prof. I.C. Stoica, un om
bine pregatit, de mare suflet si bun pedagog. Sef de unitate în cadrul
F.D.C.-ului era Puspurica Toma din cls. a VIII-a. Printre profesori aveam pe
Barbu Cornel, prof. de sport. Lucrase cu Horia Sima. Sef de judet era Viorel
Boborodea si prefect - Iosif Costea. Inspector general la învatamânt era prof.
Ion Margineanu, de matematica. Fusese si el internat în lagarul de la Vaslui.
În luna noiembrie 1940 s-a facut reînhumarea legionarilor împuscati dupa
executarea lui Armand Calinescu, 22 sept. 1939, Petru Popa, Gheorghe Cornea si
Nicolae Sârbu. Am luat parte la aceasta slujba religioasa, cu toate
organizatiile din Deva, atât Fratiile de Cruce cât si cei din grupul politic.
Totul s-a desfasurat sub comanda lui Viorel Boborodea. Printre cei care au
organizat aceasta sarbatoare a fost si prof. Barbu Cornel. Am format careul unde
sicriele au fost depuse pentru slujba de înmormântare. Înainte de prohodire,
cei trei legionari martiri au fost acoperiti pâna la cap cu camasi verzi si
centuri cu diagonala. Deodata vad pe prof. Barbu ca vine la mine si-mi cere sa-i
dau repede centura mea cu diagonala pentru a o pune pe pieptul lui Petru Popa,
în sicriu, alaturi de camasa sa. Mi-a spus ca-mi va da în loc centura lui de
ofiter. Asa am si facut. Dupa ani si ani, cam prin anul 1970, m-am dus cu masina
la Tebea, unde am reusit sa descopar troita care strajuia mormântul
legionarilor cazuti. Se cunostea scrisul prin sculptura, desi era ras de cei
fara Dumnezeu. Cu ochii scaldati în lacrimi m-am rugat la mormântul lor, în
care era ceva si de la mine, centura cu diagonala. Alaturi de marii capitani ai
neamului, Horia, Closca si Crisan si Avram Iancu, strajuiau de la Tebea destinul
neamului nostru. În timpul rebeliunii, unitatea noastra iesise la lupta în
strada cu ceilalti legionari din oras. Dupa rebeliune lucrurile s-au linistit,
aparati fiind de directorul scolii, declarând politiei ca elevii lui n-au iesit
din scoala. Dupa aceasta lovitura de stat, cu toate urmarile ei nefaste, multi
morti si cu zecile de mii de arestati, începe marea prigoana a lui Ion
Antonescu. Subversiv, continuam lupta de rezistenta, organizându-ne în
Fratiile de Cruce. Dupa cum vom vedea, initiativa o iau Centrele Studentesti si
Fratiile de Cruce din toata tara. Procesele se tin lant în toate judetele. În
anul scolar 1942-1943 preiau comanda unitatii de la Scoala Normala din Deva. Cu
un an înainte, venise, transferat de la Caransebes, Rista Gheorghe, ca elev la
Deva. La liceul Decebal din localitate, sef al unitatii era Adrian Mihut. Grupul
54 F.D.C. Hunedoara avea ca sef pe Palcu Traian, student la drept la Sibiu.
Legatura cu Palcu o tineam prin Rista, curierul meu. Prin luna iunie 1943, Palcu
este arestat împreuna cu Iuga Petru, student la medicina, ajutorul lui. De aici
si arestarea lui Rista, cu câteva zile înaintea noastra. Cu totii deci ne-am
trezit peste câteva zile în beciurile politiei. Venise de la Bucuresti o
brigada mobila, initiata în arestari legionare, care ne aresteaza si pe noi. De
la Sibiu venise pe fir la Deva. De la Scoala Normala au fost arestati urmatorii:
1. Berzescu Atanasie 2. Bara Traian 3. Rista Gheorghe 4. Bejan Gherasim 5.
Câmpeanu Viorel 6. Muresan Grigore 7. Murarescu Alexandru 8. Pop Aurel Dupa
anchetele facute la Deva, în iunie 1943, am fost transferati toti elevii de la
Deva, Hunedoara, Brad si Gura-Barza la închisoarea militara din Sibiu, pentru a
fi judecati de Curtea Martiala a Corpului 7 Armata. Am primit pedepse grele de
închisoare. Achitati au fost Bejan Gherasim, Câmpeanu Viorel si Pop Aurel.
Apararea la proces a fost organizata de Dr. Fruma si Dr. Curca. Dupa condamnare,
într-o buna zi, de dimineata, tot lotul nostru, grupul 54 F.D.C. Hunedoara, în
frunte cu Traian Palcu, seful de grup, cu Petru Iuga ajutor, suntem pusi în
lanturi grele la picioare si transferati la Alba-Iulia, prin închisoarea din
Ploiesti, unde am stat doua saptamâni. Atunci am cunoscut iadul transferului cu
vagonul-duba.
Atanasie
BERZESCU