Edit. Bucuresti,
1941
-
c o n t i n u a r e -
JURNAL
de
C-tin Virgil GHEORGHIU
Toată dimineata am încercat să vorbesc cu
comandantii. Dar n-am reusit. Fiecare se scuza extrem de amabil, spunându-mi să mai astept câteva
zile, când îmi vor da putinta să scriu fapte senzationale. Deocamdată sunt lupte putemice si nu au
timp. Fără aprobare, nu puteam face nimic. Orice initiativă personală nu avea nici o valoare dacă nu era aprobată de
comandanti.
Nu puteam face altceva decât să
astept.
Intre timp, am aflat că un comandor pleacă pe zona de operatii, pe front, cu
avionul, pentru a culege informatii. Am rugat pe comandant să-mi dea încuviintarea de a pleca si eu cu
dânsul.
- Nu se poate
acum. Mai asteaptă.
-
Dati-mi autorizatia să iau o serie de interviuri aviatorilor care au săvârsit fapte
eroice, adaug eu.
-
Nu. Asta e reclamă. Dar, nemtii, spun eu, practică acest gen de propagandă. Fotografiile si biografiile eroilor apar în toate
ziarele.
-
Ei, nemtii... .. acolo e cu totul altceva, îmi răspunde cu politetea sa de gentlemen, colonelul
Pădure.
Am părăsit
propunerea. Si, fiindcă dânsul se depărta mereu (căci discutia avea loc pe
sală), m-am agătat de un alt subiect.
- Domnule
comandor, vreau să plec mâine cu un avion de bombardament. E exclus ca mâine să nu plece nici un bombardier deasupra teritoriului
inamic... As scrie un reportaj într-adevăr senzational.
- Nu se
poate. Dar nici nu eram hotărât să cedez:
- Domnule colonel, as vrea să fac un reportaj cu apărarea
antiaeriană: "Cum se apară un oras" sau cam asa ceva.
- Asta e
buna! mi-a răspuns dânsul, râzând.
Apoi a
adaugat, păsind în biroul generalului, unde se afla si Ministrul Aerului.
- Alta idee mai
năstrusnică, decât chestia cu antiaeriană, nu ai găsit?
Si a închis
usa.
Am rămas pe
sala, singur si dezolat.
Ce trebuia să
fac? Mi se pare că se va termina războiul si nu voi mai ajunge pe front. Dar, până
mâine, poate îmi va veni vreo idee cu care voi cuceri pe sefii mei.
M-am hotărât să mă duc la General si să-i cer permisiunea de a
pleca.
Citesc în ziare reportaje de ale colegilor mei si îmi e ciud ă că eu stau degeaba
într-un birou, si încă în apropierea frontului!
În asteptare
M-am întors din lagărul de prizonieri cu inima
îndurerată. Structura acestor oameni tineri, creati de bolsevici, mi-a amintit tot timpul lipsa totală de suflet si cruzimea
masinilor.
Am asistat odată la o scena
sângeroasă. O locomotivă intrând cu pufaitul ei greoi si cu viteza mare, într -o gara din Moldova a surprins pe linie o fetită de vreo sase
ani, îmbracată cu rochită albastră si a tăiat-o în bucăti.
Nenorocirea a produs la acea ora de seara pe peronul garii o impresie
grozavă. Mama fetitei îsi smulgea parul. Femeile îsi muscau mâinile cu lacrimile împietrite între
pleoape. Suferinta provocată de accident sfâsiase sufletele celor prezenti.
De data aceasta eram sigur că nu va mai trebui să astept si că voi începe imediat activitatea adevărată de reporter de
război. Pentru această călătorie cu avionul - care era prima mea călătorie pe calea aerului – Cocuta care m-a condus la aeroport a vărsat câteva
lacrami:
- De ce nu te-ai dus să faci reportaj la o armata de
uscat, chiar si la unitătile de tancuri... Tocmai la aviatie, unde este atât de
periculos, ti -ai găsit să te duci?...
Lacrimile ei s-au uscat însă
repede, fiindcă avionul si-a luat zborul cu elegantă. O simteam pe Cocuta
multumită: Nu s-a întâmplat nici un accident!...
După două ore de
zbor, care pentru mine nu au fost mai impresionante decât un voiaj cu automobilul sau cu
motocicleta, am aterizat pe un aeroport militar. Trebuia să predăm
corespondenta.
De pe acest aeroport pleacă avioanele de bombardament în fiecare
noapte, aruncând foc si moarte teritoriului inamic. Privesc spre ofiterii care
se aproprie de avionul nostru, cerând ziarele pe care le desfac însetosati de
stiri: toti au pe fată câteva cute energice. Dintre acesti ofiteri aviatori pleacă în fiecare amurg sau zori câtiva pentru a înfrunta
moartea. Între ei si între pilotii din avionul cu care am sosit eu, se leag ă repede scurte
convorbiri. Discuta despre camarazii lor. Uneori fruntile bronzate ale acestor zburători sobri se
întunecă: simt atunci că unul dintre camarazii despre care discuta a căzut cu
avionul. Dar conversatia continua grabit. Fruntile. Fruntile bronzate iar se
încruntă: iar că un camarad de al lor a fost dat lipsa!... Ciudat!... desi îi simt că vestea căderii unui camarad îi doare ca un stilet împlântat în
inima, nici unul nu spune un cuvânt de tânguire. Ei îsi înfrâng durerea si o trăiesc fără nici o
vorbă, încruntându-si doar fruntile.
Soarele care arunca o lumina
metalică, de aur, pe chipurile lor, îi face pe toti să pară niste statui de
bronz. Si cât de frumoase sunt fruntile lor bronzate de soare!...
Eu îi privesc stând întins pe
iarba, lângă aripa avionului. Primul dor pe care l-am avut la aterizare a fost să mă întind pe
pământ. Si fiindcă nu eram singur, am mângâiat pe furis, cu palma. – fără ca să mă vadă nimeni - iarba si
tărâna. As fi vrut să-mi lipesc obrazul de pământ si să-l sărut. Pentru prima oară am simtit cât mi-e de drag
pământul!...
Trebuia să mă desprind de el, să mă departez de
dânsul, ca să-mi dau seama cât îl iubesc de mult.
În acest prim zbor cu
avionul, am avut un singur gând. Plutind pe deasupra satelor si a ogoarelor, invidiam pe tăranii care lucrau pe câmp si cel mai fierbinte dor pe care îl aveam în piept era de a fi în locul
lor, zdravăn pe o bucată de pământ...
Plutirea aceasta cu avionul îmi dădea impresia că sunt dezlipit de singurul lucru durabil si cinstit de pe lumea
asta: de PĂMÂNT.
Cât de cinstit si de bun este pământul El nu cunoaste nimic din vicleniile si incertitudinile apei si ale
văzduhului. El este cinstit si bun. De aceea, atunci când am coborât pe
aeroport, l-am mângâiat cu palma, îndelung si pe ascuns, cum mângâi trupul cuiva care ti -e drag.
Am ajuns la Marele Cartier General, în orasul
român. Străzile sunt acuma pline de soldati. Populatia civilă este putină. Sectia Propagandei este instalată în clădirea unei
scoli.
Colonelul
Brătescu, seful sectiei, este un om extrem de amabil si desi este ora mesei, zăboveste cu mine
dându-mi nenumărate sfaturi si îndrumări.
- Dumneata ai să faci reportaj la Marele Cartier al
Aerului, îmi spune dânsul. Dar ai venit cam târziu. În cursul diminetii Aerul s-a mutat la
Bacau, asa ca trebuie să te duci acolo.
Caut prin oras un automobil care pleacă spre
Bacau. În zadar. De abia pe la sapte seara am găsit un camion de cărat
prundis, care mergea. Voi călători foarte prost cu camionul, totusi sunt bucuros ca l -am
găsit.
Cu câteva ceasuri
înainte, făceam drumul de la Bacau la
Roman, pe sus, într-un elegant avion al societatii "Lares". Acum parcurgeam acelasi drum
înapoi, într-un camion de carat prundis.
Ceasul trebuie sa fi fost cam sapte si
jumătate. Soarele apunea. Umbrele se amestecau cu lumina rosiatică a
asfintitului. Pe sosea circulau fără întrerupere, în toate directiile, masini
militare.
Dupa vreo jumătate de oră am ajuns la marginea unui sat.
In curtea unei case de pământ, fără gard, se afla o vaca legata la iesle si un
vitel. În fund, peretii dărăpănati si un morman de gunoaie. Focul ardea în mijlocul ograzii si deasupra
lui, pe pirostrii, fierbea ceaunul cu mămăligă. Un copil îmbrăcat într-o cămăsută scurtă si murdară alerga prin
curte. Tabloul se completa cu o femeie, care sedea lângă foc, asezată pe
pământ, cu capul între palme. Văpăile rosii ale focului, care încingeau ceaunul
negru, îi luminau fata.
Se gândea la sărăcia
ei, la bărbatul care e plecat pe front? La ce se gândea această femeie? Nu
stiu. Dar niciodată nu am mai văzut o figură de femeie asa de tristă. As fi vrut sa scot caietul si să notez această imagine. Dar
camionul, zdruncinându-mă, a trecut mai departe.
Casa si chipul femeii s-au sters din fata mea si în locul lor au apărut lanurile
bogate, nesfârsite, de grâu si de porumb, peste care răsărise o luna mare,
rosie, ca un obraz plâns de femeie.
După un scurt timp tabloul sters mi-a revenit în
minte. Oare la ce se gândea tăranca aceea care sedea în fata focului si a ceaunului de
mămăligă, lângă un copil descult, lângă o vacă cu vitel, în curtea unei case
dărăpănate?
Soseaua fiind foarte
proasta, m-a desteptat din gând un zdruncinat care m-a zmucit, facând să mă lovesc cu capul de capota
masinii.
Am scos din ranită o chiflă si o
caisă. Apoi am început sa musc pe rând, când din una, când din alta...
Si am mâncat
asa, cu pofta si cu tristete, pâine si caise, uitând de obrazul atât de îndurerat al acelei
tăranci, despre care totusi as vrea să scriu odată...
La ora noua seara am ajuns la
Bacău. Marele Cartier al Aerului era instalat tot în locul unei scoli.
Sunt de un ceas între aviatori si mă uimeste delicatetea
lor. Poate fiindcă profesia îi face sa trăiască atâtea ore de viată la o mare
altitudine, au căpătat o altă suplete si elegantă, mult mai rafinată decât a
noastră, a pământenilor.
M-am prezentat comandantului spunându-i că am venit să scriu reportaje despre zborurile lor de
noapte, despre faptele de arme ale zburătorilor pe care dânsul îi comandă si despre războiul în
văzduh, pe care dânsii îl poartă cu atâta pasiune.
Am început apoi a mă pregăti pentru
noapte. Unde voi dormi însă?
Mă gândesc la asta cu spaima fiindcă sunt obosit
crunt.
Până la
urmă, am găsit un pat de campanie si m-am culcat chiar în birou. Mi-am scos doar cizmele si tunica; am mâncat două caise
(pentru care îi multumesc încă odată Cocutei ca mi le-a pus în ranită), si am încercat să dorm.
Dar nu a fost cu
putintă. Cele cinci telefoane din birou sunau fără întrerupere, unul după
altul, si câte odată două sau trei în acelasi timp. Toate comandamentele de aviatie dau seara raportul
telefonic, Marelui Cartier al Aerului.
Au zburat avioane inamice deasupra orasului
nostru. Au lansat trei bombe care n-au făcut explozie... In altă parte inamicul nu a aruncat bombe. În alt oras bombele au distrus o casa sau un grajd de
vite...
Si telefoanele suna
mereu. Se vorbeste numai de lupte aeriene, de bombardamente si de avioane
doborâte. Si nu pot să adorm...
Pe la orele unu
noaptea, se parea ca telefoanele au amutit. Comandamentele din toate orasele se părea că
si-au sfârsit rapoartele. Dar când mă gândeam că de acum voi putea dormi, au început să sune
sirenele: alarmă aeriană.
Cineva începuse să
strige: stingeti lumina! si sirenele sunau lung, sfâsietor, parcă plângeau. Odată cu ele au prins a suna si
telefoanele, toate cele cinci telefoane, raportând ce face inamicul, câte avioane are deasupra teritoriului
nostru, unde se află si care sunt măsurile ce s-au luat. Alarma a durat două
ceasuri.
La patru
jumătate, a început sa se măture în birou. Oare am dormit eu noaptea asta? Nu
stiu. Mă dor însă coastele si umerii.
Unul dintre soldatii care maturau pe
jos, a voit să deschidă fereastra si s-a urcat cu picioarele pe scaunul de lângă patul
meu, călcându-mi peste ochelari si sfarâmându-i. Totusi azi voi începe
activitatea.
C-tin
Virgil GHEORGHIU
