Emil CIORAN, AMURGUL GĪNDURILOR

Humanitas, 1994


EMIL CIORAN s‑a născut īn 8 Aprilie 1911 la Răsinari (Sibiu), ca al doilea fiu al lui Emilian Cioran — preot īn Răsinari — si al Elvirei (Comaniciu) Cioran. Frecventează, īncepīnd din 1921, Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, oras īn care se va muta īntreaga familie īn 1924. Īntre 1928 si 1932 urmează cursurile Facultătii de Litere si Filozofie din Bucuresti. Īn ultimul an de facultate publică articole īn periodicele Calendarul, Floarea de foc, Gāndirea, Vremea, Azi. Īsi īncheie studiile universitare cu o teză de licentă asupra intuitionismului bergsonian. Īn acelasi an (1932) se īnscrie la doctorat, sperīnd să obtină astfel o bursă īn Franta sau Germania. Īn 1934 īi apare prima carte, Pe culmile disperării, pentru care i se conferă Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitati. Va mai publica īncă patru cărti īn tară, īnainte de a se stabili definitiv īn Franta. Īntre 1933 si 1935 se află la Berlin, ca bursier al Fundatiei Humboldt. Reīntors īn tară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul Andrei Saguna din Brasov. Īn 1936 pleacă la Paris cu o bursă a Institutului francez din Bucuresti, care i se va prelungi pīnă īn 1944. Īn 1940 īncepe să scrie Īndreptar pătimas, ultima sa carte īn limba romānă, a cărei variantă definitivă (rămasă inedită pīnă īn 1991) va fi īncheiată īn 1945, an cīnd se stabileste definitiv īn Franta. După 1945 īncepe să scrie īn limba franceză, iar īn 1949 īi apare la Gallimard prima carte, Précis de décomposition; īi vor urma, pīnă īn 1987, īncă nouă, publicate la aceeasi prestigioasă editură pariziană. Cu exceptia Premiului Rivarol, care i se conferă īn 1950 pentru „debutul“ francez, va refuza toate celelalte importante premii literare decernate ulterior (Sainte‑Beuve, Combat, Nimier).

 

SCRIERI: Pe culmile disperării (Bucuresti, 1934; 1990; 1993); Cartea amăgirilor (Bucuresti, 1936; 1991); Schimbarea la fată a Romāniei (Bucuresti, 1936; 1941; editii revăzute 1990, 1993); Lacrimi si sfinti (Bucuresti, 1937; 1991); Amurgul gīndurilor (Sibiu, 1940; Bucuresti, 1991); Indreptar pătimas (Bucuresti, 1991); Précis de décomposition (Paris, 1949) – Tratat de descompunere (Bucuresti, 1992); Syllogismes de l’amertume (Paris, 1952) – Silogismele amărăciunii (Bucuresti, 1992); La Tentation d’exister (Paris, 1956) – Ispita de a exista (Bucuresti, 1992); Histoire et utopie (Paris, 1960) – Istorie si utopie (Bucuresti, 1992); La chute dans le temps (Paris, 1964) – Căderea īn timp (Bucuresti, 1994); Le Mauvais Démiurge (Paris, 1969); De l’inconvénient d’źtre né (Paris, 1973); Ecartčlement (Paris, 1979); Exercices d’admiration (Paris, 1986) – Exercitii de admiratie (Bucuresti, 1993); Aveux et anathčmes (Paris, 1987) – Marturisiri si anateme (Bucuresti, 1994).


EMIL CIORAN

AMURGUL GĀNDURILOR

HUMANITAS

„... hrăniti‑l cu pīinea si

cu apa īntristării.“

 

Cronici 2,18

 

 Poti spune usor că universul n‑are nici un rost. Nimeni nu se va supăra. — Dar afirmă acelasi lucru despre un individ oarecare; el va protesta si va lua chiar măsuri spre a te sanctiona.

Asa sīntem cu totii: ne scoatem din cauză cīnd e vorba de un principiu general si nu ne e rusine să ne izolăm īntr‑o exceptie. Dacă universul n‑are nici un rost, scăpat‑am careva din blestemul acestei osīnde?

Tot secretul vietii se reduce la atīt: ea n‑are nici un rost; fiecare din noi găseste īnsă unul.

 

Singurătatea nu te‑nvată că esti singur, ci singurul.

 

Dumnezeu are tot interesul să‑si vegheze adevărurile. Uneori, o simplă smucitură din umeri i le dărīmă pe toate, căci gīndurile i le‑au surpat de mult. Dacă un vierme e capabil de neliniste metafizică, si el īi tulbură somnul.

Gīndul la Dumnezeu este un obstacol sinuciderii, dar nu mortii. El nu īmblīnzeste deloc īntunericul de care se va fi speriat Dumnezeu pe vremea cīnd īsi căuta pulsul prin teroarea nimicului....

Se spune că Diogene s‑ar fi ocupat cu falsificarea de bani. — Orice om care nu crede īn adevărul absolut are drept să falsifice totul.

Diogene, dacă se năstea după Cristos, ar fi fost un sfīnt. — Admiratia pentru cinici si două mii de ani de crestinism la ce ne poate duce? Un Diogene duios…

Platon a numit pe Diogene un Socrate nebun. Greu mai poate fi salvat Socrate...

 

Dacă ar prinde glas agitatia surdă din mine, fiecare gest ar fi o īngenunchere la un zid al plīngerii. Port un doliu din nastere — doliul acestei lumi.

 

Tot ce nu‑i uitare ne uzează substanta; remuscarea este la antipodul uitării. De aceea se ridică ea amenintătoare ca un monstru străvechi ce te răpune din privire sau īti umple clipele cu senzatii de plumb topit īn sīnge.

Oamenii simpli simt remuscări īn urma unui act oarecare; ei stiu de ce le au, fiindcă motivele le sīnt sub ochi. Īn zadar le‑am vorbi de „accese“, ei n‑ar putea īntelege tăria unui chin inutil.

Remuscarea metafizică este o tulburare fără cauză, o neliniste etică pe marginea vietii. N‑ai nici o vină pe care s‑o regreti, si totusi simti remuscări. Nu‑ti aduci aminte de nimic, dar te năpădeste un infinit dureros al trecutului. N‑ai făcut nici o faptă rea, dar te simti responsabil de răul universului. Senzatii de Satană īn delir de scrupul. Principiul Răului īn mrejele problemelor etice si‑n teroarea imediată a solutiilor.

Cu cīt esti mai putin indiferent īn fata răului, cu atīt esti mai aproape de remuscarea esentială. Aceasta‑i uneori tulbure si echivocă: atunci porti povara absentei Binelui.

Violetul e culoarea remuscării. (Ceea ce e straniu īn el pleacă din lupta dintre frivolitate si melancolie, cu triumful ultimei.)

Remuscarea este forma etică a regretului. (Părerile de rău devin probleme, iar nu tristeti.) Un regret ridicat la rangul de suferintă.

Ea nu rezolvă nimic, dar īncepe totul. Aparitia moralei este identică īntīiului freamăt de remuscare.

Un dinamism dureros face din ea o risipă somptuoasă si zadarnică a sufletului. — Numai marea — si fumul de tigar㠗 ne dau imaginea ei.

Păcatul este expresia religioasă a remuscării, precum regretul expresia ei poetică. Primul este o limită superioară; ultimul, una inferioară.

Te căiesti de ceva ce s‑a īntīmplat sub tine... Erai liber să dispui alt curs lucrurilor, dar atractia răului sau a vulgaritătii a īnvins reflectia etică. Ambiguitatea pleacă din amestecul de teologie si vulgaritate din orice remuscare.

In nimic nu simti mai dureros ireversibilitatea timpului ca īn ea. Ireparabilul nu‑i decīt interpretarea morală a acestei ireversibilităti.

Răul ne dezvăluie substanta demonică a timpului; binele, potentialul de vesnicie al devenirii. Răul este abandonare; binele, un calcul inspirat. Nimeni nu stie diferentia rational unul de celălalt. Dar simtim cu totii căldura dureroasă a răului si răceala extatică a binelui.

Dualismul lor transpune īn lumea valorilor un altul mai adīnc: nevinovătie si cunoastere.

Ceea ce deosebeste remuscarea de deznădejde, de ură sau de groază este o īnduiosare, un patetic al incurabilului.

 

Sīnt atīti oameni pe care īi separă de moarte doar nostalgia ei! In aceasta, moartea īsi creează din viată o oglindă pentru a se putea admira. Poezia nu‑i decīt instrumentul unui funebru narcisism.

 

Atīt animalele, cīt si plantele sīnt triste, dar ele n‑au descoperit tristetea ca un procedeu de cunoastere. Numai īn măsura īn care omul īl foloseste īncetează a fi natură. Privind īn jurul nostru, cine nu observă c‑am acordat prietenia la plante, animale si la cīte minerale! — dar nici unui om.

 

Lumea nu‑i decīt un Nicăieri universal. De aceea, n‑ai unde să te duci niciodată...

 

Toate momentele acelea cīnd viata tace, ca să‑ti auzi singurătatea... Īn Paris, ca si īntr‑un cătun īndepărtat, timpul se retrage, se īnghemuieste īntr‑un colt al constiintei si rămīi cu tine īnsuti, cu umbrele si luminile tale. Sufletul s‑a izolat si īn zvīrcoliri nedefinite se ridică la suprafata ta, ca un cadavru pescuit īn adīncimi. Si atunci īti dai seama că mai există si alt sens al pierderii sufletului decīt cel biblic.

 

Toate gīndurile par gemetele unei rīme călcate de īngeri.

 

Nu poti pricepe ce īnseamn㠄meditatia“ dacă nu esti obisnuit să asculti tăcerea. Vocea ei este un īndemn la renuntare. Toate initierile religioase sīnt cufundări īn adīncimile ei. Din misterul lui Buddha am īnceput să bănuiesc īn clipa īn care m‑a apucat frica de tăcere. Mutenia cosmică īti spune atītea lucruri, că lasitatea te īmpinge īn bratele acestei lumi.

Religia‑i o revelatie atenuată a tăcerii, o īndulcire a lectiei de nihilism ce ne‑o inspiră soaptele ei, filtrate de teama si prudenta noastră... Astfel se asază tăcerea la antipodul vietii.

 

De cīte ori īmi vine‑n minte cuvīntul: rătăcire, de atītea ori am revelatia omului. Si tot de atītea ori, parcă au atipit muntii pe fruntea mea...

 

Suso ne spune, īn autobiografia sa, că si‑a gravat numele lui Isus, cu un stil metalic, īn dreptul inimii. Sīngele n‑a curs īn zadar, căci după o vreme descoperă o lumină īn acele litere, pe care le acoperă ca să nu le zărească nimeni. — Ce mi‑as scrie īn dreptul inimii? — Se prea poate că: nefericire. Si surpriza lui Suso s‑ar repeta la interval de secole, dacă diavolul ar avea lumină măcar pentru emblema lui... In felul acesta, inima omenească ar ajunge reclama luminoasă a Satanei.

 

Sīnt poieni īn care īngerii īsi fac vilegiatura. In ele as semăna flori din marginea deserturilor, ca să mă odihnesc īn umbra propriului simbol.

 

Trebuie să ai spiritul unui sceptic grec si o inimă de Iov ca să īncerci sentimentele īn ele īnsele: un păcat fără vină, o tristete fără motiv, o remuscare fără cauză, o ură fără obiect...

Sentimente pure — care īsi au echivalentul īn a filozofa fără probleme. Nici viata si nici gīndirea nu mai au — īn felul acesta — vreo legătură cu timpul, iar existenta se defineste ca o suspendare. Tot ce se petrece īn tine nu se mai poate raporta la nimic, fiindcă nu se īndreaptă nicăieri, ci se epuizează īn finalitatea internă a actului. Devii cu atīt mai esential, cu cīt răpesti „istoriei“ tale caracterul de temporalitate. Privirile spre cer n‑au dată, iar viata īn ea īnsăsi e mai putin localizabilă decīt neantul.

In dorul după absolut există puritatea unui vag, care trebuie să ne lecuiască de infectiile temporale si să ne servească de prototip al neīncetatei suspendări. Căci aceasta nu‑i, īn fond, decīt deparazitarea constiintei de timp.

 

De cīte ori mă gīndesc la om, mila īmi īneacă gīndurile. Si astfel nu‑i pot da de urmă īn nici un chip. O frīntură īn natură te obligă la meditatii frīnte.

Pasiunea pentru sfintenie īnlocuieste alcoolul īn aceeasi măsură ca muzica. Tot asa, erotica si poezia. Forme diferite ale uitării, perfect substituibile. Betivii, sfintii, īndrăgostitii si poetii se află initial la aceeasi distantă de cer sau, mai bine zis, de pămīnt. Numai căile diferă, desi toti sīnt pe cale să nu mai fie oameni. — Asa se explică de ce o voluptate a imanentei īi condamnă īn mod egal.

 

Timiditatea este un dispret instinctiv al vietii; cinismul, unul rational. Induiosarea? Un amurg delicat al luciditătii, o „degradare“ a spiritului la rangul inimii.

In orice timiditate se află o nuantă religioasă. Teama că nu sīntem ai nimănui, că Dumnezeu este un nimeni, iar lumea opera lui... Neīncrederea metafizică ne creează o neprielnicie īn fire si o jenă īn societate. Lipsa de īndrăzneală īntre oameni — decantarea fortei īn dispret — pleacă dintr‑o vitalitate nesigură, agravată de bănuieli la ce e mai esential īn lume. Un instinct sigur si o credintă hotărītă īti dau dreptul să fii obraznic; te silesc chiar. — Timiditatea‑i modul de a‑ti īnvălui un regret. Căci orice īndrăzneală nu e decīt forma pe care o ia lipsa de regrete.

 

De cīte ori nu mai ai iluzii, este ca si cum ai fi servit de oglindă toaletei intime a vietii. — Mister mai īnduiosător ca īn dragostea de viată nu există; ea singură calcă peste toate evidentele. Trebuie să nu mai apartii deloc lumii ca viata să‑ti pară un absolut. O perspectivă din cer asa o proiectează.

 

Unde apare paradoxul moare sistemul si triumfă viata. Prin el īsi salvează onoarea ratiunea īn fata irationalului. Ce e tulbure īn viată nu poate fi exprimat decīt īn blestem sau imn. Cine nu le poate mīnui mai are la īndemīnă o singură scăpare: paradoxul — surīs formal al irationalului.

Ce‑i el din perspectiva logicii dacă nu un joc iresponsabil, iar din a bunului‑simt o imoralitate teoretică? Dar nu ard īn el toate irezolvabilele, nonsensurile si conflictele ce frămīntă subteran viata? De cīte ori umbrele ei nelinistite se mărturisesc ratiunii, aceasta le īmbracă soaptele īn eleganta paradoxului, spre a le masca originea. Insusi cel de salon, este el altceva decīt expresia cea mai profundă pe care o poate afecta superficialitatea?

Paradoxul nu‑i o solutie; căci nu rezolvă nimic. Poate fi folosit doar ca īmpodobire a ireparabilului. A voi să īndrepti ceva cu el este cel mai mare paradox. Fără dezabuzarea ratiunii nu mi‑l pot īnchipui. Lipsa ei de patos o obligă să tragă cu urechea la murmurul vietii si să‑si desfiinteze autonomia īn tălmăcirea acesteia. In paradox, ratiunea se anulează pe ea īnsăsi; si‑a deschis granitele si nu mai poate opri năvala erorilor palpitante, a erorilor care zvīcnesc.

Teologii sīnt paraziti ai paradoxului. Fără īntrebuintarea lui inconstientă, ei trebuiau să depună de mult armele. Scepticismul religios nu e decīt practica lui constientă.

Tot ce nu īncape īn ratiune este motiv de īndoială; dar īn ea nu este nimic. De aici avīntul rodnic al gīndirii paradoxale, care a introdus continut īn forme si a dat curs oficial absurditătii.

Paradoxul īmprumută vietii farmecul unei absurdităti expresive. Īi īntoarce ceea ce ea i‑a atribuit dintru īnceput.

 

Dac‑as fi Moise, as scoate cu toiagul regrete din stīnci. Oricum — este si acesta un mod de‑a stinge setea muritorilor...

 

Ceea ce‑i religios nu‑i chestiune de continut, ci de intensitate. Dumnezeu se determină ca un moment al frigurilor noastre, asa īncīt lumea īn care vietuim devine un obiectiv atīt de rar al sensibilitătii religioase prin faptul că n‑o putem gīndi decīt īn clipele neutre. Făr㠄călduri“ nu depăsim cīmpul perceptiei, adică nu vedem nimic. Ochii servesc pe Dumnezeu numai cīnd nu disting obiectele; absolutul se teme de individualizare.

Intensificarea nu importă cărei senzatii este semn de religiozitate. Un dezgust maxim ne dezvăluie Răul (calea negativă spre Dumnezeu). Viciul e mai aproape de absolut decīt un instinct nefalsificat, deoarece participarea la divin este posibilă īn măsura īn care nu mai sīntem natură.

Un om lucid īsi măsoar㠄căldurile“ la fiece pas, spectator al pasiunii proprii, vesnic pe urmele lui, abandonīndu‑se echivoc născocirilor tristetii sale. In luciditate, cunoasterea este un omagiu fiziologiei.

Cu cīt stim mai mult despre noi, cu atīt īndeplinim cerintele unei igiene, care consistă īn realizarea transparentei organice. De atīta puritate, vedem prin noi. Ajungi astfel să asisti la tine īnsuti.

 

Sursa isteriei sfinte īn mīnăstiri nu poate fi decīt ascultarea tăcerii, contemplarea spectacolului de liniste al singurătătii. — Dar palpitatia lăuntrică a Timpului, pierderea constiintei īn ondulatia valurilor temporale? Sursa isteriei laice...

Timpul este un surogat metafizic al mării. Nu te gīndesti la el decīt spre a īnvinge nostalgia ei.

 

Dacă se admite īn univers un infinitezimal real, totul este real; — dacă nu există ceva, nu există nimic. A face concesii multiplicitătii si a reduce totul la o ierarhie de aparente īnseamnă a nu avea curajul negatiei. Distanta teoretică de viată si slăbiciunea sentimentală pentru ea ne duc la solutia sovăitoare a treptelor irealitătii, la un pro‑contra firii.

Situatia paradoxală exprimă o indeterminatie esentială a fiintei. Lucrurile nu s‑au asezat. Atīt ca situatie reală, cīt si ca formă teoretic㠗 paradoxul izvorăste din conditia nedesăvīrsirii. Unul singur, si ar arunca raiul īn aer.

Contingenta — oazele de arbitrar īn desertul Necesitătii — nu e sesizabilă de formele ratiunii decīt prin interventia de mobilitate pe care‑o introduce neastīmpărul paradoxului. Ce‑i el dacă nu o iruptie demoniacă īn ratiune, o transfuzie de sīnge īn Logică si o suferintă a formelor?

Semnul hotărītor că misticii n‑au rezolvat nimic, dar au īnteles totul? Avalansa de paradoxe īn preajma lui Dumnezeu, spre a se usura de teama neīntelesului. Mistica este suprema expresie a gīndirii paradoxale. Īnsisi sfintii au folosit acest instrument al indeterminatiei spre a „preciza“ indescifrabilul divin.

 

Senzatii eterice ale Timpului īn care vidul īsi surīde lui īnsusi...

 

Melancolia — nimb vaporos al Temporalitătii.

 

Existenta demoniacă ridică fiece clipă la demnitatea de eveniment. Actiunea — moarte a spiritului — emană dintr‑un principiu satanic, īncīt luptăm īn măsura īn care avem ceva de ispăsit. Mai mult decīt orice, activitatea politică e o ispăsire inconstientă.

 

Sensibilitatea fată de timp pleacă din incapacitatea de a trăi īn prezent. Īti dai seama īn fiece clipă de miscarea nemiloasă a vremii, care se substituie dinamismului imediat al vietii. Nu mai trăiesti īn timp, ci cu el, paralel lui.

Fiind una cu viata, esti timp. Trăindu‑l, mori īmpreună cu el, fără īndoieli si fără chin. Sănătatea perfectă se realizează īn asimilarea temporală, pe cīnd starea de boală este o disociere echivalentă. Cu cīt percepi mai bine timpul, cu atīt esti mai īnaintat īntr‑o dizarmonie organică.

In mod firesc, trecutul se pierde īn actualitatea prezentului, se īnsumează si se topeste īn el. Regretul — expresie a acuitătii temporale, a dezintegrării din prezent — izolează trecutul ca actualitate, īl vitalizează printr‑o adevărată optică regresivă. Căci īn regret trecutul păstrează o virtute de posibil. Un ireparabil convertit īn virtualitate.

Cīnd stii neīncetat ce agent de distrugere e timpul, sentimentele care se īnjghebează īn jurul acestei constiinte īncearcă să‑l salveze pe toate laturile. Profetia este actualitatea viitorului, precum regretul a trecutului. Neputīnd fi īn prezent, transformăm trecutul si viitorul īn prezente, īncīt nulitatea actuală a timpului ne usurează accesul infinitătii lui.

A fi bolnav īnseamnă a trăi īntr‑un prezent constient, īntr‑un prezent sie īnsusi trans‑lucid, căci teama de trecut si de viitor, de ce s‑a īntīmplat si de ce se va īntīmpla, dilată clipa pe măsura imensitătii temporale.

Un bolnav care‑ar putea trăi naiv n‑ar fi propriu‑zis bolnav, căci poti fi atins de cancer, dacă n‑ai teroarea deznodămīntului (acest viitor care fuge īnspre noi, nu spre care alergăm), esti sănătos. Nu există boli, ci numai constiinta lor īnsotită totdeauna de hipertrofia simtului temporal.

Uneori nu ni se īntīmplă să pipăim timpul, să‑l pierdem printre degete, īn excese de intensitate care‑l proiectează īn conture materiale? Sau alteori să‑l simtim ca o adiere subtilă prin firele de păr? Să fi obosit? Caută el vreun culcus? Sīnt inimi mai ostenite ca el si care totusi nu i‑ar refuza azilul...

 

Răul, părăsind indiferenta originară, si‑a luat Timpul ca pseudonim.

Oamenii au construit paradisul filtrīnd eternitatea, din „esent㓠de vesnicie. Acelasi procedeu aplicat ordinii temporale ne face inteligibilă suferinta. Căci, īntr‑adevăr, ce este ea dacă nu „esent㓠de timp?

 

După miezul noptii, gīndesti ca si cum n‑ai mai fi īn viată sau — īn cel mai bun caz — ca si cum n‑ai mai fi tu. Devii o simplă unealtă a tăcerii, a vesniciei sau a vidului. Te crezi trist si nu stii că acestea respiră prin tine. Esti victima unui complot al fortelor obscure, căci dintr‑un individ nu se poate naste o tristete care să nu īncapă īn el. Tot ce ne īntrece īsi are sursa īn afară de noi. Atīt plăcerea, cīt si suferinta. Misticii au raportat revărsarea de delicii a extazului la Dumnezeu, pentru că nu puteau admite că mărginirea individuală este capabilă de atīta plinătate. Asa se īntīmplă cu tristetea si cu toate. Esti singur, dar cu toată singurătatea.

 

Cīnd totul se mineralizează, nostalgia īnsăsi devine geometrie, stīncile par fluide fată de īmpietrirea vagului sufletesc si nuantele sīnt mai prăpăstioase decīt muntii. Atunci nu‑ti mai trebuie decīt tremurul si privirea cīinilor călcati, si‑un ceas hodorogit din alte secole — pernă a unei frunti īnnebunite.

 

De cīte ori mă primblu prin ceată, mă dezvăluiesc mai usor mie īnsumi. Soarele te īnstrăinează, căci descoperindu‑ti lumea, te leagă īnselăciunilor ei. Dar ceata este culoarea amărăciunii.

 

Accesele de milă sīnt precedate de o stare de slăbire generală, īn care umbli cu teama de a nu cădea īn toate obiectele, de a nu te topi īn ele. Mila este forma patologică a cunoasterii intuitive. Cu toate acestea, nu poate fi asezată īn rīndul bolilor, ea fiind un lesin... vertical. Cazi īn directia propriei singurătăti.

 

Noptile albe — singurele negre — te fac un adevărat scafandru al Timpului. Cobori, cobori spre lipsa lui de fund... Scufundarea muzicală si nedefinită spre rădăcinile temporalitătii rămīne o voluptate neīmplinită, fiindcă nu putem atinge marginile timpului decīt sărind din el. Saltul acesta ni‑l face īnsă exterior; īi percepem marginile, dar nu īn experienta lui. Suspendarea īl transformă īn irealitate si‑i răpeste sugestia de infinit — decor al noptilor albe.

Somnul n‑are alt rost decīt uitarea timpului, a principiului demonic ce veghează īn el.

 

In biserici mă gīndesc adesea ce lucru mare ar fi religia dacă n‑ar fi credinciosii, ci numai nelinistea religioasă a lui Dumnezeu, de care ne vorbeste orga.

 

Mediocritatea filozofiei se explică prin faptul că nu se poate cugeta decīt la o temperatură scăzută. Cīnd esti stăpīn pe febră, orīnduiesti gīndurile ca păpusile; tragi ideile de ată si publicul nu se refuză iluziei. Dar cīnd orice privire spre tine īnsuti e un incendiu sau un naufragiu, cīnd peisajul lăuntric e o devastare somptuoasă de flăcări evoluīnd la orizontul mărilor — atunci dai drumul gīndurilor, coloane turmentate de epilepsia focului interior.

 

Dacă as sti c‑am fost trist o singură dată din cauza oamenilor, de rusine as depune armele. Ei pot fi uneori iubiti sau urīti si totdeauna compătimiti, dar atentia unei īntristări e o concesie degradantă. Clipele de generozitate divină, īn care i‑am īmbrătisa pe toti, sīnt inspiratii rare, adevărate „gratii“.

Iubirea de oameni este boală tonică si īn acelasi timp ciudată, fiindcă nu‑i sprijinită de nici un element din realitate. Un psiholog iubitor de oameni n‑a existat pīnă acum si desigur nu va exista niciodată. Cunoasterea nu merge īn sensul umanitătii. — Sīnt īnsă pauze ale luciditătii, recreatii ale cunoasterii, crize ale ochiului necrutător, care īl pun īn situatia stranie a iubirii. Atunci ar dori să se īntindă īn mijlocul străzii, să sărute tălpile muritorilor, să dezlege curelele īncăltămintei negustorilor ca si cersetorilor, să se tīrīie prin toate rănile si īnsīngerările, să atīrne de privirea criminalului aripi de porumb — să fie ultimul om din dragoste!

Cunoasterea de oameni si dezgustul fac din psiholog, de bine, de rău, o victimă a propriilor lui cadavre. Căci pentru el orice iubire este o ispăsire. — Oamenii pe care i‑a anulat cunoasterea mor īn tine; victimele dispretului tău putrezesc īn inima ta. Si īntreg acest cimitir care prinde viată īn delirul de dragoste, īn spasmele ispăsirii tale!

 

Sublimul este incomensurabilul ca sugestie de moarte. Marea, renuntarea, muntii si orga — īn moduri diferite si totusi īn acelasi fel — sīnt īncoronarea unui sfīrsit, care desi se consumă īn timp, destructia lui este totusi dincolo de el. Căci sublimul e o criză temporală a eternitătii.

Ceea ce‑i sublim īn exemplul lui Isus derivă din rătăcirea prin timp a vesniciei, din nemăsurata ei degradare. Tot ce e īnsă scop īn existenta Mīntuitorului atenuează ideea de sublim, care exclude aluziile etice. Dacă s‑a coborīt de bunăvoie ca să ne salveze, atunci el ne poate interesa numai īn măsura īn care gustăm estetic un gest etic. Dimpotrivă, dacă trecerea lui printre noi este numai o greseală a vesniciei, o ispitire inconstientă de moarte a perfectiunii, o ispăsire īn timp a absolutului, atunci proportiile enorme ale acestei inutilităti nu se īnaltă sub semnul sublimului? — Estetica să mai salveze crucea, ca simbol al vesniciei.

 

Nu există o plăcere mai mare ca aceea să crezi c‑ai fost filozof — si nu mai esti.

A suferi īnseamnă a medita o senzatie de durere: a filozofa — a medita asupra acestei meditatii.

Suferinta‑i ruina unui concept; o avalansă de senzatii, care intimidează orice formă.

Totul īn filozofie este de rangul al doilea, al treilea... Nimic direct. Un sistem se construieste din derivări, el īnsusi fiind derivatul prin excelentă. Iar filozoful nu‑i mai mult de un geniu indirect.

 

Nu putem fi atīt de generosi cu noi īnsine, īncīt să nu ne zgīrcim īn libertatea ce ne‑o acordăm. De nu ne‑am pune piedică, de cīte ori fiece clipă n‑ar fi altceva decīt o supravietuire! Nu se īntīmplă de multe ori să rămīnem noi īnsine doar prin ideea limitelor noastre? O biată amintire a unei individualizări trecute, o zdreantă a propriei individuatii... Ca si cum am fi un obiect ce‑si caută un nume īntr‑o natură fără identitate. — Omul e făcut — ca toate vietătile — pe măsura unor anumite senzatii. Or, se īntīmplă ca ele să nu‑si mai facă loc una alteia, īn succesiunea normală, ci să năpădească toate īntr‑o furie elementară, roind īn jurul unei epave — din plenitudine — care e eul. Unde să mai fie loc atunci pentru pata de vid care e constiinta?

 

Este atīta crimă si poezie īn Shakespeare, că dramele lui par concepute de un trandafir īn dementă.

 

Oricītă amărăciune ar fi īn noi, ea nu‑i atīt de mare īncīt să ne poată dispensa de amărăciunile altora. Iată de ce lectura moralistilor francezi este balsamică īn orele tīrzii. Ei au stiut totdeauna ce īnseamnă a fi singur īntre oameni; rar de tot ce e singurătatea īn lume. Pīnă si Pascal n‑a putut īnvinge conditia lui de om retras din societate. O suferintă ceva mai redusă, si‑am fi īnregistrat doar o mare inteligentă. — Intre francezi si Dumnezeu s‑a interpus totdeauna salonul.

 

Două lucruri m‑au umplut neīncetat de o isterie metafizică: un ceas care stă si un ceas care umblă.

 

Cu cīt oamenii te interesează mai putin, cu atīt devii mai timid īn fata lor, iar cīnd ajungi să‑i dispretuiesti, īncepi să te bīlbīi. — Natura nu‑ti iartă nici un pas peste inconstienta ei si‑ti urmăreste toate cărările orgoliului, īmpīnzindu‑le de regrete. Cum s‑ar explica altcum că oricărui triumf peste conditia de om i se asociază o părere de rău corespunzătoare?

Timiditatea īmprumută fiintei umane ceva din discretia intimă a plantelor, iar unui spirit agitat de el īnsusi o melancolie resemnată care pare a fi aceea a lumii vegetale. Sīnt gelos pe un crin numai cīnd nu‑s timid.

 

Dacă suferinta n‑ar fi un instrument de cunoastere, sinuciderea ar fi obligatorie. Si viata īnsăsi — cu inutilitătile ei sfīsietoare, cu bestialitatea ei obscură, care ne tīrīie īn erori pentru a ne spīnzura din cīnd īn cīnd de cīte un adevăr, cine ar putea‑o suporta, de n‑ar fi un spectacol de cunoastere unic? Trăind primejdiile spiritului, ne mīngīiem prin intensităti de lipsa unui adevăr final.

Orice eroare este un fost adevăr. Nu există īnsă una initială, deoarece īntre adevăr si eroare distanta e marcată doar de pulsatie, de animatia lăuntrică, de ritmul secret. Astfel, eroarea‑i un adevăr care nu mai are suflet, un adevăr uzat si care asteaptă să fie vitalizat.

Adevărurile mor psihologic, nu formal; ele īsi mentin valabilitatea, continuīnd nonviata formelor, desi pot să nu mai fie valabile pentru nimeni.

Tot ce‑i viată īn ele se petrece īn timp; eternitatea formală le asază īntr‑un vid categorial.

Pentru un om, cam cīt „tine“ un adevăr? Nu mai mult ca o pereche de ghete. Doar cersetorii nu le schimbă niciodată. Intru cīt esti īnsă īn rīnd cu viata, trebuie să te primenesti īncontinuu, căci plinătatea unei existente se măsoară după suma de erori īnmagazinate, după cantitatea de ex‑adevăruri.

 

Nimic din ceea ce stim nu rămīne neispăsit. Orice paradox, curaj de gīnd sau indiscretie a spiritului le plătim scump mai curīnd sau mai tīrziu. Este de un farmec straniu această pedeapsă care urmează oricărui progres al cunoasterii. Ai sfīsiat un văl ce acoperea inconstienta naturii? Īl vei ispăsi īntr‑o tristete a cărei sursă n‑o vei bănui. Si‑a scăpat un gīnd plin de răsturnări si amenintător? Sīnt nopti ce nu pot fi umplute decīt de evolutiile căintei. Ai pus prea multe īntrebări lui Dumnezeu? Atunci, de ce te miră povara răspunsurilor ce nu le‑ai primit?!

Indirect, prin consecinte, cunoasterea‑i un act religios.

Ispăsim cu voluptate spiritul si cu toată abandonarea īn inevitabil. Cum dezintoxicarea de cunoastere este imposibilă, deoarece o cere organismul, incapabil de‑a se obisnui cu doze mici, — să facem si din actul reflex o reflexie. In felul acesta, setea infinită a spiritului īsi află o ispăsire echivalentă.

 

Cultul frumusetii seamănă unei lasităti delicate, unei dezertări subtile. N‑o iubesti oare fiindcă te scuteste de‑a trăi? Sub impresia unei sonate sau unui peisaj, ne dispensăm de viată cu un zīmbet de bucurie dureroasă si de superioritate visătoare. Din centrul frumusetii, totul este īn urma noastră si nu putem privi spre viată decīt īntorcīndu‑ne. Orice emotie dezinteresată, neasociată imediatului existentei, īncetineste mersul inimii. Intr‑adevăr, organul timpului, care‑i inima, ce‑ar mai putea marca īn amintirea vesniciei care e frumusetea?!

Ceea ce nu apartine timpului ne retine respiratia. Umbrele eternitătii, ce se apleacă de cīte ori singurătatea este inspirată de un spectacol de frumusete, ne taie suflarea. Ca si cum am pīngări nemărmurirea prin aburii respiratiei noastre!

 

Cīnd toate lucrurile ce le‑as atinge ar deveni triste, cīnd o privire furisată spre cer i‑ar īmprumuta culoarea mīhnirilor, cīnd n‑ar exista ochi uscati īn preajma mea si as evolua pe bulevarde ca prin mărăcini, că urmele pasilor mei le‑ar sorbi soarele spre a se īmbăta de durere, atunci as avea dreptul si mīndria să afirm viata. Orice aprobare ar avea de partea ei mărturia infinitului de suferintă si orice bucurie sprijinul amărăciunilor. E urīt si vulgar a scoate o afirmatie īntăritoare din ce nu e plenitudine de rău, durere si mīhnire. Optimismul este un aspect degradant al spiritului, fiindcă nu pleacă din febră, din īnăltimi si ameteli. Tot asa o pasiune ce nu‑si extrage tăria din umbrele vietii. In scuipat, īn gunoi, īn tina anonimă a ulitelor zace un izvor mai curat si nesfīrsit mai rodnic decīt īn īmpărtăsirea blīndă si ratională din viată. Avem destule vine prin care să urce adevărurile, destule vine īn care plouă, ninge, bate vīntul, apun si răsar sori. Si‑n sīngele nostru nu cad stele spre a‑si recăpăta sclipirea?

 

Nu‑i loc sub soare ca să mă retină si nici umbră să mă adăpostească, fiindcă spatiul devine vaporos īn avīntul rătăcitor si‑n fuga nesătioasă. Ca să rămīi undeva, ca să‑ti ai „locul“ tău īn lume, trebuie să fi īmplinit miracolul de a te fi aflat īn vreun punct al spatiului, negīrbovit de amărăciuni. Cīnd te găsesti īntr‑un loc, nu faci decīt să te gīndesti la altul, īncīt nostalgia se conturează organic īntr‑o functie vegetativă. Dorinta de altceva, din simbol spiritual, devine natură.

Expresie a aviditătii de spatiu, nostalgia sfīrseste prin a‑l anula. Cine suferă numai de pasiunea Absolutului n‑are nevoie de această lunecare orizontală pe īntinderi. Existenta stationară a călugărilor īsi are sursa īn canalizarea verticală, spre cer, a acestor doruri vagi după vesnic alte locuri si alte depărtări. O emotie religioasă n‑asteaptă consolare de la spatiu; mai mult, ea nu‑i intensă decīt īn măsura īn care īl asimilează unui cadru de căderi.

Cīnd nu‑i loc īn care să nu fi suferit, ce alt motiv poti invoca īn sprijinul rătăcirii? Si ce o să te lege de spatiu, cīnd albastrul īntunecat al nostalgiei te dezleagă de tine īnsuti?

 

Dacă omul n‑ar fi stiut introduce un delir voluptuos īn singurătate — de mult s‑ar fi aprins īntunericul.

Descompunerea cea mai oribilă, īntr‑un cimitir necunoscut, este o icoană palidă pentru părăsirea īn care te afli cīnd, din aer sau de sub pămīnt, o voce neasteptată īti dezvăluie cīt esti de singur.

Să n‑ai cui să spui niciodată nimic! Numai obiecte; nici o fiintă. Si năpăstuirea singurătătii nu pleacă decīt din sentimentul că esti īnconjurat de lucruri neīnsufletite, cărora n‑ai ce să le spui.

Nu din extravagantă si nici din cinism umbla Diogene cu un felinar, īn plină zi, să caute un om. Stim noi prea bine că din singurătate...

 

Cīnd nu‑ti poti aduna gīndurile si te supui, īnfrīnt, argintului lor viu — ca aburul se risipeste lumea si cu ea tu īnsuti, că pari a asculta la marginile unei mări ce si‑a retras apele lectura propriilor memorii scrise īntr‑o altă viată... Incotro aleargă mintea, spre ce nicăieri īsi dizolvă granitele? Se topesc ghetari īn vine? Si‑n ce anotimp al sīngelui si‑al spiritului te afli?

Mai esti tu īnsuti? Nu‑ti zvīcnesc tīmplele de teama contrară? Esti altul, esti altul...

...Cu ochii pierduti spre celălalt īn melancolia neprihănită a parcurilor.

 

Despre orice — si‑n primul rīnd despre singurătate — esti obligat a gīndi negativ si pozitiv īn acelasi timp.

 

Fără tristete ne‑am da noi seama, īn aceeasi vreme, de trup si de duh? Fiziologia si cunoasterea se īntīlnesc īn ambiguitatea ei constitutivă, īncīt nu esti mai prezent tie īnsuti si mai solidar cu tine ca‑n clipele de tristete. Va fi aceasta — ca si constiinta — un agent de īnstrăinare de lume, un factor de exterioritate; cu cīt ne īndepărtează īnsă de toate, cu atīt coincidem mai mult cu noi. Seriozitatea — tristete fără accent afectiv — ne face sensibili numai la un proces rational, căci neutralitatea ei n‑are adīncimea care asociază capriciile viscerelor vibratiei spiritului. O fiintă serioasă este un animal ce īndeplineste conditiile de om; opreste‑i o clipă mecanismul de gīndire; nu va observa ce usor a redevenit animalul de altădată. Răpeste‑i īnsă tristetii reflexia; va rămīne destulă imbecilitate sumbră ca zoologia să nu te accepte.

A lua lucrurile īn serios īnseamnă a le cīntări fără a participa; a le lua īn tragic — a te angaja īn soarta lor. Intre seriozitate si tragedie (această tristete ca actiune) este o mai mare deosebire decīt īntre un functionar si un erou. — Filozofii sīnt bieti agenti ai Absolutului, plătiti din contributiile mīhnirilor noastre. Din a lua lumea īn serios si‑au făcut o profesie.

Tristetea — īn forma ei elementar㠗 este o genialitate a materiei. Inspiratie primară fără gīnduri. Trupul si‑a īnfrīnt conditia si tinde la o participare „superioar㓠lui, iar īn formele reflexive ale tristetii procesul este completat de o descindere a spiritului prin vine, ca pentru a ne arăta cīt de organic ne apartinem.

Răpindu‑ne firii si redīndu‑ne nouă, tristetea‑i o izolare substantială a firii noastre, īn deosebire de īmprăstierea ontologică a fericirii.

 

In „accesele“ de milă se manifestă o atractie secretă pentru „proastele maniere“, pentru murdărie si degradare. Orice monstruozitate este o perfectiune fată de lipsa „bunului‑gust“ al milei, acest rău cu aparentele reale ale blīndetii.

In mormanul de pete si de devieri ale naturii sau īn rafinamentul vicios al mintii, nu veti găsi o perversiune mai īntunecoasă si mai frămīntată ca mila. Nimic nu ne abate de la frumusete mai mult decīt „accesele“ ei. Si dac‑ar fi numai frumusetea! Dar virtutile subterane ale acestui viciu ne īntorc de la rosturile noastre esentiale si consideră depravare tot ce nu emană din gustul prăbusirii, din mlastini si din putregai, īntinderi ale milei si pretexte ale voluptătii ei infernale.

Nici o patologie n‑a studiat‑o fiindcă este o boală practică, si stiinta a fost totdeauna īn serviciul primăriilor. Cine‑ar adīnci tulburările lăuntrice, iadul iubirii perverse de oameni, — ar mai putea īntinde mīna vreunui milostiv?

 

Rostul gīnditorului este să īntoarcă viata pe toate părtile, să‑i proiecteze fetele īn toate nuantele, să revină neīncetat asupra ascunzisurilor ei, să‑i bată īn jos si‑n sus cărările, de mii de ori să privească acelasi aspect, să nu descopere noul decīt īn ce‑a văzut nelămurit, aceleasi teme să le treacă prin toate membrele, amestecīndu‑si cugetele‑n trup — să zdrentuiască astfel viata gīndind‑o pīnă la capăt.

Nu‑i revelator pentru ce e nedefinibil īn insuficientele vietii că numai cioburile unei oglinzi sfărīmate pot să ne redea icoana ei caracteristică?

 

După ce ti‑ai dat seama că oamenii nu‑ti pot oferi nimic si continui totusi a‑i īntīlni, este ca si cum ai fi lichidat cu orice superstitie, dar mai crezi īn fantome. Dumnezeu, pentru a obliga pe singuratici la lasitate, a creat zīmbetul, anemic si aerian la fecioare, concret si imediat la femei pierdute, īnduiosător la bătrīni si irezistibil la muribunzi. De altfel, nimic nu dovedeste mai mult că oamenii‑s muritori ca zīmbetul, expresie a echivocului sfīsietor al vremelniciei. De cīte ori zīmbim, nu este ca la o ultimă īntīlnire, si nu‑i zīmbetul testamentul aromat al individului? Lumina tremurătoare a obrazului si a buzelor, umiditatea solemnă a ochilor transformă viata īntr‑un port, īn care vapoarele pleacă īn larg fără destinatie, transportīnd nu oameni, ci despărtiri. Si viata ce‑i, dacă nu locul despărtirilor?

De cīte ori mă īnduiosează un zīmbet, mă īndepărtez cu o povară de ireparabil, căci nimic nu descoperă mai īnfiorător ruina care asteaptă omul ca acest simbol aparent de fericire si care exprimă mai crud unei inimi desfrunzite freamătul de vremelnicie al vietii, decīt horcăitul clasic al sfīrsitului. — Si de cīte ori īmi zīmbeste cineva, descifrez pe fruntea luminoasă chemarea sfīsietoare: „Apropie‑te, vezi prea bine că si eu sīnt muritor!“ — Sau cīnd ochii mi s‑au īntunecat de noaptea mea, glasul zīmbetului īmi flutură pe līngă urechi avide de implacabil: „Priveste‑mă, este pentru ultima oară!“

...Si de aceea zīmbetul te opreste de la singurătatea din urmă, si oricīt nu te‑ar mai interesa colegii de respiratie si de putrefactie, te‑ntorci spre ei ca să le sorbi secretul, să te īneci īn el si ei să nu stie, să nu stie ce grei sīnt de vremelnicie, ce mări poartă si la cīte naufragii nu ne invită frămīntarea inconstientă si incurabilă a zīmbetului lor, la ce ispite de disparitie te supun, deschizīndu‑si sufletul spre tine si tu ridicīnd — cu freamăt si īndurerare — lespedea surīsului!

 

Germinatia fiecărui adevăr ne pune corpul la teasc. Ne stoarcem viata de cīte ori cugetăm, īncīt un gīnditor absolut ar fi un schelet ce si‑ar ascunde oasele īn... transparenta gīndurilor.

 

Paloarea e culoarea ce‑o ia gīndirea pe fata omenească.

 

Destin nu există decīt īn actiune, fiindcă numai īn ea risti totul, fără să stii unde vei ajunge. Politica — īn sensul de exasperare a ceea ce‑i istoric īn om — este spatiul fatalitătii, abandonarea integrală fortelor constructive si destructive ale devenirii.

Si īn singurătate risti totul, dar aici fiind īn clar cu ce se va īntīmpla, luciditatea atenuează irationalul soartei. Iti anticipezi viata, īti trăiesti destinul ca un inevitabil fără surprize, căci, īntr‑adevăr, ce‑i singurătatea dacă nu viziunea trans‑lucidă a fatalitătii, maximum de luminozitate īn agitatia oarbă a vietii?

Omul politic renuntă la constiintă; singuraticul, la actiune. Unul trăieste uitarea (si asta e politica); celălalt o caută (si asta‑i singurătatea).

O filozofie a constiintei nu poate sfīrsi decīt īntr‑una a uitării.

 

Un om care practică o viată īntreagă luciditatea ajunge un clasic al deznădejdii.

Femeia ce priveste spre ceva oferă o imagine de o rară trivialitate. Ochii melancolici te invită, dimpotrivă, la o distrugere aeriană, si setea de impalpabil pe care ti‑o satisface funebrul si parfumatul lor azur te īmpiedică să mai fii tu īnsuti. Ochi ce nu zăresc nimic si din fata cărora dispari, ca să nu le pătezi infinitul cu obiectul prezentei tale. Privirea pură a melancoliei este modul cel mai ciudat prin care femeia ne face să credem că a fost cīndva tovarăsa noastră īn Rai.

 

Melancolia este o religiozitate fără nevoia Absolutului, o lunecare din lume fără atractia transcendentului, o slăbiciune pentru aparentele cerului egală insensibilitătii la simbolul acestuia. Posibilitatea ei de a se dispensa de Dumnezeu — desi īndeplineste conditiile initiale ale apropierii de el — o transformă īntr‑o voluptate, care se satisface cresterii ei proprii si slăbiciunilor ei repetate. Căci melancolia este un delir estetic, suficient siesi, steril īn mitologie. Nu vei găsi īn ea nimic străin unui vis legănat, căci nu generează nici o imagine peste cursul etericei sale destrămări.

Melancolia‑i o virtute la femei si un păcat la bărbati. Asa se explică de ce acestia au folosit‑o spre cunoastere...

 

Există īn unele surīsuri feminine o aprobare duioasă, care te īmbolnăveste. Ele se īncuibă si se depun pe fondul necazurilor zilnice, exercitīnd un control subteran. Femeile — ca si muzica — trebuie ocolite īn receptivitătile tulburi care măresc pīnă la lesin pretextele de īnduiosare. Cīnd vorbesti despre teamă, despre teama īnsăsi, īn fata unei blonde spiritualizate de paloare si care‑si apleacă ochii pentru a suplini prin gest mărturisirea, surīsul ei frīnt si amar ti se rostogoleste‑n carne si‑si prelungeste prin ecouri chinul său imaterial.

Surīsurile sīnt o povară voluptuoasă pentru cel ce le īmparte si pentru cel ce le primeste. O inimă atinsă de delicatete greu poate supravietui unui surīs duios. Tot asa, sīnt priviri după care nu te mai poti hotărī pentru nimic.

 

Un fulg rătăcitor prin aer este o imagine de zădărnicie mai sfīsietoare si mai simbolică decīt un cadavru. Tot asa, un parfum neobisnuit ne face mai tristi decīt un cimitir, precum o indigestie — mai gīnditori decīt un filozof. Si mai mult decīt catedralele, nu ne face mai religiosi mīna unui cersetor ce ne arată drumul de urmat īntr‑un oras mare si‑n care ne‑am pierdut?

 

Incepi a te nelinisti de Timp, cu mult īnainte de a‑i citi pe filozofi, privind atent, īntr‑un moment de oboseală, fata unui om bătrīn. Brazdele adīncite de necazuri, de sperante si de năluciri se īnnegresc si se pierd parcă fără urmă īntr‑un fond de īntuneric, pe care „fata“ īl ascunde cu greu, mască nesigură a unui abis īndurerat. In fiece cută pare a se fi adunat vremea, a se fi ruginit devenirea, a fi īmbătrīnit durata. Nu atīrnă timpul īn ridurile bătrīnetii si nu e fiecare cută un cadavru temporal? Fata omenească este folosită de demonia vremii ca o demonstratie de zădărnicie. O poate cineva privi senin īn amurgul ei?

Inclină‑ti ochii spre un bătrīn cīnd n‑ai Ecleziastul la īndemīnă, fata lui — de care el poate fi perfect străin — te va īnvăta mai mult ca īnteleptii. Căci sīnt īncretituri care dezvelesc actiunea Timpului mai nemilos decīt un tratat de zădărnicie. Unde să găsesti cuvinte care să zugrăvească eroziunea lui implacabilă, īnaintarea lui destructivă, cīnd peisajul deschis si accesibil al bătrīnetii ti se oferă la toate colturile ca o lectie decisivă si o sentintă fără apel?

Neastīmpărul copiilor īn bratele bunicilor să nu fie oroarea instinctivă de Timp? Cine n‑a simtit īn sărutul unui bătrīn inutilitatea infinită a timpului?

 

De oameni mă separă toti oamenii.

 

De‑as alerga ca un nebun īn căutarea mea, cine‑mi spune că nu‑mi voi iesi niciodată īn cale? Pe ce maidan al universului mă voi fi rătăcit? Mă duc să mă caut acolo unde se aude lumina..., căci de mi‑aduc bine aminte, iubit‑am altceva decīt sonoritatea transparentelor?

 

Cui nu i se pare că după fiece amărăciune luna a devenit mai palidă si razele soarelui mai sfioase si că devenirea īsi cere scuze, schilodindu‑si ritmul, — aceluia īi lipseste baza cosmică a singurătătii.

 

Ruptura de fiintă te face bolnav de tine īnsuti, īncīt este destul să pronunti cuvinte ca: uitare, nefericire, despărtire, pentru a te dizolva īntr‑un fior mortal. Si atunci, ca să trăiesti, risti imposibilul: accepti viata.

 

A rămīne singur cu īntreaga iubire, cu povara infinitului erotic — iată sensul spiritual al nefericirii īn dragoste, īncīt sinuciderile nu sīnt probe ale lasitătii omului, ci ale dimensiunilor inumane ale iubirii. Dacă n‑ar fi atenuat chinurile amoroase prin dispretul teoretic pentru femeie, toti amantii s‑ar fi sinucis pīnă acum. Stiind īnsă ce e ea, au introdus prin luciditate un element de mediocritate īn insuportabilul acelor văpăi. Nefericirea īn dragoste īntrece īn intensitate cele mai adīnci emotii religioase. Ce e drept, ea n‑a construit biserici; dar a ridicat morminte, morminte peste tot.

Iubirea? Dar priviti cum fiece rază de soare se‑ngroapă īntr‑o lacrimă, de parcă astrul strălucitor s‑ar fi născut dintr‑un acces de plīns al Divinitătii!

 

Nefericirea este starea poetică prin excelentă.

 

In măsura īn care animalele sīnt capabile de nefericire īn dragoste, participă la umanitate. De ce n‑am admite că privirea umedă a cīinelui sau duiosia resemnată a măgarului nu exprimă uneori regrete fără cuvinte? Există ceva sumbru si īndepărtat īn erotica animală, si care ne‑o face atīt de străină.

Literatura este o mărturie sigură că noi ne simtim mai aproape de plante decīt de animale. Poezia īn mare parte nu‑i decīt un comentariu la viata florilor, iar muzica o depravare umană a melodiilor vegetale.

Orice floare poate servi de imagine nefericirii īn dragoste. Asa se explică apropierea noastră de ele. Si apoi, nici un animal nu poate fi un simbol al vremelniciei, pe cīnd florile sīnt expresiile ei directe, ireparabilul estetic al efemerului.

 

La adică, ce face fiecare om? Se ispăseste pe sine īnsusi.

 

N‑as putea iubi decīt un īntelept nefericit īn dragoste...

 

Ceea ce face orasele mari atīt de triste este că fiecare om vrea să fie fericit, iar sansele scad pe măsura ce dorinta creste. Căutarea fericirii indică distanta de rai, gradul căderii umane. Si atunci, să ne mirăm de ce Parisul e punctul cel mai īndepărtat de Paradis?

 

Poti īnghiti biblioteci īntregi, nu vei găsi mai mult de trei‑patru autori care merită a fi cititi si recititi. Proeminentele acestui gen sīnt niste analfabeti geniali, care trebuie admirati si la nevoie īnvătati, dar care, īn fond, nu ne spun nimic. As vrea să pot interveni īn istoria spiritului omenesc cu brutalitatea unui măcelar īmpodobit de cel mai rafinat diogenism. Căci pīnă cīnd vom mai lăsa īn picioare pe atītia creatori care n‑au stiut nimic, copii obraznici si inspirati, lipsiti de maturitatea fericirii si a nefericirii? Un geniu care n‑a ajuns la rădăcinile vietii, oricīte posibilităti de expresie ar avea, nu trebuie gustat decīt īn clipe de indiferentă. Este mai mult decīt īnfiorător să te gīndesti ce putini oameni au stiut ceva cu adevărat, ce putine existente complete au apărut pīnă acum. Si ce‑i o existentă completă, si ce‑nseamnă a sti? — A păstra o sete de viată īn amurguri...

 

Anumite fiinte simt pornirea spre crimă numai pentru a gusta o viată intensificată, asa īncīt negatia bolnăvicioasă a vietii este īn acelasi timp omagiul ei.

Oare ar fi existat criminali dacă sīngele n‑ar fi cald? Impulsul destructiv caută leacul unei răceli interne si mă īndoiesc că, fără o reprezentare implicită a unei călduri molesitoare si rosii, vreun pumnal s‑ar fi īnfipt cīndva īn vreun trup. Sīngele emană aburi adormitori, īn care asasinul nădăjduieste a‑si īmblīnzi fiorurile de gheată. O singurătate neīndulcită de īnduiosări generează crima, īncīt orice morală ce vrea distrugerea răului īn adīncime are de privit numai o problemă: ce directie trebuie să dăm singurătătii, acest cadru ideal al ruinei si al descompunerii.

 

Găsi‑va cineva vreodată cuvinte pentru freamătul care īmpreună īn infinitatea aceleiasi clipe suprema voluptate cu suprema durere? Sau vreo muzică, plecīnd din toate zorile si apusurile acestei lumi, — putea‑va ea transmite altor oameni senzatiile unei victime cosmice a fericirii si nefericirii? Un naufragiat bătut de toate valurile, izbit de toate stīncile, chemat de toate īntunecimile — si care‑ar tine soarele īn brate! Epavă rătăcind cu izvorul vietii la piept, strīngīndu‑i strălucirea lui mortală, īnecīndu‑se cu el īn valuri, căci fundurile mării asteaptă din vesnicie lumina si groparul ei.

 

Contactul īntre oameni — societatea īn genere — n‑ar fi posibil fără īntrebuintarea repetată a acelorasi adjective. Interziceti‑le prin lege si veti vedea īn ce mică măsură omul este un animal sociabil. Vor dispărea imediat conversatia, vizitele, īntīlnirile, si societatea se va degrada la raporturi mecanice de interese. Lenea de gīndire a dat nastere la automatismul adjectivului. Aceeasi calificatie i se aplică lui Dumnezeu si unei mături. Altădată, Dumnezeu era infinit; astăzi e epatant. (Fiecare tară īsi are expresiile vidului ei mental.) — Interziceti adjectivul cotidian si definitia celebră a lui Aristot cade.

 

Diferentele dintre filozofii antici si cei moderni, atīt de frapante si de defavorabile ultimilor, pleacă din faptul că acestia au filozofat la masa de lucru, la birou, pe cīnd aceia īn grădini, īn piete sau la cine stie ce margine de mare. Apoi anticii, mai lenesi, stăteau multă vreme īntinsi, căci stiau bine că inspiratia vine orizontal. Astfel, ei asteptau gīndurile, pe cīnd modernii le siluiesc si le provoacă prin lectură, făcīnd impresia că nici unul n‑a cunoscut plăcerea iresponsabilitătii meditative, ci si‑au organizat ideile cu aplicatie de īntreprinzători. Niste ingineri īn jurul lui Dumnezeu.

Multe spirite au descoperit Absolutul din a fi avut o canapea īn preajma lor.

Fiecare pozitie a vietii este o altă perspectivă a ei. Filozofii se gīndesc la altă lume, fiindcă gīrbovi de obicei, s‑au săturat a o privi pe aceasta.

Cărui om, zărindu‑se‑n oglindă īntr‑un semiīntuneric, nu i se pare a se fi īntīlnit cu sinucigasul din el?

 

Poti iubi o fiintă impermeabilă Absurdului si care nu bănuieste din ce tragedie pleacă el, din cīte elegante de venin, din cīt rafinament de dezolare, din cīte reflexe vicioase si īnselătoare ale pustiului lăuntric?

Absurditatea este insomnia unei erori, esuarea dramatică a unui paradox. Febra spiritului nu poate fi măsurată decīt prin abundenta acestor funeralii logice care sīnt formulele absurde.

Muritorii de totdeauna s‑au ferit cu teamă de ele, au priceput ei negresit ceva din nobila lor descompunere, dar nu le‑au putut prefera sigurantei sterpe, calmului compromitător al ratiunii.

 

De cīte ori mă gīndesc la moarte, īmi pare că voi muri mai putin, că nu pot să mă sting, stiind că mă voi stinge, că nu pot să dispar, stiind că voi dispărea... Si dispar, mă sting si mor de totdeauna.

 

Viata‑i eterică si funebră ca sinuciderea unui fluture.

 

Nemurirea este o concesie de eternitate pe care moartea o face vietii. Stim noi īnsă prea bine că n‑o face... Căci atīta generozitate ar costa‑o viata.

 

Pentru fiece problemă īti trebuie altă temperatură. Numai nefericirii īi convine oricare...

 

Să pari vesel tuturor si nimeni să nu vadă că si fulgii sīnt lespezi de mormīnt! A avea vervă īn agonie...

 

Moralitatea subiectivă īsi atinge punctul culminant īn hotărīrea de a nu mai fi trist.

Permeabilă demoniei, tristetea este ruina indirectă a moralei. Cīnd răul se opune binelui, el participă la valorile etice ca fortă negativă, cīnd īnsă īsi cīstigă autonomia si zace īn sine, fără a se mai afirma īn luptă cu el, atunci realizează demonia. Tristetea‑i unul din agentii de autonomie a răului si de săpare a eticii. Dacă binele exprimă elanurile de puritate ale vietii, tristetea‑i umbra lui incurabilă.

 

Creatiile spiritului sīnt un indicator al insuportabilului vietii. Tot asa si eroismul.

 

Melancolia‑i starea de vis a egoismului.

 

De n‑ar exista o voluptate secretă īn nefericire, am duce femeile să nască la abator.

 

Spune unui suflet delicat: despărtire, si ai trezit poetul din el. Acelasi cuvīnt unui om de rīnd nu‑i inspiră nimic. Si nu numai despărtire, ci orice. Diferenta īntre oameni se măsoară după rezonanta afectivă a cuvintelor. Unii se īmbolnăvesc de o sfīrseală extatică ascultīnd o expresie banală, altii rămīn reci la o probă de zădărnicie. Pentru aceia, nu este cuvīnt īn dictionar care să nu ascundă o suferintă, iar acestia nici n‑o au īn vocabular. Prea putini sīnt cei ce‑si pot īntoarce cugetul — oricīnd — spre īntristare.

 

Oricīt s‑ar lega bolile de constitutia noastră, este imposibil să nu le disociem, să nu le găsim exterioare, străine, neavenite. De aceea, cīnd vorbim de un om nesănătos īi precizăm boala ca o anexă fatală, care introduce un plus de iremediabil identitătii lui initiale. In fata noastră, el rămīne cu boala lui, care păstrează o independentă si o obiectivitate relativă. Ce greu e īnsă a disocia melancolia de o fiintă! Căci ea‑i boala subiectivă prin excelentă, inseparabilă de cel posedat, aderentă pīnă la coincidentă, si ca atare incurabilă. Să nu existe leac pentru ea? Totusi; dar atunci trebuie să ne lecuim de propriul eu. Nostalgia după altceva din reveriile melancolice nu e decīt dorul după un alt eu, dar pe care‑l căutăm īn peisaje, īn depărtări, īn muzică, īnselīndu‑ne fără voie asupra unui proces mult mai adīnc. Totdeauna ne reīntoarcem nemultumiti si ne abandonăm nouă īnsine, căci nu este iesire din boala care ne poartă numele si pe care pierzīnd‑o, nu ne‑am mai afla.

 

Nu cred ca Dumnezeu să fi făcut pe Eva din coasta noastră, căci atunci ar trebui să ne īntelegem cu ea si altundeva decīt īn pat. Dar la drept vorbind, nu‑i si aceasta o īnselăciune? Sīntem oare mai departe unul de altul decīt īn cvasiidentitatea orizontală? De unde altcum pornirea obscură si nestăpīnită, a ceasurilor tulburi, de a‑ti vărsa plīnsuri tainice pe sīnii femeilor pierdute, īn hoteluri vechi?

Nu atīt din instinct, cīt din groaza de plictiseală atīrnăm de femeie. Si se prea poate ca ea să nu fie decīt o născocire a acelei groaze. Din frica de singurătate a lui Adam a plămădit Dumnezeu pe Eva, si de cīte ori ne năpădesc fiorurile izolării am oferi Creatorului cīte o „coastă“, pentru ca, născută din noi, să ne sorbim īn femeie propria singurătate.

Castitatea este un refuz al cunoasterii. Ascetii īsi puteau satisface dorinta de pustiu mai usor īn preajma femeii, dacă spaima de „ispit㓠nu i‑ar fi deposedat de adīncimea misterioasă a sexualitătii. Panica īntr‑o lume de obiecte trezeste un dor mortal de femeie, ea īnsăsi obiect, īnsufletit de patimile plictiselii noastre.

 

O fiintă pe calea unei spiritualizări complete nu mai e capabilă de melancolie, fiindcă nu se mai poate abandona īn voia ondulatiilor capricioase. Spirit īnseamnă rezistentă, pe cīnd melancolia, mai mult decīt orice, presupune ne‑rezistenta la suflet, la fierberea elementară a simtirii, la incontrolabilul afectelor. Tot ceea ce īn noi e nestăpīnit, tulbure, irationalul alcătuit din vis si bestialitate, deficiente organice si aspiratii turmentate, ca si explozii muzicale ce umbresc puritatea īngerilor si ne fac să privim dispretuitor spre crini — constituie zona primară a sufletului. Aici se află melancolia acasă, īn poezia acestor slăbiciuni.

Cīnd te crezi mai īndepărtat de lume, adierile melancolice īti dovedesc iluzia apropierii tale de spirit. Fortele vitale ale sufletului te atrag īn jos, te obligă să te scufunzi īn adīncimea primară, să‑ti recunosti sursele, de care te izolează vidul abstract al spiritului, seninătatea lui implacabilă.

Melancolia‑i o distantă de lume prin mijloacele vietii, iar nu ale spiritului; dezertarea din imanentă a tesuturilor. Prin apelul neīncetat la spirit, bărbatii i‑au adăugat o nuantă reflexivă, ce n‑o īntīlnim la femei, care, nerezistīnd niciodată sufletului lor, se tălăzuiesc īntr‑o melancolie imediată.

 

Nevoia de un timp pur, curătit de devenire, si care să nu fie eternitate.... O subtiere eterică a „trecerii“, o crestere īn sine a temporalitătii, un timp făr㠄curgere“... Extaz delicat al mobilitătii, plenitudine temporală īn afară de clipe... A te scufunda īntr‑un timp lipsit de dimensiuni si de o calitate atīt de aeriană, că inima noastră‑l poate īntoarce īnapoi, el nefiind pătat de ireversibil si nici atins de irevocabil...

...Incep să bănuiesc felul īn care el s‑a insinuat īn Paradis.

 

Cine n‑are organ pentru eternitate o concepe ca o altă formă a temporalitătii, īncīt alcătuieste imaginea unui timp ce curge īn afară de sine sau a unui timp vertical. Icoana temporală a eternitătii ar fi atunci o curgere īn sus, o acumulare verticală de clipe, care stăvilesc lunecarea dinamică, deplasarea orizontală spre moarte.

Suspendarea timpului introduce o dimensiune verticală, dar numai atīta vreme cīt durează actul acestei suspendări. Odată consumat, eternitatea neagă timpul, constituind o ordine ireductibilă. Schimbarea directiei naturale, violentarea temporalitătii din accesul la vesnicie ne arată cum orice act de īnfrīngere a vietii implică si o siluire a timpului. Dimensiunea verticală a suspendării este o perversiune a simtului temporal, căci eternitatea n‑ar fi accesibilă fără depravarea si vicierea acestuia.

 

Boala reprezintă triumful principiului personal, īnfrīngerea substantei anonime din noi. De aceea este ea fenomenul cel mai caracteristic al individuatiei. Sănătatea — chiar īn forma transfigurată a naivitătii — exprimă participarea la anonimat, la paradisul biologic al indiviziunii, pe cīnd boala este sursa directă a separativitătii. Ea schimbă conditia unei fiinte, plus‑ul ei determină o unicitate, un salt peste firesc. Diferenta īntre un om bolnav si unul sănătos este mai mare ca īntre ultimul si nu importă care animal. Căci a fi bolnav īnseamnă a fi altceva decīt ceea ce esti, a te supune determinărilor posibilului, a identifica momentul cu surpriză. In mod normal dispunem de soarta noastră, ne prevedem īn fiecare clipă si trăim īntr‑o sigurantă plină de indiferentă. Sīntem liberi să credem că īn cutare zi, īn cutare ceas, vom putea fi seriosi, veseli si nimic nu ne īmpiedică să ne bazăm pe interesul ce‑l vom acorda unor lucruri oarecare. — Dimpotrivă, īn constiinta generată de boală. Nici o urmă de libertate; nu putem prevedea nimic, robi chinuiti ai dispozitiilor si capriciilor organice. Fatalitatea respiră prin toti porii, urītul izvorăste din membre si toate alcătuiesc apoteoza necesitătii care este boala. Niciodată nu stii ce vei face, ce se va īntīmpla, ce dezastre pīndesc īn umbrele lăuntrice, nici īn ce măsură vei iubi, nici īn ce măsură vei urī, pradă climatului isteric al nesigurantelor. Boala care ne separă de natură ne leagă de ea mai rău decīt mormīntul. Nuantele cerului ne obligă la modificări echivalente īn suflet, gradele de umiditate la dispozitii corespunzătoare, anotimpurile la o periodicitate blestemată. Astfel, traducem moral īntreagă natura. La distantă infinită de ea īi tălmăcim toate fanteziile, haosul evident sau implicit, curbele materiei īn pendulatiile unei inimi incerte. Să stii că n‑ai nici o legătură cu lumea si să‑i īnregistrezi toate variatiile, iată paradoxul bolii, necesitatea stranie ce ni se impune, libertatea de a gīndi dincolo de fiintă si conditia de cersetor al propriului trup. Căci, īntr‑adevăr, nu īntindem mīna spre noi īnsine, nu ne solicităm sprijinul, vagabonzi la portile eului nostru, īn abandonarea unei vieti fără leac? Nevoia de a face ceva pentru tine īnsuti si a nu te putea ridica peste o pedagogie a incurabilului!

De‑am fi liberi īn boli, medicii ar ajunge cersetori, căci muritorii trag spre suferintă, dar nu spre amestecul ei chinuitor de subiectivitate exasperată si de necesitate invincibilă.

Boala este modul īn care moartea iubeste viata, iar individul teatrul acestei slăbiciuni. In orice durere, absolutul mortii gustă devenirea, chinul nostru nefiind decīt ispita, degradarea voluntară a īntunericului. Si astfel, suferinta nu e decīt un „minus de absolut“ al mortii.

 

„Mi s‑a făcut inima ca ceara si se topeste īnlăuntrul meu.“ (Psalm XXII) Fă, Doamne, ce mai poti pīnă nu‑ti trīntesc oasele mele īn cap!

 

Muzica este timp sonor.

 

Viata si cu mine sīntem două linii paralele ce se īntīlnesc īn moarte.

 

Fiecare om este propriul lui cersetor.

 

Ametelile cărora sīnt supusi unii oameni si care īi obligă să se rezeme de arbori sau de ziduri īn plină stradă au un sens mai adīnc decīt sīnt īnclinati a crede filozofii si chiar poetii. A nu mai putea sta vertical — a te degaja de pozitia naturală a omului — nu‑si are sursa īntr‑o tulburare nervoasă sau īntr‑o compozitie a sīngelui, ci īn istovirea fenomenului uman, care implică abandonarea tuturor caracterelor ce‑l īnsotesc. Ai uzat omenescul īn tine? Atunci părăsesti fatal forma prin care el s‑a definit. Cazi; fără ca totusi să te reīntorci la animalitate, căci este mai mult decīt probabil că ametelile ne aruncă la pămīnt pentru a ne da alte posibilităti de īnăltare. Revenirea la pozitia care a precedat fenomenul verticalei umane ne deschide alte cărări, ne pregăteste o altă crestere si, schimbīndu‑ne īnclinarea corpului, ne deschide spre o altă perspectivă a lumii.

Senzatiile stranii de ameteală, care te apucă orisiunde si mai cu seamă de cīte ori distanta de om evoluează īn directia infinitului, nu indică numai o prezentă agresivă a spiritului, dar si o ofensivă năprasnică a tot ce‑am adăugat peste constantele soartei umane. Căci ameteala este simptomul specific al depăsirii unei conditii firesti si al imposibilitătii de a mai īmpărtăsi pozitia fizică legată de ea. Rupīndu‑se legăturile lăuntrice cu omul, semnele lor exterioare urmează procesul de disolutie. Tulburări analoage trebuie să fi resimtit animalul cīnd a īnceput să se ridice īn două labe. Si nu sīnt introspectii regresive care ne coboară pīnă la acele īndepărtate nelinisti, si amintiri indefinibile care ne apropie de ametelile īnceputului uman?

Tot ce nu este inert trebuie, īn grade diferite, să se rezeme. Si cu atīt mai mult omul, care nu‑si īmplineste destinul decīt născocindu‑si sigurante si nu‑si păstrează pozitia decīt prin tonicul īnselăciunilor. Dar cine e pus īn fata sa īnsusi, cine lunecă īn transparenta propriei conditii, cine nu mai e om decīt īn bunăvointele memoriei — mai poate el apela la sprijinul traditional, la mīndria animalului vertical, si mai poate să se rezeme pe sine, cīnd de mult nu mai este el?

Obiectele īl mai tin doar să nu cadă, asteptīnd să rodească fructele altei vieti īn seva atītor ameteli.

Putrezeste omul īn tine īn abuzul pervers al cunoasterii, si nimic nu exprimă mai direct această supremă destrămare ca nesiguranta pasilor īn lume. Ameteala consecutivă finalului uman este un fior de limită, la īnceput prevestitor si dureros, apoi promitător si īntăritor. O sperantă de o vitalitate drăcească ne mīnă spre căderi repetate, īn vederea unor purificări nebănuite. Altceva va īncepe, după ce omul s‑a copt īn noi si a lesinat, ceva străin presimtirii celor rămasi īn urmă, pe la mijlocul umanitătii. Să ti se descompună Dumnezeu īn vine, să‑l īngropi īmpreună cu resturile tale, ce le vei aduna prin amintiri, si cu stīrvuri umane si divine să‑ti īngrasi verdeturi de nădejde, si lumini de putregai să sprijine timiditatea atītor zori!

Dar pentru a te purifica de mostenirea omenescului tău, īnvată a obosi, a dizolva, a corupe moartea din tine, de la răspīntiile tale. Priveste un om stingher care asteaptă ceva si īntreabă‑te ce. Si vei vedea că nimeni n‑asteaptă nimic, nimic ce n‑ar fi moartea. Fost‑ai cīndva destul de‑nfrigurat să vezi aceasta, să vezi cum toti se‑nsală, cum toti fără să stie īntind spre moarte mīinile, cīnd cred că vine cineva, că n‑au stat īn zadar? De ce fiinta singură, cu ochii plecati de‑o atentie obosită, si de ce orice vietate ne pare că n‑au ce astepta, că nu este un ce, īn afară de atractia caldă si rece a mortii, rătăcitoare prin deserturi, cafenele, paturi vechi si colturi de stradă? Să nu existe īntīlniri decīt cu ea? Pe cine, pe cine poate astepta un muritor fără să moară? Mergi īn calea lui ca să trăiesti, s㠄trăiesti“ līngă un muritor? Ce īngrozitor să nu observi că fugi după cei ce mor ca să scapi de moarte!

 

Nu eu sufăr īn lume, ci lumea suferă īn mine. Individul există doar īn măsura īn care concentrează durerile mute ale lucrurilor, de la zdreantă pīnă la catedrală. Si tot asa, el nu‑i viată decīt din clipa īn care, de la vierme la Dumnezeu, vietătile se bucură si gem īn el.

 

Nici un pictor n‑a reusit să redea singurătatea resemnată din privirea dobitoacelor, fiindcă nici unul nu pare a fi īnteles incompatibilul ochilor animalici: o enormă tristete si o lipsă de poezie echivalentă.

Privirea omenească n‑a adăugat decīt accentul de regret poetic, a cărui absentă indică la fiintele respective vecinătatea originii lor.

 

Amărăciunea este o muzică alterată de vulgaritate. Noblete nu există decīt īn melancolie... De aceea, nu e cu totul neimportant să stii īn ce nuantă a urītului de lume te‑ai gīndit la Dumnezeu...

 

Un gīnditor ce‑ar auzi cum putrezeste o idee...

 

„A omorī timpul“, asa se exprimă banal si profund neprielnicia plictiselii. Independenta cursului temporal fată de imediatul vital ne face sensibili la inesentialul, la vidul devenirii, care si‑a pierdut substanta; o durată fără continut vital. Trăirea īn imediat asociază viata si timpul īntr‑o unitate fluidă, căreia ne abandonăm cu pateticul elementar al naivitătii. Cīnd īnsă atentia, fruct al unor inegalităti lăuntrice, se aplică asupra scurgerii vremii si se īnstrăinează de ceea ce palpită īn devenire, ne pomenim prezenti īntr‑un gol temporal, care īn afară de sugestia unei desfăsurări fără obiect nu ne poate oferi nimic. Plictiseala e prizonieratul īn timpul inexpresiv, emancipat de viată, ce‑o evacuează chiar, spre a‑si crea o sinistră autonomie. Si atunci ce mai rămīne? Vidul omului si vidul vremii. Īmperecherea a două neanturi generează plictiseala — doliu temporal al constiintei separate de viată. Ai vrea să trăiesti si nu poti „trăi“ decīt īn timp; ai vrea o baie de imediat si nu poti decīt să te usuci īn aerul purificat de fiintă al unei deveniri abstracte. Ce e de făcut īmpotriva plictiselii? Cine e dusmanul ce trebuie răpus sau măcar uitat? Desigur timpul — si numai el. Am fi noi īnsine — de‑am trage ultimele consecinte. Dar plictiseala se defineste chiar prin ocolirea acestora; ea caută īn imediat ceea ce nu poate fi găsit decīt īn transcendent.

„A omorī timpul“ nu īnseamnă decīt a nu mai „avea“ timp — căci plictiseala e cresterea lui abundentă, multiplicarea lui nesfīrsită īn fata sărăciei imediatului. „Omori“ timpul pentru a‑l sili să intre īn tiparele existentei, pentru a nu‑si mai īnsusi prerogative de existentă.

Orice solutie īmpotriva plictiselii este o concesie vietii, a cărei bază se clatină īn hipertrofia temporală. Existenta nu‑i suportabilă decīt īn echilibrul dintre viată si timp. Situatiile de limită derivă din exasperarea acestui dualism. Atunci omul, pus īn fata pozitiei tiranice a timpului, victimă īn imperiul lui, ce‑o să mai „omoare“, cīnd viata nu mai e prezentă decīt īn sclavia regretului?

 

As vrea uneori să fiu atīt de singur, că mortii, enervati de mahalaua si de zarva cimitirului, l‑ar părăsi — si invidiindu‑mi linistea, mi‑ar cere rugător ospitalitatea inimii. Si cum ar coborī ei pe scări tainice spre funduri de nemărmurire, deserturile tăcerii le‑ar scoate un oftat ce‑ar trezi faraonii din perfectiunea adăpostului lor. Astfel ar veni mumiile, dezertīnd din īntunecimile piramidelor, să‑si continue somnul īn morminte mai sigure si mai imobile.

 

Viata: pretext suprem pentru cine e mai aproape de depărtarea lui Dumnezeu decīt de imediatul ei.

 

De‑ar fi femeile nefericite īn ele īnsele, si nu din pricina noastră, de ce jertfe n‑am fi capabili, de cīte umilinte si slăbiciuni! De la o vreme nu mai poti inventa voluptăti si nici sorbi delicii, decīt īn aromele insinuante, īn mrejele īmbătătoare ale nefericirii. Cum numai īntīmplarea le face triste, pīndim si noi prilejul pentru un exercitiu de gust, ahtiati de umbre feminine, rătăcitori nocturni ai iubirii si paraziti īngīndurati ai lui Eros. Femeia‑i Paradisul ca noapte. — Asa se proiectează īn setea de obscuritate mătăsoasă, de‑ntuneric dureros. Patima amurgurilor o asază īn centrul zvīrcolirilor noastre — vietate anonimă transfigurată de gustul nostru de umbre.

In durerile mari, īn durerile monstruoase, a muri nu īnseamnă nimic, este atīt de natural, că nu te poti scoborī la nivelul unei atari banalităti. Problema cea mare este atunci a trăi; a căuta secretul acestei chinuitoare imposibilităti, a dezlega taina respiratiei si a sperantelor. Asa se explică de ce reformatorii — frămīntati pīnă la obsesie de a da alte tipare vietii — au fost fiinte ce au suferit peste marginile chinului! Moartea le părea o evidentă strivitor de comună. Si nu apare ea din centrul bolii ca o fatalitate atīt de apropiată, īncīt e aproape comic s‑o mai transformi īn problemă? E destul să suferi, să suferi īndelung, ca să‑ti dai seama că īn lumea asta totul e evident㠗 afară de viată. Răpit din mrejele ei, faci tot posibilul s‑o asezi īn alte ordine, să‑i dai alt curs sau, īn sfīrsit, s‑o născocesti. Reformatorii au ales căile prime; ultima e solutia extremă a unei extreme singurătăti.

Frica de moarte este un fruct bolnăvicios al zorilor suferintei. Pe măsură ce durerile devin grave si mature, īndepărtīndu‑ne de viat㠗 aceasta se fixează fatal īn centrul perspectivei, īncīt nimic nu ne desparte mai mult de moarte ca vecinătatea ei. Iată de ce, pentru omul separat de imediat prin infinit, sperante nu mai pot renaste decīt la marginea prăpastiei.

 

De si‑ar aseza Dumnezeu fruntea pe umărul meu ce bine ne‑ar sta nouă asa, singuri si nemīngīiati...

 

O autobiografie trebuie să se adreseze lui Dumnezeu, si nu oamenilor. Natura īnsăsi īti dă un certificat de deces cīnd te povestesti muritorilor.

Nefericirea de a nu fi destul de nefericit...

 

Să nu mai poti trăi decīt deasupra sau sub spirit, īn extaz sau imbecilitate! Si cum primăvara extazului moare īn trăsnetul unei clipe — apusul obscur al imbecilitătii nu se mai termină niciodată. Fioruri prelungi de nebun beat, tăndări si gunoaie risipite īn sīnge oprindu‑i mersul, lighioane scīrboase spurcīnd gīndurile si draci cărīnd idei printr‑un creier pustiit... Ce vrăjmas a biruit spiritul? Si ce substantă de‑ntuneric hrăneste atīta noapte?

Groaza ce se‑ntinde la poalele imbecilitătii īnaltă aburi de adormire mută si viata tace resemnată, īn ceremonialul funebru de‑ngropare a spiritului. Un vis de monotonie neagră căruia locasurile de veci sīnt prea īnguste imensitătii lui crepusculare.

 

Idiotenia este o groază ce nu poate gīndi asupra ei īnsăsi, un neant material. — Cīnd separatia de tine īnsuti prin reflexie īsi pierde din tărie si n‑ai distantă de propria ta groază, o introspectie atentă te obligă la o privire frătească spre idioti. Ce mare boală este groaza!

 

Cu fiecare zi sīntem mai singuri. Ce grea si ce usoară trebuie să fie ultima!

După ce‑ai adunat cu trudă si cu hărnicie atīta izolare, sentimente de proprietar te‑mpiedică să mori cu cugetul īmpăcat. Atīt avut fără mostenitori! Spulberare este cuvīntul pentru rosturile din urmă ale inimii...

Azvīrlit īn preajma propriului gol, spectator al unei poezii despuiate, incapabil de a te dezmetici dintr‑o mīhnire rece — vidul lăuntric īti descoperă nedeterminarea infinită ca formă a ispăsirii.

 

In plină lumină să te gīndesti la noapte, să‑ti fugă cugetul spre ea īn mijlocul amiezei... Soarele nu numai că nu īnvinge īntunericul, dar măreste pīnă la suferintă aspiratia nocturnă a sufletului. De ne‑ar servi azurul de pat si soarele de pernă, sfīrseala voluptuoasă ar chema noaptea spre a‑si īndestula nevoia de oboseală vastă. Tot ce īn noi este dimensiune nocturnă plămădeste un revers sumbru al infinitului. Si astfel, sfīrseala din zile si din nopti ne duce spre o nesfīrsire negativă.

 

Singurătatea este o operă de convertire la tine īnsuti. Se īntīmplă īnsă că, adresīndu‑te numai tie, ceea ce ai mai bun devine independent de identitatea ta firească. Si astfel te adresezi cuiva, altuia. De aici, sentimentul că nu esti singur de cīte ori esti mai singur.

 

Dacă soarele ar refuza lumii lumina, ultima zi de strălucire ar asemui‑o rīnjetului unui idiot.

 

Cīnd ai murit lumii, ti‑e dor de tine īnsuti si‑ti consumi ce‑ti mai rămīne de trăit īntr‑o nostalgie neīmplinită. Dumnezeu este un vecin fată de exilul eului nostru, care ne face să ne căutăm pe alte tărīmuri si să nu fim niciodată īn apropierea noastră, prin soartă inaccesibili nouă.

 

Indivizii sīnt organe ale durerii. Fără ei, disponibilitătile de suferintă ale naturii ar fi transformat‑o īn haos. Individuatia, determinīndu‑se ca formă originară a ispăsirii, a salvat echilibrul si legile naturii. Cīnd durerea n‑a mai putut rămīne īn ea īnsăsi, au apărut fiintele ca s‑o scape de chinurile virtualitătii. Orice act este o perfectiune de suferintă.

 

Doar prin distinctia nefericirii o femeie se deosebeste de o servitoare. Gratia funebră este o sursă de nedefinibile īncīntări.

Asteptarea — ca ritm ascendent — defineste aspectul dinamic al vietii. Inteleptii — datorită exercitiului luciditătii — o suspendă, fără ca totusi să īnlăture surprizele viitorului. Numai idiotenia — perfectiune a ne‑asteptării — se asază īn afară de timp si de viată. O detasare completă de lucruri nu trebuie să ne permită mai mult de ceea ce ar fi emotiile unui idiot.

 

După fiece intensitate, nu redevii persoană, ci obiect. Apropierile de Absolut au urmări mai grave decīt orice intoxicare. Starea consecutivă betiei e domoală si plăcută fată de īntepenirea ce urmează slăbiciunilor īmplinite pentru Dumnezeu. Accesul ultim te face doar să simti groaza de a nu mai īntelege nimic si nu reintri īn materie decīt după extaz. Cine ar avea curajul să definească acele clipe īn care sfintii se uită‑n sus spre idioti?

 

Preocupările teologice au īmpiedicat cunoasterea de sine a omului. Acesta, proiectīnd īn Dumnezeu tot ceea ce nu e el, ne putem da prea bine seama la ce descompunere sinistră ajungea, dacă īsi aplica interesul si curiozitatea asupra lui īnsusi din īnceputuri. Antipodul atributelor divine reduce omul la dimensiuni de vierme. Si, īntr‑adevăr, unde am ajuns cu psihologia si cunoasterea de sine? Să ne transformăm īn viermi, īn viermi ce n‑au nevoie să‑si mai caute cadavre...

Prostia este o suferintă nedureroasă a inteligentei. Ea apartine naturii si n‑are astfel istorie. Nici măcar īn patologie nu intră prostii, fiindcă au de partea lor eternitatea.

Icoana cea mai veridică a lumii s‑ar putea alcătui din „licăririle“ unui idiot — dacă el ar putea īnvinge senzatia de putrezire a sīngelui si si‑ar da seama uneori de fluxul infinitezimal al inteligentei sale.

Vocea sīngelui este o elegie neīntreruptă.

 

A trăi sub semnul muzicii īnseamnă oare altceva decīt a muri cu gratie? Muzica sau incurabilul ca voluptate...

 

De n‑ai usurat pe nimeni īn a nu fi, n‑ai cunoscut nicicīnd lanturile fiintei si nici emotia dureros de rară cīnd cineva īti multumeste de a‑l fi sprijinit īn moarte, de a‑i fi īntărit sfīrsirea si gīndul sfīrsirii, de a‑l fi scutit de trivialitatea īncurajărilor si a nădejdilor.

Nici nu ne īnchipuim ce multi sīnt acei ce asteaptă să‑i dezlegăm de fericire...

 

Cele două tipuri de filozofi: cei ce gīndesc asupra ideilor si cei ce gīndesc asupra lor īnsisi. Deosebirea dintre silogism si nefericire...

Pentru un filozof obiectiv, numai ideile au biografie; pentru unul subiectiv, numai autobiografia are idei. Esti predestinat să trăiesti īn preajma categoriilor sau īn preajma ta. In felul ultim, filozofia este meditatia poetică a nefericirii.

 

Oricīte pretentii am avea, īn fond nu putem cere vietii mai mult de permisiunea singurătătii. Īi oferim astfel prilejul de a fi generoasă si chiar risipitoare...

 

Rostul muzicii este să ne mīngīie de ruptura de natură, iar gradul slăbiciunii pentru ea indică distanta noastră de originar. Spiritul se vindecă de propria autonomie īn creatia muzicală.

 

Finetele anemiei ne fac permeabili unei alte lumi, iar īn tristetile ei cădem perpendicular pe cer.

Tot ce nu e sănătate — de la idiotenie la genialitate — este o stare de groază.

 

Sensibilitatea pentru timp e o formă difuză a spaimei.

 

Cīnd nu te mai poti gīndi la nimic, pricepi prea bine prezentul absolut al idiotilor, ca si senzatiile de vid ce apropie uneori mistica de imbecilitate, cu diferenta că īn nesfīrsitul gol al misticilor se agită o tendintă secretă de īnăltare, pīlpīie stingher un avīnt vertical, pe cīnd vidul orizontal al idiotilor este o īntindere stearsă pe care lunecă surd teroarea. Nimic nu unduieste desertul monoton al imbecilitătii si nici o culoare nu īnsufleteste clipa vesnică si zările ei moarte.

 

Putinta de a fi vesel printre oameni, si mai cu seamă cīnd te stīnjeneste si privirea unei păsări, este unul din secretele cele mai ciudate ale tristetii. Totul e īnghetat si tu esti risipitor de zīmbete; nici o amintire nu te mai poartă spre cel ce‑ai fost si‑ti scornesti săgalnic un trecut; sīngele refuză adieri de dragoste si patimile aruncă flăcări reci peste ochi stinsi.

O tristete ce nu stie să rīdă, o tristete fără mască este o pierzanie ce lasă‑n urmă ciuma si, fără īndoială, de n‑ar fi rīsul, rīsul oamenilor tristi, societatea supunea de mult la penalităti mīhnirile. Pīnă si grimasele agoniei nu sīnt decīt īncercări nereusite de rīs, care trădează īnsă natura echivocă a acestuia. Asa se explică de ce astfel de accese ne lasă un gol mai amar decīt o betie sau o noapte de dragoste. Pragul sinuciderii e un fior ce urmează unui rīs năvalnic, fără măsură si fără crutare. Nimic nu degradează vitalitatea mai mult ca veselia, atunci cīnd n‑ai chemare si nu esti īnvechit īn ea. Oboselii delicate a tristetii, veselia este un atletism istovitor.

Pīnă si tristetea este un mestesug. Căci nu te deprinzi asa de usor să fii singur si zi de zi trebuie să te căznesti īn nemīngīiere, supunīnd năvala amărăciunilor unei culturi intime. Nevoia de stil īn nefericire si de simetrie īn mīhniri pare a le fi lipsit poetilor. Căci ce īnseamnă a fi poet? A nu avea distantă de propriile mīhniri, a fi identic nefericirii proprii.

Preocuparea de educatie personală, pīnă si īn aceste lucruri, trădează un rest filozofic īntr‑un suflet atins de poezie. Superstitia teoretică organizează totul, pīnă si tristetea. Īnsăsi moartea unui filozof seamănă unei geometrii descompuse, pe cīnd poetul, purtīndu‑si din viată mormīntul, a murit īnainte de moarte. Miezul lăuntric al poeziei este o sfīrsire anticipată si lira n‑are glas decīt īn preajma unei inimi corupte. Pe nimic nu luneci mai repede īn mormīnt ca pe ritm si pe rimă, căci versurile n‑au făcut decīt să ridice lespezi pentru īnsetatii noptii.

 

Spectacolul unei femei vesele īntrece īn vulgaritate vulgaritatea īnsăsi. — Curios cum tot ce‑ar trebui să ne facă mai putin străini īn lume sapă doar mai crunt la groapa dintre noi si ea.

Oare lumea nu‑i străină īn sine?

 

Esti singur totdeauna fată de tine īnsuti, nu fată de altcineva.

 

Filozoful se gīndeste la Divinitate, credinciosul la Dumnezeu. Unul la esentă, altul la persoană. Divinitatea este ipostaza abstractă si impersonală a lui Dumnezeu. Credinta fiind un imediat transcendent, ea īsi extrage vitalitatea din ruina esentelor. Filozofia e doar o aluzie existentială, precum Divinitatea e un aspect indirect al lui Dumnezeu.

Nu vorbi de singurătate dacă nu simti cum se clatină Dumnezeu... si nici un blestem, dacă nu‑L auzi sfīrsindu‑se īn tine.

Viata este ceea ce as fi fost, de nu m‑ar fi robit ispita nimicului.

 

Mor īn suflet ecourile echivoce ale clipei īn care viata — surpriză a indiferentei initiale — străpuns‑a linistea neantului.

 

Dumnezeu este īncercarea ultimă de a ne īndestula dorinta de somn... Astfel devine el un cuib de cīte ori cresc aripi oboselii noastre.

 

Dezlipirea muzicală de lume subtiază obiectele īn fantome; nimic nu se mai īntīmplă īn preajma ta si ochii nu mai sīnt īn slujba fiintelor. Ce să mai vezi, cīnd totul se īntīmplă departe? Tristetea — deficientă optică a perceptiei...

Fiece clipă este o groapă, neīndestulător de adīncă, de trebuie să sărim prin atītea pīnă să ne rupem capul.

 

Nu esti gelos pe Dumnezeu, ci pe singurătatea lui. Căci fată de disperarea īmbălsămată care e El, omul e o mumie fīsneată.

 

Timiditatea este arma ce ne‑o oferă natura pentru a ne apăra singurătatea.

 

Cīnd te crezi mai tare, te pomenesti deodată la picioarele lui Dumnezeu. Nici o nemurire nu te poate mīntui de o atare cădere. Dar ce să faci dacă rănile vietii sīnt ochi spre Creator si guri deschise spre merinde de absolut!

Privegherile īnfricosate ne mīntuie — peste vrerea noastr㠗 de superstitia fiintării si, obosindu‑ne avīntul, ne hrănesc din adierile desertului divin. Slăbirea vointei īnfige pe Dumnezeu — ca un par de spīnzurătoare — īn mijlocul nesigurantelor noastre... Absolutul e un stadiu crepuscular al vointei, o stare de foame istovitoare.

 

Dragostea de frumusete este inseparabilă de sentimentul mortii. Căci tot ce ne răpeste simturile īn fioruri de admiratie ne ridică īntr‑o plenitudine de sfīrsit, care nu e decīt dorul arzător de a nu supravietui emotiei. Frumusetea īti sugerează icoana unei zădărnicii eterne! Venetia sau amurgurile pariziene invită la o sfīrseală aromată, īn care vesnicia pare a se fi topit īn timp.

 

O agonie neīmplinită este erotica, si de aceea nu poti iubi femeia ce nu‑ti sopteste despre moarte si nu te ajută īn a nu mai fi...

Interpunīndu‑se īntre noi si lucruri, ea ne‑a īnstrăinat firea, purtīnd astfel răspunderea īnapoierii noastre īn cunoastere. Cīt datoreste spiritul nefericirii īn dragoste! S‑ar putea prea bine ca el să nu fie decīt opera acesteia.

Observati de altfel că femeile n‑au intrat īn istorie decīt īn măsura īn care au putut face pe bărbati mai singuri.

 

Bruma de poezie care, de bine, de rău, īnvăluie acest pămīnt emană din toamna vesnică a Creatorului si dintr‑un cer necopt pentru a‑si scutura stelele. Anotimpul la care s‑a oprit ne arată prea bine că El nu‑i o auroră, ci un amurg, si că doar prin umbre ni‑l apropiem. Dumnezeu — o toamnă absolută, un sfīrsit initial.

Primăvara — ca orice īnceput — este o deficientă de vesnicie. Si oamenii care mor īn ea sīnt singurele punti spre absolut. Cīnd totul īnfloreste, muritorii devin voluptuosi ai stingerii, ca să salveze periferia metafizică a primăverii.

La‑nceput a fost Amurgul.

 

Intr‑o lume fără melancolie, privighetorile ar īncepe să scuipe si crinii ar deschide un bordel.

 

Atīt bucuria, cīt si veselia īnviorează, dar una spiritul si alta simturile. — A vorbit cineva de veselie īn mistică? S‑a auzit vreodată de vreun sfīnt vesel? Dar bucuria īnsoteste extazul si īnvecinează cu cerul pīnă si īn forme domoale.

Nu poti fi vesel decīt īntre oameni; nu poti cunoaste bucuria decīt singur. Trebuie să fii vesel cu cineva; cīnd n‑ai pe nimeni, esti mai aproape de piscurile bucuriei.

 

Nu există boală de care nu ne‑ar vindeca o lacrimă ce‑ar īncepe să cīnte...

 

Vīrtejul mortal ce uneste viata si moartea dincolo de timp si de eternitate... Nu poti descoperi acest tainic unde, asezat īn afară de vreme si de vesnicie, dar sufletul se ridică prin flăcări finale spre o pajiste incendiară. Mori si trăiesti īntr‑o logodnă mistică cu singurătatea... Ce demon de fiintă si de nefiintă te scoate din toate spre un tot, īn care viată si moarte īnaltă boltile unui suspin? De‑acum să urci prin extaz spiralele unei lumi ce lasă īn urmă nimicul si alte ceruri, īn spatiul ce adăposteste singurătatea, atīt de pur că si neantul īl pătează. Unde, unde? — Dar nu simti o adiere, ca visul de nevinovătie al spumei? Nu respiri paradisul făurit de utopia unui trandafir?

Asa trebuie să fie amintirea neantului īntr‑o floare vestejită‑n Dumnezeu.

 

Doamne, m‑am născut sfīrsit īn tine, īn tine Prea‑sfīrsitule. — Si uneori ti‑am jertfit atīta viată, c‑am fost fīntīnă săritoare prin restristea ta. Sīnt stīrv sau vulcan īn tine? Sau nici tu nu stii, Părăginitule?! — Freamătul demiurgic cīnd strigi: ajutor! ca viata să nu moară de infinitul ei... Caut astrul cel mai departe de pămīnt; īn el să‑mi fac un leagăn si un sicriu, si să mă nasc din mine si să mor īn mine.

 

Cīnd aspiratia spre neant atinge intensitatea unei erotici, timpul sau eternitatea nu‑ti mai spun nimic. Acum sau pururea sīnt elemente cu care se operează īn lume, sīnt puncte de reper, conventii de muritor. Eternitatea ne pare un bun, pe care umblăm să‑l cucerim, sau timpul o lipsă de merit, de care ne scuzăm īn toate īmprejurările. Ce sīnt toate acestea, pentru cine priveste din absenta absolută si‑si deschide ochii īn desăvīrsirea unui nicăieri? Zăreste el, īn īncīntarea pură a nimicului, īn privelistea bolnăvicios de goală, vreo pată ce s‑atingă un nesfīrsit virgin?

Timp si eternitate sīnt forme ale aderentei sau inaderentei noastre la lume, dar nu ale lepădării totale, care e o muzică fără sunete, o aspiratie fără dorintă, o viată fără respiratie si o moarte fără stingere.

La marginea extremă a subtierii fiintei, acum, aici, acolo, niciodată si totdeauna īsi pierd īntelesul, căci unde să mai găsesti un loc sau o clipă, cīnd nu mai păstrezi din lume nici amintirea ei?

Acest nicăieri voluptuos, dar de o voluptate fără continut, e un extaz formal al irealitătii. O stare de transparentă devine fiinta noastră si un trandafir gīndit de un īnger nu e mai usor si mai vaporos ca īnariparea spre desăvīrsirea planantă a nefiintei.

Vesnicia e un prilej de mīndrie a muritorilor, o formă pretentioasă, prin care īsi multumesc un gust trecător de nonviată. Vesnic dezamăgiti de ea, ei redevin solidari cu propriile lor fantome si iubesc mai departe timpul etern care‑i viata. Prin ce se deosebeste acesta de eternitate? In el trăiesti, căci nu se poate respira decīt īn betia infinitei deveniri, pe cīnd eternitatea este luciditatea devenirii.

Cīnd, īn curgerea lucrurilor, ne scoatem capul nemultumiti si ne trezim răzvrătiti din betia fiintării, īncercarea de evadare ne īmpinge spre negarea timpului. Decīt, eternitatea ne obligă la o continuă comparatie cu temporalitatea, ceea ce nu se mai īntīmplă īn suspendarea radicală din experienta neantului, care „este“ neutralitate atīt fată de timp, cīt si de vesnicie, neutralitate fată de „orice“.

Eternitatea ar putea fi treapta finală a timpului, precum neantul sublimarea ultimă a eternitătii.

 

Curios cum, atunci cīnd īti dai seama că fiintele sīnt umbre, că totul e zadarnic — te īndepărtezi de lume pentru a găsi unicul rost īn contemplatia nimicului, cīnd puteai rămīne prea bine īn umbrele si īn nimicul de fiecare zi. De unde să derive nevoia de a superpune neantului efectiv un neant suprem?

 

Eventualitatea paradisului mă face să sorb toate amărăciunile de sub soare... Si chiar fără sansa acelei perfectiuni, nu e īngrozitor să mori pe la mijlocul lor, să lasi atītea neīmplinite mīhniri, să te săvīrsesti īn diletant al nefericirii? — De‑ti supravietuieste o singură tristete, zadarnic cersit‑ai izbăvirea nemiloasei nopti.

 

A vorbi de eternitate si a te făli cu ea presupune o vitalitate a organului temporal, un omagiu secret timpului, prezent prin negatie. A sti că esti īn eternitate īnseamnă a fi īn clar cu distanta ta de ea, a nu fi total īnlăuntrul ei. Din zarea unei totalităti vii, a unei existente prezente, constiinta indică totdeauna o absentă.

Doar trăind nemijlocit si naiv īn vesnicie, ai īnfrīnt energia organului temporal. Sfintenia — un imediat al eternitătii — nu se mīndreste cu pasul īmplinit īn afară de trecerea directă a lucrurilor, fiindcă ea este eternitate. Cel mult, se poate spovedi timpului, pentru a se usura de excesul substantei proprii. Mărturisirile sfintilor izvorăsc din povara pozitivă a vesniciei. Cărtile lor cad īn timp, precum stelele din firmament. Exces de eternitate de o parte si de alta.

Pierderea naivitătii naste o constiintă ironică, pe care n‑o poti īnăbusi nici īn preajma lui Dumnezeu. Te tăvălesti īntr‑o isterie duioasă si spui tuturor că vietuiesti... Si ei te cred.

Devenirea e agonie fără deznodămīnt, fiindcă supremul nu‑i o categorie a timpului.

Deserturile sīnt parcurile lui Dumnezeu. Prin ele īsi plimbă oboseala de totdeauna si prin ele se vaicără chinuitele noastre avīnturi. Singurătatea e punctul nostru comun cu El, dar si cu diavolul. Din vremuri de‑nceput se‑ntrec ei īn a fi singuri — si noi venit‑am tīrziu, chiar prea tīrziu, la un concurs fatal. Cīnd se vor retrage din arenă, rămīne‑vom singuri īn Singurătate, si pustiurile vor fi neīncăpătoare pentru un salt mortal.

 

Vulgaritatea este o cale de purificare egală extazului — cu conditia să fie suferintă. Chinul īn gunoi, īn murdărie, teroarea‑n mahala devin surse mistice — si esti mai aproape de cer cīnd te īneci cu groază īntr‑o mocirlă, decīt privind nepăsător icoana unei madone. Blestemul e un act religios; bunătatea, unul moral. (Stim noi prea bine că morala nu‑i decīt aspectul cetătenesc al īnclinării noastre spre Absolut!)

Din fierberea duhorilor lăuntrice se ridică aburi avīntati spre azur. De simti nevoia, aruncă un scuipat spre astri, esti astfel mai aproape de măretia lor decīt zărindu‑i demn si cuviincios. O balegă răsfrīnge cerul mai personal decīt o apă cristalină. Si ochii tulburi au pete de azur ce compromit monotonia albastră a inocentei.

Ceea ce de obicei se numeste perfectiune constituie o priveliste de fadoare, chiar din lipsa chinului vulgaritătii. Imaginile de desăvīrsire propuse de muritori trezesc o impresie de neīndestulare, de viată neīmplinită si nereusită. Ingerii au fost scosi din circulatie chiar din acest motiv: n‑au cunoscut suferintele degradării, voluptătile mistice ale putregaiului. Imaginea ideală a desăvīrsirii trebuie schimbată, si morala trebuie să‑si īnsusească avantajele descompunerii pentru a nu rămīne o constructie īn vīnt.

Morala cere purificare. Dar de ce? Ce anume să īnlăturăm? Desigur, vulgaritatea. Ea nu poate fi īnsă īndepărtată decīt trăită pīnă la capăt, pīnă īn ultima umilire. Numai după ce ai epuizat toate posibilitătile ei de chin poti vorbi de purificare. Răul moare doar istovindu‑si vitalitatea. De aceea, triumful moralei implică un exercitiu dureros īn mocirlă. Inecul īn ea e mai greu de sens decīt o puritate de suprafată. Decadenta īn sine n‑are mai multă adīncime decīt inocenta? „Un om moral“ nu‑si merită titlul decīt īn virtutea titlurilor compromitătoare din trecut.

A cădea īn ispită nu e a cădea īn viată? Du‑ne, Doamne, īn ispită si ne mīntuieste de cel bun!

Rugăciunea de fiecare zi ar trebui să fie o initiere la Răutate si „Tatăl nostru“ să sfīsie vălul ce‑o acoperă, pentru ca privind‑o īn fată, familiari pierzaniei, să fim ispititi de cel Bun.

Morala e pierdută de lipsa ei de mister. Să n‑ascundă binele nici o taină?

Decolorarea pasiunilor, īndulcirea instinctelor si īntreaga diluare a sufletului modern ne‑au dezvătat de mīngīierile furiei si ne‑au slăbit vitalitatea gīndirii, din care emană arta de a blestema. Shakespeare si Vechiul Testament ne prezintă oameni fată de care sīntem maimute īnfumurate sau domnisori discreti, ce nu stiu să‑si urle īn spatiu durerile si bucuriile, să provoace natura sau pe Dumnezeu. Iată unde au dus cīteva secole de educatie si de prostie savantă! Pe vremuri muritorii strigau, astăzi se plictisesc. Explozia cosmică a constiintei a fost īnlocuită cu intimitatea. Rabdă si crapă! este deviza pentru distinctia omului modern. Distinctia — asta‑i superstitia unui gen corupt. Dar īncordarea spiritului cere un anumit nivel de barbarie, fără de care se molesesc arcurile gīndirii, un vulcanism ce nu trebuie domolit decīt īn lasităti voite. O idee să se rostogolească īn avīnturi de imn, cu o vrajă de delir sau de fatalitate, asa cum se īntīmplă īn incandescenta blestemelor — aceste limbi de foc ale spiritului.

Modernii sīnt călduti, prea călduti. N‑a bătut ceasul să‑nvătăm iubirea si ura, ca dimensiuni de natură īn suflet? Blestemul este o provocare nemăsurată si el creste īn tărie cu cīt se īndreaptă īnspre nemăsurat. Obiectivul lui final e doar incomensurabilul. După ce vorbele au pus la zid un individ, un neam sau natura, sfīrsesti cu furia spre cer.

Blestemul e atasare de viată prin aparente de distrugător; un fals nihilism. Căci nu tuni si fulgeri decīt dintr‑o pozitie absolută īntr‑o valoare. Iov iubeste viata cu o pasiune bolnavă, iar Regele Lear se sprijină īn orgoliu ca īntr‑o zeitate. Toti profetii Vechiului Testament se īnfurie īn numele a ceva, īn numele poporului sau al lui Dumnezeu. Si īn numele nimicului poti azvīrli blesteme, dacă aderi la el dogmatic. O dezlăntuire necrutătoare si incendiară, un absolut īn ton direct, o năvală de distrugere, cu o certitudine mărturisită sau nu. Că īn dosul exasperării se ascunde o credintă sau titanismul eului, pentru furia blestemării ca atare putin importă. Nivelul sufletului, īnăltimea de pasiune a unei fiinte, iată totul. Căci īn sine, blestemul nu‑i decīt un dogmatism liric.

 

Să calci peste deliciul de a muri zilnic īn tine, să īmparti īn doi povara fiintării, să ai un vecin pentru deceptii! Femeia comercializează neīntelesul, iar īn căsătorie vinzi portii de singurătate si blestemul fiintării devine marfă. Sursa nefericirii īn dragoste e teama de a fi iubit, voluptatea singurătătii īntrecīnd īmbrătisările. Femeia nu pleacă de bunăvoie, ci simte prea bine pata de luciditate pe īnselăciunea lesinului dublu. Ce e drept, niciodată ea nu va īntelege cum un om poate fi practicant al nefericirii si nici īn ce fel prezenta ei vatămă perfectiunea izolării. Ea totusi trebuie să se ducă, să se ducă. Si după ce‑a plecat, īti dai seama ce mare eroare e viata cu ea si fără ea.

Dac‑ai putea muri lumii īn umbra femeii, dacă parfumul ei ar fi emanatie de melancolie pentru adormirea unei inimi, smulsă pămīntului!

 

Există dezlipiri de lume care te năpădesc subit, ca adieri mortale, si‑n care īnteleptii īti par biete veverite, iar sfintii profesori ratati.

 

Cheia pentru inexplicabilul soartei noastre este setea de nefericire, adīncă si tainică si mai durabilă ca dorinta zvăpăiată de fericire. De‑ar predomina aceasta, cum am lămuri īndepărtarea vertiginoasă de rai si tragedia ca o conditie firească? Istoria īntreagă e proba limpede că omul nu numai că n‑a fugit de chin, dar i‑a născocit mreje, pentru a nu scăpa cumva din vraja lui. Dacă n‑ar fi iubit durerea, n‑ar fi avut nevoie să născocească iadul — utopie a suferintei. Si dac‑a preferat uneori cu mai multă ardoare raiul, a făcut‑o pentru fantasticul lui, pentru garantia de irealizabil — o utopie estetică. „Evenimentele“ istoriei ne arată īnsă clar ce a luat el īn serios...

 

De mult nu mai trăiesc īn moarte, ci īn poezia ei. Te topesti asa īntr‑un flux mortal, sălăsluind visător īn delicată agonie, vrăjit de miresme funebre. Căci moartea‑i untdelemn ce se prelinge pe spatiul nevăzut al lepădării noastre de lume si ne īnvăluie de o amīnare plăcut‑dureroasă a stingerii, pentru a ne sugera că viata‑i un final virtual si devenirea potentialitate infinită de sfīrsit.

 

A suferi e modul de a fi activ fără să faci ceva.

 

In mod corect, nu te poti īntreba ce este viata, ci ce nu este.

 

Dorul de moarte īncepe ca secretie obscură a organismului si sfīrseste īntr‑un lesin de poezie. Stingerea voluptuoasă de fiecare zi e o adormire a sīngelui. Si această adormire e tristetea īnsăsi.

 

Numai după ce ai suferit pentru toate lucrurile ai dreptul să‑ti bati joc de ele. Cum o să calci īn picioare ce n‑a fost chin? (Sensul universalei ironii.)

 

Gustul singurătătii nu‑si află o īmplinire mai deplină ca īn dorinta covīrsitoare de moarte, care, mărindu‑se peste rezistentele noastre si noi neputīnd muri, devine — prin reactiune — o revelatie a vietii.

Cum as putea să uit că sīnt, cīnd excesul mortii mă dezleagă de moarte?

Voi descoperi viata īn plinătatea ei cīnd voi īncepe să gīndesc īmpotriva mea, cīnd nu voi mai fi de fată īn nici un gīnd...

La īnceput socotesti moartea realitate metafizică. Tīrziu, după ce‑ai gustat din ea, după ce te‑a īnfiorat si te‑a strivit, o īnlocuiesti prin sentimentul ei. Vorbesti atunci de frică, de neliniste si de agonie, si nu de moarte. Astfel se face trecerea de la metafizică la psihologie.

 

Lumina mi se pare tot mai străină si mai departe; o privesc — si mă cutremur. Ce să caut prin ea cīnd noaptea‑i o auroră de gīnduri?

...Dar priviti, priviti lumina: cum fosneste si cum cade‑n zdrente, de cīte ori esti surpat de tristeti. Doar ruina zilei ne va ajuta să ridicăm viata la rangul de vis.

...Dulceata mortii să fie altceva decīt un maximum de irealitate? Si aplicarea spre poezie, altceva decīt topire īn fantomal?

E atīta voluptate muzicală īn dorul de moarte, c‑ai vrea nemurirea numai pentru a nu o īntrerupe. Sau de‑ai găsi un mormīnt īn care s‑o continui, să mori nesfīrsit īn dorul de a muri! Căci nici un amurg marin si nici o melodie terestră nu pot īnlocui cresterea destrămată si poezia evanescentă a muririi.

Nicăieri mai mult ca īn paturile vechi ale hotelurilor provinciale sau īn privelistea brumată a bulevardelor nu esti mai legănat de sugestiile stingerii si mai dispus să gusti dintr‑un moment final.

Prin moarte devine omul contemporan cu sine īnsusi.

 

Ca să nu te plictisesti, trebuie să fii sfīnt sau dobitoc, īn asa măsură vacanta esentială a constiintei defineste soarta omului. Plictiseala e un fel de echilibru instabil īntre golul inimii si golul lumii, o echivalentă de vid, care ar īnsemna īmpietrire, de n‑ar fi prezenta secretă a dorintei. Iluminarea si īndobitocirea — una prin plus si alta prin minus — se asază īn afară de soarta omului si deci īn afară de posibilitătile plictiselii. Putem fi noi īnsă absolut siguri că sfintilor nu le e urīt uneori īn Dumnezeu si că dobitoacele — asa cum le trădează privirea lor vacant㠗 nu simt nimicul nestiintei lor?

Omul nu‑si poate tīrī toată viata īn plictiseală, desi aceasta nu‑i o boală, ci o absentă de intensitate. Golul consecutiv unei suferinte sau amintirea rece a unei nefericiri; curgerea tăcerii căreia nu‑i putem proiecta un continut; insensibilitatea erotică si regretul de a n‑o īnvinge — sīnt stări ce alcătuiesc degradarea constiintei si care succed unor emotii intense, ce nu le mai putem atinge. Nu te doare nimic, dar ai prefera un chin precis vagului de neliniste. Insăsi boala este un continut — si unul substantial —, fată de indiferenta apăsătoare si tulbure a plictiselii, īn care te simti bine, desi răul unei boli sigure e preferabil. Orice chin e regretat pentru precizia lui. Boala e ocupatie; plictiseala nu. De aceea seamănă ea unei eliberări — de care am vrea să scăpăm.

Acesta‑i paradoxul plictiselii: de a fi o absentă si de a nu putea fi exteriori ei. Fată de boal㠗 o sănătate insuportabilă, iritantă, un bine surd si monoton si care nu e grav decīt pentru impresia de neterminabil, de infinit vulgar. O īnsănătosire ce nu se mai gată... Plictiseala? O convalescentă incurabilă.

 

Viata, īn sensul ei pozitiv, este o ordine a posibilului, o cădere īn viitor. Cīte ferestre īi deschizi spre acesta, atīta cantitate de posibil realizezi. Deznădejdea, dimpotrivă, este negatia posibilului si de aceea a vietii. Mai mult. Ea este intensitate absolută perpendiculară pe Nimic.

Ceva e pozitiv cīnd are o legătură lăuntrică cu viitorul, cīnd creste spre el. Intru cīt viata tinde spre un plin temporal, ea se īmplineste. Deznădejdea crescīnd īn sine, intensitatea ei e un posibil fără viitor, o negativitate, o īnfundătură īn flăcări. Cīnd ai ajuns īnsă să deschizi ferestre disperării, atunci viata — năpădită de sine īnsăsi — pare o gratie dezlăntuită si un clocot de zīmbete.

 

„Vulpile au vizuini si păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n‑are unde‑si odihni capul.“ (Luca, 9, 10) — Mărturisirea aceasta a lui Isus — si care īntrece ca nivel de singurătate Ghetsimani — mi‑l apropie mai mult decīt toate dovezile de iubire care i‑au asigurat un credit cvasietern printre muritori. Cu cīt te deosebesti de oameni, cu atīt ai mai putin loc īn lume pentru ca accesul la divin să te separe de singurătate. Ultimul cersetor e un proprietar fată de rătăcirea pămīntească a lui Isus. Oamenii l‑au răstignit chiar pentru a‑i găsi un loc si lui, pentru a‑l lega cumva de spatiu. Decīt, ei n‑au observat că pe cruce capul se odihneste īn directia cerului sau, īn tot cazul, mai mult pe cer decīt pe pămīnt. Si Invierea, ce e ea dacă nu proba că un Dumnezeu nici mort nu se poate odihni īn lume si ca el orice om ce nu mai este om?

O lespede a acoperit trei zile insomnia lui Isus. Căci nu‑mi pot īnchipui un Dumnezeu mort care să nu‑si privească moartea.

Doar pentru cei ce si‑au dormit viata moartea poate īnsemna un somn. Ceilalti, atinsi de veghe, vor supravietui treji cenusii lor sau scheletului ironic! — Cīnd nici o fibră n‑a rămas nestrăpunsă de cunoastere, atunci nimic nu te poate face să crezi c‑ai īncetat cīndva a fi constient. Si se pare explicabil să mori, dar cine te‑ar putea opri să crezi c‑ai īnceta să stii si să te stii? E ca si cīnd nu‑ti vei odihni capul nicăieri si niciodată...

Dorinta de singurătate să fie oare altceva decīt deghizarea poetică a egoismului?

 

Lumea poate exista doar pentru cei ce n‑au văzut‑o. Ceilalti si‑au pierdut vederea de atīta aparentă si si‑au rănit ochii īntr‑un real minor. Spatiul oferit de visuri n‑are orizont si astfel se īntinde el generos unei priviri plecate, spre a nu se mai opri.

Cum se dezmărgineste lumea īntr‑o simtire asfintită!

 

De‑as fi Dumnezeu, m‑as face orice afară de om. — Ce mare ar fi Isus, dac‑ar fi fost mai mizantrop!

 

Fată de materie, viata reprezintă un avantaj de intensitate. Tot asa boala fată de viată, cu diferenta că ne aflăm īn prezenta unei intensităti negative.

Cīnd esti bolnav, natura te obligă la cunoastere; te pomenesti că stii fără voia ta. Totul ti se dezvăluie indiscret, căci tainele si‑au pierdut pudoarea īn stiinta involuntară care e boala.

 

Cum viata nu‑i respirabilă la rece, găsi‑vom focurile să aprindem mintile? Nădejdile cresc din incendiul luciditătii.

 

Intrebare īn fata trecutului: la ce‑mi serveste un „eveniment“? Istoria universală există doar ca mijloc de autointerpretare. Intīmplările care nu m‑au descoperit mie īnsumi s‑au „īntīmplat“ vreodată? — Fată de trecut trebuie să fim mai subiectivi decīt fată de prezent.

 

Singurătatea‑i o exasperare ontologică a fiintei noastre. Esti mai mult decīt trebuie. Iar lumea‑i mai putin decīt ar trebui.

Adevărul este o eroare exilată īn eternitate.

 

Omul se chinuie să fie măcar o greseală, precum Dumnezeu un adevăr. Amīndoi sīnt pe cale cu sanse reduse si sperante putine. Este drept că Dumnezeu e pe drum din vesnicie si se caută pe sine din īnceputuri, pe cīnd rătăcirea umană e de dată mai recentă. Dacă putem fi mai blīnzi cu omul, mai găsi‑vom concesii pentru Dumnezeu, care nu‑i mai mult de o sinteză a scuzelor noastre? L‑am definit cu totii prin absente, i‑am īngăduit fiinta de cīte ori a fost nevoie, i‑am iertat neīmplinirea pīnă la lasitate. Noi si asa ne vom īneca īn eroare, dar un Dumnezeu ce nu dispune decīt de o frīntură de adevăr! Fiti siguri că, de l‑ar fi descoperit, ni l‑ar fi trīmbitat de mult.

 

Un gīnd ce nu miscă pe un lepros, are el vreo legătură cu singurătatea? Si o carte ce nu poate fi īnchinată amintirii lui Iov...

 

...As vrea să mă bocească fantome de īngeri căzuti, pe frīnturi de melodii culese din inima mea, acordată din nasterea corului lor.

 

Atīt un plus, cīt si un minus de viată mă pătrund de un fior de irealitate. O mare moartă si o mare furioasă, īntr‑o măsură egală, sīnt lipsite de ritm.

Si cum nu pot merge īn pasul vietii, apele ei, fie că se retrag, fie că mă coplesesc, mă aruncă pe‑un uscat din care totul a fost.

Plăcerea de‑a te depărta de fire din īnvălmăseala lăuntrică, de‑a sări fiinta īn mīndria unei vīltori nemăsurate... Cine nu se leagănă īn īntinderea golurilor cu nădejdea unei răzbunări, cine nu gustă īn vid o seductie de plinătate viitoare — acela nu se stie măcina pozitiv, nu‑si stie cheltui cu folos excesul de zădărnicie al vitalitătii.

Psihologii, care se aplică asupra altora, fiindcă ei īnsisi n‑au destul suflet, derivă īnclinatia spre ireal numai din deficientele noastre. Ei nu cunosc īn ce fel absenta poate izvorī dintr‑o senzatie de barbarie. Sau cum se amestecă anemia si barbaria īn privelistea de irealitate a vietii. Căci, īntr‑adevăr, la ce le‑am vorbi de un sīnge fără ritm, potrivit īn vine spre amintirea unei mări fără valuri si a unei mări numai valuri?

 

Niciodată viata nu mi‑a părut demnă de a fi trăită. Ea merită uneori prea mult si alteori prea putin. Insuportabilă īn amīndouă cazurile. Sinuciderea din dragoste de viată nu e cu nimic mai neīndreptătită decīt cea oficială si curentă. Ba e chiar mai naturală... Raiul este o stare de sinucidere continuă, ca si iadul. Intre ele se intercalează starea de nesinucidere numită a fi.

 

Dacă, printr‑o concesie cerească, mi‑ar fi īngăduit să stau de vorbă cu vreun muritor din alte veacuri, as alege pe Lazăr cel īnviat. El mi‑ar ajuta desigur să‑nteleg teama retrospectivă, sentimentul c‑ai fost mort, că te‑ai născut din moarte si mergi spre altceva..., că esti expus unui vag absolut, nasterea derivīnd din precizia mortii. Lazăr mi‑ar putea spune cum poti muri cīnd nu mai mergi spre moarte, cum poti scăpa de Invierea asta infinită...

 

Gīndul că viata ar putea fi altceva decīt o demonică īnflorire, că ea ar duce spre ceva, spre un rost exterior zadarnicei ei desfăsurări — mi se pare atīt de apăsător si de neavenit, că adeverirea lui m‑ar răni nevindecabil. Atunci nesfīrsitul ce nu l‑ai făcut si toate leneviile scuzate prin cinism s‑ar năpusti peste groaza ta īnmărmurită. — Nu sīntem ratati decīt dacă viata are un sens. Fiindcă numai īn acest caz tot ce n‑am īndeplinit alcătuieste o cădere sau un păcat. Intr‑o lume cu un rost afară de ea, īntr‑o lume care tinde spre ceva, sīntem siliti să fim pīnă īn marginile noastre.

De s‑ar găsi vreun muritor să‑mi dovedească prezenta unui sens absolut, să‑mi demonstreze o etică imanentă devenirii — mi‑as pierde mintile de remuscare si deznădejde. Cīnd ti‑ai risipit viata mīngīindu‑te īn inutila trecere, īn viclesugurile devenirii, cīnd ai suferit pătimas īn aparente — Absolutul te īmbolnăveste. Hotărīt lucru! Viata nu poate avea un rost. Sau dacă are, va trebui să‑l ascundă de vrea să ne mai aibă.

Cine iubeste cīt de putin libertatea nu se poate īnjuga de bunăvoie īntr‑un sens. Chiar dacă este vorba de sensul lumii.

 

Nostalgia mării premerge si urmează introspectiei.

 

Orice fel de luciditate este constiinta unei pierderi.

 

Felul nostru de a concepe lucrurile depinde de atītea conditii din afară, īncīt s‑ar putea scrie geografia fiecărui gīnd. Am īncepe cu nuanta cerului si am sfīrsi cu pozitia scaunului. Mahalaua cugetării īsi are si ea rosturile ei.

 

Pascal — dar mai cu seamă Nietzsche — par niste reporteri ai eternitătii.

 

Cīnd te‑ai cufundat nemilos īn străfundurile firii si le‑ai despuiat de bogătii īn ochiri subterane, te pomenesti mīndru si īnfumurat īn legănările nimicului. Ce te face īnsă ca īn acest dezmăt metafizic să te opresti deodată, ca fulgerat de‑un este? Rezistentele ascunse ale sīngelui, patimile năvălind cunoasterea sau instinctele asediind spiritul? E ceva īn noi care refuză nimicul, atunci cīnd mintea ne arată că totul e nimic. Acest ceva să fie totul? Se prea poate, de dată ce trăim prin el.

Sfintii, nebunii si sinucigasii par a fi īnvins acest ceva, nelămuritul esential si ascuns care stăvileste spiritul īn ultima lui mīndrie. Noi cestilalti, ratati ai absolutului, — sīntem pīnditi de viată cīnd ne credem mai departe de ea. Si dacă ne iese īnainte cīnd o uitasem, din soaptele ei descifrăm că absolutul nu‑i decīt Nimicul ca treaptă din urmă a cunoasterii. Si atunci dăm īnapoi... Spiritului, viata nu‑i decīt o batere īn retragere.

 

Nostalgia infinitului, fiind prea vagă, ia formă si contur īn dorul de moarte. Căutăm precizie pīnă si īn līncezeala visătoare sau īn sfīrseala poetică. Moartea introduce oricum o anumită ordine īn infinit. Nu este ea singura lui directie?

 

Īmpotriva sinuciderii nu se poate face decīt un fel de īntīmpinare: nu e firesc să‑ti pui capăt zilelor īnainte de a‑ti fi demonstrat pīnă unde poti merge, pīnă unde te poti īmplini! Desi sinucigasii cred īn precocitatea lor, ei totusi consumă un act īnainte de‑a fi atins o maturitate efectivă, de a fi copti pentru o stingere voită. Că un om vrea să termine cu viata, este usor de īnteles. De ce nu‑si alege īnsă culmea, momentul cel mai favorabil al cresterii lui? Sinuciderile sīnt oribile chiar prin faptul că nu se fac la timp, că ele īntrerup o soartă, īn loc s‑o īncunune. Un sfīrsit trebuie grădinărit. Pentru antici, sinuciderea era o pedagogie; sfīrsitul īncoltea si īnflorea īn ei. Si cīnd se stingeau de bunăvoie, moartea era un sfīrsit fără amurg.

Modernilor le lipseste cultura lăuntrică a sinuciderii, estetica sfīrsitului. Nici unul nu moare cum trebuie si toti se sfīrsesc la īntīmplare. Neinitiati īn sinucidere, niste amărīti ai mortii. Dac‑ar sti ei să se termine la timp, n‑am suferi nici unul de strīngerea de inimă la vestea atītor si atītor „acte disperate“ si n‑am numi „nefericit“ un om ce‑si sfinteste propria īmplinire. Lipsa de axă a modernilor nicăieri nu apare mai izbitoare ca īn depărtarea lăuntrică de sinuciderea īngrijită si gīndită, de sinuciderea ca oroare de ratare, īndobitocire si bătrīnete, de sinuciderea ca omagiu fortei, īnfloririi si eroismului.

 

De cīte ori nu mă ispitesc presimtiri de extaz, de atītea ori mă simt obiect. Pare că a īnghetat lumina pe creier... si timpul s‑a năruit īntr‑o inimă moartă.

Privesc pietrele si le invidiez zvīcnirile. Vor pricepe ele vreodată că mă ofer odihnei lor? Si stīncile voi‑vor ele să se īnece īn tăcerea sīngelui?

...Ajungi asa obiect desfrīnat de nepăsare si īn care natura īsi contemplă ultima ei īnmărmurire.

Impietrirea ta trezit‑a gelozia pietrelor? Văzut‑ai cum ghetarilor le mijesc vinele?

 

Nu gīndesc asupra mortii, ci ea se gīndeste pe sine. Tot ce e posibilitate de viată īn ea respiră prin mine si nu exist decīt prin timpul de care e capabilă vesnicia ei. Īntru cīt se apără de propriul ei absolut, īntru cīt se refuză măretiei si scoboară de bunăvoie īntr‑o degradare temporală, īntr‑atīt sīnt. Pīnă si‑n moarte caut viata, si rostul meu nu este decīt a o descoperi īn tot ce nu e ea. Dacă mortăciunea divină ar fi mai vie, de mult as poposi īn bratele ei. Dar Dumnezeu a īmprumutat prea putin vietii ca să am ce să caut īn pustiul lui.

Nu se mai poate trăi decīt pīndind viata peste tot unde nu‑i la ea acasă, ca s‑o salvezi de la īnstrăinare. Astfel, te surghiunesti īn moarte, ca să gusti viata īn umbletul ei desert.

 

Ceea ce lipseste sănătătii este infinitul. Iată de ce au renuntat oamenii la ea.

 

In īmbrătisări, senzatia de fericire si de nefericire te chinuie īntr‑o sfīrseală echivocă, īn care ai vrea ca din senin să te spulbere un trăsnet. Din buze emană o dulceată mortală, inundīnd marginile firii si īnecīndu‑te īntr‑o deznădejde de paradis. Niciodată moartea nu pare mai īnvăluitoare ca īn preajma dezamăgirii erotice. Dragostea‑i un īnec, o scufundare īn fiintă si īn nefiintă. Căci orice voluptate e o īmplinire si o stingere. Doar iubind poti bănui cum autodistrugerea este baza rodniciei. Fără femeie — muzică rătăcită‑n carne —, viata ar fi o sinucidere automată. Căci īntr‑adevăr, fără ea īn ce‑am muri? Unde am descoperi stingeri mai aromate, unde am īnflori īn amurguri si am pīlpīi īngropīndu‑ne?

 

Dacă oamenii ar umbla goi, ar cīstiga mult mai usor siguranta fizică a mortii. Hainele se interpun īntre noi si rosturile noastre, creīnd o iluzie de putere si neatīrnare. Cīnd treci īnsă gol prin fata unei oglinzi, te pomenesti menit pieirii, căci trupul e un zăcămīnt de zădărnicie, īn care mucegăieste gīndul nemuririi.

După cīteva milenii de civilizatie, de‑ar īncepe oamenii să umble dezbrăcati, aruncīnd cu hainele iluziile implicate, ar deveni cu totii metafizicieni.

Doar cīnd te zăresti gol ti‑aduci aminte că existi si că esti muritor. Īmbrăcămintea ne īmprumută o superioritate artificială asupra timpului. Cum o să fii muritor, cu o pălărie pe cap si cu o cravată la gīt? Hainele au creat mai multe iluzii decīt religiile.

 

Pare că mii si mii de vieti necunoscute se sinucid īnlăuntrul meu si din suspinele lor se alcătuieste un extaz final, că nu sīnt mai mult de o boltă peste infinite sfīrsituri... De m‑as putea īmprăstia īn elementele chinului, să mă fărīm īn frīnturi de sfīsieri si să nu mai fiu nicăieri si īn primul rīnd īn mine! Ca īntr‑un delir de absentă, să mă suprim īn toate si să mă sting, centrifugal mie.

 

Omul este drumul cel mai scurt īntre viată si moarte.

 

Moartea este sublimul la īndemīna fiecăruia.

 

Cele mai crīncene dureri si halucinatiile de groază cele mai crude nu mi‑au lăsat un dezgust comparabil celui ce urmează despărtirii de un grup de oameni pe care īi urăsti sau pe care īi iubesti. Ai fost sau n‑ai fost strălucitor, admirat sau dispretuit, cīnd te desparti de ei, orice sinucidere e prea dulce. Fiece cuvīnt ce l‑ai spus parcă a devenit noroi si se ascunde undeva pe fondul izolării tale, ca să te murdărească īn fata ta. Vorbele se transformă īn otravă si, după ce te‑ai spovedit ceasuri si ceasuri, te ameteste vidul oamenilor si‑al tău. Tot ce nu e singur putrezeste, si niciodată n‑am fost singur pīnă la īnmugurire.

După orice conversatie, esti mai părăsit ca īn mormīnt. ŗi‑ai usurat spiritul si ti‑a putrezit inima. Vorbele au zburat īn vīnt si cu ele substanta izolării tale.

 

Distanta de lume o putem verifica doar īn iubire. In bratele femeii, inima se supune instinctului, dar gīndul rătăceste īn preajma lumii, fruct bolnav al dezrădăcinării erotice. Si de aceea īn clocotul senzual al sīngelui se īnaltă un protest melodic si sfīsietor ce nu‑l distingem totdeauna, dar e prezent īn spatiul unei licăriri, amintindu‑ne īn treacăt vremelnicia duioasă a voluptătii. Cum am culege altcum moartea trandafirie din fiece sărut, īnvăluiti agonizant de īmbrătisări?

Si cum ne‑am măsura singurătatea, de nu ne‑am privi‑o īn ochii pierduti ai femeii? Căci prin ei, izolarea īsi oferă o priveliste de infinit siesi.

 

Echivocul iubirii pleacă din faptul că esti fericit si nefericit īn acelasi timp, chinul egalīnd voluptatea īntr‑un vīrtej unic. De aceea, nefericirea īn dragoste creste cu cīt femeia te īntelege si te iubeste mai mult. O pasiune fără margini te face să regreti că mările au fund, si dorul de scufundare īn nemărginit īl stingi īn nesfīrsitul azurului. Cerul măcar n‑are granite si pare făcut pe măsura verticalei sinucideri.

Iubirea‑i o ispitire de īnec, o tentatie de adīncime. Prin aceasta seamănă mortii. Asa se explică de ce sentimentul sfīrsitului īl au numai naturile erotice. Iubind, scobori pīnă īn rădăcinile vietii, pīnă īn prospetimea fatală a mortii. Nu sīnt fulgere ca să te lovească īn īmbrătisări, iar ferestrele dau spre spatiu pentru a te putea arunca prin ele. Este prea multă fericire si prea multă nefericire īn suisurile si scoborīsurile iubirii si inima e prea īngustă dimensiunilor ei.

Erotica emană de dincolo de om; īl copleseste si‑l năruie. Si de aceea, năpădit de valurile ei, zilele trec fără să mai observi că obiectele sīnt, vietătile se agită si viata se macină, căci prins īn somnul voluptuos al iubirii, de prea multă viată si de prea multă moarte, le‑ai uitat pe amīndouă, īncīt, trezit din dragoste, sfīsierilor ei neīntrecute le urmează o prăbusire lucidă si nemīngīiată.

Sensul mai adīnc al iubirii nu este inteligibil nici prin „geniul spetei“ si nici chiar prin depăsirea individuatiei. Cine poate crede că ea ar atinge intensităti atīt de furtunoase, de o neumană gravitate, dacă noi am fi simple instrumente īntr‑un proces īn care personal pierdem? Si cine poate admite că ne‑am angaja īn suferinte atīt de mari, ca să fim doar victime? Sexele nu sīnt capabile de atīta renuntare si nici de atīta īnselăciune.

In fond, iubim ca să ne apărăm de vidul existentei, ca o reactiune īmpotriva lui. Dimensiunea erotică a fiintei noastre este o plinătate dureroasă care umple golul din noi si din afară de noi. Fără invazia vidului esential, care roade sīmburele firii si năruie iluzia necesară fiintării, dragostea ar fi un exercitiu usor, un pretext plăcut, si nu o reactie misterioasă sau o zvīrcolire crepusculară. Nimicul ce ne īnconjoară suferă de prezenta Erosului, care si el este o īnselăciune, atinsă de existentă. Din tot ce se oferă simtirii, iubirea este un minim de vid, la care nu putem renunta fără să deschidem bratele golului firesc, banal si vesnic.

Fiind maximum de viată si de moarte, iubirea constituie o iruptie de intensitate īn vid. Si orice intensitate este o suferintă a vidului.

Chinul dragostei — l‑am suporta noi oare de n‑ar fi el o armă īn contra plictiselii cosmice, a putregaiului imanent? Sau am luneca noi pe moarte cu īncīntare si suspine, de n‑am găsi īn ea o cale de a fi spre nefiintă?

 

Nu te poti consola de neantul lumii prin fortă, ci prin orgoliu. Fiece om e prea mīndru ca să se īnchine īn fata evidentelor. Si atunci inventează existenta.

 

Intimitatea mea cu lucrurile ce se sting? Mă supravietuiesc după orice tristete...

Doar fiind pīnă īn gīt īn nefericire, īncepe inima să‑mi bată. Suspinul e spatiul ideal al respiratiei, iar fericirea nu‑i temperatura vietii.

 

Se prea poate ca īn sine iubirea să contină un potential de fericire mai mare decīt este īnclinată a crede mintea noastră, molipsită de inimă. De unde vin atunci acordurile funebre ale esentialei betii si parfumul de sinucidere al īmbrătisărilor?

Arheologia fatală a iubirii scoate la suprafată nu numai durerile clare, actuale, ci si toate nefericirile incomplete, pe care credeam a le fi īngropat pe veci, īnsīngerările ce le socoteam isprăvite si īnsetează dorul suferintelor prelungi. Intocmai ca īn liturghia erotică a lui Wagner, latura de umbre a trecutului se īnsufleteste si pune stăpīnire pe chinul nostru incert, īncīt sīntem mai putin nefericiti din senzatiile imediate ale iubirii, cīt din cele dezmortite si trezite din trecut.

Dacă dragostea n‑ar fi mai mult de o prezentă epidermică, ar fi imposibil s‑o asociezi suferintei. Dar ei īi convine un nesfīrsit de predicate, ca si lui Dumnezeu. Femeia poate fi un infinit nul; īn fata iubirii īnsă, infinitul roseste. Căci totul e prea putin, raportat la ea. Nu sīnt clipe de dragoste fată de care moartea pare o simplă obrăznicie?

 

Sīnt oameni care, de n‑ar putea gīndi asupra iubirii, ar īnnebuni de iubire. Reflexia este un derivativ unic. Fără ea, nimic n‑ar putea fi suportabil. Am muri atunci din cauza lui Dumnezeu, a muzicii sau a femeii. Transpozitia reflexivă īndulceste furia patimilor si atenuează transportul spre nefiintă din orice voluptate. In felul acesta devine gīndirea un instrument de mediocritate.

 

Ne agităm, credem si gīndim ca să ne scuzăm existenta. Este ca si cum cineva ne‑ar privi din altă lume cu dispret, iar noi, pentru a nu cădea victime ale dezgustului său, ne justificăm prin gesturi, vorbe si fapte. Nădăjduim astfel să obtinem īndurarea sa, iertarea curiozitătii de a fi. — Iar cīnd acel cineva e botezat Dumnezeu, īmpodobim jalnicul nostru spectacol, ca si cum acesta ar fi altceva decīt oglinda Marelui Amărīt.

 

Totul mă răneste si raiul īmi pare prea brutal. Orice atingere‑i o rostogolire de stīnci si răsfrīngerea stelelor īn ochi visători de fecioară mă doare, ca materie. Florile răspīndesc parfumuri mortale si un crin nu e destul de pur unei inimi fugare din tot. Doar visul de fericire al unui īnger ar putea oferi un pat legănării ei astrale.

Lumea s‑a vestejit īn periferiile inimii, iar mintea zace‑n īnserări. Universul īsi īntinde zīmbetul lui īnfricosat, īn care disting — simbol al vietii — un īnger canibal.

 

Nimic nu poate fi redus la unitate. Haosul pīndeste lumea la toate colturile. Contradictia nu e numai sensul vietii, dar si al mortii. Orice act este identic tuturor celorlalte. Nu există nici nădejde si nici deznădejde, ci toate sīnt deodată. Mori trăind si trăind mori. Absolutul este simultaneitate: amurguri, lacrimi, muguri, bestii si roze; toate īnoată īn betia indistinctului. Ah! singurătătile pline — cu senzatia de Dumnezeu īn trans㠗 si‑n care esti gelos pe tine īnsuti!

Dacă nu simti că marea īti poate servi de pseudonim, n‑ai gustat o clipă din singurătate.

 

Medicii n‑au urechea destul de fină. Dar cīnd stii că‑n orice auscultatie ai descoperi un mars funebru...

Prin tristeti, īti pierzi pozitia de om. De‑as da drum slobod pornirilor mele, m‑as odihni īntr‑un cimitir de cersetori sau de īmpărati nebuni.

Numai ca sursă de nefericire este femeia o revelatie a absolutului. Sorbindu‑i metafizic alcătuirile misterioase, īnfrīngi viata cu mijloacele ei proprii, chiar cīnd panica anemiei, īn preajma lesinului esential, toarnă văpăi abstracte īn sīnge.

O dragoste īmplinită, o voluptate ce nu‑i un delicios dezastru, compromite īn măsură egală pe bărbat si pe femeie. Iubirea nu se poate suporta, ci numai suferi. Cu fruntea pe sīni, te despămīntenesti cu tot pămīntul.

Orice‑ai face, pentru femeie nu poti avea decīt un cult, chiar misogin fiind. Si apoi, adoratia are un prestigiu mai īnalt cu cīt nu se aplică unei valori intrinseci. Nu adori femeia, ci ceea ce esti prin ea. Un cult necesar pentru a evita narcisismul.

După femei alergi din frică de singurătate si rămīi cu ele dintr‑o sete egală acelei frici. Căci mai mult decīt īn orice, īn iubire esti putred de tine īnsuti.

Sexualitatea‑i o operatie īn care esti, rīnd pe rīnd, chirurg si poet. O măcelărie extatică, un grohăit de astri. — Nu stiu de ce īn iubire am senzatii de fost‑sfīnt....

 

Iubirea ne arată pīnă unde putem fi bolnavi īn cadrul sănătătii. Starea amoroasă nu‑i o intoxicare organică, ci metafizică.

 

Orice s‑ar spune despre sinucidere, nimeni nu‑i poate răpi prestigiul absolutului. Căci nu‑i ea o moarte care se īntrece pe sine?

 

Obosit de individuatie, as vrea să mă odihnesc de mine. Si cum mi‑as prăfui inima īn depărtări, ca din urmele de sīnge să lingă serpii īnsetati de otrav㠗 si vipere īncīrligīndu‑se īn creier si sugīnd idei după idei, tīrītoare īmbătate de deznădejde! Prăbusiti‑vă, tăriilor, nu veti avea ce mai turti! Căci astrii se īnvīrt īn univers ca ouă clocite, ale căror emanatii toti trandafirii raiului nu le vor acoperi. Putea‑voi să‑mi sfărīm gīndurile de propria mea umbră?

Dracii de‑ar gusta din amarul sīngelui ar īnnebuni de tristete. Si el circulă prin vine īn bunăvoie — si nimeni nu‑l opreste... Parcă se dezgheată lacrimi īn el, īntr‑un oftat prelung si īndepărtat. Cine‑mi va fi plīns īn sīnge?

 

Dacă iubirea n‑ar fi amestecul irezolvabil de crimă premeditată si de infinită delicatete, ce usor ne‑ar fi s‑o reducem la formulă! Dar chinurile amoroase īntrec tragedia lui Iov... O lepră eterică‑i erotica... Societatea nu te izolează, ce e drept, dar īti agravează chinul, micsorīndu‑ti izolarea.

Nimic nu neagă mai intens si mai dureros viata ca pulsatia ei supremă īn iubire. Si vrīnd a ne lega de ea prin femeie, nu facem decīt s‑o īntrecem. Iubirea nu īncape īn viată. Si de aceea, parfumul feminin pare aroma de moarte a unei corole de cimitir.

 

In ce īnfloreste sinuciderea mai mult ca‑n zīmbet?

 

Adīncimea iubirii se măsoară după potentialul de singurătate si care‑si află expresia īntr‑o nuantă de fatal, prezentă īn gesturi, vorbe si suspine. Inclinatia inimii īnspre a nu fi acordă dragostei o seriozitate mai gravă decīt deznădejdii. Pe cīnd aceasta ne īnchide accesul spre viitor, azvīrlindu‑ne fără scăpare īn dezastrul pur al timpului, iubirea amestecă lipsa de sperante cu o ispită de fericire unică. Deznădejdea‑i o īnfundătură furioasă, un ireparabil năvalnic, o exasperare a imposibilului, pe cīnd iubirea‑i o deznădejde īnspre viitor, deschisă fericirii.

 

Pīnă si faptul de a bea apă este un act religios. Absolutul se desfată si‑n ultimul firicel de iarbă. Absolutul si Vidul...

Unde nu‑i Dumnezeu? Unde nu‑i Dumnezeu si Nimicul? Deznădejdea‑i o vitalitate a Neantului...

 

Teologia n‑a putut lămuri pīnă acum cine e mai singur: Dumnezeu sau omul. A venit poezia. Si‑am īnteles că‑i omul...

 

Revelatia subită a irealitătii, cīnd, prins de panică, īti vine să te‑ndrepti spre sergentul din colt ca să‑l īntrebi dacă există lumea sau nu... Si cum te linistesti deodată, bucuros de nesigurantă... Căci, īntr‑adevăr, ce‑ai face dac‑ar exista?!

 

Iubesc oamenii Vechiului Testament: sīnt răzbunători si tristi. Singurii care i‑au cerut socoteală lui Dumnezeu de cīte ori au vrut, care n‑au scăpat nici un prilej de a‑i aminti că‑i neīndurător si că ei n‑au timp să mai astepte. Pe atunci muritorii aveau instinct religios, azi doar credintă si nici măcar atīt. Răul cel mare al crestinismului este de a nu fi stiut īnăspri raporturile dintre om si Creator. Prea multe solutii si prea multi intermediari. Drama lui Isus a īndulcit suferintele si a răpit dreptul la bărbătie īn treburile religioase. Altădată se ridicau pumnii spre cer, azi doar privirile.

 

Despre gradul de imanentă al eroticii nu‑ti dai seama decīt īn muzica religioasă. O asculti si nu pricepi. Spre ce zonă dureroasă a pămīntului te scoboară femeia? Sau, cīnd te despămīnteneste, unde rătăcesti de nu descoperi cerul? Bach n‑a amutit nici un amant. Nici chiar nemīngīiat īn dragoste, nu‑l īntelegi; doar īn vacanta erotică. Si poate si mai mult. In vacanta lumii.

Oare, īn afară de iubire, ce ne mai īmpiedică să ne sfīrsim cu totii‑n Dumnezeu?

Putea‑vom auzi melodia tainică a fiecărui lucru? Putea‑vom asculta un zīmbet? Si ochii văd ei, īntr‑adevăr, dacă nu emană o muzică īndepărtată si dulce? Ce sunete pleacă din priviri si mor īn umbra melodioasă a inimii? Totul prinde glas timid si lucrurile parcă‑si īnaltă acordurile spre cer.

Ca un bolnav astral, senzatii tulburător de fine să te apropie de taina muzicală a fiintei. Auzi totul, plīnsul eteric al unei lumi ascunse? Parcă florile si‑au rupt rădăcinile īn inimă... si ai rămas singur cu suspinele lor...

Asculti amurgul unui crin? Sau melodia sfīsietoare a unui parfum necunoscut?

De‑am mirosi un trandafir pīnă la sunet, ce mars funebru ne‑ar deschide mai delicat o lespede‑n azur? Si azurul īnsusi nu‑si pierde strălucirea, suptă‑n o muzică scoborīnd spre noi?

 

Cine să te vindece de tine? O tīnără fată? Dar cine‑i darnic pīnă la jertfă, ca să‑ti preia melancolia? Ce suflet pur, dornic de vis si nefericire, să se‑ncumete la o povară ce n‑o presimte? Si‑ai putea să‑ti lepezi otrava sorbindu‑ti primăveri īntr‑o tinerete defunctă? Sau să pătezi ochi nevinovati cu greul īntristării? Ce virginitate nu‑ncetează īn preajma lui?

In carnea lucidă amorteste seva si ochi stinsi se aprind īntr‑o tomnatică ofrandă, culeasă de palorile unei iubiri.

 

De cīnd Eva a trezit pe Adam din somnul inutilei perfectiuni, urmasele ei continuă opera de dezmortire si pīnă astăzi ele ne ademenesc īn nefiintă. Privirea lor nedeslusită, ameteala aeriană din chemările lor nesigure rămīne‑vor străine īntelegerii noastre tulburi?

Viata‑i īnvesnicirea clipei de teamă nemīngīiată īn care Adam, proaspăt izgonit din rai, si‑a dat seama de nemăsuratul pierderii si de nesfīrsitul pierzaniei ce‑l asteaptă. Nu reedităm cu totii — īn cursul vietuirii — iluminarea deznădăjduită a acelei nemiloase clipe? Mostenirea primului om este lumina īntīii deznădejdi.

 

Cīnd stelele se vor preschimba‑n pumnale si inima‑mi va zbura spre ele, toate laolaltă n‑o vor sfīsia pīnă īntr‑atīt ca mīhnirea să nu‑si descrie, pe albastrul boltelor, dīra ei răzvrătită. As vrea să pier īn fiecare astru, să mă zdrobesc de fiece īnăltime si‑un adăpost mortuar s‑alcătuiesc, īn stele putrede, pentru un cadavru descompus īn farmecul sferelor.

Ce cīntec s‑a pogorīt īn carne si ce pierzanie sonoră īmbată fiece celulă, de nimeni nu l‑ar mai opri, īn avīntul de murire?

 

Este atīt nedefinibil īn acest cuvīnt: zădărnicie — parcă mi l‑ar fi soptit Buddha īntr‑un cabaret.

 

O sinucidere face mai mult decīt o ne‑sinucidere.

 

Sīnt unii oameni atīt de prosti, că de le‑ar apărea vreo idee la suprafata creierului ea s‑ar sinucide din groaza de singurătate.

 

Precum neurastenia este implicatia organică a gustului pentru frumusete, asa ametelile traduc īnclinarea noastră spre absolut. Nu mai sīnt obiecte care să te retină, nici stīlpi de rezemat, nici bănci să‑ti odihnesti povara cărnii īngīndurate. Incheieturile ti se topesc si cazi īn vesnicia anonimă a lucrurilor. Vinele, presimtind altă lume, nu mai adăpostesc mīndria verticală, ci vestejesc spre absolut de bunăvoie. Iar sufletul, desfermecat de lume si de sine, urmează pilda trupului.

Mi‑as vrea viata povestită de īngeri veseli īn umbra unei sălcii plīngătoare. Si de cīte ori ei nu s‑ar dumiri, crengile aplecate să le lumineze nestiinta cu adierile īntristării...

 

De‑as vrea să văd ce m‑a īmbogătit mai mult īn cursul vietuirii, din ce am iesit mai tare si mai singur — nici dragostea, nici chinul imediat al trupului sau temerea īn preajma neīntelesului si nici căinta necurmată a gīndului n‑ar fi izvorul cresterii lăuntrice, ci toate laolaltă, īnvăluite si purificate īn sentimentul mortii. Fără el, te īnalti anapoda, īndepărtīnd din sfīrsit grăuntele de nimb sau de apoteoză. Cīnd īnsă moartea īncolteste īn fiece suflare, rodul suferintelor noastre īsi păstrează o maturitate neatinsă si viata este mai putin pierzanie, acordată ultimelor ei rosturi. Nu cresti decīt la unison cu o agonie‑n floare. Prin sentimentul mortii, facem viata complice cu absolutul, chiar dacă‑i răpim din frăgezime. Inchisi īn marginile individuale, ce‑am face fără ispita de dezmărginire a mortii? Doar murind am fost mai mult decīt mine, murind rodnic, germinīnd īn vis si fortă o agonie ondulată. De ce sfīrsit m‑as īnfrica, atunci cīnd l‑am anticipat voios īn măduvă si‑n gīnduri? Sau fi‑va vreo celulă care să nu fi dospit moartea?

Dar se prea poate să fi īmbogătit o vietuire peste prevederile ei. Dacă nu cumva, din zarea vietii, infinitul e o boală. De unde ar pleca altcum mīndria sīngelui trist?

 

Sīnt priviri feminine care au ceva din perfectiunea tristă a unui sonet.

 

Fără nefericire, iubirea n‑ar fi mai mult de o administratie a naturii.

 

In fiece parfum se tīnguie un plīns imaterial al florilor, de dată ce ne inspiră o destrămare funebră. Invăluiti īn el, nelinistea mortii ne cuprinde ca o sevă pornind de departe si ridicīndu‑se domol si trist īn vlaga trupului. Si cum suspină un trandafir īn mīhnirea noastră, īnnobilīnd‑o!

Sau parfumuri īncărcate de sinucidere, plutind vast si tulbure spre inimi apuse!

 

Chiar dacă stii de cīnd melancolia te‑a dezbinat de fire, īti pare totusi că te‑a īnsotit dintotdeauna, că te‑ai născut cu ea si poate chiar din ea. Mort fiind, te‑ar supravietui, tesīndu‑si poezia violetă a stingerii făr‑de sfīrsit.

Sentimentul vesniciei negative a vietii mele... Am murit făr‑de‑īnceput.

 

Cīnd nu te mai simti deloc om si continui totusi a iubi, contradictia se măreste īntr‑o suferintă nespusă, infernală. Iubirea — de bine, de rău — derivă din conditia vietătii ca atare, iar la om ea nu‑i īmplinire decīt apartinīnd, prin toate slăbiciunile, formei de viată ce el o reprezintă. Femeia — acest om prin excelent㠗 s‑o ridici la tine nu poti, să te scobori la ea, mai putin. Atunci, trăiesti īn preajma ei si suferi, īnvăluind‑o īn ne‑umanitate. Perversiunea aceasta, de a iubi o fiintă omenească atunci cīnd nu mai ai senzatii de om, cīnd nu esti nici deasupra si nici dedesubt, ci īn afară de soarta umană! Si iluzia femeii crezīnd a‑ti oferi uitarea si nefăcīnd decīt a te verifica de depărtarea ta de toate si de tot!

 

De ce nu s‑o‑ndura pămīntul să‑si deschidă văgăunile si‑nghitindu‑mă, să‑mi sfarme oasele si să‑mi sugă sīngele? Doar numai asa s‑ar īmplini visul de groază care mă asază sub greul muntilor si mărilor. Nu sīnt un stīrv care zăreste din fundul lumilor cum se zdrobesc tării si bolti, spre a se rostogoli pe el si a‑l turti? Sub ce stea n‑am murit, sub ce mare si sub ce uscat? Ah! totul a murit, īn frunte cu moartea! — Universul? Parcă zăresc năluci din fundul unei măsele stricate...

 

Un vampir — sugīndu‑mi ultima picătură de sīnge si‑ncepīnd apoi să cīnte trist...

 

Totul trebuie reformat — pīnă si sinuciderea...

 

Oamenii īti cer o meserie. — Ca si cum faptul de‑a trăi n‑ar fi una — si īncă cea mai grea!

 

Sīnt un Iov fără prieteni, fără Dumnezeu si fără lepră.

 

Numai mărindu‑ti nefericirea, prin gīnd si faptă, poti găsi īn ea plăcere si duh.

 

Adevărul — ca orice minus de iluzie — nu apare decīt īntr‑o vitalitate compromisă. Instinctele, nemaiputīnd alimenta farmecul erorilor īn care se scaldă viata, īsi umplu golurile cu dezastrul luciditătii. Incepi să vezi cum stau lucrurile si atunci nu mai poti trăi. Fără erori, viata e un bulevard desert prin care evoluezi ca peripatetician al tristetii.

 

Nevoia de a‑ti pune capăt zilelor īn inima unei femei palide, ca să‑ti poarte cadavrul o nonviată... sau de a vorbi despre dragoste atīt de eteric, că si fulgii să‑si ceară scuze. O iubire vaporoasă ca schizofrenia unui parfum...

 

In cafenea — mai mult ca oriunde — nu mai poti sta de vorbă decīt cu Dumnezeu.

 

Imi mai amintesc că sīnt doar auzindu‑mi pasii pe caldarīm īn nopti tīrzii.

Mai fi‑voi multă vreme vecin al inimii mele? Cīt voi mai merge alături de timpul meu? Si cine m‑o fi surghiunit departe de mine?

 

Ochii pierduti ai femeilor triste — si care n‑ar trebui deschisi decīt la Judecata de Apoi...

 

Viata, neridicată la rangul de vis, seamănă unui Apocalips al prostiei si al vulgaritătii. Cine‑ar suporta‑o, fără coeficientul ei de irealitate?

 

Gīndurile aromate de nobletea sinuciderii... Parc‑am īnghitit otravă din mīna unei sfinte. Sau am sorbit păcatul din gura unanimă a unei femei pierdute. Unde sīnteti, boli ascunse, de nu urcati, fatale si necrutătoare, spre un sīnge dornic de spaimă si de nimicire?

 

Tot ce numim proces istoric īsi are izvorul īn suferinta‑n dragoste. Dacă Adam era fericit cu Eva, nimic nu s‑ar fi schimbat īn lume. Ispita diavolului: „veti fi asemenea lui Dumnezeu“, s‑a realizat īn măsura īn care creatia omenească, născută din chinul iubirii, ne apropie de o treaptă divină. Fericirea n‑are virtuti istorice. — Dumnezeu este mai mic de fiece dată [cīnd] un bărbat nu descoperă Absolutul īn dragoste sau īl descoperă īn deceptie.

 

Actul sinuciderii este īnspăimīntător de mare. Dar parcă e mai coplesitor să te sinucizi īn fiecare zi...

 

Boala unui om se măsoară după frecventa cuvīntului „viat㓠īn vocabularul său.

 

Fontenelle, aproape centenar, spunea medicului său: Je ne me sens autre chose qu’une difficulté d’źtre.

Cīnd te gīndesti că atītia altii simt acelasi lucru de la īntīia reflexie, iar nu numai pe patul de moarte.

Povara vietuirii e suportabilă cīnd te apasă pīnă la īnăbusire. Suferinta nu e dulce decīt sub forma chinului.

Priveghindu‑ti nimicnicia, eul se volatilizează cu aburii dezolării. Si atunci ce mai rămīne din īntīmplarea individualizării tale? O substantă de amărăciune, răspīndită īntr‑o teastă de drac părăsit.

Mīhnirea este veghea la nivelul unei inimi de diavol.

 

 

Nevoia apăsătoare de a te ruga si neputinta de a te adresa totusi cuiva... Si apoi cealaltă nevoie: de a te trīnti la pămīnt, muscīndu‑l īnfuriat si vărsīndu‑ti turbarea sau religiozitatea negativă a cărnii.

Să fie creierul alee pentru īngeri ce poartă potcoave, de nu pot să‑nteleg ecoul lui vulgar si divin? Sau se vor fi aprins plīnsurile? Ori vīnturi ce‑ntetesc incendiul lacrimal al lumii?

Cīnd zăresc cerul, īmi vine să mă dizolv īn el, iar cīnd privesc pămīntul, să mă īngrop īn măruntaiele lui. Atunci să mă mai mir de ce unul si altul se descompun īn minte si īn inimă? Mi‑am chinuit nădejdile īntre o geologie a cerului si o teologie a pămīntului.

Cum mi‑as vrea lipiti obrajii de un albastru senin ca acele frunze ce par crescute‑n cer cīnd le privesti, īn după‑amieze, din umbra unui pom!

 

In inima lui Diogene florile deveneau stīrvuri si pietrele rīdeau. Nimic nu rămīnea neschimonosit; omul īsi pocea fata si obiectele tăcerea. Natura, atinsă de obrăznicie, īsi expunea generos impudoarea, īn care se desfăta nebunia clarvăzătoare a celui mai lucid muritor. Lucrurile īsi pierdeau virginitatea īn ochiul lui sfredelitor, a cărui lectie pare a ne īnvăta despre o legătură mai adīncă īntre sinceritate si neant.

Fost‑a Diogene omul cel mai sincer? El pare a fi fost, de‑ndată ce n‑a crutat pe nimeni si nimic; chiar bolnăvicios de sincer, căci nu i‑a fost frică de urmările cunoasterii. Si aceste urmări sīnt cinismul īnsusi.

Ce l‑o fi īndemnat să scuture dulceata prejudecătii si a cuviintei? Ce a pierdut, de nu l‑a mai legat nimic de vraja aparentei si a erorii? Se poate ajunge numai prin inteligentă la īndrăzneala si la provocarea adevărului? Niciodată, atīta vreme cīt inima mai rezistă īn īnselăciune si īn serviciul sīngelui. Dar inima lui Diogene pare a fi fost smulsă din interesul fiintării si — lucru nemaiīntīlnit — a fi devenit leagănul inteligentei, locul de popas si de‑ntremare al luciditătii. Sīngele scos din circulatie, viata controlată fără milă, unde să se mai miste eroarea si să se īncīnte iluzia? Cinismul īnfloreste īn această evacuare, ce te dezleagă de toate si‑ti īngăduie să rīzi, să dispretuiesti, să calci totul īn picioare si pe tine īnsuti īn primul rīnd, mīndru de absenta universală. Cinicul este spectatorul acestei universale absente. El priveste — īndurerat sau rīzīnd — la nimic.

Ce l‑o fi mīnat pe Diogene īnspre catastrofala ruptură de farmecul naiv, delicat si īnvăluitor al existentei? Ce l‑o fi aruncat īn situatia de criminal al erorilor indispensabile vietii? Nu‑i datorăm lui un minus de iluzie de care ne fălim, īndurerati? Ce consolare i‑o fi lipsit sau īn mijlocul căror mīngīieri a fost īntrerupt, dezbinīndu‑se fericirea la care a trebuit să fie sensibil, chiar de s‑a născut cu vocatie de osīndit? Si un monstru se naste cu īnclinări spre fericire, ce nu le poate pierde chiar dacă ea l‑a abandonat.

Ce ne īmpiedică īn viată de la cinism chiar atunci cīnd mintea ne īmpinge si ne sileste? Ce ne mărgineste impertinenta ultimă a cunoasterii?

Să mai amintim dragostea, generatoarea erorilor fecunde?

Orice pas īn iubire intimidează cunoasterea si o obligă să meargă modest alături sau la marginea noastră. Micsorarea luciditătii este un semn de vitalitate a dragostei.

Cīnd īnsă ceva a intervenit si a dezlăntuit luciditatea īntr‑un imperiu vast cīt fiinta, dragostea se retrage īnfrīntă si buimăcită. Si cīnd acel „ceva“ este o fiintă, sau poate mai multe, pe care le‑ai pierdut la vīrsta īnselăciunilor, golul urmīnd permite īntinderea nemiloasă a cugetului rece si distrugător. In mod firesc, nimeni nu poate mosteni atīta veghe īncīt să lunece īn cinism, ci īn cursul vietii deceptiile fac lumea străvezie, īncīt vezi, pīnă la fund, ceea ce n‑ar fi trebuit decīt să mīngīi. Noi nu cunoastem viata lui Diogene la epoca īn care nefericirea īn dragoste hotărăste cursul reflexiei. Ce importantă ar avea īnsă să stim pe cine a pierdut, cīnd stim prea bine ce a pierdut si unde duce această pierdere.

 

De‑as putea deveni fīntīnă de lacrimi īn mīinile lui Dumnezeu! Să mă plīng īn el, si el să se plīngă īn mine!

 

Prin pasiune si fericire, īnvingem caracterul de relativitate al vietii si o proiectăm īn Absolut. Asa devine ea un Apocalips zilnic...

 

Există o măretie resemnată pe care n‑o cunosti decīt surprins de tulburarea mortii īn mijlocul bulevardelor... Sau acea īngrijorare somptuoasă, care te cuprinde pe străzile cenusii ale Parisului de cīte ori te‑ntrebi dac‑ai fost vreodată, si casele‑nclinate si bătrīne ce‑ti dau răspunsul negativ al agoniei lor...

 

Mijloacele de a īnvinge singurătatea nu fac decīt s‑o mărească. Vrīnd a ne īndepărta de noi īnsine prin dragoste, betie sau credintă, nu reusim decīt a ne adīnci identitatea. Esti mai mult tu īnsuti īn preajma femeii, a băuturii sau a lui Dumnezeu. Pīnă si sinuciderea nu‑i decīt un omagiu negativ ce ni‑l aducem nouă.

 

Fiorul ce ne dezvăluie că spiritul a rămas clar si neatins, dar că sīngele si carnea si‑au pierdut mintile... Sau că oasele si‑au pierdut capul, cīnd ratiunea īsi gustă propria ei lucire...

De s‑ar surpa cerurile īnaintea mintii!

 

Iubirea pare ocupatie vulgară fată de dorinta de adoratie, īn care pornirile vietii se filtrează īntr‑o lume de adieri pure. Femeia care cade victimă setei noastre imateriale se poate considera, cu drept cuvīnt, nefericită‑n dragoste. Căci nu‑i oferim prea mult, un exces care jigneste putinul fericirii?

Decīt, ea niciodată nu va īntelege de ce īn adoratie prezenta ei e tot atīt de vană ca si absenta. Ea n‑are nevoie să fie si nici să stie. Cu cīt ar putea multumi sau īndulci nevoia de absolut rătăcită‑n Eros? Adorīnd‑o, ea nu există decīt īn măsura īn care nu este — ca pretext gustului nostru de irealitate supremă. Acest absolut la suprafata noastră... botezat femeie.

 

Doar īn fata mării īti dai seama ce lipsă de poezie ascunde rezistenta noastră la valurile mortii...

Poezie īnseamnă lesin, abandonare, nonrezistentă la farmec... Si cum orice farmec este disparitie, cine ar putea găsi o singură poezie īnăltătoare? Ea ne scoboară spre suprem...

Sīnt inimi, a căror muzică de s‑ar concentra īntr‑un trăsnet sonor — viata ar īncepe de la capăt. De‑am sti atinge coarda cosmogonică a fiecărei inimi...

Duplicitatea esentială a oricărei tristeti: cu o mīnă ai vrea să tii un crin, si cu cealaltă să mīngīi un călău. Poezia si crima să aibă acelasi izvor?

In tristete, totul are două fete. Nu poti fi nici īn iad si nici īn rai, nici īn viată si nici īn moarte, nici fericit si nici nefericit. Un plīns fără lacrimi, un echivoc fără sfīrsit. Căci nu te izgoneste ea īn aceeasi măsură din această lume, ca si din cealaltă?

Esti trist de totdeauna, nu de acum. Si acest totdeauna e toată lumea īnainte de nasterea ta. Nu‑i tristetea amintirea vremii īn care n‑am fost?

 

Paloarea ne arată pīnă unde corpul poate īntelege sufletul.

 

Intinderile cerului īmi vor ajunge să peticesc o inimă zdrentuită? Sau să cersesc si pe ale pămīntului? — Ca si cum ele ar mai avea ce acoperi dintr‑un suflet născut īngropat!

 

Ati privit marea īn momentele ei de plictiseală? Parcă‑si agită valurile din scīrbă de ea īnsăsi. Le trimite să nu se mai īntoarcă. Dar ele revin, revin neīncetat. Asa pătim si noi. Cine ne īntoarce spre noi īnsine, cīnd ne sfortăm mai mult a ne īndepărta?

Nevoia tainică de a te abandona mării, de a te risipi īn frămīntarea zadarnică a tuturor mărilor, să nu fie un gust de plictiseală infinită si o senzatie de evanescentă mai vastă ca depărtările? Nici vinul, nici muzica si nici īmbrătisările nu te apropie de dulceata destrămării ca valurile ce se urcă spre absenta si nimicnicia ta si te mīngīie cu insinuări de disparitie! Marea — comentariu fără sfīrsit la Ecleziast...

Un om fericit descifrează el ceva īn īntinderile marine? Ca si cum marea ar fi făcută pentru oameni! Pentru acestia e pămīntul, acest amărīt pămīnt... Dar acordurile nefericirii se īmpreună cu ale mării, īntr‑o armonie voluptuoasă si sfīsietoare ce ne aruncă īn afară de soarta muritorilor.

Si astfel, tonalitatea mării este aceea a unei muriri eterne, a unui sfīrsit ce nu se mai gată, a unei agonii īnflorite. Nu‑ti trebuie o inimă bolnavă de nuante si nici o simtire atinsă de subtilitătile extazului pentru a surprinde un fior mortal īn melodiile marine, ci doar o īnclinare spre tainele si vocile melancoliei. Atunci nu mai esti sigur de identitatea ta si trebuie oarecum să te aduni, să te pescuiesti neīncetat, spre a nu te īnghiti mările din tine si din afară. Nu te poti stăpīni decīt īntre patru pereti. Chemările depărtărilor te īmping mai departe de calculul existentei tale...

Marea este o ispită de disparitie numai pentru cei ce au descoperit‑o īn zile si īn nopti, prin introspectie... Avīnd‑o īn fată, īti verifici numai prăpastia acelor zile si acelor nopti... Demonia marină este un viscol aromatic, o ruină căreia nu ne putem refuza fără să călcăm pe ce e mai adīnc īn noi..., o nobilă descompunere pe care trebuie s‑o grădinărim. Si apoi, nu zvīcneste sīngele īn ritm marin, nu e orgoliul lui melancolic acordat rănii albastre, miscătoare si infinite? Suferinta asta vastă si lichidă, ea să‑mi īmplinească un gust de dureri nemăsurate si să‑mi astīmpere setea de nefericiri neīntrecute! De s‑ar īnfuria mările, să‑si spargă valurile de inima omenească!

Lasi Paradisul pentru rahitici cīnd rătăcesti pe malurile mării. Căci el este o mare fără demonie. Icoana raiului nu m‑a urmărit decīt īn momentele acelea periculoase īn care ti se topesc īncheieturile si ti se moaie oasele, īntr‑o supremă slăbiciune, īntr‑o maximă deficientă. Imaginea cea mai pură pe care o alcătuieste mintea este emanatia unei vitalităti vacante.

Nicăieri mai mult ca la mare nu esti īnclinat a socoti lumea o prelungire a sufletului. Si nicăieri nu esti mai capabil de un fior religios prin faptul simplu de a privi. O viată plină, cu un nimb de absolut, ar fi aceea īn care orice perceptie ar fi o revelatie. Esti pe cale a o realiza īn sugestia amurgurilor marine... Uita‑voi vreodată īnserarea unică de la Mont‑Saint‑Michel, cīnd, īntre un soare īn agonie si o cetate mai singură ca soarele, toate apusurile lumii mă chemau spre o măretie tristă, īntrezărită‑n presimtiri? Si apoi, să te primbli cu acel crespuscul īn suflet prin parcul din Combourg, īncercīnd a fi demn de plictiseala marelui René. Trebuie īntr‑adevăr să cunosti dezolarea magnifică a anumitor zile la Saint‑Malo si la Combourg, pentru ca să‑l poti scuza pe Chateaubriand. E drept că, īn afară de cīteva pagini din Memoriile lui, cu greu mai poate fi recitit, căci retorica lui, avīnd amploare, este lipsită totusi de substantă. Lamentatiile lui nu sīnt destul de gīndite si plictiseala lui nu‑i destul de esentială. Dacă l‑am iubit totusi, a fost pentru desfăsurarea somptuoasă a vietii lui, pentru a fi ridicat vidul lăuntric la rangul de artă.

Asa si‑a stiut gospodări nimicnicia, ca să nu mai putem fi decīt epigoni īn mestesugul plictiselilor. Trebuie să fi văzut măcar camera īn care el si‑a petrecut copilăria si să fi īntrevăzut ceea ce au putut fi discutiile cu Lucile, pentru care orice amator de melancolie trebuie să aibă pietate — spre a‑ti da seama că o dezolare pornită dintr‑un sat valah nu poate atinge prestigiul funebru al uneia răsărite īntr‑un castel solitar. Noi sīntem mai mult amărīti decīt tristi, căci nu cunoastem mīndria soartei triste, ci umbrele destinului amarnic.

„O inimă plină īntr‑o lume vidă.“ Chateaubriand s‑a īnselat definindu‑si astfel plictiseala; s‑a īnselat din orgoliu. Căci īn plictiseală noi nu sīntem mai mult decīt lumea, ci tot atīt de putin cīt ea. Este o corespondentă de vid. Căci de‑am fi mai mult, ne‑am rezema destul īn noi īnsine, am fi destul existentă, ca să nu atingem rarefierea constiintei, din care izvorăste vidul interior. Stările de mare īncordare, fie ele de extaz, fie de chin, ne fac impermeabili plictiselii, desi din partea lumii īnconjurătoare ar putea pleca o sugestie irezistibilă de zădărnicie.

Din ce vezi lucrurile mai de‑aproape, din aceea nu le poti iubi decīt pe măsura irealitătii lor. Existenta nu‑i suportabilă decīt prin coeficientul de neexistentă. Virtualitătile de nefiintă ne apropie fiinta. Nimicul e un balsam existential.

In felul acesta, īnteleg mai bine īnclinarea noastră bolnăvicioasă, plină de suferintă pasionată, pentru femeie. Desi mai ancorată īn viată decīt noi, nu‑i putem totusi răpi un caracter de ireal, alcătuit atīt din poezia vaporoasă īn care ne complăcem a o īnvălui, cīt si din echivocul sexualitătii. Femeia este orice, afară de o evidentă. Si suferinta īn dragoste, īn orice dragoste, īmplinită sau neīmplinită, cīstigă īn adīncime si ciudătenie cu cīt prezenta femeii se subtilizează īntr‑o perfectiune pe cīt de carnală, pe atīt de nedefinibilă. Dragostea nu e infinită decīt negativ, convertind plinătatea īn suferintă. Nevoia nefericirii n‑o resimti decīt pentru a īmprumuta fiorurilor erotice o expresie supremă.

Sexualitatea fără ideea mortii e īnfiorătoare si degradantă. In bratele femeii descind sicrie din azur. Echivocul eroticii este chiar această sugestie mortală de plinătate, de exces dezastruos, de īnflorire crepusculară.

Cui, abandonīndu‑se mării sau amintirii ei, nu i‑a fost rusine de a fi petrecut clipe de dragoste multumit sau indiferent? Nu este marea o jenă īn fata oricărei īmpliniri? N‑o obligăm la reflux cīnd o zărim fără ochi īndurerati? Melancolia este un omagiu de fiecare clipă īntinderilor marine. Si‑n privirile visătoare si pierdute, marea se prelungeste peste malurile ei si oceanele īsi continuă un flux ideal spre īntristare. De aceea, ochii nu mai au fund...

 

Ce curios să te primbli printre femei si alti oameni, gīndindu‑te dacă face sau nu să fii Dumnezeu! Rumegīnd la iluzia vesniciei tale, īti zici: „la marginile mele, mai fi‑voi stăpīn pe mine?“ — Si trecătoare, care soptesc: „eu prefer Crźpe de Chine.“

Ce noroc că mai sīnt si femei īnfrumusetate misterios de boală, care să‑nteleagă climatul durerii si pierzania luciditătii! Spiritul este materie ridicată la rangul de suferintă. Si īntrucīt femeile sīnt avide de dureri, participă la el.

Nevinovătia e antipodul spiritului. Tot asa fericirea si orice nu‑i durere.

 

Parcurile sīnt deserturi pozitive.

 

Cīnd nu mai esti acordat lumii nici prin gīnd si nici prin inimă, trebuie să alergi īncontinuu, pentru ca īn ritmul pasilor să te ocolesti si să uiti alcătuirea lacrimală a firii. Altcum, redevii grădinar al sinuciderii...

Nebunia‑i o prăbusire a eului īn eu, o exasperare a identitătii. Pierzīndu‑ti mintile, nimic nu te mai poate opri să fii nelimitat tu īnsuti.

 

Boala: stadiu liric al materiei. Sau poate si mai mult: materie lirică.

 

Nu explici un paradox, precum nu explici un strănutat. De altfel, nu‑i paradoxul un strănutat al spiritului?

Tristetea‑i indefinibilul ce se interpune īntre mine si viată. Si cum indefinibilul este o aproximatie delicată a infinitului...

 

Cīnd esti iubit, suferi mai mult decīt cīnd nu esti. Părăsit, te mīngīi prin orgoliu; dar ce consolare mai poti născoci īn fata unei inimi ce ti se deschide?

 

Muntii īsi īnsală singurătatea cu vecinătatea cerului si desertul cu poezia mirajelor. Numai inima omului rămīne vesnic cu ea īnsăsi...

 

De unde să plece pornirea murdară de a mă tăvăli īn nefericire, mai rău ca bivolii īn bălti si porcii īn gunoi? O lenevie īmproscată de bălegar si de vis...

...Si cīnd stii că ea nu‑i viciul vietii tale, ci izvorul ei. Si cīnd mai stii cum, alături de femeie, trīndăvia devine vesnicie...

 

De cīte ori privesc albastrul cerului si orice albastru, īncetez pe loc de‑a apartine lumii. Cine‑a numit consolatoare culoarea celei mai subtile pierzanii?

Dacă avea cerul altă īnfătisare, religia ar fi consistat probabil īn alipirea de pămīnt. Cum īnsă albastrul este culoarea dezlipirii, credinta a devenit un salt din lume.

In orice nuantă, albastrul e negatia imanentei.

 

Cu cīt mă lecuiesc mai mult de mine, cu atīt īmi semăn mai mult. Melancolia ne scuteste de Eu, īn asa măsură este ea răul lui.

 

Fată de totul mortii, nimicul vietii este o imensitate.

 

Sfintii au spus atītea paradoxe, īncīt e imposibil să nu te gīndesti la ei īn cafenea.

Sentimentul mortii este molesitor si crud, parcă īnoată o lebădă si un sacal pe undele otrăvite ale sīngelui...

 

Cīnd citesti pe filozofi, uiti inima omenească, iar cīnd citesti pe poeti, nu stii cum să te scapi de ea.

Filozofia e prea suportabilă. Acesta‑i marele ei defect. E lipsită de patimă, de alcool, de dragoste.

Fără poezie, realitatea‑i un minus. Tot ce nu‑i inspiratie e deficientă. Viata, si cu atīt mai mult moartea, sīnt stări de inspiratie.

Lesinul tuturor lucrurilor, īn urechi si inimi agonizīnd de poezie...

 

Melancolia? A fi īngropat de viu īn agonia unui trandafir.

 

Cīnd, atins de o noblete tristă, dezlegat de oameni si de lume, tīrīi o murire īnflorită, nimic nu te mai īmpiedică să crezi că te‑ai născut prin generatie spontană dintr‑o toamnă vesnică.

Prin mine rătăceste un Septembrie visător si fără de‑nceput.

 

Un om plictisitor este un om incapabil de plictiseală.

 

Viata este un minus de eternitate al mortii, iar individuatia o criză a infinitului.

 

Atentia neīntreruptă la fiintă este izvorul plictiselii. Ce păcat că existenta nu rezistă spiritului! Pīnă si Dumnezeu pierde prin atentia noastră.

Neantul e atentie absolută.

 

Bucuria e reflexul psihic al purei existente — al unei existente ce nu‑i capabilă decīt de ea īnsăsi.

Dorinta de a muri ascunde prea multe garantii de absolut si de perfectiune, prea multă insensibilitate la eroare, īncīt setea de‑a trăi cīstigă īn farmec prin prestigiul nedesăvīrsirii si prin atractia greselilor aromate. Nu e mai ciudat să īndrăgesti imperfectiunea?

Predilectia straniului salvează viata; moartea se scufundă īn evidentă.

Nu există măretie īn viată si nici chiar īn moarte, ci īntr‑un Nimic ce se ridică neutru si etern spre cer, asemenea Mont‑Blanc‑ului.

 

Privind piscurile schizofrenice: curios că nu există singurătate decīt spre cer.

Muntii nu‑ti dau senzatia de infinit, ci de grandoare. — Pentru infinit ne ajunge marea si nefericirea.

As vrea să am o inimă la intersectia Alpilor cu azurul.

Melancolia mă dispensează de alpinism. Cīnd ajungi să īntelegi muntii de jos...

 

Femeile care nu stiu zīmbi mă fac să mă gīndesc la o muzică de pompieri īn Paradis.

 

Numai farmacia mai poate opri gīndurile.

 

Cīnd otrava veghii ti‑a depravat fiinta, nimic nu se mai poate desfăsura sub soare fără să te irite. In afară, poate, de un dialog al florilor despre moarte.

 

Mīndria drăcească de a dispune de amărăciune īn fata nu importă cărui lucru, de a desfigura banalitatea īn vīrtejul paradoxului si de‑a tulbura linistea firii īn patima contradictiei... Nu mai rămīne nimic decīt desfrīul mintii peste o realitate desfrunzită, o optică sumbră străpungīnd calmul uitării si pătīnd orice prospetime. Si atunci, să te miri de ce lebedele — suflete spulberate‑n corpuri — īti par chioare (căci nu privesc ele īn lături?); de ce un cer senin īti trezeste icoana lucie a unui creier de imbecil si viata īti pare mai comică decīt un sfīnt zburdalnic?

Dacă izvoarele Alpilor mi‑ar spăla mintea si mi‑ar răcori inima! Doar asa as fi vesel să descopăr frăgezimea nestiintei, si nu să rumeg īn munti si‑n sesuri, pe mări si pustiuri curiozitatea fatală a lui Adam, izgonindu‑mă prin veghe din mine īnsumi.

Să trăiesti toată viata drama păcatului si uneori să te simti asa de pur, că aripi de lebădă te poartă īnspre o insulă de īngeri priveghind agonia Paradisului!

Si totusi, numai īn sentimentul păcatului esti om īn sensul propriu al cuvīntului. Căci a fi om īnseamnă a te identifica la orice latitudine a pămīntului si a inimii cu fenomenul căderii.

Cine nu simte că merge la fund — chiar atunci cīnd lucrează si creează pozitiv, cīnd e notar sau geniu — nu īntelege nimic din natura specifică a soartei umane, iar cei ce nu cunosc atractia irezistibilă a năpăstuirii, a esentialei lunecări, a cresterii īnspre abis — n‑au atins īn nici un fel conditia căreia au fost meniti.

Mor propriu‑zis numai oamenii străini de ispita rodnicei scufundări, care nu‑si rup gītul īn orice ocazie a vietii. Ceilalti au totul īndărătul lor, si‑n primul rīnd sfīrsitul.

 

Luciditatea: a avea senzatii la persoana a treia.

 

Oamenii sīnt īn genere obiecte. De aceea simt ei nevoia s㠄existe“ Dumnezeu. Cīnd ai făcut trecerea de la obiect la eu, Dumnezeu e superior faptului de a fi sau a nu fi. Intocmai ca eul, El devine o irealitate care se caută.

Nu poti atinge echilibrul īn lume, atīta vreme cīt existenta nu e mai mult de o stare. Căci, īn asemenea conditie, esti īncontinuu fie īn acord, fie īn dezacord cu ea. In mod firesc, existenta e ireductibilă, o rezistentă pur si simplu īn fata căreia ne aflăm fără să fim nevoiti a o acorda sau nu subiectivitătii.

Dezechilibrul īn lume, fruct al exasperării constiintei, derivă din incapacitatea de a concepe neutru realitatea. Oricīt ne‑am sforta, ea nu‑i decīt stare, la care aderăm sau nu. Cresterea accentului subiectiv al constiintei micsorează autonomia firii. Cīstigi īn intensitate si realitatea pierde echivalent īn prezentă.

Constiinta? A nu mai fi la nivelul firii.

 

Pe cīnd īn extaz punctele universului sīnt inseparabile de centrul iradierii noastre — īn groază, ele se află la o distantă egală de noi, fără ca unul singur să ne rămīnă indiferent. Nimic nu ne separă de lume, desi ea ni‑i ostilă. Extazul si groaza — atīt de diferite — ne angajează īn mod egal īn ea.

De aceea, uluit īn alternanta lor, ajungi să nu mai descifrezi care‑i eul si care‑i lumea. In amīndouă, n‑are ce să mai rămīnă neutru; totul participă si nimic nu stă īn afară, nimic nu este obiectiv.

In groază, nu stii dacă lumea‑i o prelungire negativă a eului sau eul o prelungire negativă a lumii; iar īn extaz, nu poti să califici o plinătate, īn asa măsură confuzia unică absoarbe diferentele fiintei.

 

O lume de urzici altruiste si de bolovani invitīndu‑se la menuet... sau de stīrvuri ce‑si surīd ca‑n vodevil...

Realitatea trebuie chemată la viată sau interzisă.

 

Prezenta spiritului devenită colectivă anemiază cresterea unui popor si‑l apropie de decadentă prin tulburarea rafinamentului. Finalul unei tări este īn genere un surmenaj istoric, o istovire explicabilă si fatală. Nobila deficientă a Greciei si a Romei, īn maturitatea lor crepusculară, presupune o soartă rotunjită si o ispăsire īnaltă a unui exces unic. Un trecut de creatie trebuie plătit prin suferintele vitalitătii si nimic nu‑i mai impresionant ca o bătrīnete lucidă, deschisă unui vast amar.

Sīnt īnsă popoare care nu se duc la fund din excesul spiritului, sau care au atins culmi, dar si‑au revenit. Olanda — a cărei pictură echivalează muzica german㠗 n‑a degenarat īn sănătate? După īnăltimile ei istorice, i s‑a „asezat“ sīngele, si oamenii, īn locul palorii, au preferat o apoteoză a untului. Sau Suedia, nu moare esuată‑n prospetime? — Ce o īmpiedică să se usuce glorios īn amurg? Si cum pot fi tări care n‑au soartă, din teamă de anemia consecutiv㠄istoriei“? Devenirea universală īnregistrează numai popoarele ce nu se crută, ce nu‑si cumpănesc destinul, ci se īndreaptă triumfător si nemilos spre agonie.

Primejdiile creatiei īndepărtează atīt pe indivizi, cīt si pe tări, — de spirit. Preferīnd sănătatea, se opun naturii. Florile īsi retin mireasma ca să nu se usuce? Parfumul e istoria unei flori, precum spiritul a unui individ. — Popoarele care nu se ofilesc n‑au trăit niciodată.

 

 

Timpul e uneori asa de apăsător, c‑ai vrea să‑ti spargi capul de el.

Devenirea s‑a coagulat īn creier si existenta ia culoarea păcatului.

Individuatia este orgie de singurătate. — Inapoi spre Fiintă sau Nimic, spre o mīntuire — lipsită de sperante.

Buddha a fost, oricum, prea naiv...

 

In marile singurătăti pari a fi gītuit de un demon pentru o plăcere crudă a lui Dumnezeu.

Si de aceea mintea tese īn ele o teologie iresponsabilă.

 

Cunoasterea ucide eroarea vitală a iubirii, iar ratiunea construieste viata pe ruina inimii.

 

Orice luciditate este o pauză a sīngelui.

 

Trebuie să fi văzut bătrīnetea, boala si moartea ca să te retragi din lume? Gestul lui Buddha este prea mult un omagiu evidentelor... Renuntării lui īi lipseste paradoxul. Cīnd ai dreptate, nu‑i nici un merit să părăsesti viata. — Dar să trăiesti īn dezbinarea lăuntrică de toate — si să ai argumente contra singurătătii! Calea lui Buddha e croită pe măsura muritorilor... Calmul printului gīnditor n‑ar pricepe niciodată cum poti vedea ca el si totusi īndrăgi nimicnicia. Pīnă si Buddha să fi fost un dascăl? E prea mult sistem īn lepădările lui, prea multe consecvente īn mīhniri. El ar condamna, desigur, rătăcirea celui ce‑si tīrăste neantul printre muritori si n‑ar pricepe cum īn vidul lumii mari surīzi vietii. Căci el n‑a cunoscut anumite culmi ale nefericirii; a trăit si a murit consolat. Ca orice om străin de ispita fatală a vietii, de seductia de neant a fiintării si de Nirvana īntăritoare a fiecărei clipe.

 

Cīnd toate gīndurile s‑au īnecat īn sīnge, din filozof te pomenesti un avocat al inimii.

 

Privind infinitatea calmă a cerului senin: oare cum de există răul? — Si a‑ti afunda apoi cugetul īn azur, pentru a descoperi că numai visul ne poate despărti de prospetimea eternă a răului — betie negativă a devenirii.

Cerul a precedat oamenii, poezia a „existat“ īnaintea lor. Cum de‑au putut ei rămīne īnapoi, cīnd o privire fugară spre īntinderi albastre este izvor de delir? Cerul ne‑a luat‑o īnainte — si de nu interveneau poetii, el se īnchidea īn sine, rămīnīnd ca noi să ne zărim īn ochi — īn epavele lui — si să ne mīngīiem īn naufragiul de poezie care‑i privirea omenească.

 

Constiinta neantului īmpreunată cu dragostea de viată?

Un Buddha de bulevard...

 

O idee stinge o plăcere si creează o voluptate. Atipind reflexele, trezesti reflexiile. Gīndesti doar cīnd se opreste viata.

De cīte ori o fiintă nu se poate „aseza“ īn fire, se află īn prezenta Răului. Tot ce ratează derivă din el — si el fiind imanent devenirii, toate fiintele au de luptat cu el.

In măsura īn care Dumnezeu nu este asezat īn sine, prin ce este deficient conditiei lui participă la rău. De altfel, nu‑i el marele Ratat?

Cīt despre om, căutīndu‑si soarta de la Adam īncoace, si‑a cīstigat o demnitate din lupta cu răul. Ratarea lui are ceva īnviorător si eroic: nefiind prezent ca fiintă, neavīnd nici un loc īn fire, el si‑a creat o conditie din lipsa lui de conditie, īncīt nimeni nu poate spune īncă dacă omul e un ceva, un nimic sau un tot.

Cu totii stim sau bănuim ce‑i un animal sau un Dumnezeu. In tot cazul, ei „sīnt“. Dar omul nu este; căci nu‑i el un agent de legătură īntre lumi? O! dac‑ar fi! Dar acest conditional e definitia īnsăsi a Răului.

Intr‑o teologie „serioasă“, care ar īncerca să salveze īn mod absolut pe Dumnezeu, răul nu‑si găseste o explicatie valabilă. Teodiceele s‑au dovedit nemultumitoare īn fata acestei piedici esentiale.

Existenta răului transformă pe Atotputernic īntr‑un Absolut hodorogit. Devenirea i‑a mīncat misterul si puterea.

Răul nu e comparabil decīt cu un Dumnezeu... laic.

 

Omul nu stie pīnă unde se poate īntinde si cīt tin granitele lui. Uităm īn fiecare clipă fatalitatea individuatiei si trăim ca si cum am fi tot ce vedem. Fără această īnselăciune, orice am face ne‑ar descoperi marginea noastră.

Dar constiinta individuatiei ne‑ar īntepeni īn lume, fiindcă ne‑ar descoperi nemilos un loc de care greu ne‑am putea mīndri, asa īncīt sīntem pierduti fiindcă nu ne stim marginile — si‑am fi poate si mai mult, dacă le‑am sti.

Omul īsi dibuieste soarta, mīndru si trist de a nu o găsi. Numai dezastrul dezvăluie micimea individuatiei: căci īn el īncerci nemīngīierea de a vedea că te mărginesti cu toate si īn primul rīnd cu tine.

 

Gīnditorii care n‑au meditat asupra omului nu stiu ce īnseamnă a suferi pentru cunoastere si a‑ti semna sentinta prin fiecare gīnd sau a‑ti astīmpăra avīnturile īntr‑o tristete orgolioasă.

Antropologia e un amestec de zoologie si psihiatrie. Poti construi utopii — privind doar florile. Paradisul nu‑i un apendice al botanicii?

 

Voluptatea ne scoate din lume, īn deosebire de plăcere, care, neadresīndu‑se decīt simturilor, e lipsită de culoare religioasă. Nimic nu ne aduce aminte mai mult de cer ca fiorurile prin care am vrea să‑l uităm.

 

Doar prin moarte īncetează omul de a fi o buruiană a devenirii si cīstigă ceva din boala pură a florilor. — Si precum gīndurile izvorăsc dintr‑un amurg fraged al cărnii, asa florile dintr‑o anemie visătoare a materiei.

 

Ca să crezi nestrămutat īn om trebuie să nu fii capabil de introspectie si să nu cunosti istoria. Numai un psiholog si un istoric au dreptul să dispretuiasc㠄idealurile“.

 

Intr‑un gol vital, nimic nu se īntīmplă si nimic nu „trece“. Dorinta creează timpul. Si de aceea īn absenta lăuntrică, īn linistea pustie a poftelor, īn desertul setei si īn mutenia sīngelui ti se descoperă deodată lipsa vastă a vremii si iluzia curgerii ei. Iar cīnd un ceas de catedrală veche marchează ora īn noapte, bătăile lui ne dezvăluie si mai dureros fuga din lume a timpului. Atunci, imensitatea‑i un suspin etern al clipei, īn care ni se‑ngroapă cugetul si trupul.

 

In freamătele de singurătate, esti năpădit de senzatia de a fi plămădit din altă substantă decīt lumea. Si oricīte īntīmpinări abstracte ai găsi izolării tale, practic nu poti trece peste un dureros ireductibil. Oamenii par victime ale unei erori cu neputintă de īmpărtăsit, iar firea — un gol menit pasiunii tale de rătăcire. Ce s‑a mărit īn tine, de nu mai īncapi īn fiintă? Vesnicia‑i prea mică pentru un suflet nebun si vast, dezacordat, prin infinit, de fire. Ce să mai răzbată īn el dintr‑o lume amutită?

 

Un gīnd seacă mări, dar nu poate usca o lacrimă: umbreste astrii, dar nu poate lumina alt gīnd; — o aureolă de nemīngīiere.

 

Dintr‑un minus de vitalitate rezultă luciditatea, ca orice lipsă de iluzie. A‑ti da seama nu merge īn directia vietii; a fi īn clar cu ceva, mai putin. Esti cītă vreme nu stii că esti. A fi īnseamnă a te īnsela.

 

Cīnd existenta ti se pare suportabilă, orice poet e un monstru. (Poezia are īntotdeauna un sens ultim sau nu e poezie.)

 

Esti om pīnă īn clipa‑n care oasele īncep să‑ti scīrtīie de tristete... După aceea, ti se deschid toate drumurile.

 

Fără dorul de moarte, n‑as fi avut niciodată revelatia inimii.

 

Cīnd īmi port mīna pe coaste ca pe o mandolină, senzatia mortii ia contur de nemurire.

Iar cīnd nimic īmi spune totul, simturile se aprind īntr‑un suflet gol. Si atunci, nimicul femeii supravietuieste nimicului lumii.

 

Din ce găsesti mai putine argumente spre a trăi, din aceea te legi mai mult de viată. Căci dragostea ce i‑o arătăm n‑are valoare decīt prin tensiunea absurdului.

Moartea, avīnd de partea ei totul, a īncetat să mai convingă. Sprijinul ratiunii i‑a fost fatal.

Lipsa de argumente a salvat viata. Cum ai rămīne rece īn fata unei atari sărăcii?

 

E mai usor să faci biografia unui nor decīt să spui ceva despre om. Si cum ai spune ceva, cīnd despre el orice e valabil?

Cu bunăvointă, Dumnezeu īncape īntr‑o definitie; omul, nu. Acestuia totul i se aplică, totul īi „merge“, ca oricărui lucru ce este si nu este.

 

Lenea e un scepticism al cărnii.

 

Nevoia de a dovedi o afirmatie, de‑a vīna argumente īn dreapta si‑n stīnga presupune o anemie a spiritului, o nesigurantă a inteligentei si a persoanei īn genere. Cīnd un gīnd te năpădeste cu putere si violentă, el izvorăste din substanta existentei tale; a‑l dovedi, a‑l īmpresura īn argumente īnseamnă a‑l slăbi si a te īndoi de tine. Un poet sau un profet nu demonstrează, fiindcă gīndul lor este fiinta lor; ideea nu se deosebeste de existenta lor. Metoda si sistemul sīnt moartea cugetului. Pīnă si Dumnezeu gīndeste īn fragmente; īn fragmente absolute.

De cīte ori īncerci a dovedi ceva, te asezi īn afara gīndirii, alături de ea, nu deasupra ei. Filozofii trăiesc paralel ideilor; le urmăresc răbdători si cuminti si, dacă se īntīlnesc uneori cu ele, nu sīnt totusi niciodată īn ele.

Cum poti vorbi de suferintă, de nemurire, de cer si de pustiu, fără să fii suferintă, nemurire, cer si pustiu?

Un gīnditor trebuie să fie tot ce spune. Aceasta se īnvată de la poeti si de la voluptătile si durerile ce le īncerci trăind.

 

Vidul lăuntric e ca o muzică fără sunete, un cīntec fără glas. Nesonora lui tălăzuire se interpune tainic īntre noi si lume si ne separă de viată īn mijlocul vietuirii si de moarte īn mijlocul muririi. Spre ce suferindă īnăltare se īndreaptă duhul fiintării? De ce ne doare orice apropiere si de ce se‑nsufleteste respiratia pentru tot ce‑i depărtat?

Unde‑s brate crude de muiere să‑ti strīngă oasele, tremurīnd de gīnd, si tu să‑ti pleci urechea pe bătăile inimii ei īmbătate, nutrindu‑ti groaza scumpă si voluptuos neconsolată?!

 

Cīnd ochii mi se‑nchid si marginile mele le‑ntind spre marginile lumii, ce auz misterios īmi descifrează īn zare un cor de copii nebuni?

...In incerta vesnicie a unei după‑amieze de vară, vocea spartă a unui pusti te tulbură mai mult ca rugăciunea unui dement sau ca surīsul irevocabil al unui sinucigas.

 

Un gīnditor n‑are drept să se contrazică mai mult decīt viata.

 

N‑are rost să fii decīt poet, matematician sau general.

S‑ar putea ca femeile să nu existe decīt pentru a īmbogăti inspiratia si s‑ar putea, mai mult, ca lumea să nu fie decīt un pretext al poeziei.

Nici cerul si nici pămīntul nu l‑au cīntat poetii, ci un fel de nonlume existentă īn melancolii.

 

Poezia īntr‑un parc e stat īn stat.

Lenevia‑i o melancolie ce apartine exclusiv fiziologiei.

 

O cascadă īn surdină alcătuieste imaginea a ceea ce numim de obicei suflet...

 

Fi‑va Dumnezeu altceva decīt o īncercare de a‑mi īndestula nevoia infinită de Muzică?

Cel ce iubeste mistica, muzica si poezia este neapărat o natură erotică, un voluptuos rafinat si care, negăsind satisfactie deplină īn iubire, recurge la delicii ce depăsesc viata. Dacă ai atinge absolutul īn dragoste, la ce ai umbla īn goană după voluptăti prelungi si delicate? Nu le‑ai putea simti nevoia si, dacă te‑ar interesa abstract, ele nu ti‑ar putea sugera o pasiune durabilă si intensă.

In iubirea īmplinit㠗 cu toate vulgaritătile inerente — trăim aspiratia spre alte lumi ca o distractie, ca un pretext. Si atunci cum ar deveni muzica, mistica sau poezia substantă a vietii?

Saltul din lume presupune un exces de individualizare. Tot asa, orice voluptate care īnlocuieste iubirea directă, legală si obligatorie a genului uman.

 

Nu se poate concepe fortă fără boală. Nu īn zadar oamenii cei mai primejdiosi sīnt acei a căror sănătate e atinsă.

Istoria e mīnată de oameni care‑si pipăie necontenit pulsul.

 

Elementele care definesc boala: excesul constiintei; paroxism de individuatie; transparentă organică; luciditate crudă, energie proportional㠄pierderii“; respiratie īn paradox; religiozitate vegetativă, reflexă; orgoliu visceral; vanitate rănită a cărnii; intolerantă; delicatete de īnger si bestialitate de călău.

Un Dumnezeu care cerseste la poarta Raiului pare a fi orice bolnav. De altfel, nu e ca si cum s‑ar fi infiltrat īn fiecare din celulele lui un paradox? Boala este o stare de inspiratie a tesuturilor, o manie de grandoare a cărnii, un patos imperialist al sīngelui.

Cīnd o parte din trup se‑mbolnăveste sau cīnd te‑mbolnăvesti īntreg, ai impresia c‑a pornit natura să gīndească. Un maximum de pozitivitate al negativului, o limită īnspre spirit a măruntaielor, un efort dialectic al materiei, o străduintă abstractă a imediatului.

Fără boal㠗 si acum am fi īn rai. Patologia se ocupă de stările geniale ale naturii.

Sănătatea este o absentă de intensitate. Teama de boli nu consistă decīt īn tulburarea ce‑o simtim īn fata unei plenitudini pentru care n‑am fost pregătiti si care ne īnspăimīntă, fiindcă nu sīntem obisnuiti decīt cu prezenta neutră a echilibrului, pe cīnd boala este o fortă mărită de vecinătatea nimicului.

 

Tot ce nu‑i muzical e aparentă, eroare sau păcat.

 

O! dacă aburii muririi s‑ar īnălta melodic spre cer si‑ar īmbrăca īn imn sonor o stea īncremenită!

De n‑ar fi melancolia, s‑ar īntīlni vreodată muzica cu moartea?

In clipa‑n care vom fi reusit să dizolvăm toată viata īntr‑o mare sonoră, nu vom mai avea nici o obligatie fată de Infinit.

Sīnt invazii muzicale de o fascinatie absolută, după care sinucigasii īti par diletanti, marea ridicolă, moartea o anecdotă, nefericirea un pretext si dragostea o fericire. Nimic nu mai poti face si nimic nu mai poti gīndi. Si atunci ai vrea să te īmbălsămezi īntr‑un suspin.

 

Wagner pare a fi stors toată esenta sonoră a umbrei.

Cine iubeste cu adevărat muzica nu caută īn ea un adăpost, ci un nobil dezastru. Universul nu se īnaltă spre destrămarea ei?

 

Intocmai ca gīndurile, muzica se instalează īn golurile vitale. Un sīnge proaspăt si o carne rumenă rezistă ademenirilor vibrante, n‑au spatiu pentru ele; boala īnsă le face loc. Pe măsură ce roade din viată, absolutul īnaintează. Nu e revelator că‑n infinitul muzicii si‑n infinitul mortii se topeste totul īn noi, că materia īsi pierde marginile, că ne sfărīmăm granitele pentru a oferi īntinderi năpădirii sonore si mortale?

 

Fiecare purtăm, īn grade diferite, o nostalgie a haosului — si care se exprimă īn dragostea de muzică. Nu‑i aceasta universul īn starea pură a virtualitătii? Muzica este tot — minus lumea.

 

Boala — acces involuntar al absolutului.

 

Luciditatea e un reflex al păcatului zilnic de a fi, iar cunoasterea, o formă vulgară a nostalgiei.

 

Oare cum se răsfrīnge viata īntr‑un suflet neīntinat de cunoastere? Răspunsul ar fi usor de am sti īn ce fel vremelnicia poate fi trăită ca vesnicie, īn ce fel sīnt alcătuiti īngerii sau pīnă unde se īntinde peisajul lăuntric al prostiei.

 

In Dumnezeu esti mai singur decīt īntr‑o mansardă pariziană.

 

Dacă ai putea gīndi atunci cīnd ti se aprind gīndurile! Dar ce idee ar mai lua contur cīnd din creier se īmprăstie fum si din inimă scīntei?

Doresti dorul de moarte si nu moartea, fiindcă n‑ai ajuns la capătul scīrbei de a vietui si esti īncă mīndru īn prada erorii fiintării.

Dar cine a descoperit dorul de a muri nu mai poate fi alipit nici vietii si nici mortii. Amīndouă sīnt īngrozitoare. Voluptate nu există decīt īn acel dor..., īn acea granită de fioruri ce alcătuieste echivocul dulce si amar al muririi.

 

De cīte ori ridic ochii spre cer, nu pot īnăbusi sentimentul unei infinite pierderi. De s‑ar porni o cruciadă īmpotriva albastrului! Ce vijelios m‑as īngropa īn culoarea marelui regret!

Au luat foc toamnele īn mine si inima mi s‑a īntors pe dos.

Cīntecul prelung si vaporos al mortii mă īnvăluie ca o spumă a vesniciei. Si‑n līncezeala ademenitoare a sfīrsitului, sīnt o epavă īncoronată pe mările de muzică ale lui Dumnezeu sau un īnger fluturīnd prin inima Lui.

 

Fiindcă iubesc prea mult viata, evreii n‑au poeti.

 

Gustul violet al nefericirii...

 

Inserările au ceva din frumusetea unei halucinatii.

 

Vremile noi au pierdut īn asa măsură simtul marilor sfīrsituri, īncīt Isus ar muri astăzi pe o canapea. Stiinta, eliminīnd rătăcirea, a micsorat eroismul, iar Pedagogia a luat locul Mitologiei.

 

Devenirea este un dor imanent firii, o dimensiune ontologică a nostalgiei. Ea ne face inteligibil sensul unui „suflet“ al lumii.

De ce, cīnd ne adīncim īn taina ei, sīntem prinsi de un freamăt patetic si de o tulburare vecină religiei? Să nu fie cumva Devenirea o fugă din Dumnezeu? Si să nu fie mersul ei sfīsietor o īntoarcere īn El? Se prea poate, din moment ce Timpul suspină, prin toate laturile lui, după Absolut. Nostalgia exprimă mai direct si mai dramatic imposibilitatea omului de a‑si fixa o soartă. „Devenire“ hipertrofiată, el īsi gustă, īn instabilitatea ei, lipsa lui de conditie. Si nu este ca si cum el s‑ar „grăbi“ cu tot timpul?

 

Dacă tot ce „este“ nu m‑ar face să sufăr, oare cum as suferi să fiu? Si fără excesul balsamic al durerii, cine‑ar suporta osīnda la viată? Dar īncărcat si prigonit de ea, te răsfeti īntr‑un avīnt funebru spre nemurire, spre vesnicia muririi — numită si viată...

 

Dorul de a muri exprimă uneori numai o subtilitate a orgoliului nostru: vrem, adică, să ne facem stăpīni pe surprizele fatale ale viitorului, să nu cădem victime ale dezastrului esential.

Sīntem superiori mortii doar īn dorinta de‑a muri, căci ne murim moartea trăind. Cīnd aceasta īsi răsfată īn tine lipsa ei de margini, clipa finală nu‑i mai mult de un accent melodios. Este o lipsă de mīndrie creaturală īn a nu‑ti oferi inima istovirii voluptuoase a mortii. Doar stingīndu‑te neīncetat o stingi īn tine, īi reduci din infinit. Cel ce n‑a cunoscut intimitatea mortii īnainte de‑a muri, minor sfīrsitului, se rostogoleste umilit īn necunoscut. El sare īn vid; pe cīnd, prins īn ondulatia muririi, luneci īn moarte ca spre tine īnsuti.

 

Cīnd stii ce‑i gustul mortii, nu mai poti crede c‑ai trăit vreodată fără să‑l cunosti... sau c‑ai trecut cīndva cu ochii īnchisi prin dulceata peisajelor de agonie. Ce īnviorare ciudată īti descoperă verdeturile stingerii si īnflorirea suspinelor fără de capăt! Pururi tīnăr īn amurguri, īntremat īn sfīrsituri, căutīnd īntinderile mortii fiindcă viata nu‑i destul de‑ncăpătoare si īncetinindu‑ti răsuflarea ca zgomotul vietuirii să nu acopere depănările visului final!

Sīnt după‑amieze de toamnă de o atīt de melancolică nemărmurire, īncīt ti se opreste respiratia pe ruina timpului si nici un fior nu mai poate īnsufleti zīmbetul īmpietrit pe absenta eternitătii. Si atunci, īnteleg o lume post‑apocaliptică...

 

In Dumnezeu nu trebuie văzut mai mult de o terapeutică īn contra omului.

 

De chinurile iubirii te poti scăpa dizolvīndu‑le īn muzică. In felul acesta, īsi pierd īntr‑o imensitate vagă tăria lor fierbinte.

Cīnd pasiunea‑i prea intensă, sinuozitătile wagneriene o destramă īn infinit si‑n locul chinului precis te legeni vaporos īntr‑o disolutie orizontală, te‑ntinzi tomnatic pe desertul unei melodii...

Wagner — muzică a nesfīrsitei neīmpliniri — se acordă suspinului arhitectural si cenusiu al Parisului. Aici, piatra ascunde un apus muzical, plin de regrete si dorinti..., iar străzile se īntīlnesc spre a‑si īmpărtăsi taine ce nu sīnt totusi străine unui ochi īntristat. Si cīnd azurul īmpīnzit al Parisului pare a‑si fi condensat aburii īn sonorităti, tălăzuirea de motive wagneriene se‑ntīlneste undeva cu cerul.

 

Sufletul unei catedrale geme īn surmenajul vertical al pietrei.

 

As vrea să fiu mīngīiat de mīini prin care poti strecura Timpul...

...sau să fiu plīns de ochi smulsi dintr‑un Paradis īn flăcări.

 

Tot mai mult mă conving că oamenii nu‑s decīt obiecte: bune sau rele. Atīt.

Si eu sīnt oare mai mult de un obiect trist? Cītă vreme suferi, nu de a trăi printre oameni, ci de a fi om, cu ce drept ai face din nelinistea ta o culme? O materie căreia īi e rusine de ea īnsăsi rămīne tot materie... Si cu toate acestea...

Intr‑o lume de mărăcini, parcă sīnt o salcie ce‑si plīnge crengile spre cer.

 

Cīnd mintea s‑a oprit, de ce mai bate oare inima?

Si verdele putred al ochilor spre ce se mai deschide cīnd sīngele a orbit?

Ce negură spintecă măruntaiele si ce ziduri se dărīmă īn tesuturi?

Si oasele spre cine urlă īn văzduh, si văzduhul de ce‑mi apasă mīhnirea grăbită īnspre nimic?

Si ce chemare spre īnec īmi īmpinge gīndurile spre ape moarte?

Dumnezeule! pe ce frīnghie să urc spre tine, ca de nepăsarea ta să‑mi sfărīm trup si suflet?

 

Oamenii nu trăiesc īn ei, ci īn altceva. De aceea au preocupări. Si le au fiindcă n‑ar avea ce face cu absenta lor de fiecare clipă. Numai poetul este cu el si īn el. Si lucrurile nu‑i cad toate perpendicular pe inimă?

Cine n‑are sentimentul sau īnchipuirea că realitatea īntreagă respiră prin el nu bănuieste nimic din existenta poetică.

A‑ti trăi eul ca univers e secretul poetilor — si mai cu seamă al sufletelor poetice. Acestea — dintr‑o pudoare ciudat㠗 īmblīnzesc prin surdină simtirea, pentru ca o īncīntare fără margini si fără expresie să se prelungească neīncetat īntr‑un fel de nemurire visătoare, neīngropată‑n vers. Nimic nu ucide mai mult poezia lăuntrică si vagul melodic al inimii ca talentul poetic. Sīnt poet prin toate versurile ce nu le‑am scris...

Obsedat de el īnsusi, poetul este un egoist; un univers egoist. El nu‑i trist, ci lumea toată‑i tristă‑n el. Capriciul lui ia contur de emanatie cosmică. Nu‑i poetul punctul celei mai slabe rezistente prin care lumea devine transparentă ei īnsesi? Si nu‑i natura bolnavă‑n el? Un univers atins — si‑au apărut poetii...

 

Cum să nu suferi de a fi om, privind muritorii gīfīindu‑si destinul?

Cīnd vom vietui cu sentimentul că īn curīnd omul nu va mai fi om, atunci va īncepe istoria, adevărata istorie. Pīnă acum am trăit cu idealuri, de aici īncolo vom trăi absolut, adică fiecare se va īnălta īn propria lui singurătate. Si nu vor mai fi indivizi, ci lumi.

Adam a căzut īn om; noi va trebui să cădem īn noi īnsine, īn limita noastră, la orizontul nostru. Cīnd fiecare va respira la marginea lui, istoria s‑a īncheiat. Si asta‑i adevărata istorie. Suspendarea devenirii īn absolutul constiintei. In sufletul omului nu va mai avea loc nici o credintă. Vom fi prea maturi pentru idealuri. Atīta vreme cīt ne mai agătăm de deznădejdi si de iluzii, sīntem iremediabil oameni. Aproape nici unul n‑am reusit să stăm drepti īn fata lumii si a nimicului. Sīntem oameni, infinit oameni: căci nu simtim īncă nevoia de suferintă?

A fi „muritor“ īnseamnă a nu putea respira fără setea de durere. Ea‑i oxigenul individului si voluptatea ce se interpune īntre om si absolut. „Devenirea“ — implicatia ei...

 

De nu mi‑ar plăcea să īngrijesc blīnd erorile si de n‑as atipi constiinta prin dulci īnselăciuni, unde‑ar duce o veghe nemiloasă īntr‑o lume nemilos īngustă?

Nici o nebunie nu m‑ar consola de putinul lumii, īn clipele īn care inima e o fīntīnă săritoare īntr‑un desert.

Experienta om a ratat. El a devenit o īnfundătură, pe cīnd un ne‑om e mai mult: o posibilitate.

Priveste un „semen“ adīnc īn ochi: ce te face să crezi că nu mai poti astepta nimic? Orice om e prea putin...

 

Ce este teama de moarte, de īntuneric, de nefiintă, fată de teama de tine īnsuti? Si există oare alta? Nu se reduc toate la ea? Urītul nesfīrsit al vietuirii si plictiseala lucrurilor ce devin sau nu devin, groaza unei lumi urnite īn sine si uruiala timpului īn simtiri gingase — de unde pleacă ele, dacă nu din fiorul care ne īnstrăinează de noi īnsine īn mijlocul nostru? Ca si cum oriunde ai merge n‑ai da de ceva mai rău ca tine, că tu esti răul care se bolteste deasupra lumii, că nu poti fi cu tine fără să fii īmpotriva ta! Pesterile ascunse sīnt mai putin īnfiorătoare decīt golul pe care ti‑l deschizi de cīte ori īti ochesti subteran fiinta. Ce nimic se cască īn sīmburele tău, de teama te apără de neīndurarea ta? Mai poti tu rămīne cu tine? De ce arborii mai zăresc spre cer si nu‑si īntorc frunzele ca să‑ti ascundă īntristarea si să‑ti īngroape teama?

 

Va descifra cineva cīndva drama de a fi nevoit să traduci dialectic lacrimile, īn loc să le lasi să curgă‑n vers?

Si sti‑va cineva vreodată cīte piedici trebuie dorintelor ca să izvorască gīndul, cīte īnfrīngeri costă īnmugurirea cugetului? Si ce toamnă a tineretii este spiritul!

 

Doamne! dezleagă‑mă de mine, că de miresmele si de miasmele lumii m‑am dezlegat de mult. Spre o căintă plină de cīntec īnaltă‑mi cugetul si nu mă mai lăsa vecin mie, ci īntinde‑ti deserturile tale īntre inima si gīndul meu. Au nu vezi tu vrăjmasul duh al soartei mele, ursită blestemelor si plīnsului?

Ce rugi găsi‑voi pentru tine, Mosneag neputincios, si din ce istoviri ridica‑voi un urlet spre nepăsarea ta? Dar cine‑mi spune că sīnt si eu bătrīn, mai bătrīn ca tine, că inima mi‑e mai căruntă decīt barba ta?

De‑as da drum slobod glasurilor mele, pe ce meleaguri ne‑ar mai īntīlni gīndul? Tu nu vezi, Doamne, că unul din altul ne vom săvīrsi, meniti rostogolirii; căci nici tu si nici eu n‑am născocit un reazem īn afară de noi?

Voit‑am să mă bizui pe tine — si‑am căzut; voit‑ai să te bizui pe mine si n‑ai mai avut ce cădea!

 

Poezia, fată de filozofie, reprezintă un plus de intensitate, de suferintă si de singurătate. Există totusi un moment de prestigiu pentru filozof: cīnd se simte singur cu īntreaga cunoastere. Atunci răzbat suspinele īn Logică. Doar o măretie funebră mai poate face ideile vii.

 

Dumnezeu este modul cel mai favorabil de a ne dispensa de viată.

 

Cinicii nu sīnt nici supra‑ si nici sub‑oameni, ci post‑oameni. Ajungi să‑i īntelegi si chiar să‑i iubesti, cīnd īti scapă din chinul absentei tale o mărturisire adresată tie sau nimănui: am fost om si acuma nu mai sīnt.

Cīnd īn tine nu mai e nimeni, nici chiar Diogene, si esti vacant pīnă si de vid si urechile nu‑ti mai tiuie de neant...

 

Romantismul german — sau vremea īn care nemtii cunosteau genialitatea sinuciderii...

 

Cīnd te apropii de Dumnezeu prin răutate si de viată prin umbre, la ce poti ajunge dacă nu la o mistică negativă si la o filozofie nocturnă?

Crezi fără să crezi si trăiesti fără să trăiesti... Paradoxul īl rezolvi īntr‑o duiosie īnsīngerată, īntărit de amurguri si cernit de aurore.

 

Vrăjit de surmenajul cunoasterii, doar īntr‑un tīrziu ajungi să resimti imensa oboseală ce urmează insomniei spiritului. Si atunci īncepi să te trezesti din cunoastere si să oftezi după farmecele orbirii.

Cum gīndul răsare īn paguba cărnii, cum orice gīnd este un viciu pozitiv, prisosul spiritului ne īndeamnă spre antipodul lui. Asa apare dorinta tainică a uitării si vrăjmăsia cugetului īmpotriva cunoasterii.

 

Omul este atīt de alipit de vidul existentei, că pentru el si‑ar da oricīnd viata, si atīt de īmbibat de infinitul plictiselii, īncīt martirajul vietuirii īl suferă ca pe un deliciu.

Cu cīt esti mai lămurit de putinul totului, cu atīt te atasezi mai mult de el. Si moartea‑ti pare prea putin ca să‑l salvezi. Numai astfel se explică de ce religiile sīnt īn contra sinuciderii. Căci toate īncearcă să dea un sens vietii īn clipa īn care ea‑l are mai putin. Ele sīnt īn esentă atīt: un nihilism īmpotiva sinuciderii. Orice mīntuire izvorăste din refuzul ultimelor consecinte.

 

Fără patimile tulburi ale muzicii, ce‑am face oare cu simtirea caligrafică a filozofilor?

Si ce‑am face cu timpul alb, golit si dezbinat de viată, cu timpul alb al plictiselii?

Nu iubesti muzica decīt pe litoralul vietii. Cu Wagner asisti atunci la o ceremonie a clarobscurului, la o cosmogonie a sufletului, iar cu Mozart la florile Paradisului visīnd alte ceruri.

 

Orice deznădejde este un ultimatum lui Dumnezeu.

Neurastenia‑i la om ceea ce‑i divinitatea la Dumnezeu.

 

Gīndurile o sterg din lume, iar simturile o iau razna spre cer. Unde fuge mintea, de mă‑mbăt de lipsa mea, de lipsa mea si‑a lumii? Doamne! mic esti pentru dezastrul fiilor tăi! In tine nu‑i loc să ne adăpostim groaza, căci tu n‑ai loc de groaza ta! Si mă voi ascunde iarăsi īn inimă, prăfuită de amintirea mea!

 

Nu‑i etern decīt ceea ce n‑are nici o legătură cu adevărul.

 

Femei — a căror vitalitate nu le permite mai mult de un surīs... Jacqueline Pascal sau Lucile de Chateaubriand. Ce bine că nu e īn putinta vietii să ne desprindă de melancolie!

Je m’endormirai d’un sommeil de mort sur ma destinée. (Lucile)

 

Lumea e salvată de cele cīteva femei care au renuntat la ea.

 

Anemia este īnfrīngerea prin sīnge a timpului.

 

De‑as trece lacrimile prin sită, de‑as pune la teasc plīnsurile, ca din drojdia lor să‑mi otrăvesc credintele, sub un cer fugar!

Nimic nu exprimă mai chinuitor deceptiile unui suflet religios ca dorul de otrăvuri. Ce flori veninoase, ce adormitoare crude să ne vindece de molima īnfiorătoarei lumini? Si ce vifor de căintă să ne descarce sufletul la margini de fire?

 

Timpul e un anotimp al vesniciei; o primăvară funebră a eternitătii.

Desprinderea fiintelor din haosul initial a creat fenomenul individuatiei, adevărată străduintă a vietii spre luciditate. Ca un strigăt după constiintă s‑au īnfiripat alcătuirile individuale si fiintele triumfau īn efortul lor de a se detasa din confuzia totului. Cītă vreme omul a rămas fiintă si numai atīt, individuatia nu depăsise cadrele vietii, căci el se sprijinea īn tot si era tot. Dar avīntul spre sine īnsusi, scotīndu‑l din centrul firii, i‑a creat iluzia unui infinit posibil īn granitele individuale. Si astfel omul a īnceput să‑si piardă limita, si individuatia a devenit osīndă. Aici rezidă măretia lui dureroasă. Căci fără cursul aventuros al individuatiei, el n‑ar fi nimic.

 

Intocmai ca ochii evreilor, viata are ceva mort si agresiv īn acelasi timp.

 

Cīnd n‑ai măsură īn nimic, te măsori cu Dumnezeu. Orice exces ni‑l apropie. Căci El nu‑i decīt incapacitatea noastră de a ne opri undeva. Tot ce n‑are margine — iubirea, furia, nebunia, ura — e de esentă religioasă.

 

Melancolia‑i nebunie īn sensul īn care parfumul e stare anormală.

 

Nevoia de a te săvīrsi īn Dumnezeu nu‑i altceva decīt dorinta de a‑ti muri moartea pīnă la capăt, de a nu te sfīrsi supravietuit de viata ce n‑ai trăit‑o. Frica de a nu fi murit de tot face moartea atīt de īngrozitoare. Līncezim după vesnicia īn Dumnezeu, din teama de a nu fi vii cīnd sīntem exterior stīrvuri. Dac‑am asteptat pentru a ne naste o eternitate, trebuie s‑asteptăm alta pentru a muri.

 

Cum sub ochiul melancolic si pietrele par a visa, zadarnic am căuta fără el noblete īn fire.

 

Melancolia exprimă toate posibilitătile de cer ale pămīntului. Nu‑i ea apropierea cea mai īndepărtată de Absolut si nu‑i ea o realizare a divinului prin fuga de Dumnezeu? In afara ei, ce‑am putea opune Paradisului, cīnd de lume nu ne mai leagă decīt faptul de a trăi īn ea si golul pozitiv al inimii.

 

Avantajul neantului fată de eternitate este că nu poate fi pătat de timp. De aceea se asemuieste el zīmbetului melancolic.

 

Specificul soartei umane se epuizează īn prestigiul metafizic al chinului.

Omul trebuie să sufere pīnă la scīrba de suferintă si de el īnsusi.

 

Să nu fie Dumnezeu starea de eu a neantului?

 

In noptile de veghe si‑n orice noapte, nu mai respirăm īn timp, ci īn amintirea lui, precum īn mijlocul luminii care ne răneste nu mai trăim īn noi, ci īn amintirea noastră.

 

Melancolia e singurul sentiment care dă drept omului la majusculă. Din atipirea simturilor si privegherea cugetului īsi cristalizează ea aroma visătoare, fără de care n‑am mai privi spre noi fără remuscarea de‑a nu fi murit īn Dumnezeu.

Otrava deliciilor amare ale fiintării ia glas īn iadul muzical al sīngelui, din aburii căruia se īnaltă miresmele ei funebre.

 

Plictiseala care ne asteaptă īn viitor ne īngrozeste mai mult decīt orice groază a clipei de fată. Prezentul īn sine ne dezvăluie viata plăcut insuportabilă.

 

Nebunia este introducerea sperantei īn logică.

Măretia voluptătii purcede din pierderea mintii. De n‑am simti că īnnebunim, sexualitatea ar fi o murdărie si un păcat.

 

Nevoia de otrăvuri să nu fie un gust negativ al eternitătii? Altcum, de ce ne zvīrcolim īn bratele unui diavol divin, cīnd setea de‑a ne otrăvi ne otrăveste gīndul?

Dorul de veninuri este o criză a imanentei: un maximum de transcendentă cu mijloacele lumii. — Dar toate laolaltă sīnt prea slabe ca să ne īnvenineze de o altă lume pīnă la a ne uita veninul. Cīnd va crăpa odată fierea spiritului?

...Si ce recunoscători trebuie să fim cerului că este o otravă ce nu se mai gată, si ce adoratie trebuie să avem pentru veninul inepuizabil al lui Dumnezeu! Ce‑am face de nu i‑am sorbi drojdia īn orice veghe? Si unde am fi, de nu ne‑am tīrī pe fundurile lui?

 

Absenta din lume a femeilor dezamăgite le īmprumută nemărmurirea unei lumini solidificate.

 

Omul depinde de Dumnezeu īn felul īn care acesta depinde de Divinitate.

 

Totul se bălăceste īn neant. Iar neantul īn el īnsusi.

 

Ostenit de a scoborī clipă de clipă din Dumnezeu... Si lipsa aceasta de popas, numit㠄a trăi“...

Nu te istovesti īn muncă, necaz si caznă, ci īn căinta umbletului prin lume, cu umbra lui Dumnezeu īn spate. Nimic nu e mai propriu făpturii ca oboseala.

Cum mi se despică duhul si mi se clatină cugetul! Cine să‑mi stingă negura senzuală din sīnge si vuietul aiurit din oase?!

Toti serpii trag de moarte īn īnserările sīngelui si‑n văgăunile mintii. Si nici un demon care să le oprească agonia sau să le‑ndulcească zvīrcolirile īntr‑un trup īnchinat nimicirii!

Parc‑as fi o buruiană zvīrlită la margini de lume, sub care se vaită sopīrle demente!

 

In patima vidului, doar zīmbetul cenusiu al cetii mai īnsufleteste descompunerea măreată si funebră a gīndului.

Unde sīnteti voi, ceturi crude si amăgitoare, de nu vă răsturnati īncă pe o minte īmpăienjenită? In voi as vrea să‑mi sfīsii amarul si să‑mi ascund o spaimă mai vastă ca amurgul plutirii voastre!

Ce Nord mi se lasă‑n sīnge!

 

A fi? O lipsă de pudoare.

 

Aerul īmi pare o mīnăstire īn care Nebunia e staret.

 

Tot ce nu‑i fericire este un minus de iubire.

 

Omul nu poate crea nimic fără o pornire tainică de a se distruge. A trăi, a te afla īnlăuntrul existentei īnseamnă a nu putea adăuga nimic vietii. Cīnd īnsă esti īn afară de ea, apucat pe o cale primejdiaosă, urmărit de scandalul neīntrerupt al fatalitătii, ros de mīndria disperată a implacabilei ursiri, deschis primăvăratic prăbusirii, cu ochii tintuiti īn crimă si īn nebunie sau īnvinetiti de povara măretiei — atunci īncarci viata de tot ce‑n tine n‑a fost ea.

Din chin se naste tot ce nu‑i evidentă.

N‑ai soartă decīt īn furia irezistibilă de‑a‑ti măcina rezervele fiintei, atras voluptuos de chemarea propriei ruini. Destin īnseamnă a lupta deasupra sau alături de viată, a‑i face concurentă īn pasiune, răzvrătire si suferintă.

De nu simti că‑n tine si‑a rătăcit drama un Dumnezeu necunoscut, că forte oarbe, crescute‑n vraja īndurerării, se‑nlăntuie pe flăcări tremurătoare, răsărite din atītea focuri nevăzute — ce nume‑ti poti tu da ca să nu fii toti?

Ceea ce nu‑i durere n‑are nume. Fericirea este, dar nu există. Pe cīnd īn durere, fiinta atinge un paroxism existential — īn afara firii. Intensitatea suferintei este un neant mai efectiv decīt existenta.

 

Doamne, de‑as putea sfărīma astrii, ca sclipirea lor să nu mă mai īmpiedice să mor īn tine! Si oasele mele afla‑vor odihnă īn lumina ta? Arată‑ti īntunecimile, scoboară‑ti noptile ca‑n ele să‑mi asez tărīna spaimelor si carnea defunctă de nădejdi! Sicriu făr‑de‑nceput, asază‑mă sub negrul cerului tău si stelele fi‑vor cuie pe acoperisul meu si‑al tău!

 

Una este să descoperi pe Dumnezeu prin neant, si alta să descoperi neantul prin Dumnezeu.

 

Nimic nu se explică, nimic nu se dovedeste, totul se vede.

 

 

Ce‑i un artist? Un om care stie tot — fără să‑si dea seama. Un filozof? Un om care‑si dă seama, dar nu stie nimic.

In artă se poate orice; īn filozofie... Dar ea nu‑i decīt deficienta instinctului creator īn folosul reflexiei.

 

Nonfilozofie: ideile se sufocă de sentiment.

 

Bolile sīnt indiscretii de eternitate ale cărnii.

 

De cīte ori mă ispiteste ameteala, īmi pare că īngerii si‑au rupt aripile din tării ca să‑mi facă vīnt din lume.

 

Ce rană mi s‑a deschis, ca o primăvară neagră, si‑mi īnverzeste simturile cu muguri funebri? Ce īnger, cu ce arme, mi‑a īnsīngerat seva? Sau Dumnezeu mi‑a īntors blestemele?

Orice ocară la adresa Lui se īntoarce īmpotriva celui ce a spus‑o. Căci distrugīndu‑L, ti‑ai tăiat creanga de sub picioare. Ai zdruncinat tăriile; ti‑ai zdruncinat tăria.

 

Ura īmpotriva lui Dumnezeu pleacă din scīrba de tine īnsuti. Īl ucizi pentru a‑ti masca prăbusirea.

Rostul omului este să preia suferinta lui Dumnezeu. Cel putin de la crestinism īncoace.

 

Religios e acel ce se poate lipsi de credintă, dar nu de Dumnezeu.

 

Pentru ce mīinile nu se īntind spre rugăciune, mīinile de muritori, ca să‑mi sprijin pe ele mīhnirea drăcească si spaima asasină? Si pietrele, de ce nu‑mi suspină groaza si oboseala spre un cer īnlemnit de propria lui lipsă? Iar tu, Natură, ce plīnsuri mai astepti de nu te răzvrătesti cu rugi si cu blesteme? Si voi, obiecte fără suflet, de ce nu urlati soarta vrăjmasă a sufletului? Sau vreti să moară rostogolindu‑se pe voi, pe voi care nu cunoasteti frica de a deveni obiect? Si nici o stīncă nu zboară spre bolti ca să‑ti cersească īndurarea!

Pe vremuri, lucrurile se rugau pentru muritori si mările deveneau furioase pentr‑un suflet. Azi, toate mor si stelele nu mai cad īn mări si mările nu se mai reped spre stele. Doar sufletul īti mai īnaltă agonia spre īntinderi īnvinse si spre leacurile mortii.

 

In ultima etapă a spaimei, īti vine să‑ti ceri scuze de la trecători, de la arbori, de la case, de la ape si de la tot ce a murit si n‑a murit.

Cea din urmă despărtire, cel din urmă sărut dat acestui univers, mai mort decīt un mort iubit.

Mă va scuza cineva c‑am fost? De‑as avea genunchi ca Alpii, să‑mi cer iertare oamenilor si depărtărilor!

 

Cine n‑a avut sentimentul că pentru el toată lumea ar trebui să se omoare si că el ar trebui să se omoare pentru toată lumea — acela n‑a trăit niciodată.

Eroismul consistă īn a voi să mori, dar si īn a voi să trăiesti atunci cīnd fiecare zi te apasă mai rău ca o eternitate. Cine n‑a suferit de insuportabilul vietii n‑a trăit niciodată.

 

Cu ultimele picături de sīnge, melancolia va descrie un semn de īntrebare pe o inimă palidă. Căci la ce‑ar mai īngropa o inimă subterană?

 

Cīnd porti pe umeri toate Judecătile din Urmă...

 

Luciditatea este un vaccin contra vietii.

 

Trebuie să fi īncercat multă vreme dorinta de a muri, ca să cunosti dezgustul de moarte. Sătul de patima sfīrsitului, ajungi la antipodul fricii de a te stinge. Desi moartea, ca si Dumnezeu, dispune de prestigiul infinitului, ea nu reuseste, precum nici El, să īmpiedice chinul satietătii sau să īndulcească povara excesului si exasperarea intimitătii prelungi. De n‑am fi plicitisiti de infinit, ar mai exista oare viată? Ce vitalitate secretă ne separă de absolut?

 

Doar sīngele meu mai pătează paloarea lui Dumnezeu... (Īmi vei ierta Tu stropii īntristării si ai nebuniei?)

 

Sīnt dureri de care nu m‑ar putea consola decīt disparitia cerului.

 

In nopti infinite, timpul se urcă īn oase si nefericirea muzează īn vine. Si nici un somn nu opreste igrasia temporală si nici o auroră nu‑mblīnzeste fermentarea chinului.

„Sufletul“ īsi extrage vitalitatea din patimi ce clocotesc dureros, iar „inima“ e un sīnge năpăstuit. Gustul mortii să nu fie o sete de cruzime si pe care, din decentă, ne‑o satisfacem asupra noastră? Nu vrem să murim pentru a nu omorī?

„Profunzimea“ e o cruzime secretă.

 

Te īntrebi de ce un betiv īntelege mai mult? Fiindcă betia‑i suferintă.

De ce un nebun vede mai mult? Fiindcă nebunia‑i suferintă.

De ce un singuratic simte mai mult? Fiindcă singurătatea‑i suferintă.

Si de ce suferinta stie totul? Fiindcă‑i Spirit.

Defectele, viciile, păcatele nu ne descoperă laturi ascunse ale firii prin fulgerările de plăcere, ci prin sfīsierea cărnii si a duhului, prin revelatiile negatiilor. Căci tot ce‑i negativ e ispăsire si ca atare cunoastere. O fiintă care ar sti totul ar fi un fluviu de sīnge. Dumnezeu, dispunīnd de prea multă durere, nu mai apartine timpului. El e o hemoragie pe dimensiunea eternitătii. Insīngerarea lui īncepe din īntīia clipă fugară din Neant.

Cel ce ridică viata cuiva este mīnat de o furie patologică a cunoasterii, chiar dacă motive meschine īi ascund mobilul secret. Criminalului i se dezvăluie taine ce nouă ne rămīn străine. De aceea le plăteste el asa de scump. Unul din motivele pentru care societatea execută pe asasin este acela de a nu‑i acorda satisfactiile unui infinit al remuscării. A‑l lăsa īn viată este a‑i acorda libertatea de a ne īntrece. Adīncimile răului conferă o superioritate iritantă. Se prea poate ca oamenii să fi adorat pe Dumnezeu din gelozie pe Diavol.

 

In străfulgerarea cosmică a constiintei, cerul se risipeste‑n melodie, urmat de munti, de arbori si de ape. Si īnfricat de absolutul clipei, Recviemul sufletului este un naufragiu si o aureolă.

 

Nu e ca si cum o negură din altă lume ne‑ar visa viata?

Depănarea lăuntrică a mortii este ceată ridicată la principiu metafizic.

O catedrală e maximum de sensibil al cetii. Negură solidificată.

 

Există īn om o dorintă tainică de remuscare, ce precede Răul, ce‑l creează. Fărădelegea, viciul sau crima izvorăsc din frămīntarea ei ascunsă. Odată actul consumat, ea apare īn constiintă clar si definit, pierzīndu‑si din dulceata virtualitătii.

Aroma remuscării ne mīnă spre rău, ca un dor de alte făgasuri.

 

Un suflet care are spatiu pentru Dumnezeu trebuie să aibă pentru orice. — Să nu plece de aici nevoia de a ne mărturisi unui credincios ultimele nelinisti si tulburări? Ce ne face să credem că el nu poate să nu ne īnteleagă? Ca si cum credinta‑n Dumnezeu ar fi un viciu dinlăuntrul căruia totul ne poate fi scuzat sau un abuz fată de care totul e legitimat. Sau că, prin Dumnezeu nemaiapartinīnd pămīntului, orice crimă īn lume ne poate fi iertată.

Unui credincios nimic nu trebuie să‑i scape: scīrba, deznădejdea, moartea.

Oamenii cad spre cer; căci Dumnezeu e un abis privit de jos.

 

Revelatia subită: a sti tot si fiorul care‑i urmează: a nu mai sti īncotro. Deodată, gīndurile au despletit universul si ochii s‑au oprit īn zăcămintele firii.

Timpul si‑a pierdut respiratia. Atunci, cum ai măsura vīrtejul luminii ce te inundă? El pare a dura cam cīt absenta absolută a unei secunde.

După astfel de străfulgerări cunoasterea e inutilă, spiritul se supravietuieste, iar Dumnezeu devine vacant de divinitate.

 

Cīnd ai dilatat viata la infinit, vointa de a te distruge emană dintr‑o senzatie dureroasă de plinătate. Căci nu līncezesti īn dorul muririi decīt īntinzīndu‑ti fiinta dincolo de spatiul ei.

Negatia vietii din plenitudine este o stare extatică. Niciodată nu ne stingem din vid, ci din preaplin.

Un moment absolut răscumpără golul tuturor zilelor; o clipă reabilitează o viată. Orgasmul spiritului este scuza supremă a existentei. Asa īti pierzi de fericire mintile īn Dumnezeu.

 

Mīinile palide sīnt un leagăn īn care īti suspini viata. Femeile nu ni le‑ntind decīt ca să plīngem īn ele.

 

Ceata e neurastenia aerului.

 

Acele glasuri din afunduri, pentru care ti‑ar trebui accentul unui Iov asasin...

Ce īnger nebun cerseste cu flasneta pe la o inimă fără porti? — Sau m‑am dezlipit din suferinta lui Dumnezeu?

 

In fericirea si nefericirea īn dragoste, cerul, de‑ar fi de gheată, n‑ar putea domoli betia răzvrătită a sīngelui. Moartea‑l īncălzeste si mai tare si mirajul vietuirii se‑nfiripă din aburii ei funebri.

 

Toate apele au culoarea īnecului.

In azurul timid al diminetilor, paloarea atītor femei, ce le‑ai iubit sau nu, ti se oferă ca un pustiu īnflorit gustului mortal de nesfīrsire.

De ce īn umbra lor infinitul ne pare aproape? Fiindcă īn preajma femeii nu mai există timp. Si tulburarea noastră creste, din cauză că atingem īn lume o stare care depăseste lumea.

Iubirea este o aparentă intemporală; căci nu se suspendă devenirea īn mijlocul vietii? Sīnt īmbrătisări, īn care timpul e mai absent decīt īntr‑un astru mort.

Dragostea fiind o īntīlnire dureroasă si paradoxală a fericirii cu disperarea, el e prea neīncăpător excesului ei inuman. De aceea, de cīte ori te trezesti din iubire, pare că ti‑a putrezit timpul prin nu mai stiu ce inimă.

 

Ceea ce face păcatul superior virtutii este un plus de suferintă si de singurătate, pe care nu‑l īntīlnim īn „constiinta īmpăcat㓠si nici īn „fapta bună“.

In sine, el e un act de individualizare, prin care te separi de ceva: de un om, de oameni sau de tot. A fi singur e o stare difuză de păcătuire. Din ea izvorăste nevoia de Dumnezeu, din frica de sine īnsusi. Virtutile nu servesc cerul.

 

După ce‑ai gustat īnselăciunile vietii, deceptiile se īntind blīnd ca untdelemnul si fiinta se īmbracă īn splendorile evanescentei.

...Si atunci regreti de‑a nu fi cunoscut mai multe iluzii pentru a te legăna īn amarul absentei lor.

 

Fără sentimentul mortii, oamenii sīnt copii — dar cu el, ce mai sīnt?

Cīnd stii ce‑i sfīrsirea, a fi nu mai are parfumul firii. Căci moartea fură melodia vietii. Si din amīndouă nu mai rămīne decīt un dezastru nocturn si muzical.

Cīnd ai cunoscut amărăciunile si dulceata lor, īti pare rău că n‑ai decīt o inimă de sfărīmat.

 

Oare de cīnd s‑au mutat deserturile īn sīngele omului? Si schimnicii de cīnd tipă‑n el rugile spre īnăltimi? Cīt se vor mai boci īntinderile īn unduirea lui otrăvită? Si cīnd va īnceta īnecul oropsitilor īn valurile lăuntrice ale muririi?

Doamne! singurul tău martir: sīngele omului.

 

Dacă moartea n‑ar īntrerupe consolările dorului de a muri...

Dar vietii lipsindu‑i infinitul, cum am putea muri fără capăt?

 

Omul, scīrbit de sine īnsusi, devine un lunatic care‑si caută pieirea īn pustiurile lui Dumnezeu.

 

De nu‑ti pare că esti autorul norilor ce īmpīnzesc cerul, la ce mai vorbesti de plictiseală? Si de nu simti cum cerul se plictiseste īn tine, la ce mai privesti spre Dumnezeu?

 

Sīnt vulgare acele fericiri care nu‑ti trezesc dorinta de‑a muri. Cīnd īnsă universul devine o spumă de irealitate si extaz, si cerul se topeste īn căldura inimii, de curge azurul pe spatiul ei īnnebunit de imensitate — atunci vocile sfīrsirii emană din gīlgīirile plinătătii. Si fericirea devine tot atīt de vastă cīt nefericirea.

Infinitul trebuie să fie culoarea fiecărei clipe si, fiindcă prin viată nu‑l pot onora decīt prin crize, ridică‑mă, Moarte, la prestigiul lui neīntrerupt si īmbracă‑mă īn insomnia nesfīrsirii! Avea‑voi lacrimi pentru tot ce n‑am murit?

 

Dragostea e singurul mod fecund de a te īnsela īn cadrul absolutului. De aceea, īn iubire nu poti fi aproape de Dumnezeu decīt prin toate iluziile vietii.

Cel ce s‑a molipsit de eternitate nu mai poate lua parte la istorie decīt prin vointa de autodistrugere. Căci, īntre semeni, nu esti creator decīt pe propria ruină.

Omul e singura fiintă care s‑a dezmortit din betia timpului. Si toată străduinta lui este să reintre īn el, să redevină timp.

Privilegiul izolării īn natură derivă din ruptura constiintei de devenire. Doar mergīnd alături de timp omul e om. De aceea, de cīte ori se plictiseste de conditia lui, clipele nu par destul de fluide si nici destul de adīnci setei lui de scufundare.

 

Cīnd mintea ti se‑ndreaptă īnspre Dumnezeu, de lume te mai leagă doar dorinta de a nu mai fi īn ea.

 

Senzatia de bătrīnete eternă: a purta timpul īn spate de la īntīia lui clipă... Omul stă drept numai pentru a‑si ascunde lui īnsusi cīt este de gīrbovit īnlăuntru.

Plictiseala: a nu mai avea cumpăt īn timp.

 

Inima e locul īn care noaptea se‑ntīlneste cu dorinta de‑a muri, spre a se īntrece‑n nesfīrsire...

 

Nici mările, nici cerul, nici Dumnezeu si nici lumea toată nu sīnt un univers. Numai irealitatea muzicii...

 

Uitarea tămăduieste pe toti, afară de acei ce au constiinta constiintei lor, fenomen de luciditate care te asază paralel spiritului, īntr‑o ultimă dedublare.

 

In marea divină, arhipelagul uman nu mai asteaptă decīt fluxul fatal care să‑l īnece.

Prin orgoliu esti legat peninsular de Dumnezeu; īi apartii si nu‑i apartii. Ai vrea să fugi din El, desi esti parte a Lui.

Elementele unei geografii ceresti...

 

Un singur lucru dureros există īn tristete: imposibilitatea de a fi superficial.

 

A fi mai „lenes“ ca un sfīnt...

 

Patima muririi răsare din tot ce n‑ai iubit si creste cu tot ce iubesti, īncīt se prelungeste cu aceeasi căldură īn gīndurile vrăjmase, ca si‑n cele plăcute vietii. Ea te cuprinde‑n plină stradă, īn zori, īn după‑amieze si‑n nopti, treaz sau atipit, īntre oameni si departe de ei, īn sperante si īn absenta lor. Fiorurile ei — asemenea unei ascetice īmbrătisări — te topesc lăuntric īntr‑un extaz neīmplinit, ascultīnd murmurul zadarnic al ondulatiilor sīngelui si soaptele nostalgice ale anotimpurilor interioare.

Si de mi‑as stoarce din suflet o icoană a Raiului, ea ar destăinui o lume īn care florile se‑nchid si se deschid īn dorinta de‑a muri. Si‑n care‑as fi smerit grădinar al agoniei lor.

 

Sīnt fiinte pe care le trăim atīt de intens īn noi, īncīt existenta lor exterioară devine superfluă si reīntīlnirea lor o penibilă surpriză. A vietui este o indecentă din partea celui adorat. El trebuie să ispăsească irevocabil greul pe care altul l‑a luat, trăindu‑l. Asa se explică de ce nu există ratati mai mari decīt eroii virtuali si femeile adorate. Căci prin moarte nu devin mai mult cei ce iubesc, ci cei iubiti.

 

Faptul de a fi om este atīt de important si atīt de nul, īncīt nu poate fi suportat decīt prin imensa nemīngīiere īnchisă īn această hotărīre. Să respiri īn sentimentul că‑i mai revelator a fi om decīt Dumnezeu, că‑i dureros de semnificativ acest fiind si nefiind al soartei omenesti, si totusi să te zdrobească marginile vizibile ale unei drame aparent incomensurabile!

De ce rătăcirea umană e mai sfīsietoare decīt cea divină? De ce Dumnezeu pare a avea toate actele īn regulă si omul, nici unul? Nu fiindcă acesta din urmă, fiind un golan īntre pămīnt si cer, riscă si suferă mai mult decīt Cel asezat īn confortul Absolutului?

 

Ce să mai cauti printre muritori, cīnd tu cīnti din orgă si ei din fluier?

 

Flautul īmi poartă părerile de rău spre toate femeile pe care le‑am născocit īn bănuiala nostalgică a altor lumi. Si tot el īmi descoperă o existentă ce se sfarmă de toate clipele...

 

Are cineva dreptul să‑si asculte pīnă la capăt īngīnările soaptelor lăuntrice?

Cīnd ne apropiem de ultimele noastre voci este ca o autodistrugere īn cer..., o stare de sfintenie…

 

As vrea să mor, dar de atīta moarte nu mai am loc.

Intr‑un univers īn flăcări, īntunericul ar recurge la adăpostul sigur al inimii.

 

Cīnd abuzezi de tinerete, din om te pomenesti poet. — Cum poti să nu fii nici unul, nici altul? — Vorbind īn proză despre moarte.

 

Surprins īn plină zi de groaza delicioasă a ametelii, cui să i‑o atribui: stomacului ori cerului? Sau anemiei, asezată īntre ele, la mijlocul de drum al deficientelor?

Esti trist cīnd nu mai ai distantă de sīngele tău; din lipsurile lui emană parfumul metafizic al Nimicului.

Greutatea unui adevăr se măsoară exclusiv după suferinta pe care o ascunde. Cīt ai pătimit pentru o idee este singurul criteriu al vitalitătii ei.

„Valorile“ trăiesc prin chinul din care s‑au născut; acesta odată epuizat, ele īsi pierd eficienta, transformīndu‑se īn forme goale, īn obiecte de studiu, miscīndu‑se īn prezent ca trecut. Ce nu mai e suferintă devine iremediabil istorie. Astfel se dovedeste, īncă o dată, că viata nu‑si atinge actualitatea ei supremă decīt īn durere.

 

Orizontul funebru al culorilor, al sunetelor si al gīndurilor ne scaldă īntr‑un infinit zilnic. In lumina lui solemnă, plină de un sfīrsit vast, orice am face la suprafata noastră se adīnceste īntr‑o gravitate incurabilă, īntr‑atīt că si clipitul din ochi devine un reflex al Absolutului. Si nu noi ne deschidem privirile spre lume, ci ea se deschide īn privirile noastre.

 

Nostalgia mortii ridică īntreg universul la rangul muzicii.

 

Isus a fost prea putin poet ca să cunoască voluptatea mortii. Există īnsă preludii de orgă care ne arată că Dumnezeu nu‑i asa de străin de ea precum eram īnclinati a crede; si fugi care nu tălmăcesc decīt graba acelei voluptăti.

Sīnt muzicieni — ca Chopin — care n‑au legături cu moartea decīt prin melancolie. Dar cīnd te afli īnlăuntrul ei, mai ai nevoie de vreo mijlocire? Atunci melancolia e mai repede sentimentul ce ni‑l inspiră moartea pentru a ne lega de viată prin regrete...

 

Prestigiul de mister delicat al Orientului derivă din adīncirea īn două lucruri la care noi participăm doar literar: florile si renuntarea.

Europenii n‑au importat numai seminte pentru această lume, ci si pentru cealaltă.

 

Nimic nu este mai putin francez ca feeria. Un popor inteligent, ironic si lucid si care nu‑si permite să confunde viata cu paradisul, nici atunci cīnd o cere uzul legitim al amăgirii.

Feeria e cea mai mīngīietoare solutie īmpotriva păcatului. Popoarele nordice n‑au inventat‑o oare pentru a scăpa de gustul amar al acestuia? Si nu e feeria o formă de utopie cu elemente religioase, dar īmpotriva religiei? (— paradox definind orice utopie).

Traducīnd īn aproximatiile imanentei o nostalgie a paradisului, feeria nu poate fi gustată de cei ce nu cunosc această nostalgie.

 

In clipele‑n care ochii se atintesc subit si violent spre cer, toate stīncile muntilor nu i‑ar putea zdrobi...

 

Este atīta onomatopee īn Wagner! Natura fiind inima.

 

Marea răsfrīnge mai repede lenevia noastră decīt cerul. Ce plăcut ne lăsăm lingusiti de īntinderile ei!

Nimic nu‑i mai penibil unui om harnic decīt infinitul. Unui lenes e singura mīngīiere.

Dacă lumea ar avea margini, cum m‑as consola că n‑am fost primar?

 

Introspectiile sīnt exercitii provizorii la un necrolog.

 

„Inima“ devine simbol pentru univers īn mistică si īn nefericire. Frecventa ei īn vocabularul cuiva indică pīnă unde acea fiintă se poate dispensa de lume. Cīnd totul te răneste, īnsīngerările iau locul acelui tot. Si astfel, rănile inimii īnlocuiesc cerul si pămīntul.

 

Singurătatea te transformă īntr‑un Cristofor Columb navigīnd spre continentul propriei inimi.

Cīte catarge nu‑ti cresc īn sīnge, cīnd de lume te leagă numai mările! Pe fiecare clipă m‑as īmbarca spre apusurile Timpului.

 

Un zīmbet inepuizabil, pe spatiul unei lacrimi...

 

Lenevia mi se urcă pīnă la cer. Si petrec o vacantă eternă īn adăpostul pleoapei divine...

Oare Dumnezeu face cīt Marea? De ce, cīnd sīnt bătut de valuri, teologia mi se pare o stiintă a aparentelor?

Marea — vastă enciclopedie a nimicirii — e mai cuprinzătoare decīt cerul — biet manual de Absolut.

 

Gīndurile periculoase sīnt precedate de o slăbiciune fizică. Discretia corpului īn fata a tot ce‑i nelume.

 

Filozofia neavīnd organ pentru frumusetile mortii, am luat‑o cu totii īnspre poezie...

Dumnezeu n‑a avut nevoie să ne trimită călăi, sīnt doar atītea nopti fără lacrimi... In zorile vietii tremură umbrele mortii. Nu‑i lumina o halucinatie a noptii?

 

Intre mine si oameni se interpun mările īn care m‑am scufundat prin gīnd. Tot asa, īntre mine si Dumnezeu, cerurile sub care n‑am murit.

 

Este atīta risipă de suflet īn parfumuri, īncīt florile par nerăbdătoare de a‑si da duhul īn Paradis. Si cīnd oamenii vor pierde icoana acestuia, īl vor reconstitui atipind īn inima unui parfum sau potolindu‑si simturile īntr‑o privire mărită de melancolie.

După ce Adam a distrus rosturile fericirii, Raiul s‑a pitulat īn ochii Evei.

 

Tot ce nu izvorăste din prospetimea mīhnirii e de mīna a doua. Cine stie dacă nu ne gīndim la moarte ca să salvăm onoarea vietii!

 

In secolul al XVIII‑lea francez nu s‑a spus nici o banalitate. Franta a considerat de altfel totdeauna prostia ca un viciu, lipsa de spirit ca o imoralitate. O tară īn care nu poti crede īn ceva decīt nihilist... Saloanele au fost grădini de īndoieli. Si femeile, bolnave de desteptăciune, suspinīnd īn săruturi sceptice... Cine va īntelege paradoxul acestui popor care, abuzīnd de luciditate, nu s‑a săturat de dragoste? Ce căi va fi descoperit el īnspre erotică, din desertul amărăciunii si al logicii? Si ce l‑o fi mīnat, nativ, spre lipsa de naivitate? In Franta existat‑a vreodată vreun copil?

 

In muzică, francezii n‑au creat mare lucru, fiindcă au iubit prea mult perfectiunea īn lume. Si apoi, inteligenta e ruina infinitului si deci a muzicii...

Sīnt priviri menite parcă să ne consoleze de toate melodiile pe care nu le‑am auzit...

 

Cīnd vrei să te reīntorci īn Dumnezeu, īngheată lumina dintre tine si el. Omul suferă de o primăvară a īntunericului.

 

In tristete, totul devine suflet.

 

Cerul, trecīnd īn īnserări de la albastru la cenusiu, ilustrează īn mare doliul incomplet al mintii.

Nebunia‑i un gust cenusiu al ratiunii.

 

Pentru a fi fericit de singurătate, īti trebuie preocuparea constantă a unei obsesii sau a unei boli. Dar īn simturile mărite‑n vid de plictiseală si īn spiritul golit de lume, izolarea devine apăsătoare si searbăd㠗 si zilele par absurde ca un sicriu spīnzurat de un cires īnflorit.

 

Plictiseala e senzatia bolnăvicios de clară a timpului ce te asteaptă, īn care trebuie să trăiesti si cu care n‑ai ce să faci.

Incerci zadarnic să te īnseli, dar soarele‑l īntinde, noaptea‑l īngroasă, si creste, creste ca un untdelemn ce zgīrīie pe luciul temerii tale.

De unde au clipele atīta greutate? Cum de nu adorm ele īn vecinătatea oboselii noastre? Si omului, cīnd īi va răpi Dumnezeu timpul?

 

De‑ai fost o singură dată trist fără motiv, ai fost toată viata fără să o stii.

 

Curios cum căutăm să uităm prin dragoste ceea ce nu putem prin toate albastrurile cerului si toate mitologiile sufletului. Dar doi sīni nu ne pot ascunde adevărul, desi ne tin mai cald decīt luminile īndepărtate ale lui Dumnezeu.

Nici o lume nu ne oferă din plin īnselăciunile vietuirii; doar teama trezirii din ele se schimbă īn tărie de la una la alta.

 

Văzut‑am toate lucrurile ce sīnt — si m‑am retras pe extremitătile inimii...

 

In plīnsul ceasurilor tulburi parcă aud fiintele ce le‑am ucis īn vis...

 

Nu mai găsesti odihnă pe pămīnt decīt īn ochii care nu l‑au zărit. M‑as vrea īmbălsămat īn toate privirile fără lume.

Deasupra fiecărui gīnd se bolteste un cer.

 

Dumnezeu e mostenitorul acelora ce au murit īn El. Astfel te desparti usor de tine si de lume, lăsīndu‑L să continue firul atītor mīhniri si părăsiri.

 

Se prea poate ca oamenii să nu fi fost alungati din Rai, se prea poate să fi fost totdeauna aici. Izvorīnd din cunoastere, bănuiala aceasta m‑a făcut să‑i fug. Cum să mai respiri īn umbra unei fiinte ce nu suferă de amintiri ceresti?

Asa ajungi să‑ti stīmperi īntristarea īn altă parte si să uiti cu scīrbă de unde pleacă omul.

 

Orice clipă īmi pare o repetitie la Judecata din Urmă si orice loc īn lume, o margine a lumii.

 

E ratat acel ce nu cunoaste ispita. Prin ea trăiesti; prin ea te afli īnlăuntrul vietii.

Cīnd ai isprăvit cu lumea, ispitele ceresti te īnlăntuie ca o probă a unei ultime rezerve de vitalitate. Cu Dumnezeu esuăm ratarea īnscrisă īn excesul de mīhniri.

Si cīnd acestea ne usucă simturile, o senzualitate a inimii īnlocuieste cu văpăi subtile agitatia oarbă a sīngelui. Cerul e un ghimpe īn instinct; absolutul, o paloare a cărnii.

 

Viata‑mi pare atīt de stranie de cīnd nu‑i mai apartin!

 

Trec ani de chinuri si gīnduri legate de cer si de pămīnt, fără să te‑ntrebi de rostul acestui gol numit aer si care se interpune atīt de vag īntre cele două aparente realităti. Deodată, īntr‑o după‑amiază īngreuiată de plictiseală si vesnicie, impalpabila lui imensitate ti se descoperă irezistibilă si molesitoare. Si atunci te miri de ce‑ai umblat pentru īnec după īntinderi, cīnd el te cheamă, vast spatiu diafan, spre destrămare si pieire.

 

Cosmogonia mea adaugă neantului initial o infinitate de puncte de suspensie...

 

Atīta vreme cīt oamenii nu se vor lipsi de farmecele īnselătoare ale viitorului, istoria va continua să fie o hărtuială greu de priceput. Putem īnsă nădăjdui că ei īsi vor īntoarce ochii īnspre o vesnicie a neasteptării, transformīndu‑si fiecare soarta după exemplul unei fīntīni săritoare? Vor atinge ei un destin de devenire verticală? Si procesul universal din fluviu īsi va arunca stropii spre īnăltimi, convertindu‑si curgerea inutil orizontală īntr‑o inutilitate spre cer?

Cīnd va cădea umanitatea īn ea īnsăsi, asemenea acelor fīntīni? Cīnd īsi va da alt curs īnselăciunilor ei?

Dacă viata s‑ar prelungi ca si cum nimic n‑ar mai fi! Dar oamenii — prăsindu‑se — se folosesc mai departe de scuza viitorului.

Dacă‑i vorba de ales īntre erori, Dumnezeu rămīne totusi cea mai mīngīietoare si care va supravietui tuturor adevărurilor. Căci ea s‑a īnfiripat la punctul unde amărăciunea devine vesnicie, precum viata — eroare trecătoare — la īncrucisarea nostalgiei cu timpul.

 

De ce, cīnd oboseala se adīnceste pīnă la vis, īnteleg plantele mai bine ca pe oameni? De ce florile mi se deschid doar noaptea? Si de ce nici un arbore nu creste īn timp?

Voi fi trecut cu natura de partea vesniciei?

 

Melancolia este limita de poezie pe care o atingem īn interiorul lumii. Ea nu e numai o īnăltime a noastră, ci a existentei īnsesi. Aceasta se īnnobilează treptat īnspre irealitate, devenind mai mult prin apropierea de o stare de vis.

Irealitatea e un excedent ontologic al realitătii.

 

Nu recunosc existentă decīt fiintelor ce nu mai apartin lumii. Acele femei ce n‑au scăpat prilejul tainic de a muri zilnic de melancolie... Este ca si cum n‑ai fi iubit niciodată decīt pe Lucile de Chateaubriand...

Mi se pare uneori c‑as descoperi usor toate secretele lumii, afară de cel al dezrădăcinării din ea.

Nobletile sufletului decurg din dezadaptarea la viată. Cum cresc afectiunile noastre īn preajma inimilor rănite!

 

De unde să plece senzatia de īngrămădire infinită a vremii, de invazie a bătrīnetii īn mijlocul tineretii si a iluziilor ei? Prin ce taină dureroasă devii un Atlas al timpului la vīrsta īnselăciunilor?

Nimic din ce‑ai trăit inconstient nu te apasă; clipele au murit viu īn tine si n‑au rămas cadavre īn calea nădejdilor si a erorilor.

Dar toate acelea pe care le‑ai stiut, toată luciditatea asociată vremii, alcătuiesc o povară sub care se īnăbusă avīnturile.

Bătrīnetea prematură, nesfīrsita oboseală pe obraji īncă rumeni rezultă din toate momentele care au acumulat monstruos curgerea vremii pe planul constiintei.

Sīnt bătrīn prin tot ce nu‑i uitare īn trecutul meu, prin toate clipele pe care le‑am scos din nestiinta perfectă a temporalitătii si le‑am obligat să fie singure si eu să fiu singur cu ele.

In capul meu se sparg blestemele devenirii, a cărei inconstientă nu mai īngăduie crunta siluire a luciditătii, si timpul se răzbună pentru a‑l fi scos din făgasul său.

Doamne! pe cīnd un nou potop? Cīt despre corăbii, poti trimite cīte vrei, eu nu voi fi un strănepot al lasitătilor lui Noe!

 

Resimt intens dorinta de‑a muri fiintele surmenate de propria lor prezentă. Plasīndu‑te īn centrul obsesiei tale, satietatea de eu creează nevoia de a te scăpa de el. Astfel, avīnturile coborītoare ale muririi dizolvă alcătuirile individualitătii.

 

Nenorocirea oamenilor este că nu pot privi decīt oblic spre cer.

Dacă ochii aveau o relatie perpendiculară cu el, istoria ar fi luat altă īnfătisare.

 

Boala? O calitate de transcendentă a corpului.

Cīt priveste sufletul, el e bolnav prin simplul fapt că este.

Patologia se ocupă cu năpădirile psihice īn tesuturi.

 

Nori care gīndesc si care par a fi tot atīt de străini de pămīnt ca si de cer... Ruisdael.

Totul e posibil din clipa īn care ai pierdut frīnele timpului.

Foloseste‑te de ratiune pīnă mai e vreme.

 

Este atīta ceată īn inima omului, īncīt razele oricărui soare nu mai revin, odată intrate. Si este atīta gol īn simturile lui, īn simturile lui spulberate, că rătăcesc porumbei nebuni, cu aripi sfīsiate de vīnturi, pe căile prin care īsi apropia lumea.

 

Din ce straturi de nefiintă purcede urītul zilelor, ca să ne dezmeticească pīnă la groază din atipirea fiintării?

Vom ajunge vreodată pīnă la izvoarele plictiselii? Vom descifra dementa molesitoare a cărnii si pacostea unui sīnge nedeslusit?

Cum se macină īntr‑un mister tīnguitor substanta vietii si cum secătuiesc fīntīnile firii urītul omniprezent, parodiind negativ principiul divin! Plictiseala‑i vastă ca Dumnezeu si mai activă decīt el!

 

Fără Dumnezeu, singurătatea ar fi un urlet sau o dezolare īmpietrită. Dar cu El, nobletea tăcerii ne domoleste aiureala nemīngīierilor. După ce‑am pierdut toate, ne recīstigăm cumpătul īnvesnicindu‑ne visarea prin aleile lui desfrunzite.

Numai gīndul la El mă mai tine vertical. Cīnd īmi voi stīrpi mīndria, putea‑voi să mă culc īn leagănul lui de o milostivă afunzime si să‑mi adorm veghile īn consolarea insomniilor sale?

Dincoace de Dumnezeu, ne mai rămīne doar dorul de El.

 

Orice oboseală ascunde o nostalgie după Dumnezeu.

Cum pot vorbi īmpreună doi oameni al căror chin nu e la egală distantă de Dumnezeu? Ce‑si au de spus două fiinte īn care moartea nu s‑a ridicat la acelasi nivel? Si ce‑si citesc īn priviri, cīnd răsfrīnge fiecare un alt cer?

 

Pe oameni nu‑i cunoastem decīt pentru a rămīne mai singuri cu Dumnezeu.

 

Un arhitect despămīntenit ar putea construi din mīhnirile noastre o mīnăstire īn cer.

 

Lipsa de orgoliu face cīt eternitatea.

 

Nenorocul oamenilor care s‑au căutat toată viata pe ei īnsisi este de a se regăsi pīnă si īn Dumnezeu. — Umilinta īmpăcată si vastă e singurul fel de a transforma īn virtute oboseala de a fiinta.

Cine vrea să nu mai fie exprimă negativ o aspiratie după tot. Dorinta neantului satisface decent un gust secret si tulbure de divinizare. Nu ne nimicim īn Dumnezeu decīt pentru a fi El īnsusi. — Căile misticii trec prin cele mai dureroase taine ale mīndriei creaturii.

 

De ce‑n iluminarea incurabilă a mortii mă simt mai putin singur decīt īn mijlocul vietii? Este ceva atīt de dezastruos de sigur īn constiinta că vei muri, īncīt ea te mīngīie de absenta oamenilor si a adevărurilor.

Acordurile de orgă si nostalgia mortii amestecă eternitatea cu timpul pīnă la promiscuitate. Atīt absolut rătăcit īn devenire si‑un suflet firav care să poarte atīta cer si atīta pămīnt!

 

Mori de esential cīnd te dezlegi de toate.

Dumnezeu? Neantul īn ipostaza de consolator. — Un suflu pozitiv īn Nimic, dar pentru care ai vrea să sīngeri ca un martir... scutit de moarte.

Se prea poate ca secretul ultim al istoriei umane să nu fie altul decīt moartea īn si pentru Dumnezeu. Toti ne stingem īn bratele lui, īn frunte cu ateii.

 

Senzatia stranie că toate gīndurile mi‑au fugit īn Dumnezeu, că el īmi tine mintea atunci cīnd am pierdut‑o...

Sau că, rătăcit īnlăuntrul Lui, o sete de aparente mă īmpiedică să mai respir.

Nepotrivirea dintre Dumnezeu si viată alcătuieste cea mai cruntă dramă a singurătătii.

 

Doamne! numai tu mi‑ai mai rămas! Tu — rămăsită a lumii si eu a mea. Spumă a părăsirilor mele, īn tine as vrea să‑mi curm duhul si să pun capăt zvīrcolirii zadarnice. Tu esti mormīntul pe care l‑au visat ceasurile neprielnice fiintei si leagănul suprem al vastelor oboseli.

Răsfiră miresme de adormiri peste necugetatele mele răzvrătiri, soarbe‑mă īn tine, ucide‑mi zvīcnirea spre zori si īmbieri, īneacă‑mi īnăltarea nebună a gīndului si sfarmă‑mi piscurile luminate de vecinătatea ta! Intinde‑ti umbrele, acoperă‑mă de īntunecimi vrăjmase, eu nu‑ti cer harul clipelor miloase, ci vestejirea vesnică si aspră si mărinimia noptii tale.

Seceră‑mi recolta de nădejdi ca, desert īn tine, lipsit de mine īnsumi, să nu mai am tinuturi prin īntinderile tale!

 

După ce‑ai citit pe filozofi, te‑ntorci spre copilăriile absolute ale spiritului, īngīnīnd o rugăciune si adăpostindu‑te‑n ea.

Ca si cum s‑ar termina īn tine un ultim rest din substanta pură a noptii cu care a dat Dumnezeu ochii īntīia oară...

 

Există cīte o noapte albă care durează atīt de mult, că după ea timpul nu mai e posibil...

Acel ce adună īn zbaterea lui alcătuirile dureroase ale lumii nu mai cunoaste pentru nimic un īnceput si un sfīrsit. Orice este etern. Neisprăvirea īn suferintă a lucrurilor atinge calitatea vesniciei.

 

Cīnd n‑ai fost niciodată pe aceeasi treaptă cu viata: cīnd mai mult, năpădindu‑i marginile, cīnd mai putin, tīrīndu‑te sub ea. Asemenea acelor rīuri care n‑au albie: căci inundă sau seacă.

Ancorat īn plus sau īn minus, esti predestinat nefericirii, ca orice fiintă smulsă din linia vietuirii. A fi e o stavilă pentru infinitul inimii.

 

Este atīt de misterios fenomenul prin care un om creste peste el īnsusi! Trezindu‑se, nu mai vede pe nimeni īn jurul lui. Astfel, īsi tinteste ochii spre cer, spre cea mai apropiată īnăltime. In materie de singurătate, omul nu mai are ce‑nvăta decīt de la Cel de Sus.

 

Spiritul īnfloreste pe ruinele vietii.

 

Se spune: cutare cunoaste pe Spinoza, pe Kant etc. ... N‑am auzit īnsă spunīndu‑se despre nimeni: acela cunoaste pe Dumnezeu. Si doar numai atīt ar interesa.

 

Cīnd īn nopti ti se deschide mintea spre cīte un adevăr, īntunericul devine usor ca spatiul diafan al unei evidente.

 

Boala acordă vietii, cu o putere de inevitabil si cu un prestigiu fatal, o dimensiune spre nelimitat, care īngreuiază dureros si nobil ritmul fiintării. Tot ce‑i adīnc rezultă din vecinătatea mortii.

Si cīnd nu esti bolnav de boli, ci de prezenta altor lumi īn principiul vietuirii tale... O oboseală divină pare a se fi lăsat pe miezul fiintei..., măduva vietii e surmenată de cer...

 

Groaza este o memorie a viitorului.

 

Acele tresăriri de răutate funebră īn care ai vrea să ucizi aerul... si‑n care un zīmbet te cutremură ca mīinile de mort din cosmaruri.

 

A trăi nu‑i o noblete. Dar a te īnvălui īn nimb de nimiciri...

 

In zadar umbli după existentă si adevăr. Nimic e totul, o horă de īnchipuiri lipsită de ritm. Ceea ce face ca un lucru să fie e starea noastră de febră, iar adevărurile se proiectează pe o lume de absente prin vioiciunea căldurilor noastre. Suflul de substantă care transformă nefiinta lumii īn realitate emană din intensitătile noastre. De‑am fi mai reci sau mai domoli, nimic n‑ar fi. Focurile lăuntrice sustin soliditatea aparentă a firii, īnsufletesc peisajul de neant al vietuirii. Jăraticul interior e arhitectul vietii, lumea‑i o prelungire exterioară a flăcării noastre.

 

Oare Dumnezeu va ierta omului de a‑si fi dus atīt de departe umanitatea? Va īntelege El că a nu mai fi om e fenomenul central al experientei umane?

 

A exista — adică a colora afectiv fiece clipă. Prin nuante de sentiment facem nimicului o concesie de realitate. Fără cheltuielile sufletului, am trăit īntr‑un univers alb. Căci „obiectele“ nu sīnt decīt iluzii materiale ale unor excese lăuntrice.

Ultima treaptă a desprimăvărării noastre: Dumnezeu.

 

Spiritul fiind o lipsă pozitivă a vitalitătii, ideile ce răsar din el sīnt, prin compensatie, gravide.

 

Cu cīt dorintele sīnt specializate mai putin, cu atīt realizăm mai repede infinitul prin simturi. Vagul īn instincte īndreaptă irevocabil spre absolut.

 

Din amintirea timpului īn care n‑am fost si din presimtirea timpului īn care nu vom fi se īnfiripă sugestia dezmărginirii melodice din orice melancolie.

 

Inima nu e turnată pe micimea lumii. Putea‑o‑voi urma spre cer? Sau o voi folosi de lunecus spre moarte?

Odată primenit de timp, mai esti deschis doar adierilor divine.

 

Acel tainic si imens delir prin care sustii īn viată universul īnclinat destrămării, impulsul dureros si irezistibil insuflīnd miscare si nădejde pămīntului si vietătilor, īntărind slăbiciunile cărnii si abătīnd duhul de la patimile nimicului, — ce prospetimi secrete īl īmping, īn mijlocul lumii si al dezolării ei, să refacă edificiul cosmic si faima gīndului?

Nu e creatia reactiunea ultimă īn fata ruinei si a iremediabilului? Nu reīnvie spiritul īn preajma deznodămīntului si a īnfundăturilor sortii? — Altcum, de ce nu vine căderea, de ce rămīnem verticali cīnd toate au devenit una prin monotonia scīrbei si a nimicului?

 

Suferind cu tărie neīmplinirile vietii, te asemeni unui naufragiat care‑ar fugi de tărm. Ajungi să nu mai cauti decīt valuri si īnotul pe‑un nesfīrsit de ondulatii.

 

Melancolia: timpul devenit afectivitate.

 

As vrea să trăiesc īntr‑o lume de flori rănite de soare si care, īntoarse cu fata spre pămīnt, si‑ar deschide petalele īn directia contrară luminii.

Natura‑i un mormīnt si razele ne īmpiedică să ne asezăm īn el. Abătīndu‑ne de la substanta mortii, ele alcătuiesc o criză gravă de inesential. In lumină, sīntem toti aparenta noastră; īn īntuneric, sīntem maximum de noi īnsine si de aceea nu mai sīntem.

 

Plictiseala: tautologie cosmică.

 

Cine n‑a ascultat niciodată orga nu īntelege cum eternitatea poate evolua.

 

Dacă tot ce‑am dat zadarnic oamenilor as fi cheltuit īn Dumnezeu, ce departe eram acum!

 

Că viata are o calitate de existentă doar prin intensitătile noastre, ce dovedeste mai sigur decīt vidul lumii īn absenta de iubire? Fără ispitele erotice, nimicul e piedica fiecărei clipe. Doar īnfiripările dragostei silesc lumea să fie, iar pasiunile ei sīnt o surdină pentru neant.

Un minus de iubire este o lipsă de existentă, iar vidul erotic, un univers purificat de fire. Nu‑i plictiseala o vacantă a dragostei, o pauză īn demiurgia indispensabilei īnselăciuni? Si nu ne plictisim dintr‑o insuficientă de delir? Acesta introduce o notă de fiintă īn monotonia nimicului. Din vibratiile ultime ale sufletului irupe universul, zborul gīndurilor pătimase īl recreează neīncetat.

In mijlocul plictiselii stim că existenta n‑a fost să fie; īn intermitentele ei, ne uităm de toate si sīntem.

Purtīnd cu dureroasă străduintă povara propriei fiinte, semenii tăi sīnt mai obositi de tine decīt tu īnsuti.

La un anumit grad al dezlipirii de lume, oamenii nu mai există decīt prin excesele memoriei, iar tu, prin vestigiile unui egoism.

In orice parte ai apuca, nu dai decīt de Dumnezeu.

 

Oare cum pot privi cerul acei ce n‑au regrete?

 

Pentru a iubi, trebuie să uiti că semenii sīnt creaturi; luciditatea nu te apropie decīt de Dumnezeu si de neant. Fericiti sīnt doar acei cărora dragostea le e un tot ce nu le dezvăluie nimic; care iubesc īntr‑un freamăt de nestiintă si perfectiune.

Din zarea lumii, Dumnezeu e tot atīt de departe ca si neantul.

 

Acea năpădire vastă si coplesitoare a anumitor dimineti, cīnd pari a te trezi īn stiinta ultimelor taine, īntr‑o īnfrigurare istovitoare de cunoastere si de vedenie final㠗 sau acele nopti subtiate īntr‑un violet tremurător, care ni se oferă molesitoare si perfecte ca niste grădini ale spiritului...

Cine ar avea cuvinte pentru imposibilitatea de a nu sti totul? Si cīte clipe numeri īn viată de fericire sfīsietoare a cunostintei? Nici un văl nu mai ascunde nici un lucru. — Dar să ne īntoarcem la taine ca să putem respira...

De ce amiezele au mai multă obiectivitate decīt īnserările? De ce amurgul e interior si belsugul de lumină rămīne īn afară, īn el īnsusi?

...Orice‑i sugestie de sfīrsit reprezintă un plus de subiectivitate. Viata ca atare nu se petrece īn inimă. Numai moartea. De aceea‑i ea fenomenul cel mai subiectiv — desi mai universal decīt viata.

De‑as avea mai multă statornicie īn Dumnezeu! Ce resturi de vietuire mă retin īn El ca eu? Dac‑as putea lipsi īn mijlocul Lui!

 

Norii albi si nemiscati ce īmpīnzesc cerul nebuniei... Privind adesea lipsa de nuante sumbre, cenusiul deschis al īnăltimilor, īti pare că ai proiectat pe bolte umbrele stătute ale creierului si decolorările mute ale mintii.

 

Prăpăstiile omului n‑au fund, fiindcă răzbat īn Dumnezeu.

 

Prin orice lacrimă ne priveste Dumnezeu.

 

Doamne! prin ce‑am meritat fericirea supranaturală a acestei clipe de topire īn ceruri? Aruncă pe capul meu dureri si mai mari, dacă au răsplată atīt de īnaltă! Mi‑am pierdut urma printre īngeri? Fă să nu mă mai īntīlnesc nicicīnd cu mine. Ajută‑mă să‑mi īnec duhul īn raiul simturilor, smintite de cer!

 

Omul n‑are drept să se creadă pierdut, atīta vreme cīt deznădejdea īi oferă īncă distrugerea voluptuoasă īn Dumnezeu.

O dată ce dorintele devin spumoase, ajungi să trăiesti prin consimtirea dată fiecărei clipe. Silit să‑ti acorzi tie existenta, măresti spatiul dintre tine si lume īn repetarea neīncetată a străduintei.

Timpului apucat de streche, veghea spiritului īi pune surdina hotărīrii de a fi. Nu ne‑ar īnghiti gama vremii de n‑am domoli‑o īn efortul de consimtire la fire?

Celelalte fiinte trăiesc; omul se căzneste să trăiască. Este ca si cum te‑ai uita īn oglindă īnaintea fiecărei actiuni. Omul e un animal care se vede trăind.

 

Ideea e un fel de melodie ce a prins cheag.

 

Gīndirea proiectează neantul, ca o supremă consolare, sub presiunea unui infinit orgoliu rănit. Vrīnd să fii totul si totul opunīndu‑se, ce‑ai face fără dimensiunea absolută a absentei?

Chinurile mīndriei nemăsurate volatilizează firea si poleiesc nimicul cu prestigiile unei măretii īn care se linisteste patima orgoliului. Nefiinta e o splendoare funebră, care ne stinge geloziile divine. Sugestia nimicului ne satură gustul de Absolut subiectiv, precum harul mortii de armonie īn dezastru.

 

Cīnd voi ajunge să mă deprind cu mine īnsumi? Toate drumurile duc la această Romă interioară si inaccesibilă; — omul este o ruină invincibilă. Cine i‑o fi turnat atīt entuziasm īn deceptii?

 

A trăi īn sens ultim: a deveni un sfīnt al propriei singurătăti.

Vrăjit īn izolarea ta, ceasurile s‑au oprit si Vesnicia a īnceput să bată. Iar Dumnezeu trage clopotele spre cerul tău...

Singurătatea e un afrodiziac al spiritului, precum conversatia al inteligentei.

 

Sīnt atītea posibilităti de a muri īn muzica lăuntrică, īncīt nu‑mi voi mai găsi sfīrsitul... Nu esti cadavru decīt īn lipsa de sonorităti interne. Dar cīnd simturile gem de ele, imperiul inimii depăseste pe cel al fiintei si universul devine functia unui acord interior, iar Dumnezeu, prelungirea infinită a unei tonalităti.

Cīnd, īn mijlocul unei vechi sonate, cu greu īti stăpīnesti un „Doamne! de nu s‑ar mai sfīrsi“, undele unei verticale nebunii te‑avīntă spre dumnezeire. — Acolo să mă exilez, cu toată muzica...

 

Omul e asa de singur, că deznădejdea‑i pare un cuib si groaza un adăpost.

In zadar īsi caută o cărare prin desisul firii, el rămīne mīhnit, cu fata spre īnfundăturile propriului său duh. Căci, īn el, lumina nu s‑a despărtit de īntuneric. Prin ceea ce īncoronează Creatia, prin spirit, el apartine īnceputurilor ei.

Nimic nu‑i va scutura din constiintă noptile timpului. Nu‑i creste nobletea ursitei īn această ereditate nocturnă?

Omul are de partea lui prea multe nopti...

 

De cīte ori mă cuprind vrăjile plictiselii, de atītea ori īmi īntorc ochii spre cer. Si atunci stiu că voi muri cīndva de urīt, īn plină zi, īn văzul soarelui sau al norilor...

...„dacă este cu putintă, depărtează de la Mine paharul acesta.“ Paharul plictiselilor...

As vrea să strig si eu „Tată!“, dar spre cine, cīnd Plictiseala este ea īnsăsi o divinitate?

De ce a trebuit să‑mi deschid ochii asupra lumii ca s‑o descopăr un Ghetsimani al Urītului?

Pămīntul e prea sterp ca să găsesc īn el otrăvurile nemiloase si molesitoare care să mă sloboadă din īndeletnicirea fiintării... Doar destrămări ceresti să emane arome de īmbătare īn nimic, din īnăltimi să cadă fulgi adormitori pe răni ce nu se mai īnchid... Sau ploi de dincolo de lume, ploi veninoase să se strecoare printr‑un azur dement pe īntinderea bolnavă a cugetului...

Doamne! eu nu spun că tu nu esti; eu spun că nu mai sīnt.

 

Dacă neantul ne‑ar da numai un gust pervers de absolut, n‑ar fi nimic; dar el — creīndu‑ti un complex dureros de superioritate — te face să privesti īn jos spre fiintă si să te mīngīi de o nostalgie prin dispret.

 

Despre „eu“ n‑ar trebui să vorbească decīt Shakespeare sau Dumnezeu.

 

Intre două fiinte ce se află la acelasi grad de luciditate, iubirea nu e posibilă. Ca īntīlnirea să fie „fericită“, trebuie ca una din ele să cunoască mai de aproape deliciile inconstientei. Indepărtarea egală de natură le face egal de sensibile viclesugurilor ei; de aici, o jenă de echivocurile erotice si mai cu seamă rezerva īn complicitatea inevitabilă. Atunci cīnd īnselăciunile vietii nu mai au nimic impermeabil ochiului tău, e bine ca femeia să fie aproape de starea de slujnică. Dragostea nu se poate consuma īntre două absente de iluzii, unul măcar trebuie să nu stie. Celălalt, victimă a nonerorilor spiritului, supraveghează voluptatea vecinului identic si se uită pe sine īnsusi prin molipsire.

Răsturnarea haotică a simturilor, cu extazul implicit si periferic, seamănă unei concesii penibile, īn care bărbatului si femeii secretele vietii le sīnt diafane. Ei par a se fi īnvoit să gresească īmpotriva veghii duhului, dar nu reusesc decīt să‑si privească uitarea si să‑si diminueze, prin gīndire, farmecul disparitiei orizontale. Astfel introduce luciditatea o notă de amurg īn suspinele acelui ieftin absolut.

 

Nu dezamăgirile, nici ura si nici orgoliul ne scutesc de oameni, cīt tăriile sufletului, care se īnstăpīnesc īn noi cu forta unei revelatii subite. Atunci ce‑ai mai putea spune cuiva si de ce i‑ai mai spune, cīnd freamătul lăuntric e ca un fluviu ce‑ar curge dintr‑o dată īn sus?

Din sīnul semenilor ne aruncă valurile unor fericiri năpraznice, care īnmultindu‑ne identitatea suspendă zīmbetul spre femei si surīsul spre prieteni. Eul se pierde īn infinitatea lui, viata s‑a exagerat īn intensităti care o sovăie īntre lumi. Din tot ce‑ai fost, nu mai rămīne decīt o adiere patetică.

Nesfīrsitul noptii pare o margine din privelistea acestei dilatări si doresti stingerea ca o limită, agonia ca o īncadrare. Cine va fi altoit infinitul pe o biată inimă?

 

Cum oamenilor le lipseste poezia, īn ce să ancorezi, dacă nu īn moarte? Cīt prestigiu nu aruncă iminenta nefiintei peste peisajul sters si searbăd al fiintei?

Dorinta de a te īneca, de a te īnălta la ceruri prin spīnzurătoare sau de a‑ti curma viforos zilele pleacă dintr‑un sublim al plictiselii — flaut īn fund de iad.

A stoarce din clipe un cīntec de pieire, a născoci veninuri transcendente īn urītul vremii, a‑ti spulbera dracii īn sīnge si īn devenire...

Rostul metafizic al timpului e să ne descarce de povara individuatiei. A fi e o īntreprindere atīt de grea, fiindcă urcăm spre a nu fi; un vid avīntat spre o supremă degradare de existentă.

Timpul e un suis spre nefiintă.

 

Prin toate simturile rīvnesc după desfătările sfīrsirii... Ce dor de tainice īmpliniri mă īnclină spre ele? Imposibil să nu descoperi măretia mortii, după ce‑ai fost trădat de viată!...

 

Cine‑a văzut prin oameni si prin sine īnsusi, de scīrbă ar trebui să‑si zidească o īntăritură pe fundul mărilor.

 

Nefericirea nu se īntīlneste decīt la un temperament esential contradictoriu.

Cel obosit de sine īnsusi oboseste pe semeni si este obosit de ei.

 

Deceptiile repetate presupun ambitii inumane. Oamenii cu adevărat tristi sīnt acei care, neputīnd răsturna totul, s‑au acceptat ca ruină a idealului lor.

 

Timpul este crucea pe care ne răstigneste plictiseala.

 

In năpădirea de farmece si‑n suflul de extaz ce‑mi risipeste rosturile pe latura nemărginirii, scīrba de mine e singurul meu stăvilar.

Ce să mai fac cu atīt eu?

 

Bach e un decadent īn sens ceresc. Numai asa se explică descompunerea solemnă de care nu te poti feri de cīte ori te īntīlnesti cu lumea creată de el.

 

Pe măsură ce plictiseala īngroasă timpul, ea subtiază lucrurile īn calităti străvezii. Materia nu rezistă desfigurării ei necrutătoare.

A‑ti fi urīt īnseamnă a vedea prin obiecte, a volatiliza firea. Pīnă si stīncile se dizolvă īn fum cīnd răul lucid se deschide spre ele.

 

Nu‑mi stiu vreo senzatie pe care să n‑o fi īngropat īn gīnd. (Spiritul e un mormīnt al naturii.)

 

Sinuciderea — ca orice īncercare de mīntuire — e un act religios.

 

Sinceritatea, fiind o expresie a inadaptabilitătii la echivocurile esentiale ale vietii, derivă dintr‑o vitalitate sovăitoare. Acel ce o practică nu se expune primejdiei, cum se crede īndeobste, ci este deja primejduit, ca orice om ce desparte adevărul de minciună.

Aplecarea spre sinceritate e un simptom maladiv prin excelentă, o critică a vietii. Cine n‑a omorīt īn el īngerul e menit pieirii. Fără erori, nu se poate respira nici măcar o clipă.

 

Ochii stinsi nu se aprind decīt de dorul mortii; sīngele nu se‑nflăcărează decīt īntr‑un imn de agonie.

Scobor sau urc spre povīrnisurile firii?

 

Un animal care a văzut viata si care vrea īncă să trăiască: omul. Drama lui se epuizează īn această īndīrjire.

 

Intr‑o inimă īn care s‑a asezat nimicul, iruptia dragostei e atīt de nespus de sfīsietoare fiindcă ea nu găseste nici un teren de īnflorire. De ar fi să cuceresti numai femeia, ce usor ar fi! Dar să destelenesti propriul neant, să te īnstăpīnesti cu greu īn vrăjmăsia sufletului tău, să faci drum iubirii tale spre tine īnsuti! Războirea aceasta — care te azvīrle cu dusmănie īmpotriva ta — explică de ce nicicīnd n‑ai vrea să te omori mai crunt ca īn fiorurile dragostei.

 

In Beethoven nu e destul farmec molesitor si nici destulă oboseală...

 

Ultima subtilitate a diavolului e diferenta īntre iad si inimă.

 

Numai īn marile suferinte, īn care esti prea aproape de Dumnezeu, īti dai seama ce zadarnic e rolul de mijlocitor al Fiului său si ce destin minor ascunde simbolul acelei Cruci.

 

Spiritul datoreste aproape totul chinurilor fizice. Fără ele, viata n‑ar fi mai mult de[cīt] viată.

Doar boala aduce ceva nou. Nu‑i ea al cincilea anotimp?

Nirvanizarea zilnică prin gīnd si prin durere...

 

Cīnd porti atīta muzică īntr‑o lume fără melodie...

 

Omul nu e un animal făcut pentru viată. De aceea cheltuieste el atīta vitalitate īn dorinta de a muri.

 

Irealitatea vietii nicăieri nu e mai tulburătoare ca īn deznădejdile fericirii. De aici, nespusul dureros al dragostei.

 

Intreaga poezie a vocilor lăuntrice se reduce la imposibilitatea de‑a separa dorul de viată de dorul de moarte.

Sperantele sīnt cuiburi fragede de sfīrsituri. A trăi si a muri: două semne pentru aceeasi īnchipuire.

 

Toate lacrimile neplīnse mi s‑au vărsat īn sīnge. Si eu nu m‑am născut pentru atītea mări si nici pentru atīt amar.

Nu găsesc cheia la acest fapt; īn bucuria inspirată repetăm pe Dumnezeu, iar īn tristete rămīnem cu cenusa propriei substante.

 

O reflectie trebuie să aibă ceva din schema interioară a unui sonet. Arta de a prescurta sfīsierile..., interventia de arhitectură īn dezmembrările noastre muzicale...

 

Tristetea — un infinit prin slăbiciune, un cer de deficiente...

 

Viata omului se reduce la ochi. Nu putem astepta nimic de la el, fără o reformă a privirii.

 

Dragostea este sfintenie plus sexualitate. — Nimeni si nimic nu poate īmblīnzi paradoxul acesta prăpăstios si sublim.

 

Hamlet n‑a uitat să īnsire iubirea printre „relele“ care fac sinuciderea preferabilă vietuirii. Numai că el vorbeste de „chinurile dragostei dispretuite“. — Ce mare ar fi celebrul monolog de‑ar zice doar: iubire!

Pe tărmurile mării, seceta lăuntrică a zilelor pustii adun㠗 īn aceeasi sete — dorinta de fericire si de durere. Tot pe tărmurile ei, te dispensezi religios de Dumnezeu...

 

Mediterana e marea cea mai calmă, cea mai cinstită si mai putin mistică. Ea se interpune — cu absenta ei de valuri — īntre om si Absolut.

 

Intrucīt e singură, femeia este.

 

Forta unui om derivă din neīmplinirile vietii sale. Prin ele īncetează el să fie natură.

 

Definitia Vrăjii trece prin Wagner. El a introdus punctele de suspensie īn muzică, interminabilul dizolvant... si recăderea surdă a motivelor īntr‑un subteran melodios si indefinit. O neurastenie a... sīngelui, la artistul care si‑a proiectat fastuos si măret nervii īn mitologie.

Si de aceea, īn īncīntarea wagneriană, valuri īndepărtate si pline de amurg tălăzuiesc īn preajma tīmplelor obosite sau răstoarnă peste vine adormite leacuri de vis si de pieire.

 

Răbufnirile mortii īmpestritează peisajul gramatical al existentei, asa cum ni‑l prezintă excesul de sistem al plictiselii, si‑n locul lipsei de surprize ne asază la pīndă, cu postul instalat īn nelinistea noastră.

 

Din plictiseală, printr‑un lung proces, putem ancora īn Dumnezeu. In sine, ea nu e decīt o lipsă de religie.

 

Gīndindu‑ne la stil uităm viata; străduintele spre expresie acoperă greutătile respiratiei; pasiunea formei īnăbusă īnflăcărarea negativă a amărăciunii; farmecul cuvīntului ne scapă de povara clipei; formula micsorează sfīrselile.

Singura iesire pentru a nu cădea: a‑ti sti toate sfīrsiturile — a‑ti slei otrăvurile‑n spirit.

De ti‑ai fi lăsat mīhnirile īn starea de senzatie, de mult n‑ai mai fi...

Spiritul nu serveste viata decīt prin expresie. Este forma prin care ea se apără cu propriul ei dusman.

 

Oboselile după‑amiezelor, cu patina vesniciei īn suflet si adierile de ameteală īn mijlocul unei grădini atinse de primăvară...

 

Eternitatea e sera īn care se ofileste Dumnezeu din īnceputuri si omul, din cīnd īn cīnd, prin gīnd.

 

Cīnd vitalitatea nu e distinctă de slăbiciuni, ci se pierde īn ele, rezultatul defineste compozitia lăuntrică a unui om contradictoriu. A face psihologie pe spatele cuiva īnseamnă chiar a dezvălui lipsa de puritate a fortelor ce īl agită, amestecul ciudat si neprevăzut de elemente. Teoretic, greu ne īnchipuim combinatia de barbarie si de melancolie decadentă, de vitalitate si de vag, de instinct si de rafinament. De fapt īnsă, atītia sīnt chinuiti de un apus al vietii īn reflexe īncă sigure!

Doruri īndelungi, īmbrătisīnd desfăsurările cosmice si īnflorindu‑le de nesigurantele visului — de unde ar porni ele, dacă imboldurile de la temeiul nostru n‑ar scoborī si n‑ar urca povīrnisul slăbiciunilor noastre? Si dorintele, de ce n‑au ele un curs necutremurat, cine introduce legănarea īn pofte, dacă nu nedespărtirea afirmatiilor si negatiilor sīngelui? De‑ar avea instinctele noastre o directie si slăbiciunile alta, n‑am fi de două ori perfecti, n‑am atinge desăvīrsirea īn două feluri? Intīlnirea paradoxală de porniri, inseparabilul ireductibilelor creează o īncordare ce alcătuieste si dezalcătuieste atīt de straniu o fiintă. — Si nu‑i usor să porti iadurile dulci si īmbătătoare ale decadentei pe cerul monoton si proaspăt al barbariei, să te descurci īn tinerete cu povara unor bătrīneti vaste, să tīrīi sfīrsituri de ev īn fiorul vertical al zorilor! Ce menire ciudată au acei ce īnmuguresc toamna, care au pierdut anotimpurile vietii īntr‑o anapoda eternă a clipelor!

 

De ce‑ti mai īntorci ochii spre soare, cīnd rădăcinile tale hrănesc pulsul mortii? Cu cītă furie si‑ndurerare o să te azvīrli īn abisul divin! Nici o margine de cuget si nici o zare a lumii nu vor mai opri tăvălirea deznădejdii pe pustiul lui Dumnezeu si nici un rai nu va mai īnflori pe năpăstuirea lor comună. Creatorul īsi va da ultima suflare īn creatură, īn creatura fără de suflare.

 

Ce gust de cenusă emană de dincolo de lumi!

In patru ochi cu Diavolul. — De ce se arată el mai rar decīt Dumnezeu? Sau īl trăiesti pe acesta prea diabolic, de amestecul straniu face superfluă revelatia esentei pure a Satanei?

Calea dorurilor zilnice urcă de la pămīnt la cer. Drumul invers e mai rar. De aceea, Diavolul e o grozăvie mai putin frecventă decīt marele lui Dusman.

 

In dezrobirea cugetului de fiintă, voluptatea nu mai are preferinte īntre durere si plăcere. Ea le īncoronează pe amīndouă.

Perfectiunea stranie a senzatiilor suspendă deosebirile īntre ele. Durere si plăcere devin sinonime.

 

Oare de ce gīndind īti pierzi īntīi inima si numai apoi mintea?

 

Farmecul nelinistii constă īn oroarea de solutii, īn a sti totul īn īntrebări... Orice răspuns e pătat de o nuantă de vulgaritate. Superioritatea religiei derivă din a crede că numai Dumnezeu poate răspunde.

 

As vrea să mă īngrop īn plīnsurile oamenilor, să‑mi fac din fiecare lacrimă un mormīnt.

 

Tot ce creează omul se īntoarce īmpotriva lui. Si nu numai tot ce creează, ci si tot ce face. In istorie, un pas īnainte e un pas īnapoi. Dar din tot ce a conceput si a trăit el, nimic nu se īntoarce mai mult īmpotriva lui ca singurătatea.

 

Oare de ce amintirile nu mai au legătură cu memoria? Si patimile, de ce si‑or fi pierdut rădăcinile din sīnge? Balcanism ceresc...

 

Razele răsfirate ce emană din Dumnezeu nu ti se‑arată decīt īn amurgul mintii.

 

Apropierea de extaz e singurul criteriu pentru o ierarhie a valorilor.

 

Experienta om a reusit doar pentru clipele īn care acesta se crede Dumnezeu.

 

Timpul se destramă īn ondulatii vagi, ca o spumă solemnă, de cīte ori moartea īmpovărează simturile cu ruina ei de farmece sau norii scoboară cu cer cu tot īn gīnduri.

 

Ispăsesc lipsa de deceptii a strămosilor, īndur urmările fericirii lor, plătesc scump sperantele agoniei lor si putrezesc īn viată prospetimile nestiintei străbune. — Iată sensul decadentei.

Iar pe planul culturii, cīteva secole de creatii si iluzii — ce se cer iremediabil răscumpărate īn luciditate si nemīngīiere. Alexandrinism...

Nu e usor să plătesti pe toti tăranii altor veacuri, să nu mai ai verdeată si pămīnt īn sīnge... si nici să te scalzi īn asfintiturile spiritului...

 

Numai īn muzică si īn freamăte extatice, pierzīnd pudoarea limitelor si superstitia formei, ajungem la inseparabilul vietii de moarte, la pulsatia unitară de murire vitală, de comuniune īntre vietuire si stingere. Oamenii disting prin reflexie si prin iluzii ceea ce īn devenirea muzicală este vrajă de eternitate echivocă, flux si reflux al aceluiasi motiv. Muzica e timp absolut, substantializare de clipe, vesnicie orbită de unde...

A avea „adīncime“ īnseamnă a nu mai fi amăgit de separatii, a nu mai fi rob „planurilor“, a nu mai dezarticula viata de moarte. Contopind toate īntr‑o confuzie melodică de lumi, agitatia infinită, sumbră si cuprinzătoare de elemente se purifică īntr‑un fior de neant si plinătate, īntr‑un suspin crescut din străfundurile ultime ale firii si care ne lasă pe veci un gust de muzică si de fum...

 

Existenta oamenilor e justificată prin reflexiile amare ce ni le inspiră. La un tribunal al amărăciunii, vor fi achitati cu totii si‑n primul rīnd femeia...

 

Nimic nu te satisface, nici măcar Absolutul; — doar muzica, această destrămare a Absolutului.

 

Numai īmbătīndu‑ne de propriile noastre păcate putem purta povara vietii. Fiecare lipsă trebuie convertită īntr‑un deliciu; prin cult să īnăltăm deficientele. Altcum ne īnăbusim.

După ce‑ai vrut să răstorni lumi, ce greseli te mai leagă de raiul vid a doi ochi infiniti si nuli?

Dumnezeu, prevăzīnd căderea omului, i‑a oferit compensatia iluzorie a femeii. Prin ea, putut‑a el uita Paradisul? Nevoia religioasă e răspunsul negativ.

 

Intr‑un simpozion care ar reuni pe Platon si pe romanticii germani, s‑ar spune aproape totul despre iubire.

Esentialul ar trebui īnsă adăugat de Diavol.

 

Acel ce a refuzat sfintenia, dar nu lepădarea de lume, īsi face dintr‑o divinitate dezabuzată tinta devenirii lui.

 

Cīnd te adresezi lui Dumnezeu, fă‑o cu pronumele, fii singur, — ca să poti fi cu El. Altcum esti om — si nu vei sta niciodată fată‑n fată cu singurătatea Lui.

 

Teologia n‑a mai păstrat pentru Dumnezeu decīt respectul majusculei.

 

E atīta noblete cruntă si atīta artă īn a‑ti feri suferintele de văzul semenilor, īn a juca rolul de cancer hazliu...

 

Cīnd azurul echivoc se topeste īn stropi de plictiseală si picură o imensitate de albastru si de dezolare, mă apăr de mine si de cer cu Mediteranele spiritului.

 

De nefericire ne purificăm īn accesele de ură sărbătorească si vastă, īn care, reducīnd totul la nimic si‑n primul rīnd iubirea, curătăm eul de toate impuritătile firii. Cine nu poate urī nu cunoaste nici unul din secretele terapeutice. Orice īnsănătosire īncepe printr‑o operă de distrugere. Puritatea se cīstigă nimicind. Nu sīntem noi īnsine decīt călcīndu‑ne fără milă īn picioare.

Un adevăr care n‑ar trebui spus nimănui, niciodată: nu există decīt suferinte fizice.

 

In ispitele dragostei, nu mai e spatiu īntre mine si moarte.

Absolutul se asază la capătul unei erotici purificate de univers. Tot ce creste peste iubirea terestră zideste temeliile lui Dumnezeu. Imposibilitatea de‑a īmpăca dragostea cu lumea...

 

Mai mult decīt īn orice, īn iubire esti si nu esti. Nediferentierea mortii de viată e un fenomen al īndrăgostirii.

 

Fiind teolog sau cinic, poti suporta istoria. Dar cei ce cred īn om si‑n ratiune, cum de nu īnnebunesc de dezamăgire si cum īsi păstrează cumpătul īn dezmintirea continuă a īntīmplărilor? Apelīnd īnsă la Dumnezeu sau la scīrbă, te descurci cu usurintă īn devenire... Oscilatia īntre teologie si cinism este singura solutie la‑ndemīna sufletelor rănite.

 

Acele nopti crude, lungi, de o vitregie surdă, cu furtuni īnecate īn apele moarte ale gīndurilor — pe care le īnduri din setea curioasă de a sti cum vei răspunde īntrebării mute: „oare mă voi omorī pīnă īn zori?“

Materia s‑a īmbibat de durere.

 

Cīnd cugetul ti‑a crescut peste crestele lumii, strīmtoarea vietii īti dă fioruri de elefant īn seră.

 

Ce valuri nebune de mări necunoscute īmi izbesc pleoapele si‑mi cotropesc mintea? — Cītă măretie nu ascunde oboseala de a fi om!

Amintirea mării īn noptile albe ne dă, mai mult decīt orga sau deznădejdea, imaginea imensitătii. — Ideea de infinit nu e decīt spatiul creat īn spirit prin absenta somnului.

 

Cadranul solar din Ibiza purta inscriptia: Ultima multis.

...Despre moarte nu se poate vorbi decīt latineste.

 

Cine are vreo părere sigură despre vreun lucru oarecare dovedeste a nu se fi apropiat de nici una din tainele fiintei.

Spiritul e prin esentă pro‑contra firii.

 

In trupul stors de veghi descoperi doi ochi rătăciti īntr‑un schelet. Si‑n farmecul răsturnător al tresăririi, te cauti īn ce n‑ai fost si‑n ce nu vei fi...

 

In mod cinstit, un om nu poate vorbi decīt despre el si despre Dumnezeu.

 

In sīnul vietii te afli, de cīte ori spui — din tot sufletul — o banalitate...

 

Prin ce taină ne trezim īn anumite dimineti cu toate erorile Paradisului īn ochi? Din ce zăcăminte ale memoriei se adapă lacrimi lăuntrice de fericire si ce lumini străvechi sustin extazul divin peste pustiul materiei?

...In astfel de dimineti, īnteleg nonrezistenta la Dumnezeu.

 

Viitorul: dorinta de a muri tradusă‑n dimensiune de timp.

 

Nobletea de a nu păcătui niciodată īmpotriva mortii...

 

Universul si‑a aprins glasurile‑n tine si tu treci pe bulevard...

Cerul si‑a incendiat umbrele īn sīngele tău si tu surīzi cu semeni... Cīnd īti vei răsturna mīnăstirile inimii pe ei?

E atīt neasteptat si‑atīta indecentă īn infinitul sufletului — cum de‑l īngăduie desertul oaselor si surmenajul cărnii?

 

Vraja tristetii seamănă undelor invizibile ale apelor moarte.

Nevoia de‑a‑nsemna toate reflexiile amare, din teama stranie c‑ai putea ajunge vreodată să nu mai fii trist...

 

Neavīnd extazul la‑ndemīnă, ca misticii, regiunile cele mai adīnci ale firii le descoperi īn recăderile grave ale oboselii... Ideile se reīntorc spre izvorul lor, se scufundă īn confuzia originară si spiritul pluteste pe fundurile vietii.

Sfredelirea lumii īn oboselile halucinante despoaie lucrurile de strălucire si īnselăciune si nimic nu ne īmpiedică de la accesul la zona de bastină a īnceputului, pură ca o auroră finală. Asa dispare tot ce timpul a adăugat virtualitătii initiale. Existenta ni se dezvăluie ca atare: la remorca neantului — si nu nimicul este la marginea lumii, ci lumea la marginea nimicului.

Oboseala ca instrument de cunoastere.

 

Cugetul scăldat īn lumina nocturnă a disperării.

 

Spiritul are prea putine leacuri. Căci de el īnsusi trebuie să ne vindecăm īn primul rīnd. De natură si femeie te apropii, fugi si revii din nou, cu toată teama de insuportabilul fericirii. Sīnt peisaje si īmbrătisări care īti lasă un gust de exil — ca tot ce amestecă absolutul cu timpul.

 

Esti incurabil pierdut amăgirii si vietii cīnd, privind cerul īn ochi de femeie, nu poti uita originalul.

A putea suferi cu nebunie, curaj, zīmbet si deznădejde.

Eroismul nu e decīt rezistenta la sfintenie.

Primejdia īn suferintă e de a fi blīnd; de a īndura cu īngăduintă. Te pomenesti astfel lunecīnd īntr‑o icoană, din omul ce erai, plămădit dintr‑o carne infinit muritoare.

Să nu devii pentru nimeni exemplu de pefectiune; distruge‑n tine tot ce‑i chip si dīră de urmat.

Oamenii să‑nvete de la tine să se īnspăimīnte de căile omului. Acesta‑i rostul suferintei tale.

 

Mintea — smulsă din rădăcini — a rămas singură cu ea īnsăsi.

 

Toate īntrebările se reduc la atīt: cum poti să nu fii cel mai nefericit?

 

Ce nu atinge boala e vulgar si ce nu adie moartea e lipsit de taină.

 

Cīntec surd īn străfunduri: se roagă boala īn oase.

 

Viata nu merită să fie trăită decīt pentru deliciile īnflorite pe ruinele ei.

 

Cīnd găsesti o anumită noblete īn tīnguire, paradoxul e forma prin care inteligenta īnăbusă plīnsul.

 

Ce zori īmi vor trezi cugetul īmbătat de ireparabil?

 

 

Oare cīnd voi īnceta să mor?

Sīnt răni care cer interventia Paradisului.

Cu toate păcatele si cu nici unul, mintea s‑a asezat pe fundul iadului si ochii privesc nemărmuriti spre lume.

Cīnd iubesti viata cu patimă si scīrbă, doar diavolul se mai milostiveste de tine si‑ti oferă sălasul fatal īndurerării tale aiurite.

 

Acele sfīsieri ale cărnii si demente ale gīndului, īn care am cădea īn plină sfintenie dacă Dumnezeu ne‑ar sări īntr‑ajutor. Sovăirile lui ne mai tin īn rīnd cu lumea.

De ce nu m‑ai făcut, Doamne, un prost etern sub boltile tale nătīngi?

 

Spiritul e carne lovită de streche transcendentă.

 

Lupta nu se dă īntre om si om, ci īntre om si Dumnezeu. De aceea, nici problemele sociale si nici istoria nu pot rezolva nimic.

 

Gīndul la Dumnezeu nu serveste decīt spre a muri. — Nu de bunăvoie te‑ndrepti spre el, ci fiindcă n‑ai īncotro.

Nimeni nu poate sti dacă e credincios sau nu.

 

Privind pe atīti si pe atīti care se īngroapă īntr‑o idee, īntr‑o menire, īntr‑un viciu sau īntr‑o virtute, te miri de ce infimă distantă de lucruri dispun oamenii. Să fi văzut ei asa de putin? Să nu fi fost ei atinsi de cunostinta care nu īngăduie nici un act? A sti nu mai rabdă firea decīt prin vointa noastră de a fi īncă īn ea. Te frămīnti atunci printre obiecte si idealuri, aderīnd cu fărīme de pasiuni, acordīnd din milă si din amăreală o adiere de existentă umbrelor īn căutare de fiintă.

Universul nu e serios. El trebuie luat tragic īn glumă.

 

A face este antipodul lui a sti.

 

Nehotărīrile īntre cer si pămīnt te sortesc unui destin de Ianus, ale cărui fete ar deveni una īn durere.

Cu inima spīnzurată īntre freamăt si īndoială: un sceptic deschis extazului.

 

In după‑amiezele de duminic㠗 mai mult decīt īn celelalte după‑amieze ale timpului — ratiunea se dezvăluie ca o absentă de cer, si ideile — stele negre pe fondul de vid al vesniciei. — Plictiseala se naste dintr‑o īmpīnzire ultimă a simtirii, dezlipită de fire.

In cuprinderea cosmică a urītului — căscat al universului —, pădurile par a se īnclina ca să‑ti ridice cu triumf de frunze inima pierdută printre vreascuri.

Din fosnirea vremii se‑nfiripă muzica plictiselii — din accentele surde ale stingerii timpului.

 

Inima mea — prin care a trecut cerul — e punctul cel mai īndepărtat de Dumnezeu.

Nimic nu mă poate face să uit viata, desi totul mă īnstrăinează de ea. La o egală distantă de sfintenie si de viată.

Eu n‑am tăria ca să‑ndur splendorile lumii; īn mijlocul lor mi‑am pierdut suflarea si nu mi‑a rămas glas decīt pentru disperarea frumusetii.

 

Oamenii fug atīt de moarte, cīt si de gīndul ei. De acesta m‑am legat pe vecie. Incolo, am fugit īn rīnd cu ceilalti — dacă nu chiar mai repede ca ei.

 

Plictiseala bīntuie un suflet erotic ce nu găseste absolutul īn dragoste.

 

Pentru a acoperi cu fast drama vietuirii, aruncă prin spirit un foc de artificii; īntretine‑l din zori īn noapte; creează īn preajma ta strălucirea efemeră si eternă a inteligentei īnnebunite īn propriul ei joc; fă din viată o scīnteiere pe un cimitir. Căci nu‑i sufletul omului un mormīnt īn flăcări?

Dă un curs genial senzatiilor; impune trupului vecinătatea astrilor; carnea, ridic‑o prin gratie sau crimă pīnă la cer; — simbolul tău să fie: un trandafir pe‑o bardă.

Invată voluptatea de‑a acorda ideilor spatiul unei clipe, de‑a iubi fiinta fără a‑i īngădui un rost, de‑a fi tu īnsuti fără tine.

 

Din asteptările visătoare īn mijlocul naturii, privind cum aripile unui vultur ating broderia destrămată a norilor.

...Si īnchipuindu‑ti c‑ai zburat — cu inversă altitudine — spre adīncurile vietii, c‑ai mīngīiat cu aripi de nemīngīieri un cer de drojdie, neīndestulător setei tale de străfunduri.

 

Cīti pot să spună: „eu sīnt un om pentru care Diavolul există?“ — Cum n‑am simti o atractie de soartă fată de cei porniti spre o asemenea mărturisire?

O icoană completă a lumii ar putea‑o da gīndurile crescute īn insomniile unui asasin, īndulcite de‑un parfum emanat din rătăciri de īngeri.

 

Orice‑ai face, după ce ti‑ai pierdut sprijinul īn tine, nu mai poti găsi altul decīt īn Dumnezeu. Si dacă fără El se mai poate īncă respira, fără ideea lui te‑ai pierde īn părăsirile mintii.

Ceea ce‑i fascinant īn disperare este că ne aruncă dintr‑o dată īn fata Absolutului; un salt organic, irezistibil, la picioarele Ultimului. După aceea, īncepi să gīndesti si să limpezesti sau să īntuneci prin reflexie situatia creată de furia metafizică a deznădejdii.

Despărtit de semeni prin soarta insulară a inimii, te agăti de Dumnezeu ca mările nebuniei să nu‑si īnalte valurile mai sus de singurătatea ta.

 

In poezie, necrezīnd īn nimic, adaugi un plus de farmec inspiratiei, căci nihilismul e un supliment de muzică; — pe cīnd īn proză trebuie să aderi la ceva, ca să nu rămīi gol īn fata vidului cuvintelor. A fi gīnditor nu‑i un noroc cīnd cugetul nu mai e īntors spre adevărurile „īnăltătoare“, produse ale orbirii.

 

Singurul rost al pămīntului e să īnghită lacrimile muritorilor.

 

Muzica ne arată cam ce ar fi timpul īn cer.

 

Există un fel de cīntec īn fiece boală.

 

Punti nu se mai pot īntinde īntre omul urmărit de moarte si semenii lui. Si orice ar face el — īncercările de apropiere adīncesc doar o prăpastie si accentuează o fatalitate.

Cu de‑aproapele trebuie să fii indiferent sau vesel. Dar, nemaicunoscīnd decīt exaltarea si tristetea, rostul tău e iremediabil paralel soartei omului. Ajungi īncetul cu īncetul să nu te mai īntīlnesti cu nimeni niciodată.

 

In tristete — moartea si nebunia luīndu‑se la īntrecere —, nădejdile vitregite se īntorc īn gīnduri ucigase. Si devii un ostatic al nefiintei, din dobitoc uman ce‑ai fost.

De ce nu s‑or īntinde peste mine umbrele vesnicei prostii si răcorile nestiintei? Căldurile unui bărăgan de deznădejdi...

Intr‑un creier defunct, timpurile plecate‑n cruciadă de distrugere nu vor putea ucide amintirea unui Dumnezeu plămădit din suspine si singurătăti.

 

In lumea‑n care nu mai am pe nimeni, mai dispun doar de Dumnezeu.

 

Tăcerea ce urmează marilor intensităti: inspiratiei, sexualitătii, disperării. Parc‑a fugit natura, si omul a rămas fără zări īntr‑o veghe vecină nimicirii. — Firea este o functie a căldurilor sufletului. Existenta se creează īn momentul subiectiv prin excelentă. Căci nimic nu este īn afară de năvălirile inimii.

 

Omul suferă de o neputintă de vacantă a nelinistii. El n‑a reusit să lărgească orizontul ratiunii decīt prin groază.

 

...Setea de un paradis al indulgentei, clădit pe un zīmbet de destrăbălări ceresti...

 

Nevroza e o stare de hamletism automat. Ea acordă celui atins atribute de geniu, fără suportul talentului.

Nehotărīrea īntre pămīnt si cer te transformă īntr‑un sfīnt negativ.

 

Pe piscuri de Alpi si de Pirinei, cu norii sub mine, rezemat pe zăpezi si pe cer, am īnteles:

— că senzatiile trebuie să fie mai pure decīt aerul rarefiat al īnăltimilor, — că‑n ele nu trebuie să intre nici omul, nici pămīntul si nici un obiect al lumii, — adieri extatice să fie clipele, vīrtej de altitudine privirea;

— ca murmurul melancolic al vīntului ce atinge azurul si zăpada, gīndurile să mīngīie poleiala lucrurilor ce nu sīnt. In cugetul tău să se răsfrīngă toate crestele de munti pe care n‑ai fost om si toate tărmurile de mări pe care ai fost trist. Plictiseala devine muzică pe marginea mării si extaz pe vīrf de munte;

— „sentimente“ nu mai sīnt. Căci spre cine s‑ar īndrepta? De cīte ori nu mai esti om, de atītea ori nu mai „simti“ decīt tăriile nefiintei;

— nu se mai poate trăi decīt īn rătăcire. Răstoarnă‑ti pasii si calcă pe stele. Repetă zilnic lectia acelei nopti, īn care astrii ti s‑au dezvăluit ridicol de singuri.

 

După fiece călătorie, progresul īn nimic te leagă incurabil de lume. Descoperind noi frumuseti, pierzi prin atractia lor rădăcinile ce ti‑au crescut cīnd nu le‑ai bănuit. O dată īn interiorul vrăjii lor, īn mireasma de nelume ce emană din ele, te īnalti spre un gol pur, mărit de ruina iluziilor.

Din ce cred īn mai putine lucruri, din ce am murit mai mult īn umbra frumusetii, din aceea, neavīnd nimic ce să mă prindă īncă īn viată, nu mai am nimic ce să mă īntoarcă īmpotriva ei. N‑am īnceput să o iubesc decīt pe măsura risipirii sperantelor. Cīnd nu voi mai avea nimic de pierdut, voi fi una cu ea.

Donjuanismul e fructul unei sfintenii rău īntrebuintate. — In toate declaratiile de dragoste, simteam că numai Absolutul import㠗 si de aceea puteam face cīte voiam si oricui.

 

Fīsiile de zăpadă pe fondul cenusiu al muntilor īn dimineti de vară: dărīmături ale unui cer imemorial.

 

Ideile sīnt melodii moarte.

 

Neputīnd dezvălui oamenilor pricinile inimii noastre, fără Dumnezeu ar trebui să ruginim pumnale prin ascunzisurile ei. — Inima se apleacă cu miscări naturale spre floarea sinuciderii din mijlocul grădinii de rătăciri care e viata.

 

Soarta omului e o absentă continuă de „acum“ si o frecventă stăruitore de „altădat㓠— acest cuvīnt al fatalitătii. Din sonoritatea lui prelungă se desprinde un netămăduit fior de pieire.

 

Nimic nu tulbură mai mult naivitătile sīngelui ca interventia eternitătii. Ce pacoste va fi turnīnd ea peste prospetimea dorintelor, de le răvăseste si le stīrpeste fără urmă? Vesnicia nu se compune din sufluri de viată. Prestigiul ei funebru īnăbusă avīnturile si reduce realitatea la starea de absentă.

Peste valurile de neant ce cuprind īn voie firea, numai dorintele adie o briză de existentă.

 

In toate religiile, partea privitoare la durere este singura rodnică pentru o reflexie dezinteresată. Restul e pură legislatie sau metafizică de ocazie.

In plictiseală, timpul īnlocuieste sīngele. Fără ea n‑am sti cum curg clipele si nici că ele sīnt. — Cīnd se sloboade, nimic n‑o mai poate opri. Căci ti‑e urīt atunci cu tot timpul.

 

Rostul gīnditorului e să născocească idei poetice, să suplinească lumea prin imagini absolute, fugind de general si călcīnd pe legi. Din esenta firii ni se revelă īn rusinea de identitate si‑n oroarea de principii. — Gīndirea īncolteste pe ruina ratiunii.

 

Iubesc privirile care nu servesc viata si piscurile pe care aud timpul. (Sufletul nu‑i contemporan lumii.)

 

Sīnt tări īn care n‑as fi putut rata nici măcar o clipă, ca Spania de pildă. Si sīnt locuri mărete si sumbre, īn care piatra sfidează sperantele, pe ale căror ziduri leneveste vesnicia, aducīndu‑si aminte de timp, locuri privilegiate de siestă a Divinitătii, care te silesc să fii tu īnsuti īn mod absolut: īn Franta — Mont‑Saint‑Michel, Aigues‑Mortes, Les Baux si Rocamadour. — In Italia, toată Italia.

 

Plictiseala absolută se confundă cu obiectivarea īn carne a ideii de timp.

 

Un gīnd trebuie să fie straniu ca ruina unui zīmbet.

 

Spatiul īn care se īnvīrte cugetul īmi pare īndepărtat si fără de temei ca un Uruguay ceresc.

 

Defectul tuturor oamenilor care cred īn ceva consistă īn a deprecia moartea. Absolutul acesteia nu se descoperă decīt celor ce au un simt ascutit pentru accidentul individuatiei, pentru eroarea multiplă a fiintării. Individul e un esec existent, o greseală ce īnfruntă rigoarea oricărui principiu. Nu ratiunea te pune‑n fata mortii, ci conditia unică de individ. Cine are convingeri maschează chiar această dramă a unicitătii. Spre moarte, īntoarce‑te purificat si gol — neatins de īndulcirile mintii, de atenuările ideilor. Ea trebuie privită īn fată, cu virginitatea lăuntrică a momentelor īn care nu crezi īn nimic, mai mult chiar: ca martir al nimicului.

 

Dragostea de viată, plină de freamăt si durere, nu ispiteste decīt pe cei īnecati īn silă. Sīnt dimineti ce īnfloresc subit īn desertul oboselilor si care ne tintuiesc īnmărmuriti īn bratele fiintei.

In sila de toate, īn sila vastă, emanīnd din tīnjala sīngelui si a ideilor, năpădesc revelatii fugitive de fericire ce se īntind echivoc pe suspinele noastre, ca zdrente de azur. Si atunci cauti o cumpănă īntre sila de a fi si de a nu fi.

 

O ceată de īngeri sau de draci mi‑a asezat pe frunte cununa plictiselilor. Dar, īmpătimit īn lume, ele nu‑mi pot umbri tăria sperantelor desarte.

Cerul, nu pămīntul, m‑a făcut „pesimist“. Neputinta de a fi, consecutivă gīndului la Dumnezeu...

 

In mistică există suferintă, infinită suferintă. Dar nu tragedie. Extazul e antipodul ireparabilului. Tragedia nu e posibilă decīt īn viata ca atare, această lipsă de iesire plină de măretie, de nefolosintă si de prăbusire. — Shakespeare e mare fiindcă īn el nu triumfă nici o idee: numai viata si moartea. Cine „crede“ īn ceva n‑are simt pentru tragic.

 

De la o vreme nu mai gīndesti asupra urītului, ci‑l lasi să gīndească asupra lui īnsuti. In vagul sufletului, plictiseala tinde spre substantă. Si ea ajunge: substantă de vid.

Acel ce‑n preajma Absolutului nu poate scăpa de ademenirile vietii — nici o sinucidere nu poate pune capăt dezbinării lui lăuntrice. Nimic nu‑l ajută să dezlege drama crudă a cugetului. Irezolvabilul gīndirii se epuizează īn acest conflict. Farmecul firii trage greu īn cumpănă si nu e chip a‑l anula, desi ideile plutesc pe luciul nefiintei. A trăi senzual īn nimic...

Cīnd ai iubit prea pătimas viata, ce‑ai căutat printre gīnduri? Spiritul e o eroare imensă de cīte ori slăbiciunile acordă vietii prestigii de axiomă.

 

Sīnt o Sahară roasă de voluptăti, un sarcofag de trandafiri.

 

Străzile pustii īn marile orase: parcă īn fiece casă se spīnzură cineva.

...Si apoi, inima mea — spīnzurătoare pe măsura cine stie cărui diavol.

 

Sfintenia e cel mai īnalt grad de activitate la care putem ajunge fără mijloacele vitalitătii.

 

Nihilismul: forma de limită a bunăvointei.

 

Plictiseala e rīnd pe rīnd vulgară si sublimă, după cum ne pare că universul miroase a ceapă sau că emană din inutilitatea unei raze.

 

Nu mă simt „acas㓠decīt pe tărmurile mării. Căci nu‑mi pot construi o patrie decīt din spuma valurilor.

In fluxul si refluxul gīndurilor, stiu eu prea bine că nu mai am pe nimeni: fără tară, fără continent si fără lume. Rămas cu suspinele lucide ale iubirilor fugare īn nopti care īmpreună fericirea cu nebunia.

 

Singura scuză pentru pasiunea zădărniciilor: a trăi religios inutilitatea lumii.

Martor mi‑este Dumnezeu c‑am amestecat cerul īn toate senzatiile, c‑am īnăltat o boltă de regret peste fiece sărut si‑un azur de alte doruri peste acel lesin.

 

Nimic nu serveste mai putin natura ca dragostea. Cīnd femeia īsi īnchide ochii, privirile tale lunecă pe pleoapele ei căutīnd alte firmamente.

 

In disperările subite si neīntemeiate, sufletul e o mare īn care s‑a īnecat Dumnezeu.

 

Singurul continut pozitiv al vietii este unul negativ: frica de a muri. Intelepciunea — moarte a reflexelor — o īnvinge. — Cum putem īnsă să nu ne mai temem de moarte fără să cădem īn īntelepciune? Nedezlipind īn nici un fel faptul de a trăi de cel de a muri, īntīlnind viata si moartea īn voluptatea contradictiei. Fără deliciile acesteia, o minte lucidă nu mai poate īngădui opozitiile firii si nici suferi irezolvabilele existentei.

 

In ultima treaptă a incurabilului, te hotărăsti pentru Dumnezeu. A crede īnseamnă a muri cu aparentele vietii. Religia īndulceste absolutul mortii pentru a putea atribui lui Dumnezeu virtuti rezultate din acea micsorare. El e mare īn măsura īn care moartea nu e totul. Si pīnă acum nimeni n‑a avut semetia să sustin㠗 īn afară de greselile entuziasmului — că ea n‑ar fi totul...

 

Cu cīt īmi pierd mai mult credintele īn lume, cu atīt sīnt mai mult īn Dumnezeu, fără să cred īn el. — Să fie o boală tainică sau o cinste a mintii si a inimii care te face să fii īn acelasi timp sceptic si mistic?

 

Nefericirea n‑are loc īn universul cuvintelor.

 

Vesnicia nu‑i decīt povara absentei de timp. De aceea, n‑o simtim nicăieri mai intens ca‑n oboseal㠗 senzatie fizică a eternitătii.

Tot ce nu e timp, tot ce e mai mult ca timpul se naste dintr‑o sleire adīncă, din toropeala vastă si meditativă a organelor, din pierderea ritmului fiintei. Vesnicia se īntinde pe tăcerile vitalitătii.

 

Prin ceea ce sīnt mai mult eu īnsumi, mi‑am rupt zăgazurile. Putea‑va spiritul să le refacă anulīndu‑se īn certitudinea orbirilor? Cu ce minuni si cu ce farmece am putea da cunoasterea īnapoi? Cīnd vor bate veghile īn retragere? Fiinta nu poate fi salvată fără lasitătile mintii.

Pīnă cīnd rostul inimii va fi să cīnte agoniile ratiunii? Si cum să pui capăt cugetului hărtuit īntre īndoială si delir?

 

Lirismul este maximum de eroare prin care ne putem apăra de urmările luciditătii si ale cunoasterii.

 

A nu face deosebire īntre drama cărnii si a gīndului... A fi introdus sīngele īn logică...

Scīrba de lume: iruptia urii īn urīt. In vagul plictiselii se introduce astfel calitatea religioasă a negatiei.

Viata‑mi pare o mīnăstire unde te‑ai refugia ca să uiti pe Dumnezeu si ale cărei cruci ar străpunge nimicul cerului.

 

După ce sufletul a filtrat pe Dumnezeu, drojdia ce rămīne devine — ca pedeaps㠗 substanta sufletului.

 

Totul este nefolositor si fără rost — afară poate de melodia ascunsă a chinului. Fruntariile omului sīnt cele ale suferintei. Doar după ce‑ai īndurat mult ai dreptul să consideri lumea un pretext estetic, un spectacol īntelegerii tale nobile si bolnave. Atunci suferi, fiind īn afara suferintei. Nimeni nu va sti din ce belsug de dureri devii estet īn mod religios.

 

Gīndurile izvorăsc din pustnicirea instinctelor, iar spiritul văduveste puterile vietii. Astfel, omul devine tare — dar fără mijloacele vitalitătii. Fenomenul uman e cea mai mare criză a biologiei.

 

 

Neputīnd lua asupră‑mi suferintele altora, le‑am luat īndoielile. In īntīiul fel sfīrsesti pe cruce si termini; īn al doilea, Golgota se urcă pīnă la cer.

Suferintele sīnt infinite; īndoielile, interminabile.

 

Cīnd nu te mai poti ruga, īn loc de Dumnezeu zici Absolut. Primatul abstractului este o lipsă de rugăciune. Absolutul e un Dumnezeu īn afara inimii.

Inaintăm īn procesul de sleire a persoanei divine pe măsură ce introducem cultul inutilitătii pe īntinderea cugetului. La ce să ne mai servească Absolutul? Din eternitate, totul este inutil. Avīntul mistic trebuie purificat de nobletea gestului estetic. De rădăcinile ultime ale firii, să luăm contact cu maximum de stil. Insesi Judecătii din Urmă să‑i īmprumutăm prestigiul artei si să ne topim īn temeiul final al lumii cu absentă patetică. Intr‑o simtire īnaltă, Absolutul e o frīntură gratuită a Nimicului, īntocmai ca un torso.

 

De ce oamenii nu s‑or fi īnchinat norilor?

Fiindcă acestia plutesc mai usor pe creier decīt pe cer?

 

Gīndurile născute īn groază au taina si īmpietrirea ochilor din icoanele bizantine.

 

Toate căile merg de la mine spre Dumnezeu, nici una de la El spre mine. De aceea, inima este un absolut — si Absolutul, un nimic.

 

Despatrierea lăuntrică este climatul absolut pentru gīndurile fără rădăcini. Nu atingi inutilitatea măreată a duhului atīta vreme cīt ai un loc īn lume. Gīndesti — īntotdeauna — din lipsa unei patrii. Neavīnd granite, spiritul n‑are unde să te‑nchidă. De aceea, gīnditorul este un emigrant īn viată. Si cīnd nu te‑ai stiut opri la timp, rătăcirea devine singurul făgas al nemīngīierilor tale.

Melancolia introduce atīta muzică īn năruirea mintii!

 

Alipiti de imediat, oamenii respiră prin vulgaritate. Ce poti vorbi cu ei, decīt despre oameni? Si īncă despre īntīmplări, obiecte si griji. Niciodată idei. Si doar numai conceptul nu e vulgar. Nobletea abstractiei le e necunoscută, căci, zgīrciti cu puterile lor, ei nu‑s capabili de‑a cheltui energii pentru a hrăni ceea ce nu e: ideea. Vulgaritatea: lipsa de abstractie.

 

Lepădarea patetică de lucruri fixează cei doi poli ai simtirii: o iubire fără iubire si o ură fără ură. Iar universul se tranformă īntr‑un Nimic activ, īn care totul este pur si fără de folos ca īntunericul īntr‑un ochi de īnger.

 

Boala‑i o dezastruoasă desfătare, ce nu poate fi asemuită decīt vinului si femeii. Trei mijloace prin care eul este totdeauna mai mult si mai putin, ferestre spre Absolut si care se‑nchid īn īntunecările vaste ale mintii. Căci nebunia‑i o piedică ce si‑o pune cunoasterea ei īnsesi — un insuportabil al spiritului.

 

Cu cīt omul are margini mai nesigure, cu atīt se apropie mai usor de lipsa de fund a lui Dumnezeu. L‑am fi īntīlnit noi oare de ar fi fost el natură, persoană sau altceva? Putem spune despre el doar atīt: că nu se mai gată īn adīncime. Astfel — spre imensitatea divină, omul n‑are altă punte decīt indefinitul său. Lipsa de fund e punctul de contact īntre abisul divin si abisul uman.

Tendinta noastră de‑a ne pierde marginile, aplecarea spre infinit si spre distrugere sīnt un fior ce ne instalează īn spatiul īn care se desfăsoară suflul divin. De‑am rămīne redusi la limitele conditiei individuale, prin ce am putea luneca īnspre Dumnezeu? Vagul si nesiguranta noastră reprezintă surse metafizice mai importante decīt īncrederea īntr‑o menire si abandonarea orgolioasă īntr‑un rost. Slăbiciunile omului sīnt posibilităti religioase; cu conditia să fie adīnci. Căci atunci răzbat pīnă īn Dumnezeu.

Valurile de nimic ce agită fiinta umană se prelungesc īn unduiri pīnă īn absenta infinită a Divinitătii. — Omul n‑are alt temei decīt lipsa de fund a lui Dumnezeu.

 

Sīnt si eu un martir: as vrea să mor pentru īndoieli. — Scepticismul — fără o latură religioas㠗 e o degradare a spiritului. Nu īndoielile inteligentei, ci ale răstignirii. Să bati piroane īn miezul duhului. Să‑ti pleci cugetul cu suferintă spre zările lumii; să sīngerezi īn zīmbet. Cīnd voi aprinde focuri īn idei? — Este atīta jăratic īn oscilatiile mintii! Nu e usor lucru a te īndoi privind spre Dumnezeu!

 

In genunchi, străpunge‑voi oare pămīntul? Voi duce nerugăciunea pīnă la capăt? Voi umili pe Dumnezeu, cu supranaturalul meu dezmăt?

Cu cīt urc spre cer, cu atīt scobor mai tare spre pămīnt.

Spiritul, dezlipit de toate, se‑ndreaptă cu aceeasi tărie īn directii opuse. Nu poti adera la ceva fără să faci o rezervă egală. Orice pasiune trezeste simultan antipodul ei. Contrariile sīnt substanta respiratiei omului. Am de partea mea toate directiile lumii, de cīnd nu mă mai am.

Paradoxul exprimă incapacitatea de a fi firesc īn lume.

Universul e o pauză a spiritului.

 

Rostul inimii e să devină imn.

 

In ultimă analiză, scepticismul nu izvorăste decīt din imposibilitatea de a te īmplini īn extaz, de‑a‑l atinge, de‑a‑l trăi. De īndoieli ne vindecă numai orbirea lui luminoasă, sfīsietor de revelatoare. O moarte de fioruri balsamice. — Cīnd sīngele‑ti zvīcneste pīnă la cer, cum să te mai īndoiesti? Dar ce rar zvīcneste el asa!

Scepticism: nemīngīierea de a nu fi īn cer.

 

A introduce sălciile plīngătoare īn categorii...

 

Numai īn măsura īn care suferi ai dreptul să‑l ataci pe Isus, precum īn mod cinstit nu poti fi īmpotriva religiei dacă nu esti religios. Din afară, nici o critică nu dovedeste nimic si nu angajează pe nimeni. Cīnd ataci īnlăuntrul unei pozitii, īnlăuntrul pozitiei tale, nu tragi īn adversar, ci īn tine īnsuti. O critică efectivă e o autotortură. Restul e joc.

 

Zīmbete dureroase care sting soarele...

 

Istoria s‑ar isprăvi īn clipa īn care omul s‑ar īntepeni īntr‑un adevăr. Dar omul trăieste cu adevărat numai īntru cīt se plictiseste de orice adevăr. Izvorul devenirii este posibilitatea de greseală a lumii.

O epocă se reazemă pe un adevăr si crede īn el fiindcă nu‑l cumpăneste. Cum l‑ai pus la cīntar si‑i măsori greutatea, se transformă īntr‑un adevăr oarecare — īn eroare. Cīnd judeci, orice — din sigurantă de nestrămutat ajunge un principiu ce se clatină fără rost.

Nu poti fi lucid īntr‑un adevăr, fără să‑l compromiti. Un individ sau o epocă trebuie să respire inconstient īn neconditionatul unui principiu, pentru a‑l recunoaste ca atare. A sti răstoarnă orice urmă de certitudine. Constiinta — fenomen de limită a ratiunii — este o sursă de īndoieli, ce nu pot fi īnfrīnte decīt īn amurgul cugetului treaz. Luciditatea este un dezastru pentru adevăr, dar nu pentru cunoastere, pe ale cărei baze se īnaltă o arhitectură complicată de erori, numită spirit din nevoie de simplificare.

Duhul meu nu‑si mai află īndestulare decīt īn metafizică si‑n Acatist.

 

In fiecare clipă suspină Dumnezeu; căci timpul e rugăciunea Lui.

 

Cīnd sănătatea si norocul se lasă asupra noastră, peste gīnduri se asază o spuză si mintea se retrage.

Nefericirea e cel mai puternic stimulent al spiritului.

 

Dacă inima ar fi redusă la esenta ei ideală, adică la Răstignire, ar răsări cruci pe meleagurile ei, de care s‑ar spīnzura nădejdile — cu tot farmecul zadarnic al nebuniei lor.

 

Luciditatea: o toamnă a instinctelor.

 

Nu mi‑e frică de suferinte, cīt de resemnarea ce le‑ar urma. De‑as putea suferi vesnic, fără īmpăcare si fără milogeală!

Boala te asază la limitele materiei; prin ea, trupul devine o cale spre Absolut. Căci īnfrīngerile corpului fac din durere un rai īn dezastru.

Boala serveste duhul fără nici un īnconjur. Sau poate si mai mult: duhul este boală pe plan abstract, precum omul: materie atinsă.

 

Prin singurătate, tot ce iese de sub controlul simturilor — īn primul rīnd invizibilul — capătă un caracter de imediat. A fi fără oameni si fără lume; a te afla, adică, nemijlocit īn esentă. Asa ti se deschide īntr‑un fior rar viziunea substantială a noptii, a luminii, a gīndului. Desprinzi atunci din toate restul absolut, ceea ce rămīne dintr‑un lucru cīnd el nu mai există pentru simturi. Intelegi taina ultimă a noptii, dar simturile nu mai simt noaptea. Sau te īmbeti de muzică si nici un sunet nu mai mīngīie urechea. Singurătatea necrutătoare a duhului descoperă neantul imaculat din temelia aparentelor, puritatea divină sau demonică de la baza tuturor alcătuirilor. Si atunci, īntelegi că rostul din urmă al duhului e īmbolnăvirea de infinit.

 

Cīnd mă voi scufunda fără apel īn Diavol si īn Dumnezeu?

 

In paradis, azurul īndeplinea functia pămīntului pentru noi. Cei doi oameni călcau, adică, pe un desert albastru. De aceea nu puteau cunoaste ei acolo — pe cīnd aici, pe pămīnt, pe culoarea dureroasă a pămīntului, n‑ai altceva de făcut.

Smulgeti o floare sau o buruiană si observati din ce a crescut: din ispăsire solidificată.

 

Intīia lacrimă a lui Adam a urnit istoria. Picurul acela sărat, transparent si infinit concret este primul moment istoric, iar vidul lăsat īn inima sinistrului nostru strămos, īntīiul ideal.

Incetul cu īncetul, oamenii, pierzīndu‑si darul plīnsului, au īnlocuit prin idei lacrimile. Cultura īnsăsi nu e decīt imposibilitatea de a plīnge.

 

Există o oboseală substantială, īn care se adună toate oboselile zilnice si care ne depun fără ocol īn mijlocul Absolutului. Umbli printre oameni, īmparti zīmbete sau cauti din obisnuintă adevăruri, si īn sinea ta te rezemi pe temeiurile firii. N‑ai īncotro: esti īmpins spre ele. Zaci — cu voie sau fără de voie — īn straturile ultime ale existentei. — Viata īti pare atunci — atunci dramatic al fiecărei clipe — un vis pe care‑l depeni din privelistea Absolutului, o nălucire a īnstrăinării tale de toate. Cum luneci asa, pe panta rosturilor nemărginite, si prin vagi instincte trebuie să te mai tii de lume, contradictia soartei tale e mai dureroasă ca năpădirea primăverii īntr‑un cimitir de tară.

Omul e un naufragiat al Absolutului. Nu se poate īnălta īn acesta. Doar să se īnece. Si nimic nu‑l īneacă mai adīnc īn el decīt marile oboseli, acele oboseli care deschid spatiul īntr‑un căscat al infinitului si‑al plictiselii.

Noi n‑avem dreptul, ca fiinte, să privim dincolo de mărginirea noastră. Am devenit oameni si‑am iesit din raiul fiintei. Eram Absolut. Acum stim că sīntem īn el. Si astfel, nu mai sīntem nici el si nici noi. Cunoasterea a ridicat un zid de neīntrecut īntre om si fericire. — Suferinta nu e decīt constiinta Absolutului.

 

Ideile trebuie să fie vaste si ondulate ca melodia noptilor albe.

 

Ceea ce este mai vag, adică Dumnezeu. Doar ideea de El e mai vagă decīt el īnsusi.

...Si acest Vag de totdeauna e chinul cel mai sfīsietor al omului. Moartea nu introduce precizie īn el, ci numai īn individ. Căci murind, nu cunoastem mai de‑aproape pe Dumnezeu, deoarece ne stingem cu toate lipsurile făpturii noastre si aflăm astfel ce nu sīntem sau ceea ce am fi putut să fim. Si cu aceasta, moartea ne‑a descărcat pentru ultima oară de sarcina cunoasterii.

 

Acea teamă de plictiseală ce nu poate fi asemuită cu nimic... Un rău ciudat īncălzeste sīngele si prevesteste golul surd ce te macină apoi, īn ceasuri fără nume. Se apropie Urītul, fiere a timpului turnată īn vine. Si teama ce te īnvăluie cere fuga. Asa īncepi să nu mai ai pace īn nici un loc.

Neajunsurile acestei lumi trebuie trăite pīnă la teologie si diabolism. In nici un fel să nu rămīnem la stadiul sentimentelor. Totul trebuie raportat la Dumnezeu si la diavol īn acelasi timp.

 

Bach si Wagner, aparent fundamental deosebiti, sīnt muzicienii care se aseamănă īn fond mai mult. Nu ca arhitectură muzicală, ci ca substrat de sensibilitate. Există doi creatori īn istoria muzicii care să fi exprimat mai amplu si mai cuprinzător starea indefinibilă a langoarei? Că la īntīiul ea‑i divină si la al doilea erotică, sau că unul īti condensează tīnjirea sufletului īntr‑o constructie sonoră de o absolută rigoare, iar altul īsi tărăgăneste sufletul īntr‑o muzică formal tărăgănat㠗 aceasta nu dovedeste nimic īmpotriva unei comunităti adīnci de sensibilitate. Cu Bach, nu mai esti īn lume din cauza lui Dumnezeu, cu Wagner, din a iubirii. Important este că amīndoi sīnt decadenti, că amīndoi destramă viata īntr‑un fel de elan negativ, amīndoi ne īmbie să murim īn afară de noi. Si amīndoi nu pot fi īntelesi decīt īn oboseală, īn neanturi vitale, īn deliciile pieirii. Nici unul, nici altul nu pot servi ca antidot ispitei de a nu fi.

 

In orice fel sexualitatea este misterioasă, dar īn special cīnd nu mai apartii lumii. Atunci, revii la revelatiile ei cu o nespusă mirare si esti silit să te īntrebi dacă īntr‑adevăr nu mai apartii lumii, de dată ce un exercitiu atīt de străvechi te subjugă si te cucereste.

Se prea poate īnsă ca rostul gīndirii pornite pe cărări proprii să nu fie altul decīt īncordarea īn contradictii si adīncirea īn irezolvabile. Nicăieri mai mult ca‑n lepădarea de lume nu le putem atinge mai usor. Infinit reversibilul extaz, străpungīnd īnăltimile detasării, creează o dezorientare care este sursă de probleme, de nelinisti si de īntrebări. Intr‑un spirit urgisit de excesul de gīnduri, dezmierdările si horcăiala consecutivă īmpreună planuri divergente si lumi ireconciliabile. Se īmpacă īn rosturi orizontale cele două fete ale universului, dusmănia duhului si a cărnii. Se īmpacă pentru un moment. — După aceea, īncep din nou, cu o tărie mai crīncenă si mai nemiloasă. Important este că te poti īncă mira. Si nici un prilej de acesta nu trebuie scăpat. Ceilalti oameni se supun mirărilor cărnii; ei nu cunosc pe acele izvorīte la intersectia duhului cu carnea si nici tulburarea, plină de voluptate si de chin, a complicitătii lor.

 

Neurastenia: moment slav al sufletului.

 

De n‑am fi avut suflet, ni l‑ar fi creat muzica.

 

Tot ce nu‑i natură e boală. Devenirea istorică exprimă trepte ale īmbolnăvirii naturii. Aceste trepte nu sīnt lipsuri, ci crize de īnăltimi. Căci „sănătatea“ poate reprezenta un concept pozitiv numai pīnă la aparitia spiritului.

Lumea s‑a urnit din linistea initială prin exasperarea identitătii. Nu putem sti ce a „atins“ echilibrul originar, dar este clar că o plictiseală a identitătii de sine īnsusi, o īmbolnăvire a infinitului static a pus lumea īn miscare. — Boala e un agent al devenirii. Iată rostul ei metafizic.

...Si de aceea, īn orice plictiseală răzbat reflexe ale urītului initial, ca si cum īn peisajul saturnian al sufletului s‑ar īntinde oaze de pustiu din vremea cīnd lucrurile, īncremenite īn ele īnsele, asteptau să fie.

 

Este atīta ratiune si mediocritate īn institutia căsătoriei, că ea pare a fi fost născocită de fortele ostile nebuniei.

N‑as vrea să‑mi pierd mintea. Dar este atīta vulgaritate īn a o păstra! Să veghezi inutil neīntelesul lumii si al lui Dumnezeu si să extragi stiintă din chin! Sīnt beat de ură si de mine.

 

Mīhnirea e un dar, ca betia, credinta, existenta si ca tot ce e mare, dureros si irezistibil. Darul mīhnirii...

-Sfārsit-

                   INAPOI LA

PAGINA ROMĀNIEI NATIONALISTE