Edit. Bucuresti, 1941 

- c o n t i n u a r e -

de C-tin Virgil GHEORGHIU

 

Acest trofeu a fost dãruit de bravul capitan farmacist, vicepresedintelui de Consiliu. 

Am urcat apoi pe o potecã care serpuia prin livadã, spre biserica Troita. Preotul paroh al bisericii lipsea. 

- A fost internat chiar astãzi în spital, sãrmanul pãrintele nostru, îmi spune un cetãtean care coase iarba în curtea bisericii. 

Aflu cã pãrintele Ion, de la biserica Troita din Chisinãu, a fost ridicat cu vreo douã saptamâni în urma de bolsevici, care i-au tuns barba si parul de pe cap cu masina numãrul zero, apoi l-au îmbrãcat în haine soldãtesti sovietice, pentru a-l trimite pe front ca sã lupte contra armatei românesti. In prima noapte pãrintele a dormit la inchisoare. Dimineata a fost lãsat sã se ducã pânã acasã sã-si ia geamantanul. Era într-o Duminicã dimineata. In biserica Troita începuserã a veni credinciosi ca sã asiste la slujba. Pãrintele Ion a intrat pe o poarta lãturalnicã prin curtea cimitirului, si s-a dus acasa. Era zi de slujba, si nu stia ce sa facã. Dupã vreo jumãtate de ceas a venit la dânsul cântaretul bisericii si i-a spus: 

- Biserica este plinã de oameni, pãrinte, nu veniti sã slujiti? 

Când a ridicat ochii si a vãzut pe preot cu barba si parul tuns si cu obrajii palizi de nesomn si de suferintã, Cântãretul s-a speriat: 

- Ce s-a întâmplat? 

Dar, pusese întrebarea, cântãretul nu avea nevoie de rãspuns: si-a închipuit imediat ce se petrecuse. Dupã un scurt sfat, dacã se cade sau nu sã slujeascã în starea în care se afla, preotul a iesit din casa si a intrat în altar, unde a îmbr ãcat vesmintele. 

Când l-au vãzut credinciosii, toti au început sã plângã. Slujba a fost emotionantã. Fiecare rugãciune înaltatã spre Dumnezeu de preotul care fusese schingiuit, umilit, groaznic si tuns de iudeo - bolsevici, si care acum credea cã slujeste pentru ultima oarã, era dogoritoare pânã la lacrimi. Fiecare vers din cãrtile sfinte, fiecare notã a rugãciunii cântate era un suspin. 

La ora douãsprezece, preotul trebuia sã se prezinte la biroul cercului de recrutare, pentru a fi din nou umilit si a fi trimis pe front ca soldat de rând. Credinciosii din parohia sa ar fi vrut sã-si salveze pe preotul lor, cu orice risc. Dar se putea? 

Din ziua aceea, pãrintele Ion, de la biserica Troita, a suportat toate umilirile fizice si morale, dar nu putea accepta sã tragã cu pusca asupra soldatilor români si a fugit rãtãcind pe câmpuri, pânã în ziua intrãrii armatelor românesti în Chisinãu. În ziua aceasta, câtiva credinciosi l-au adus acasa, pe brate. Preotul martir era grav bolnav si a trebuit sa fie internat în spital. 

Cobor de la biserica Troita, în timp ce soarele asfintea. Orasul se vede de aici, de pe acest deal, ca un jalnic tablou. Pe drum întâlnesc pe pãrintele de la biserica Ciuflea. Merg o bucatã de drum împreunã cu sfintia sa. 

- Mai ales suferintele de ordin moral pe care le-am îndurat, îmi spune pãrintele protoereu Ion Stoicov, au fost nemaipomenite. 

- Copiii evrei, începând de la sase ani, când vedeau un preot pe strada, se tineau dupã dânsul si cântau în cor, diferite cântece de batjocorã. Improvizau versuri murdare pe care mi le tipau în fatã. Ne apucau apoi de poalele reverendei si trageau de ea râzând si batjocorindu-ne. Aceste fapte se întâmplau de câte ori ieseam pe stradã. Nu puteai sã le spui nimic acestor pui de jidani care te batjocoreau ca la usa cortului, cãci erai imediat arestat. Copiii evreilor prindeau pe preoti de barbile albe si trageau de ele pânã le smulgeau firele. Le aruncau cu murdarii în fatã. Preotului Nagacevski i-au rupt rasa în bucãti pe strada Alexandru cel Bun, în centrul orasului Chisinãu. Dar care preot a scapãt de înspaimântãtoarele batjocuri ale copiilor evrei? 

Si totusi, au fost în Chisinãu câtiva preoti care au slujit timp de un an, în biserica în fiecare zi. Istoria are obligatia de a trece în rândul eroilor acestui neam si numele preotilor basarabeni care au stat de veghe lângã altare, plãtind cu viata lor, de atâtea ori. Cine va putea cuprinde vreodatã, în scris luptã si suferintele îndurate în anul acesta de preotul Guma, de la Chisinãu si de alti atâtia slujitori ai altarelor basarabene? 

În drum spre centrul orasului, întâlnesc un fost functionar care în ultimele zece zile stãtuse arestat în subsol, la spitalul de nebuni din Costiugeni. Acest spital de boli mintale, care e unul dintre cele mai mari din tarã, avea, la venirea rusilor în Basarabia, o mie de bolnavi. În timpul cutremurului, spitalul a fost grav avariat. Vreo sase sute de bolnavi, dintre cei a cãror stare era mai grava, au fost transportati la alte spitale din Rusia. Intre timp, doctorul Ciolca, directorul spitalului, vãzând cã se plãnueste sã i se reducã subventia din cauzã cã s-a micsorat numãrul bolnavilor, a fãcut un raport în care aratã cã spitalul a fost reparat. Tot în acest raport, desi clãdirea era distrusã în parte si nu mai era un loc unde sã se aseze un pat, a cerut sã i se trimitã înapoi cei sase sute de bolnavi. Cererea doctorului Ciolca a fost aprobatã. Peste câteva zile au sosit, transportati în vagoane de vite, mai mult morti decât vii, cei sase sute de bolnavi. Nebunii acestia, al cãror aspect te înspãimânta, fiindcã trãiau fãrã hranã suficientã si fãrã nici un fel de tratament medical, au fost adusi în curtea Spitalului Costiugeni. Loc în clãdire nu mai era nici pentru zece bolnavi, nici decum pentru sase sute. Asa ca nebunii au rãmas sã doarmã si sã zacã, sub umbra pomilor, sub cerul liber. Acolo a plouat peste ei în atâtea nopti, i-a bãtut vântul, s-au îmbolnãvit si mai grav si multi dintre ei au murit. In momentul retragerii armatelor sovietice, cei sase sute de bolnavi s-au vãzut liberi si au umplut câmpurile dimprejur. Unii din tre dânsii erau furiosi, capabili de orice violentã. Altii erau nebuni linistiti, care plângeau si se vãitau de se sfâsia vãzduhul de jale. Toti erau flãmânzi în ultimul hal, cadaverici de slabi si învesmântati doar cu o cãmase, din care curgeau zdrentele. 

Notez faptul acesta de mare dramatism, pentru ca din el se poate deduce starea de civilizatie a bolsevicilor. Nu i-am vãzut pe jalnicii nebuni rãtãcind furiosi, sau jelindu-se, flãmânzi si despuiati, ca niste ruine omenesti, prin lanurile de grâu si prin viile de la marginea Chisinãului de la Costiugeni, dar mi-i închipui. O, ar fi trebuit sa fie filmati acesti nebuni care umpleau dealurile de la marginea Chisinãului si sã fie trimis filmul în toatã lumea, ca sã se vadã regimul la care sunt supusi bolnavii în raiul bolsevic! 

O doamnã care trecea cu fiica ei, o fatã de saisprezece ani îmi mai dã câteva lãmuriri despre scoala comunistilor. 

Baietii învãtau laolaltã cu fetele. Asta, începând din clasa întâia si pânã în ultima clasa. Care era moralitatea în aceste scoli? Iatã ce-mi spune aceasta doamnã: 

- Fiicei mele, care sedea în bancã lângã un bãiat evreu, învãtatoarea tot evreicã si ea, îi spunea aproape zilnic. 

- Natasa, tu nu te iubesti cu colegul tãu de bancã? Fata se înrosea si pleca ochii în jos; elevii începeau sã râdã, dar învãtãtoarea continua: 

- De ce râdeti? Natasa, voi puteti sã vã iubiti, puteti sã vã cãsãtoriti, sã faceti un copil si aduceti si copilul vostru la scoalã, sã stea în bancã între voi. 

Râsul elevilor din clasã nu-l mai putea nimeni potoli acum. Invãtãtoarea care vorbise foarte serios, începea atunci o lectie aspr ã de educatie moralã, care se termina cu urmãtoarea poruncã data nevinovatilor scolari si scolãrite, care aveau între patrusprezece si saptesprezece ani: 

- Uniunea Republicilor Sovietice are nevoie de copii; de foarte multi copii. Deci, cãsãtoriti-vã între voi si faceti copii. ati înteles? Toatã clasa rãspundea în cor: 

- Am înteles... 

- Ce ati înteles? 

- Sã ne cãsãtorim între noi si sã facem multi copii, rãspundeau elevii si elevele, în cor, râzând cu hohote. 

Scena aceasta va fi mai usor de înteles si autenticitatea ei nu va mai fi tãgãduitã, dacã amintim ca învãtatoarele de la scolile din Basarabia abia stiau sã scrie si sã citeascã. Majoritatea dintre ele erau absolvente a trei sau patru clase primare. Alte învãtatoare, în fanatismul lor, voind sã se mãreascã visteria U.RS.S.-ului, spuneau copiilor: 

- În clasã la mine toti bãietii, indiferent de vârstã, trebuie sã învete a fuma. Cumpãrând tutun si tigãri, mãrim câstigurile statului. Si statul are nevoie de bani multi pentru armata. Deci sã nu mai gãsesc nici un baiat care nu fumeazã. Gânditi-vã cã ajutati statul si îi mãriti veniturile, cu fiecare tigarã pe care o aprindeti. 

Teoria, orice s-ar spune, poate fi utilizatã în cea mai grozavã comedie si satirã. Adevãrul e cã elevii de la sase ani începuserã a fuma pe strada si acasã, aruncând fumul în obrazul pãrintilor. Dacã vreunul din acesti pãrinti încerca sã opreascã pe copil de a fuma, atunci învãtãtoarea îl dãdea pe mâna autoritãtilor politienesti sub motiv cã saboteazã statul. Acelasi fapt, cu învãtãtoarele care obligã pe copii sã fumeze l-am întâlnit si la sate. 

Dar educatia în scoalã se continuã si cu alte lectii. Copiii erau învãtati sã spioneze pe pãrintii lor, si sã raporteze învãtatorilor tot ce fac. 

- Dacã pãrintii vostri se închina, dacã au icoane ascunse sau dacã vi se pare vouã cã ei sunt dusmani ai comunismului, sau au deprinderi burgheze, sã ne înstiintati imediat pe noi, spunea învãtatorul, copiilor. 

Ca sã-i cucereascã si mai mult, învãtãtorii cereau copiilor sã le aducã la cunostintã de câte ori vor fi mustrati sau trasi de urechi de pãrinti. O observatie si o palma data de tata sau de mama, copilului, se pedepsea foarte aspru (bineînteles cã pentru a fi pedepsit cã si-a certat copilul, pãrintele trebuia sã fie român). Se ajunsese pânã acolo încât, în fiecare familie, pãrintii se fereau de copii ca de vrãjmasii lor si copiii îsi terorizau pãrintii1: 

- Tata, sã stii cã am sã-i spun învãtãtorului cã mi-ai dat o palmã si vei fi condamnat la trei ani de închisoare, dacã nu îmi dai o rublã. 

- Dar nu ti-am dat nici o palmã, spunea, nu fãrã teamã, pãrintele copilului. 

- Parcã e nevoie sã mi-o dai... rãspundea obraznic, asa cum era învãtat, copilul. E de ajuns ca eu sã spun tovarãsului învãtãtor cã m-ai bãtut. El are sã mã creadã pe mine si nu pe tine. Asa cã dacã nu îmi dai rubla pe care ti-o cer, intri la puscãrie sau pleci în Siberia. 

O parte din copii erau primiti în scolile de pionieri. In aceast ã scoalã se intra din prima clasã primarã. Copilul trebuia sã dea o declaratie prin care îsi lua angajamentul cã nu va crede în Dumnezeu, nu va avea milã, nu va fi blând, si alte nenumãrate angajamente din acestea. Ce iesea din acesti copii, s-a vãzut. Am vãzut, vorbind cu prizonierii, ce se alegea din ei si care erau roadele acestei educatii. Oamenii devin roboti si animale. Cãci acesta este idealul de om pentru bolsevici, robotul! 

Pregãtindu-mã de plecare din Chisinãu, aud vorbindu-mi-se despre ultimele filme sovietice care au rulat în acest oras. 

Unul dintre filmele cãruia i s-a fãcut o reclamã grozavã a fost Na Dunae (Pe Dunare). Erau reprezentate în acest film scene grozave si grosolane, insulte la adresa României si a neamului românesc. Întregul film voia sã înfãtiseze retragerea trupelor românesti din Basarabia. Imi povesteau si tinerele din Chisinãu, cã au plâns cu hohote si-si muscau mâinile de durere, când vedeau halul grosolan în care ne era batjocoritã tara. 

Intregul film era croit din minciuni si înscenãri, ca aceea cu trenurile de arestati care sunt întâmpinati în U.R.S.S cu flori si cu discursuri. Si, fiindcã a venit vorba despre retragerea trupelor românesti din Basarabia, anul trecut, notãm una dintre cele mai odioase crime pe care o cunoaste istoria. 

Intr-un sat, ostasii nostri, sosind obositi, au cerut apã. Erau multi si li s-au adus sase cãldãri pline cu apa rece. Acolo sedea un grup de evrei care au turnat în fiecare cãldare sodã causticã. Soldatii nostri au fost otrãviti atunci, bând sase cãldãri cu sodã causticã. 

Acesta este însã, numai unul din actele criminale sãvârsite de evrei în ziua retragerii trupelor noastre din Basarabia. L-am notat fiindcã el ar fi trebuit sã nu lipseascã din filmul bolsevic Na Dunae. 

Voi putea oare descrie bucuria pe care o aveau în ochi, Românii rãmasi la Chisinãu sub jugul bolsevic, atunci când povesteau cum ascultau emisiunile de la Radio Bucuresti. 

- Niciodatã nu ne-am iubit mai fierbinte limba si tara, decât în acest an, ne spun pretutindeni Românii basarabeni. 

Bolsevicii au observat acest fapt si înainte de a pleca, ne spuneau cu ciuda: 

- Noi sovieticii v-am fãcut pe voi basarabenii mai buni Români, decât v-ar fi putut face România într-o sutã de ani. Noi v-am fãcut sã vã iubiti tara cu atâta dogoare, cum n-ati iubit-o niciodatã si nu aveati s-o iubiti dacã nu treceam noi pe aici. 

Trec din nou pe strãzile Chisinãului. Nu stiu dacã mai existã în vreun oras atâtea biserici si toate au fost devastate. Imi aduc aminte de o paginã din istorie: nu e prima oarã când rusii ard si devasteazã bisericile moldovenesti din Basarabia. 

Iatã ce scria în anul l908, cunoscutul om politic al Rusiei, N. N. Durnovo: Arhiepiscopul Pavel, sosit la Chisinãu si instalându-se în eparhia Chisinãului si Hotinului a gãsit încã pe la 1863, biserici moldovenesti în numãr de 773. Din aceste biserici moldovenesti strãvechi, dânsul a închis 330 si n-a lasat decât 443 în care a orânduit sã se slujeascã serviciul divin în limba rusã. Toate cãrtile bisericesti moldovenesti, tipãrite cu litere chirilice, le-a adunat de prin mãnãstiri si biserici la Mitropolia din Chisinãu, si aici arzându-le în curgerea de sapte ani, a încãlzit sobele mitropoliei cu sfintele evanghelii, psaltiri si apostoli de o raritate netãgãduitã bibliograficã. 

Acest fapt de un vandalism sãlbatec este astãzi din domeniu istoric. Asfel cã astãzi poporul moldovean din Basarabia, care nu pricepe o boaba din limba rusã ori slavã, nu posedã decât crâmpee din cãrtile bisericesti ce au mai rãmas, pe ici pe colo în mâinile crestinilor particulari. 

Poporul moldovean din Basarabia, multumitã rusificãrii, este transformat în niste hoarde de robi muti si ignoranti, care nu stiu nici carte, nici rugãciuni cãtre Dumnezeu. Acestor oameni le este interzis de a învãta limba pãrinteascã, le este oprit de a se ruga în limba pãrintilor lor. 

In curgerea unui secol, mii si mii de hectare de pãmânt s-au dat rusilor, bulgarilor si colonistilor germani, cu singurul scop de a sili pe moldoveni, autohtoni în aceastã tarã, de a pãrãsi pãmântul lor de bastinã, si chiar în anul 1908 sunt pornite în Siberia 885 familii moldovenesti, pentru a coloniza acolo pãmânturile înghetate din aceastã parte a imperiului rusesc. 

Dar dacã atunci au trebuit sapte ani pentru a arde c ãrtile de rugãciuni în limba moldoveneascã, cu care preasfintitul arhiepiscop dãduse porunca sã se încãlzeascã sobele mitropoliei, apoi bolsevicii le-au distrus într-un singur an. Si distrugerea fãcutã de ei este de o sutã de mii de ori mai sãlbaticã decât aceea comisã de crudul arhiepiscop, în anul 1863. 

In anul acesta de stãpânire bolsevicã, a fost scos afarã din biserici si ars, tot mobilierul sfintelor lãcãsuri. Dupã ce ostasii pãgâni au cules cu briceagul podoabele de aur si de argint ale icoanelor, ale vesmintelor, ale cãrtilor si ale mitrelor episcopale, le-au aruncat în foc. Gãsesc din când în când la câte un tãran, câte un ciob de icoanã. 

- Am scapãt-o din mâinile pãgânilor, spun tãranii basarabeni, sãrutând jumãtatea sau sfertul de icoanã pe care l-au tinut ascuns în fundul lãzilor, sau în poduri. 

Acum, înainte de plecare, caut sã fac un bilant al distrugerilor sãvârsite de bolsevici la Chisinãu. Dar nu-i cu putintã. A fost distrus aproape tot ce era de pret în acest oras. Fabricile, magazinele, morile, toate clãdirile din centru, scolile, gara, tramvaiele, totul a fost ars, distrus cu dinamita, devastat. 

Trec pe strada Alexandru cel Bun; aceastã stradã impresionant de largã, pe care poate face sarja un escadron de cavalerie, cum spunea odatã domnul colonel Bralescu, este acum strãjuitã de o parte si de alta numai de ruine. Casele acelea mari, spatioase, care nu erau fãcute din cãrãmidã, ci din piatrã moale, de calcar, care se tãia cu ferãstrãul în carierele de la marginea orasului, au fost transformate în vetre pustii de scrum si de cenusã. 

Ce destin sfâsietor a avut acest oras. La început, Chisinãul existase acolo unde este astãzi bariera Sculeni si asa zisul Chisinãu Vechi. Au venit asupra lui urgiile si focul si orasul s-a mutat mai sus, ridicându-se pe deal. Centrul era acum pe unde se aflã strada Haralambie, care se chema Strada de Aur, fiindcã locuiau pe ea zarafii si bogãtasii. Dar centrul orasului s-a mutat si de acolo, ridicându-se mai mult pe deal. În ultima vreme, centrul Chisinãului era pe str. Alexandru cel Bun, pe care se afla Soborul, unde se aflau clãdirile tuturor institutiilor, marile magazine, teatrul, cinematografele, grãdinã publicã ... 

Se vede însã cã ursitoarele au sortit acestui oras sã-si mute mereu vatra. Acum, strada Alexandru cel Bun este atât de distrusã, înca în luptã pentru dezrobirea Chisinãului? Gândul cã vreunul dintre ei ar fi murit pentru dezrobirea orasului copilariei si al adolescentei noastre, ma înfioarã. Si încep sã-i strig cu glas tare, de acolo din mijlocul ruinelor, dup ã cum erau scrisi în catalogul scolii, ca sã vãd dacã mai sunt în viatã. 

- Buruianã Gheorghe!... Busuioc Ioan!... Creangã Vasile!... Cozac... Si strig asa, tot catalogul cu voce tare. Ecoul revine de departe si se prinde de movilele negre, dintre care multe mai fumega încã. Întreb la sfârsit: 

-Sunteti cu totii în viatã?... 

Dar nu-mi rãspunde nimeni. Undeva, pe aproape, se aud împuscaturi de arma. Desigur cã sunt tot evreii, care trag de undeva, din case, în ostasii si în ofiterii nostri. 

 

TIGHINA: ARD LUMÂNÃRI CA LA MORTI PENTRU O FEMEIE VIE 

 

Am ajuns în Tighina aproape de searã. Tot drumul pânã aici mi-au suierat pe deasupra capului, obuzele: rusii bat fãrã contenire de pe malul celãlalt al Nistrului. Artileria noastrã rãspunde. Si, suierând, obuzele se întretaie drumurile în vãzduh. Din când în când, bat si mitralierele. Nervii ne sunt încordati: în orice clipa un obuz poate s ã cadã lângã noi, sau ne pot nimeri gloantele care suierau ascutit prin vãzduh. Totusi continuãm drumul. 

Calea aceasta de la Chisinãu la Tighina se facea înainte, cu trenul, într-o orã. Noi o parcurgem, pe drumurile de pãmânt desfundate de ploi, în aproape o zi. Linia feratã a fost complet distrusã de bolsevici. Privesc sinele: sunt smulse de pe traverse si îndoite, parcã ar fi fost de cauciuc. Ne întrebãm: cu ce au putut bosevicii smulge sinele de cale feratã si cu ce le-au distrus îndoindu-le în chipul acesta? Desigur cã au venit masini speciale. O masina din acestea trebuie sã fi fost formatã dintr-un cleste puternic, de otel, care era tras de o locomotivã. Clestele prindea sinele, le smulgea de pe traverse, apoi le îndoia ca pe niste serpi. Podurile de cale ferata sunt aruncate în aer. Terasamentul este distrus cu dinamita, în cele mai multe locuri. 

Nu facem nici un popas în satele prin care trecem. Intâlnim însã, pe tot parcursul, de o parte si de alta a drumului, pierduti în lanurile aurii de grâu, tãrani care secera. Deasupra lor suierã gloantele. Din când în când se sparg pe undeva, pe aproape, obuzele. Tãranii secera înainte. 

Deasupra Nistrului, soarele, care e înãltat la amiazã, dogoreste cu putere. Vãzduhul este înfierbântat de dogoarea amiezii, e necontenit sfâsiat de suierul obuzelor. Alteori, în pauzele tunurilor, vãzduhul e zdrentuit parcã, de gloantele mitralierelor. Trec atât de jos gloantele, cã de câte ori le auzim suierând, ne plecãm capetele. 

Suntem aproape de o fântânã si ne oprim: într-o cãrutã de tarã, trasã de doi cãluti mici si slabi sunt adusi de pe câmp doi tãrani rãniti si un mort. O femeie udã fruntea rãnitilor cu apã rece, pe care o scoate din put un b ãiat de vreo treisprezece ani. Sunt acolo în imensitatea câmpului numai ei: femeia si copilul lâng ã cãruta în care se aflã mortul si cei doi rãniti. Cailor le este sete si întind boturile spre gãleata cu apa. Dar bãiatul duce cãldarea pe marginea cãrutei, aproape de capul rãnitilor, spunând cailor: 

- Lasã cã vã dau si vouã, vã dau... 

Femeia îsi înmoaie mâna în gãleatã si ia apa în pumni, scurgând-o pe fruntile dogorite de arsitã ale rãnitilor. Pe urma îsi înmoaie basmaua în apã si leagã fruntea unuia dintre tãrani. Mortul este învelit cu un tol si nu îl vãd. Cei doi tãrani sunt însã foarte tineri si au fetele palide. Bãiatul care scoate mereu apã, fiindcã gãleata este spartã si toatã apa curge pe jos, îsi sterge acum fruntea si duce cãldarea spre botul cailor. Caii beau pe nerãsuflate, bãgând amândoi boturile în gãleatã. Deasupra suierã iar un obuz. si soarele arde, arde cumplit, înfierbântând tãrâna... 

Acesti plugari, dintre care unul este mort, iar ceilaiti zac lâng ã dânsul, rãniti, secerau grâul pe ogorul de lângã Nistru. S-a spart lângã ei un obuz. Întreb: 

- Pãi, de ce ati iesit pe câmp, dacã ati vãzut ca suierã deasupra voastrã gloantele si obuzele? 

- Se scutura pâinea..., îmi rãspunde bãiatul, ducând sub botul cailor alta gãleatã cu apã. 

Trecem mai departe. Undeva, aproape de inima, imaginea acestor tãrani ne dogoarã pieptul. 

La Tighina nu întâlnim nici un om pe strãzi. Toti sunt în adãposturi. Numai tãranii nu au intrat în adãposturi, pe tot cuprinsul drumului. Ei au rãmas, în dogoarea arsitei si sub ploaia gloantelor, pe câmpuri, ca sã-si secere pâinea. 

In ultima vreme, bolsevicii îsi fãcuserã obiceiul de a trage de pe malul celãlalt, vânând cu mitraliera pe tãranii de pe ogoare. Totusi, plugarii basarabeni, care îsi au ogoarele pe lâng ã Nistru, nu si-au încetat secerisul. Numai când sângele începea sã le curgã peste snopul de grâu, înrosindu-i aurul spicelor, numai atunci lãsau secera din mânã. Ei înfruntau ploaia de gloante cu seninatatea cu care înfruntau grindina. Si, vorbind cu ei, nu am putut pricepe taina care îi aducea pe ogoare cu riscul vietii. Ei stiau atât, cã e vremea când grâul trebuie secerat si cã sunt datori sã-l secere. Astfel e pãcat, cã se scuturã pâinea... 

Dupã informatiile aduse de refugiati, marea masã a armatelor bolsevice s-a retras mult dincolo de Nistru. La comandament aflu cã în noaptea aceea se va face o incursiune pe teritoriul inamic. Iau autorizatia de a trece si eu Nistrul, împreunã cu grupa care va porni sã cerceteze pozitiile vrãjmasilor. 

- Va fi o incursiune foarte grea. Bãietii sunt pregãtiti sã se jertfeascã, îmi spune comandantul regimentului de Vânãtori, care a cucerit Tighina. 

Dar eu sunt hotãrât sã iau parte la aceastã trecere a Nistrului, cu bãrcile. Între timp, a sosit în oras si locotenentul Cantuniari, seful echipei cinematografice, împreunã cu doi operatori. Trecerea Nistrului, de cãtre echipa care face incursiunea, va fi deci si filmatã. 

Grupa care urmeazã sã treacã dincolo s-a format. Acum, fiindcã e târziu, ostasii se aseazã la masã. In curtea cazãrmii e târziu, ostasii se aseazã la masã. In curtea cazãrmii se lasã o liniste gravã, solemnã. Nu e nici o luminã nicãieri. Toti vorbesc în soaptã. Nu stiu pentru ce nimeni nu vorbeste cu glasul tare. Probabil e obisnuinta de pe front. Cei mai multi dintre ostasi se pregãtesc sã doarmã afarã, între tufele de cuisoare si de vie sãlbaticã. 

E o noapte calma cum n-am mai vãzut de mult. Stau la o masã si asteptãm sã ni se aducã niste caise pe care le-am pus la gheatã. Aceste caise vor constitui singura noastrã mâncare în seara asta. In oras nu e pâine, nu se gãseste apã, nu se gãseste nimic, niciun fel de aliment. Caisele sunt în schimb de o frumusete rarã, mari cât merele si au culoarea aurului vechi. Crengile caiselor, a nenumãratilor caisi din Tighina, si din satele din jur, se rup de bogãtia roadei. Un ostas a procurat câtiva bulgãri de ghiatã pe care nu stiu unde a putut sa o gãseascã în orasul devastat si ars, asa cã – în afarã de foamea nostrã, frumusetea caiselor pe care le-am aranjat noi cu mâinile noastre în gãleata cu ghiatã, - ne fãcea sã ne gandim mereu la ele si sã ne lase gura apã. Vor fi cele mai bune caise pe care le-am mâncat vreodatã, sunt sigur de asta, îi spun locotenentului Cantuniari. De le-ar aduce mai repede, rãspunde dânsul. Apoi tãcem cu totii si rãmânem cu privirile pierdute în golul calm si nemãrginit al noptii. Vin caisele si gheata, îi spun locotenentului. 

Deabia a plecat ostasul si de undeva, de pe malul celãlalt al Nistrului, au început sã batã cu furie tunurile. Pe urmã au început mitralierele. Presimt cã o sã se întâmple ceva deosebit. O clipa, gândul îmi zboarã de la caisele asezate în gheatã. Poate nu le va mai mânca nimeni. Impuscãturile se înmultesc. Vãzduhul e zguduit de rabufnelile tunurilor, de suierul sinistru al obuzelor si de rãpãitul mitralierelor. 

Ofiterii de garda care, sedeau cu noi la masã s-au ridicat fãrã sã spunã un cuvânt si au alergat la posturile de comandã. In toatã cazarma au urmat câteva minute de forfotealã, de miscare mutã, apoi toti oamenii au trecut la posturile lor, pãrãsind paturile si colturile unde se culcaserã. Toatã lumea era echipatã cu casca pe cap, cu arma în mâna si cu incingãtoarea cu cartuse. Dupã vreo jumãtate de ora, timp în care nimeni dintre noi nu a întrebat nimic, am început a ne arãta curiozitatea.  Ofiterii regimentului, ai cãror oaspeti eram, nu ne puteau spune nimic. Nu stiau nici ei nimic. O întrebare, care se citea pe fetele tuturor, era: 

- Vor încerca oare Rusii sã recucereascã, în noaptea asta, Tighina? 

Deocamdatã, orice rãspuns, cât de vag, era imposibil de dat. Nu auzeai decât rãpãitul, din ce în ce mai des, din ce în ce mai violent, al mitralierelor. Suierau obuzele pe deasupra orasului, pe deasupra capetelor noastre. Parcã inamicul ar fi fost aici, la câteva sute de metri. Si pe malul celãlalt se aflã ei. Ce voiau sã facã? Voiau sã recucereascã oare, prin surprindere orasul pe care-l pierduserã cu o zi mai înainte? Urmeazã, în aceastã atmosferã de încordare, în care nimeni nu stia nimic, o clipa de destindere: 

- A sosit ofiterul cu informatiile si vorbeste cu comandantul regimentului, ne spune sublocoterientul Filimonescu. 

Dar nici dupã plecarea ofiterului cu informatiile, care nu a stat la comandant decât vreo câteva minute, nu aflãm nimic. 

La toate colturile cazãrmii au fost asezati ostasi cu mitralierele. Important este sã stiam ce se petrece în Cetate. Locul de trecere peste Nistru, punctele de observatie, cel mai înaintat loc al orasului, toate sunt în Cetate, în vechea cetate a Tighinei. 

Rusii bat acum mai violent în Cetate. Parcã bat numai Cetatea. Timpul trece. Iatã de la începerea rãbufnelilor zguduitoare ale tunurilor, si de la tragerea primelor salve de focuri, a trecut aproape o ora. Pe urmã au trecut douã ore, douã ore si jumãtate. Tragerea de pe malul celãlalt devine din ce în ce mai insistenta. Nu putem afla de nicãieri nimic. Comandantul si ofiterii regimentului sunt tãcuti si misteriosi. Intr-un târziu, dându-mi seama cã nici incursiunea care trebuia sã se facã în zorii zilei, pe la orele trei, nu va mai avea loc, mã hotãrãsc sã plec si sã mã culc. 

- Nu are nici un rost sã-mi ucid nervii în tensiunea asta, spun eu locotenentului Cantuniari. 

Si, cum nu sunt de nici un folos dacã stau de veghe la aceasta masã, pornesc spre camera în care mi-am lasat bagajele, închid obloanele, mã dezbrac si adorm. Casa se zguduia de bubuiturile tunurilor. La teama cã în cursul acelei nopti, Rusii ar încerca sã între în Cetate si cã m-ar putea lua prizonier din pat, mã consolez gândindu-mã cu vorbele sublocotenentului Filimonescu, care mi-a spus la plecare: 

- Poti sã dormi linistit, nu se va întâmpla nimic exceptional. Dealtfel, foarte curând, poate într-o ora, ne vom culca si noi si se vor culca si Rusii, pe malul celãlalt. 

De la aceasta scurtã convorbire a trecut însã aproape o ora si, dupã cum se vede, nici Rusii si nici ai nostri nu au intentia sã se culce. Tunurile si mitralierele bat cu furie. Peretii parcã vor sã se darâme. Cum nu am dormit deaproape douã zile deloc si am trecut prin emotii puternice, nervii obositi cedeazã somnului. 

M-am desteptat în timp ce soarele arunca în ferestre o vãpaie rosie. Mã uit la ceas: e patru fãrã un sfert. In vreme ce mã îmbrãcam cu grabã, arunc o privire pe fereastra: oare, nu au intrat Rusii în Tighina? Pe strada nu e însã nici un om. Absolut nici un om. Pornesc spre cazarmã. Tunurile si mitralierele bat mai puternic decât astã noapte! Oare toatã noaptea au bãtut asa? Cum am putut dormi atunci? De-abia am ajuns în fata cazãrmii si din urma mea a sosit o masinã camuflatã cu crengi verzi de cais. Obrajii tuturor ofiterilor, care s-au apropiat de masina, s-au întunecat. Au devenit pãmântii. Nimeni nu scotea nici o vorba. Sublocotenentul Filimonescu avea ochii plini de lacrimi. 

Aflu ca o grupã a încercat, pe la orele douãsprezece noaptea, sã facã din Cetate o incursiune pe teritoriul inamic, pentru a vedea ce plãnuiesc vrãjmasii. Bãrcile de cauciuc au fost desprinse în tacere si ostasii luaser ã loc, în ele. Iatã: o barcã, prima dintre ele, în care se afla sergentul Grigore Radu si încã un ostas, s-a desprins de lângã malul cetatii si a început sã spintece apele mâloase ale Nistrului, care se amestecau în murmurul lor cu umbrele întunericului si ale noptii opace. A douã barcã, în care se aflau alti doi ostasi, s-a desprins si ea de mal, lasându-se usor în voia apelor. In timp ce barca sergentului Grigore Radu atingea malul drept al Nistrului, iar a douã barcã trecuse de jumãtatea apei, a treia barcã s-a desprins în liniste de malul nostru. Atunci s-a produs însã, un fapt, care desi era de asteptat, te fãcea sã te cutremuri. Rusii au descoperit bãrcile care treceau dincolo si au început a trage cu furie în ele. Prima si a douã barcã ajunseserã pe malul celãlalt. Cei patru ostasi, în frunte cu sergentul Grigore Radu, s-au camuflat în desis, cu mitralierele gata de tragere. Barca a treia, care abia se desprinsese de mal, s-a întors înapoi. Era clar cã incursiunea nu se mai poate face, fiindcã am fost descoperiti de inamic. 

Cei patru oameni, care se aflau pe malul Nistrului, trebuiau îns ã adusi înapoi dar pentru împlinirea acestui fapt era nevoie de o muncã grozavã. 

Capitanul Ghedeon, care se afla pe mal si dirija incursiunea, a început pregãtirile pentru aducerea celor patru oameni înapoi. Dar Rusii bãteau cumplit. Gloantele vâjâiau fãrã de numãr deasupra capului. Se spera, totusi, ca în timp de o orã, cei patru oameni care trecuserã, sa fie adusi înapoi. Pe malul celãlalt sergentul Grigore Radu si ostasii lui, dupã ce si-au sãpat adãposturi, au început sã mângâie mitralierele, spunând, jumãtate prin vorbe, jumate prin gesturi, capitanului Ghedeon, de pe malul nostru: 

- Lãsati, domnule capitan, cã nu ne iau ei prizonieri!... Nu s-au nãscut încã Rusii care sã ne poatã face pe noi prizonieri. 

Si totusi, ostasii acestia se aflau pe teritoriul inamic, inconjurati. În cetatea Tighinei, capitanul Ghedeon dãduse ordine clare: 

- In orice mod, cei patru oameni trebuiesc adusi înapoi. 

Dar de-abia a rostit aceste porunci si unul din gloantele, din nenumãratele gloante care sfâsiau vãzduhul, suierând pe deasupra capetelor, a lovit pe capitanul Ghedeon în piept, intrându-i prin umãrul drept, ricosând si iesind prin partea stânga a pieptului. La câteva clipe, a fost rãnit si plutonierul Câra. Rãnitii au fost transportati la spital. Masina cu care erau dusi ei, a oprit însã o clipã în fata cazãrmii. Când l-a vãzut pe cãptanul Ghedeon rãnit, sublocotenentul Filimonescu a început sã lãcrimeze. Ceilalti ofiteri s-au întunecat. Noi, desi nu-l cunoscusem decât în ajun pe capitanul Ghedeon, simteam cã ni se umezesc genele. Era un ofiter exceptional. Intreb: 

- E grav?... 

Toti ridicau din umeri. 

- Operatorul meu a trecut dincolo? Se afla între cei patru oameni pe teritoriul inamic? a întrebat locotenentul Cantuniari. Nu putea sti nimeni. 

Operatorul Stefan Dominicovski e un pasionat al profesiei si nu e ra exclus ca sã fi trecut dincolo, cu prima sau a douã barcã, pentru a filma incursiunea pânã în cele mai mici amãnunte. 

Pornim spre Cetate. Nu spunem nici un cuvânt. Inimile ne bat puternic. Operatorul Otto si-a luat aparatul de fimat si merge lângã noi grav. Se gândeste oare la scenele pe care le va avea de filmat? Se gândeste la colegul sãu care probabil se afla pe teritoriul inamic? Nu stiam. 

Mergem însã foarte repede. Aproape fugind. Tot trupul ne e leoarcã de sudoare. Pe frunte curg broboane mari. Si alergam mereu spre Cetate. In jurul nostru se sparg proiectilele. Pe deasupra capetelor noastre suier ã necontenit gloantele. 

De la iesirea din oras, si pânã la intrarea în Cetate strãbatem câteva sute de metri pe o sosea plantatã de o parte si de alta cu copaci înalti si umbrosi. Prin crengile lor gloantele suierã rupându-le frunzele. Intrãm în Cetate. Curtea este spatioasã ca un parc. Strãbati sute de metri printre aleile de flori si printre ruinele cenusii care poart ã pe ele pecetile istoriei, pânã pe malul Nistrului. 

Din clipa în care intram pe poarta de piatra a cetãtii, gloantele încep sã suiere mai aproape de noi. Un proiectil se sparge la doi pasi. Ne culcãm la pãmânt, apoi, când praful si bucãtile de piatra aruncate de explozie se astern, ne continuam drumul spre malul Nistrului. Proiectile se sparg mereu în apropiere de noi. Ne facem cruce si inaintãm. 

În fundul cetãtii, chiar pe malul Nistrului, camuflati în spatele zidurilor care au apãrat cu piepturile lor de piatrã atâtea generatii de ostasi moldoveni, soldatii nostri trag cu mitralierele, cu armele si cu tunurile acelea mici, spre malul celãlalt. 

Când ajung la zece pasi de ei, le vãd obrajii îmbujorati, sudoarea le curge de pe frunte în siroaie. Unii carã cartuse si proiectile, ceilalti tintesc si trag fãrã contenire. Sunt în total vreo treizeci, patruzeci de soldati. Toti sunt înfierbântati de luptã. Luptã cu toatã inima cu toatã viata lor. Ochii sclipesc dogoritori. Toti par unul, în acest efort, în aceast ã încordare formidabilã care este lupta. Niciodatã nu am vãzut pânã acum, stând aproape de ei, soldati care luptã. In jurul lor proiectilele si gloantele sfâsie vãzduhul. Totusi ei nu le vãd. Nu se gândesc la ele. Sunt înfierbântati de dogoarea luptei si parc ã toti sunt convinsi cã gloantele nu-i vor atinge. 

Mã apropii mult. Aproape de mitraliera aud pe subofiter strigând. 

- Gata!... 

Nu am înteles ce vrea sã spunã. Ostasii au luat însã mitraliera în spate si au început sã se retragã. Si celelalte grupuri prind a se retrage, tãcute, ostenite de grozavul efort al luptei. Peste câteva minute împuscãturile de pe malul nostru au încetat. 

- Cei patru oameni au fost adusi înapoi, au fost salvati!... îmi spune locotenentul Cantuniari, care se informase la un alt grup de mitralierã. 

Începem sã ne retragem si noi. Dar când privim împrejur, ne dãm seama ca toatã armata noastrã s-a retras din Cetate si am rãmas acolo numai eu cu locotenentul Cantuniari. Pe malul celãlalt, la inamic, împuscaturile au amutit o clipa. Pe urmã au început iarãsi cu furie. 

- Ne-au descoperit si trag acum în noi! Într-adevãr, proiectilele se sparg numai în jurul nostru. Gloantele vâjâie deasupra urechilor noastre, în buchete. Ne culcãm la pãmânt: un proiectil cade la trei pasi de mine si tand ãrile lui îmi zboarã pe deasupra capului. Vrem sã ne ridicãm. Dar de-abia schitãm gestul acesta si un nou proiectil se sparge la un metru în fatã. Tãndãrile si bucãtile de piatrã trec peste noi. Ne acoperã un nour mic de praf si de fum. Pentru a douã oara, încercam, a ne ridica si a face câtiva pasi. Dar bolsevicii se vede ca ne-au pus gând rãu, fiindcã nu mai trag acum decât asupra noastrã. Numai asupra noastrã. 

- Domnule locotenent, nu credeti cã ne coplesesc bolsevicii cu atentia pe care ne-o dau, stricând atâtea munitii pentru noi? încerc eu sã glumesc, dar un alt proiectil se sparge la vreo dou ãzeci de pasi si face sã ne disparã gluma de pe buze. 

Intrãm între zidurile cetãtii. Acum suntem la adapost. Gloantele si proiectilele se sparg în zidurile de piatra. Totusi mã gândesc: dacã Rusii încearcã sã facã o incursiune în cetate, atunci ne pot lua ca din oalã. Si ne hotãrâm sã plecãm. 

Cum iesim afarã din adapost, proiectilele încep din nou sã se spargã lângã noi. Pânã la poarta cetãtii mai avem de mers câteva sute de metri. Nu speram sã-i facem însã. Este exclus sã nu ne nimereascã vreun gloante sau vreun proiectil, dacã vor trage cu furia cu care trag acum. Ne culcãm la pãmânt si asteptãm sã se rãreascã tragerea. Dar rusii nu au de gând sã ne slãbeascã nici mãcar o clipã. Ne gândim sã ne adapostiam iarãsi. Dar dacã în cazul acesta avem sigurantã contra proiectilelor si a gloantelor, nu ne-am simti la fel de bine dacã bolsevicii ar face o incursiune în cetate. 

Si iarãsi, la gândul cã am putea fi fãcuti prizoieri, iesim din adapost si ne continuam retragerea spre poartã. De data asta, un proiectil s-a spart exact lângã mine. Zgomotul, fumul si praful, ca si smucitura pe care am simtit-o m-au ametit. Când mã ridic de jos, vãd cã-mi curge sânge din mâna stânga. Totusi nu e o ranã serioasã. Mai mult o sgârieturã. Acum suntem hotãrâti sã iesim din Cetate, cu orice pret. Locotenentul Cantuniari îmi împrumutã batista lui, cu care îmi leg mâna si pornim spre poartã. Trecem aproape în fuga, fãrã sã ne mai adãpostiam undeva. Si iatã-ne ajunsi la iesirea din Cetate. 

Mi-aduc aminte acum cã înainte de a pleca din Bucuresti, într-o searã, i-am spus avocatului C. Zlotescu, " la revedere". Apoi am tresãrit, puteam spune la revedere? Ne vom mai vedea? Si iatã, am fost la un pas de moarte. 

Acum, când ne oprim sub zidurile portii pentru a ne sterge sudoarea de pe frunte si a r ãsufla putin, un proiectil se sparge chiar deasupra noastrã, pe poartã. De data asta suntem însã la adapost. 

Pe drum spre oras, ne întâlnim cu cei doi operatori care veneau sã vadã ce s-a întâmplat cu noi. 

- Au trecut douã ore de când ati plecat si eram îngrijorati. 

- Nu ni s-a întâmplat nimic, rãspunde cu acelasi sânge rece pe care l-a avut tot timpul, uimindu-mã, locotenentul Catuniari. 

La cazarmã gãsim caisele pe care le pusesem cu o seara mai înainte la gheatã. E drept ca gheata se topise, dar caisele erau cum nu se poate mai gustoase. Cei patru oameni, care au stat o jumãtate de noapte pe malul rusesc, glumesc: 

- Domnule sublocotenent, de un singur lucru îmi pare rãu: cã nu ne-au lãsat în pace, spune sergentul Grigore adicã, as fi avut gust sã aduc un cocos de dincolo si sã-l facem ciorbã... Dar tot am sã-l aduc eu odatã... 

In timpul acesta, aflu cã bolsevicii au tras în timpul noptii asupra unei biserici de la marginea orasului, spargând altarul. Aceastã bisericã este aceea la care slujeste pãrintele Fotescu, singurul preot care a mai rãmas în orasul Tighina. Toti ceilalti au fost luati de bolsevici si ucisi sau deportati. 

In ziua retragerii bolsevicilor din Tighina, când bandele din batalionul de distrugere dãdeau foc orasului, trãgeau în populatie si devastau casele si magazinele, pãrintele Fotescu slujea la biserica, sfânta liturghie. Slujea în bisericuta aceasta de pãmânt în care au tras asta noapte cu tunurile. 

Tot acum aflu cã ultimul deportat din Tighina a fost un om de vreo saptezeci de ani, batrânul Galateanu care nici nu vedea. Era orb. Bolsevicii l-au ridicat de acasã în ziua retragerii lor si l-au dus dincolo. 

În seara aceasta voi pãrãsi Teghina. Inainte de a porni la drum, as vrea sã mã odihnesc putin. Descopãr însã cã cineva mi-a furat pãtura cu care mã înveleam. Incep sã o caut pretutindeni, dar în van. Iesind în curte gãsesc o femeie strãinã, care voia sã între în casã pe usa de la bucãtãrie. Prezenta ei acolo, si mai ales cã era clarã intentia ei de a intra în casã, mi-a dat de bãnuit cã dânsa mi-a furat pãtura. Si i-am spus, fãrã sã o mai întreb dacã ea este autoarea furtului sau nu: 

- Sã te duci imediat sã-mi aduci pãtura pe care mi-ai furat-o... De ce ai intrat în casã? 

Femeia nu stia bine româneste, dar s-a fãcut palidã, apoi obrazul i s-a albit de emotie. A ghicit ca e vorba de pãturã si citea în ochii mei mânia. 

- O aduc îndatã...îndatã..., a bolborosit ea. Peste câteva clipe s-a întors cu pãtura în brate. 

Dupã ce am luat-o m-am dus împreunã cu operatorul acasã la dânsa, ca sã vãd dacã nu mi-a mai furat si alte lucruri. 

Femeia locuia în douã cãmãrute, într-o curte întunecoasã, împreunã cu mama ei, o batrânã bolnavã, si doi copii. Cu ocazia acestei vizite, aveam sã-mi dau seama câta teroare a exercitat asupra populatiei, regimul bolsevic. 

Intrând în curte, cei doi copilasi si batrâna plângeau, frângându -si mâinile de durere. Într-un sfesnic vechi ardeau douã lumânãri. La început nu puteam sã mã dumiresc despre ce este vorba. Am aflat însã imediat cã si femeia care furase patura, si mama ei, si cei doi copilasi au fost siguri cã noi o vom împusca pe hoatã. Când a iesit din casa cu pãtura ca sã ne-o aduca era sigurã cã nu se va mai întoarce. De aceea si-a luat rãmas bun pentru totdeauna de la copilasi si de la batrâna ei mamã. 

Rãmasi plângând cu hohote, copii si batrâna au aprins lumân ãri si au început sa se roage pentru sufletul ei. Când ne-au vãzut cã apãrem împreunã cu aceea pe care o considerau acum trecutã în rândul mortilor, batrâna si copiii au izbucnit si mai tare în plâns. Credeau cã am venit pentru a-i ridica si pe ei. Când au vãzut ca nu aveam intentia de a-i aresta, asa cum se asteptau, au cãzut în genunchi si au început sã ne roage sã nu o mai împuscãm pe mama si pe fiica lor. O, dar dacã s-ar putea descrie disperarea pe care o aveau zugrãvitã în ochi când sedeau în genunchi la picioarele noastre, cei doi copilasi si batrâna, bunica lor. 

Ne-am simtit umiliti si vinovati de aceast ã întâmplare. Noi nu aveam însã nici o vinã. Nu rostisem în fata femeii care îmi furase pãtura nici o amenintare: obisnuitã cu tratamentul pe care îl aplicau bolsevicii, ea dedusese, cã o vom împusca. Cu multa greutate am putut convinge, pe batrâna, pe femeie si pe cei doi copilasi, cã noi nu împuscãm pe nimeni! 

Am plecat lasându-i plângând si totusi neconvinsi cã nu vom împusca pe nenorocita care luase pãtura.

 Înainte de a ne depãrta au voit, toate aceste fãpturi, sã ne sãrute mâinile si picioarele, în chip de recunostintã. Era o zi atât de frumoasã si în sufletul nostru se strecurase odatã cu aceasta întâmplare, o nesfârsitã durere. 

Cum, pe timpul bolsevicilor, orice ostas putea sã ridice o mama de lângã copilasii ei si sã o împuste fãrã nici o judecatã sau dupã o judecatã foarte sumarã, pentru o vinã atât de micã? 

Plecând din Tighina, scena cu bãtrâna si cei doi copilasi care sedeau în genunchi în fata usii, în curtea sãracã, lângã lumânãrile aprinse, plângãndu-si fiica si mama pe care o considerau moarta, nu ne mai iese din minte. Si cât de fierbinte ne spunea în ruseste, femeia care furase pãtura: 

- Vã sãrut mâinile si sã vã dea Dumnezeu tot ce doriti, cã nu m-ati împuscat. Apoi izbucnea iar în plâns: 

- Dar nu mã veti împusca?. 

Si copiii si bãtrâna plângeau si ei. Si nimeni dintre dânsii nu era convins cã nu o vom împusca, asa cã niciunul nu îndrãznea sã stingã lumânãrile care ardeau, ca la mort, pentru o femeie vie.

C-tin Virgil GHEORGHIU