Emil CIORAN, AMURGUL GĪNDURILOR
Humanitas,
1994
EMIL CIORAN s‑a născut
īn 8 Aprilie 1911 la Răsinari (
SCRIERI: Pe culmile
disperării (Bucuresti, 1934; 1990; 1993); Cartea amăgirilor
(Bucuresti, 1936; 1991); Schimbarea la fată a Romāniei (Bucuresti, 1936;
1941; editii revăzute 1990, 1993); Lacrimi si sfinti (Bucuresti, 1937;
1991); Amurgul gīndurilor (Sibiu, 1940; Bucuresti, 1991); Indreptar pătimas
(Bucuresti, 1991); Précis de décomposition (Paris, 1949) Tratat de
descompunere (Bucuresti, 1992); Syllogismes de lamertume (Paris, 1952)
Silogismele amărăciunii (Bucuresti, 1992); La Tentation dexister
(Paris, 1956) Ispita de a exista (Bucuresti, 1992); Histoire et utopie
(Paris, 1960) Istorie si utopie (Bucuresti, 1992); La chute dans le temps
(Paris, 1964) Căderea īn timp (Bucuresti, 1994); Le Mauvais Démiurge
(Paris, 1969); De linconvénient dźtre né (Paris, 1973); Ecartčlement (Paris,
1979); Exercices dadmiration (Paris, 1986) Exercitii de admiratie
(Bucuresti, 1993); Aveux et anathčmes (Paris, 1987) Marturisiri si anateme
(Bucuresti, 1994).
HUMANITAS
...
hrăniti‑l cu pīinea si
cu
apa īntristării.
Cronici
2,18
Poti spune usor că universul n‑are
nici un rost. Nimeni nu se va supăra. Dar afirmă acelasi lucru
despre un individ oarecare; el va protesta si va lua chiar măsuri spre a
te sanctiona.
Asa sīntem cu
totii: ne scoatem din cauză cīnd e vorba de un principiu general si nu ne
e rusine să ne izolăm īntr‑o exceptie. Dacă universul n‑are
nici un rost, scăpat‑am careva din blestemul acestei osīnde?
Tot secretul
vietii se reduce la atīt: ea n‑are nici un rost; fiecare din noi găseste
īnsă unul.
Singurătatea
nu te‑nvată că esti singur, ci singurul.
Dumnezeu are
tot interesul să‑si vegheze adevărurile. Uneori, o simplă
smucitură din umeri i le dărīmă pe toate, căci gīndurile i
le‑au surpat de mult. Dacă un vierme e capabil de neliniste
metafizică, si el īi tulbură somnul.
Gīndul la
Dumnezeu este un obstacol sinuciderii, dar nu mortii. El nu īmblīnzeste deloc
īntunericul de care se va fi speriat Dumnezeu pe vremea cīnd īsi căuta
pulsul prin teroarea nimicului....
Se spune că
Diogene s‑ar fi ocupat cu falsificarea de bani. Orice om care nu
crede īn adevărul absolut are drept să falsifice totul.
Diogene, dacă
se năstea după Cristos, ar fi fost un sfīnt. Admiratia pentru
cinici si două mii de ani de crestinism la ce ne poate duce? Un Diogene
duios
Platon a numit
pe Diogene un Socrate nebun. Greu mai poate fi salvat Socrate...
Dacă ar
prinde glas agitatia surdă din mine, fiecare gest ar fi o īngenunchere la
un zid al plīngerii. Port un doliu din nastere doliul acestei lumi.
Tot ce nu‑i
uitare ne uzează substanta; remuscarea este la antipodul uitării. De
aceea se ridică ea amenintătoare ca un monstru străvechi ce te răpune
din privire sau īti umple clipele cu senzatii de plumb topit īn sīnge.
Oamenii simpli
simt remuscări īn urma unui act oarecare; ei stiu de ce le au, fiindcă
motivele le sīnt sub ochi. Īn zadar le‑am vorbi de accese, ei n‑ar
putea īntelege tăria unui chin inutil.
Remuscarea
metafizică este o tulburare fără cauză, o neliniste etică
pe marginea vietii. N‑ai nici o vină pe care s‑o regreti, si
totusi simti remuscări. Nu‑ti aduci aminte de nimic, dar te năpădeste
un infinit dureros al trecutului. N‑ai făcut nici o faptă rea, dar
te simti responsabil de răul universului. Senzatii de Satană īn delir
de scrupul. Principiul Răului īn mrejele problemelor etice si‑n
teroarea imediată a solutiilor.
Cu cīt esti
mai putin indiferent īn fata răului, cu atīt esti mai aproape de remuscarea
esentială. Aceasta‑i uneori tulbure si echivocă: atunci porti
povara absentei Binelui.
Violetul e
culoarea remuscării. (Ceea ce e straniu īn el pleacă din lupta dintre
frivolitate si melancolie, cu triumful ultimei.)
Remuscarea
este forma etică a regretului. (Părerile de rău devin probleme,
iar nu tristeti.) Un regret ridicat la rangul de suferintă.
Ea nu rezolvă
nimic, dar īncepe totul. Aparitia moralei este identică īntīiului freamăt
de remuscare.
Un dinamism
dureros face din ea o risipă somptuoasă si zadarnică a
sufletului. Numai marea si fumul de tigară ne dau
imaginea ei.
Păcatul
este expresia religioasă a remuscării, precum regretul expresia ei
poetică. Primul este o limită superioară; ultimul, una inferioară.
Te căiesti
de ceva ce s‑a īntīmplat sub tine... Erai liber să dispui alt curs
lucrurilor, dar atractia răului sau a vulgaritătii a īnvins reflectia
etică. Ambiguitatea pleacă din amestecul de teologie si vulgaritate
din orice remuscare.
In nimic nu
simti mai dureros ireversibilitatea timpului ca īn ea. Ireparabilul nu‑i
decīt interpretarea morală a acestei ireversibilităti.
Răul ne
dezvăluie substanta demonică a timpului; binele, potentialul de
vesnicie al devenirii. Răul este abandonare; binele, un calcul inspirat.
Nimeni nu stie diferentia rational unul de celălalt. Dar simtim cu totii căldura
dureroasă a răului si răceala extatică a binelui.
Dualismul lor
transpune īn lumea valorilor un altul mai adīnc: nevinovătie si
cunoastere.
Ceea ce
deosebeste remuscarea de deznădejde, de ură sau de groază este o
īnduiosare, un patetic al incurabilului.
Sīnt atīti
oameni pe care īi separă de moarte doar nostalgia ei! In aceasta, moartea
īsi creează din viată o oglindă pentru a se putea admira. Poezia
nu‑i decīt instrumentul unui funebru narcisism.
Atīt
animalele, cīt si plantele sīnt triste, dar ele n‑au descoperit tristetea
ca un procedeu de cunoastere. Numai īn măsura īn care omul īl foloseste
īncetează a fi natură. Privind īn jurul nostru, cine nu observă
c‑am acordat prietenia la plante, animale si la cīte minerale! dar
nici unui om.
Lumea nu‑i
decīt un Nicăieri universal. De aceea, n‑ai unde să te duci
niciodată...
Toate
momentele acelea cīnd viata tace, ca să‑ti auzi singurătatea...
Īn Paris, ca si īntr‑un cătun īndepărtat, timpul se retrage, se
īnghemuieste īntr‑un colt al constiintei si rămīi cu tine īnsuti, cu
umbrele si luminile tale. Sufletul s‑a izolat si īn zvīrcoliri nedefinite
se ridică la suprafata ta, ca un cadavru pescuit īn adīncimi. Si atunci
īti dai seama că mai există si alt sens al pierderii sufletului decīt
cel biblic.
Toate
gīndurile par gemetele unei rīme călcate de īngeri.
Nu poti
pricepe ce īnseamnă meditatia dacă nu esti obisnuit să asculti
tăcerea. Vocea ei este un īndemn la renuntare. Toate initierile religioase
sīnt cufundări īn adīncimile ei. Din misterul lui Buddha am īnceput să
bănuiesc īn clipa īn care m‑a apucat frica de tăcere. Mutenia
cosmică īti spune atītea lucruri, că lasitatea te īmpinge īn bratele
acestei lumi.
Religia‑i
o revelatie atenuată a tăcerii, o īndulcire a lectiei de nihilism ce
ne‑o inspiră soaptele ei, filtrate de teama si prudenta noastră...
Astfel se asază tăcerea la antipodul vietii.
De cīte ori
īmi vine‑n minte cuvīntul: rătăcire, de atītea ori am revelatia
omului. Si tot de atītea ori, parcă au atipit muntii pe fruntea mea...
Suso ne spune,
īn autobiografia sa, că si‑a gravat numele lui Isus, cu un stil
metalic, īn dreptul inimii. Sīngele n‑a curs īn zadar, căci după
o vreme descoperă o lumină īn acele litere, pe care le acoperă
ca să nu le zărească nimeni. Ce mi‑as scrie īn
dreptul inimii? Se prea poate că: nefericire. Si surpriza lui Suso
s‑ar repeta la interval de secole, dacă diavolul ar avea lumină
măcar pentru emblema lui... In felul acesta, inima omenească ar
ajunge reclama luminoasă a Satanei.
Sīnt poieni īn
care īngerii īsi fac vilegiatura. In ele as semăna flori din marginea
deserturilor, ca să mă odihnesc īn umbra propriului simbol.
Trebuie să
ai spiritul unui sceptic grec si o inimă de Iov ca să īncerci
sentimentele īn ele īnsele: un păcat fără vină, o tristete
fără motiv, o remuscare fără cauză, o ură fără
obiect...
Sentimente
pure care īsi au echivalentul īn a filozofa fără probleme.
Nici viata si nici gīndirea nu mai au īn felul acesta vreo legătură
cu timpul, iar existenta se defineste ca o suspendare. Tot ce se petrece īn
tine nu se mai poate raporta la nimic, fiindcă nu se īndreaptă nicăieri,
ci se epuizează īn finalitatea internă a actului. Devii cu atīt mai
esential, cu cīt răpesti istoriei tale caracterul de temporalitate.
Privirile spre cer n‑au dată, iar viata īn ea īnsăsi e mai
putin localizabilă decīt neantul.
In dorul după
absolut există puritatea unui vag, care trebuie să ne lecuiască
de infectiile temporale si să ne servească de prototip al neīncetatei
suspendări. Căci aceasta nu‑i, īn fond, decīt deparazitarea
constiintei de timp.
De cīte ori mă
gīndesc la om, mila īmi īneacă gīndurile. Si astfel nu‑i pot da de
urmă īn nici un chip. O frīntură īn natură te obligă la
meditatii frīnte.
Pasiunea pentru
sfintenie īnlocuieste alcoolul īn aceeasi măsură ca muzica. Tot asa,
erotica si poezia. Forme diferite ale uitării, perfect substituibile.
Betivii, sfintii, īndrăgostitii si poetii se află initial la aceeasi
distantă de cer sau, mai bine zis, de pămīnt. Numai căile diferă,
desi toti sīnt pe cale să nu mai fie oameni. Asa se explică de
ce o voluptate a imanentei īi condamnă īn mod egal.
Timiditatea
este un dispret instinctiv al vietii; cinismul, unul rational. Induiosarea? Un
amurg delicat al luciditătii, o degradare a spiritului la rangul inimii.
In orice
timiditate se află o nuantă religioasă. Teama că nu sīntem
ai nimănui, că Dumnezeu este un nimeni, iar lumea opera lui...
Neīncrederea metafizică ne creează o neprielnicie īn fire si o jenă
īn societate. Lipsa de īndrăzneală īntre oameni decantarea
fortei īn dispret pleacă dintr‑o vitalitate nesigură,
agravată de bănuieli la ce e mai esential īn lume. Un instinct sigur
si o credintă hotărītă īti dau dreptul să fii obraznic; te
silesc chiar. Timiditatea‑i modul de a‑ti īnvălui un
regret. Căci orice īndrăzneală nu e decīt forma pe care o ia
lipsa de regrete.
De cīte ori nu
mai ai iluzii, este ca si cum ai fi servit de oglindă toaletei intime a
vietii. Mister mai īnduiosător ca īn dragostea de viată nu
există; ea singură calcă peste toate evidentele. Trebuie să
nu mai apartii deloc lumii ca viata să‑ti pară un absolut. O
perspectivă din cer asa o proiectează.
Unde apare
paradoxul moare sistemul si triumfă viata. Prin el īsi salvează
onoarea ratiunea īn fata irationalului. Ce e tulbure īn viată nu poate fi
exprimat decīt īn blestem sau imn. Cine nu le poate mīnui mai are la īndemīnă
o singură scăpare: paradoxul surīs formal al irationalului.
Ce‑i el
din perspectiva logicii dacă nu un joc iresponsabil, iar din a bunului‑simt
o imoralitate teoretică? Dar nu ard īn el toate irezolvabilele,
nonsensurile si conflictele ce frămīntă subteran viata? De cīte ori
umbrele ei nelinistite se mărturisesc ratiunii, aceasta le īmbracă
soaptele īn eleganta paradoxului, spre a le masca originea. Insusi cel de
salon, este el altceva decīt expresia cea mai profundă pe care o poate
afecta superficialitatea?
Paradoxul nu‑i
o solutie; căci nu rezolvă nimic. Poate fi folosit doar ca īmpodobire
a ireparabilului. A voi să īndrepti ceva cu el este cel mai mare paradox.
Fără dezabuzarea ratiunii nu mi‑l pot īnchipui. Lipsa ei de
patos o obligă să tragă cu urechea la murmurul vietii si să‑si
desfiinteze autonomia īn tălmăcirea acesteia. In paradox, ratiunea se
anulează pe ea īnsăsi; si‑a deschis granitele si nu mai poate
opri năvala erorilor palpitante, a erorilor care zvīcnesc.
Teologii sīnt
paraziti ai paradoxului. Fără īntrebuintarea lui inconstientă,
ei trebuiau să depună de mult armele. Scepticismul religios nu e
decīt practica lui constientă.
Tot ce nu
īncape īn ratiune este motiv de īndoială; dar īn ea nu este nimic. De aici
avīntul rodnic al gīndirii paradoxale, care a introdus continut īn forme si a
dat curs oficial absurditătii.
Paradoxul
īmprumută vietii farmecul unei absurdităti expresive. Īi īntoarce
ceea ce ea i‑a atribuit dintru īnceput.
Dac‑as
fi Moise, as scoate cu toiagul regrete din stīnci. Oricum este si acesta
un mod de‑a stinge setea muritorilor...
Ceea ce‑i
religios nu‑i chestiune de continut, ci de intensitate. Dumnezeu se
determină ca un moment al frigurilor noastre, asa īncīt lumea īn care
vietuim devine un obiectiv atīt de rar al sensibilitătii religioase prin
faptul că n‑o putem gīndi decīt īn clipele neutre. Fără călduri
nu depăsim cīmpul perceptiei, adică nu vedem nimic. Ochii servesc pe
Dumnezeu numai cīnd nu disting obiectele; absolutul se teme de individualizare.
Intensificarea
nu importă cărei senzatii este semn de religiozitate. Un dezgust
maxim ne dezvăluie Răul (calea negativă spre Dumnezeu). Viciul e
mai aproape de absolut decīt un instinct nefalsificat, deoarece participarea la
divin este posibilă īn măsura īn care nu mai sīntem natură.
Un om lucid
īsi măsoară căldurile la fiece pas, spectator al pasiunii
proprii, vesnic pe urmele lui, abandonīndu‑se echivoc născocirilor
tristetii sale. In luciditate, cunoasterea este un omagiu fiziologiei.
Cu cīt stim
mai mult despre noi, cu atīt īndeplinim cerintele unei igiene, care consistă
īn realizarea transparentei organice. De atīta puritate, vedem prin noi. Ajungi
astfel să asisti la tine īnsuti.
Sursa isteriei
sfinte īn mīnăstiri nu poate fi decīt ascultarea tăcerii,
contemplarea spectacolului de liniste al singurătătii. Dar
palpitatia lăuntrică a Timpului, pierderea constiintei īn ondulatia
valurilor temporale? Sursa isteriei laice...
Timpul este un
surogat metafizic al mării. Nu te gīndesti la el decīt spre a īnvinge
nostalgia ei.
Dacă se
admite īn univers un infinitezimal real, totul este real; dacă nu
există ceva, nu există nimic. A face concesii multiplicitătii si
a reduce totul la o ierarhie de aparente īnseamnă a nu avea curajul
negatiei. Distanta teoretică de viată si slăbiciunea sentimentală
pentru ea ne duc la solutia sovăitoare a treptelor irealitătii, la un
pro‑contra firii.
Situatia
paradoxală exprimă o indeterminatie esentială a fiintei.
Lucrurile nu s‑au asezat. Atīt ca situatie reală, cīt si ca formă
teoretică paradoxul izvorăste din conditia nedesăvīrsirii.
Unul singur, si ar arunca raiul īn aer.
Contingenta
oazele de arbitrar īn desertul Necesitătii nu e sesizabilă de
formele ratiunii decīt prin interventia de mobilitate pe care‑o introduce
neastīmpărul paradoxului. Ce‑i el dacă nu o iruptie demoniacă
īn ratiune, o transfuzie de sīnge īn Logică si o suferintă a
formelor?
Semnul hotărītor
că misticii n‑au rezolvat nimic, dar au īnteles totul? Avalansa de
paradoxe īn preajma lui Dumnezeu, spre a se usura de teama neīntelesului.
Mistica este suprema expresie a gīndirii paradoxale. Īnsisi sfintii au folosit
acest instrument al indeterminatiei spre a preciza indescifrabilul divin.
Senzatii
eterice ale Timpului īn care vidul īsi surīde lui īnsusi...
Melancolia
nimb vaporos al Temporalitătii.
Existenta
demoniacă ridică fiece clipă la demnitatea de eveniment. Actiunea
moarte a spiritului emană dintr‑un principiu satanic, īncīt
luptăm īn măsura īn care avem ceva de ispăsit. Mai mult decīt
orice, activitatea politică e o ispăsire inconstientă.
Sensibilitatea
fată de timp pleacă din incapacitatea de a trăi īn prezent. Īti
dai seama īn fiece clipă de miscarea nemiloasă a vremii, care se
substituie dinamismului imediat al vietii. Nu mai trăiesti īn timp, ci cu
el, paralel lui.
Fiind una cu
viata, esti timp. Trăindu‑l, mori īmpreună cu el, fără
īndoieli si fără chin. Sănătatea perfectă se realizează
īn asimilarea temporală, pe cīnd starea de boală este o disociere
echivalentă. Cu cīt percepi mai bine timpul, cu atīt esti mai īnaintat
īntr‑o dizarmonie organică.
In mod firesc,
trecutul se pierde īn actualitatea prezentului, se īnsumează si se topeste
īn el. Regretul expresie a acuitătii temporale, a dezintegrării
din prezent izolează trecutul ca actualitate, īl vitalizează
printr‑o adevărată optică regresivă. Căci īn
regret trecutul păstrează o virtute de posibil. Un ireparabil
convertit īn virtualitate.
Cīnd stii
neīncetat ce agent de distrugere e timpul, sentimentele care se īnjghebează
īn jurul acestei constiinte īncearcă să‑l salveze pe toate
laturile. Profetia este actualitatea viitorului, precum regretul a trecutului.
Neputīnd fi īn prezent, transformăm trecutul si viitorul īn prezente,
īncīt nulitatea actuală a timpului ne usurează accesul infinitătii
lui.
A fi bolnav
īnseamnă a trăi īntr‑un prezent constient, īntr‑un
prezent sie īnsusi trans‑lucid, căci teama de trecut si de viitor,
de ce s‑a īntīmplat si de ce se va īntīmpla, dilată clipa pe măsura
imensitătii temporale.
Un bolnav care‑ar
putea trăi naiv n‑ar fi propriu‑zis bolnav, căci poti fi
atins de cancer, dacă n‑ai teroarea deznodămīntului (acest viitor
care fuge īnspre noi, nu spre care alergăm), esti sănătos. Nu
există boli, ci numai constiinta lor īnsotită totdeauna de
hipertrofia simtului temporal.
Uneori nu ni
se īntīmplă să pipăim timpul, să‑l pierdem printre
degete, īn excese de intensitate care‑l proiectează īn conture
materiale? Sau alteori să‑l simtim ca o adiere subtilă prin
firele de păr? Să fi obosit? Caută el vreun culcus? Sīnt inimi
mai ostenite ca el si care totusi nu i‑ar refuza azilul...
Răul, părăsind
indiferenta originară, si‑a luat Timpul ca pseudonim.
Oamenii au
construit paradisul filtrīnd eternitatea, din esentă de vesnicie.
Acelasi procedeu aplicat ordinii temporale ne face inteligibilă suferinta.
Căci, īntr‑adevăr, ce este ea dacă nu esentă de
timp?
După
miezul noptii, gīndesti ca si cum n‑ai mai fi īn viată sau īn
cel mai bun caz ca si cum n‑ai mai fi tu. Devii o simplă
unealtă a tăcerii, a vesniciei sau a vidului. Te crezi trist si nu
stii că acestea respiră prin tine. Esti victima unui complot al
fortelor obscure, căci dintr‑un individ nu se poate naste o tristete
care să nu īncapă īn el. Tot ce ne īntrece īsi are sursa īn afară
de noi. Atīt plăcerea, cīt si suferinta. Misticii au raportat revărsarea
de delicii a extazului la Dumnezeu, pentru că nu puteau admite că mărginirea
individuală este capabilă de atīta plinătate. Asa se īntīmplă
cu tristetea si cu toate. Esti singur, dar cu toată singurătatea.
Cīnd totul se
mineralizează, nostalgia īnsăsi devine geometrie, stīncile par fluide
fată de īmpietrirea vagului sufletesc si nuantele sīnt mai prăpăstioase
decīt muntii. Atunci nu‑ti mai trebuie decīt tremurul si privirea
cīinilor călcati, si‑un ceas hodorogit din alte secole pernă
a unei frunti īnnebunite.
De cīte ori mă
primblu prin ceată, mă dezvăluiesc mai usor mie īnsumi. Soarele
te īnstrăinează, căci descoperindu‑ti lumea, te leagă
īnselăciunilor ei. Dar ceata este culoarea amărăciunii.
Accesele de
milă sīnt precedate de o stare de slăbire generală, īn care
umbli cu teama de a nu cădea īn toate obiectele, de a nu te topi īn ele.
Mila este forma patologică a cunoasterii intuitive. Cu toate acestea, nu
poate fi asezată īn rīndul bolilor, ea fiind un lesin... vertical. Cazi īn
directia propriei singurătăti.
Noptile
albe singurele negre te fac un adevărat scafandru al
Timpului. Cobori, cobori spre lipsa lui de fund... Scufundarea muzicală si
nedefinită spre rădăcinile temporalitătii rămīne o
voluptate neīmplinită, fiindcă nu putem atinge marginile timpului
decīt sărind din el. Saltul acesta ni‑l face īnsă exterior; īi
percepem marginile, dar nu īn experienta lui. Suspendarea īl transformă īn
irealitate si‑i răpeste sugestia de infinit decor al noptilor
albe.
Somnul n‑are
alt rost decīt uitarea timpului, a principiului demonic ce veghează īn el.
In biserici mă
gīndesc adesea ce lucru mare ar fi religia dacă n‑ar fi
credinciosii, ci numai nelinistea religioasă a lui Dumnezeu, de care ne
vorbeste orga.
Mediocritatea
filozofiei se explică prin faptul că nu se poate cugeta decīt la o
temperatură scăzută. Cīnd esti stăpīn pe febră,
orīnduiesti gīndurile ca păpusile; tragi ideile de ată si publicul nu
se refuză iluziei. Dar cīnd orice privire spre tine īnsuti e un incendiu
sau un naufragiu, cīnd peisajul lăuntric e o devastare somptuoasă de
flăcări evoluīnd la orizontul mărilor atunci dai drumul
gīndurilor, coloane turmentate de epilepsia focului interior.
Dacă as
sti c‑am fost trist o singură dată din cauza oamenilor, de
rusine as depune armele. Ei pot fi uneori iubiti sau urīti si totdeauna compătimiti,
dar atentia unei īntristări e o concesie degradantă. Clipele de
generozitate divină, īn care i‑am īmbrătisa pe toti, sīnt
inspiratii rare, adevărate gratii.
Iubirea de
oameni este boală tonică si īn acelasi timp ciudată, fiindcă
nu‑i sprijinită de nici un element din realitate. Un psiholog
iubitor de oameni n‑a existat pīnă acum si desigur nu va exista
niciodată. Cunoasterea nu merge īn sensul umanitătii. Sīnt īnsă
pauze ale luciditătii, recreatii ale cunoasterii, crize ale ochiului
necrutător, care īl pun īn situatia stranie a iubirii. Atunci ar dori să
se īntindă īn mijlocul străzii, să sărute tălpile
muritorilor, să dezlege curelele īncăltămintei negustorilor ca
si cersetorilor, să se tīrīie prin toate rănile si īnsīngerările,
să atīrne de privirea criminalului aripi de porumb să fie
ultimul om din dragoste!
Cunoasterea de
oameni si dezgustul fac din psiholog, de bine, de rău, o victimă a
propriilor lui cadavre. Căci pentru el orice iubire este o ispăsire.
Oamenii pe care i‑a anulat cunoasterea mor īn tine; victimele dispretului
tău putrezesc īn inima ta. Si īntreg acest cimitir care prinde viată
īn delirul de dragoste, īn spasmele ispăsirii tale!
Sublimul este
incomensurabilul ca sugestie de moarte. Marea, renuntarea, muntii si orga
īn moduri diferite si totusi īn acelasi fel sīnt īncoronarea unui
sfīrsit, care desi se consumă īn timp, destructia lui este totusi dincolo
de el. Căci sublimul e o criză temporală a eternitătii.
Ceea ce‑i
sublim īn exemplul lui Isus derivă din rătăcirea prin timp a
vesniciei, din nemăsurata ei degradare. Tot ce e īnsă scop īn
existenta Mīntuitorului atenuează ideea de sublim, care exclude aluziile
etice. Dacă s‑a coborīt de bunăvoie ca să ne salveze,
atunci el ne poate interesa numai īn măsura īn care gustăm estetic un
gest etic. Dimpotrivă, dacă trecerea lui printre noi este numai o
greseală a vesniciei, o ispitire inconstientă de moarte a
perfectiunii, o ispăsire īn timp a absolutului, atunci proportiile enorme
ale acestei inutilităti nu se īnaltă sub semnul sublimului?
Estetica să mai salveze crucea, ca simbol al vesniciei.
Nu există
o plăcere mai mare ca aceea să crezi c‑ai fost filozof
si nu mai esti.
A suferi
īnseamnă a medita o senzatie de durere: a filozofa a medita asupra
acestei meditatii.
Suferinta‑i
ruina unui concept; o avalansă de senzatii, care intimidează orice
formă.
Totul īn
filozofie este de rangul al doilea, al treilea... Nimic direct. Un sistem se
construieste din derivări, el īnsusi fiind derivatul prin excelentă.
Iar filozoful nu‑i mai mult de un geniu indirect.
Nu putem fi
atīt de generosi cu noi īnsine, īncīt să nu ne zgīrcim īn libertatea ce ne‑o
acordăm. De nu ne‑am pune piedică, de cīte ori fiece clipă
n‑ar fi altceva decīt o supravietuire! Nu se īntīmplă de multe ori să
rămīnem noi īnsine doar prin ideea limitelor noastre? O biată
amintire a unei individualizări trecute, o zdreantă a propriei
individuatii... Ca si cum am fi un obiect ce‑si caută un nume īntr‑o
natură fără identitate. Omul e făcut ca toate
vietătile pe măsura unor anumite senzatii. Or, se īntīmplă
ca ele să nu‑si mai facă loc una alteia, īn succesiunea normală,
ci să năpădească toate īntr‑o furie elementară,
roind īn jurul unei epave din plenitudine care e eul. Unde să
mai fie loc atunci pentru pata de vid care e constiinta?
Este atīta
crimă si poezie īn Shakespeare, că dramele lui par concepute de un
trandafir īn dementă.
Oricītă
amărăciune ar fi īn noi, ea nu‑i atīt de mare īncīt să ne
poată dispensa de amărăciunile altora. Iată de ce lectura
moralistilor francezi este balsamică īn orele tīrzii. Ei au stiut
totdeauna ce īnseamnă a fi singur īntre oameni; rar de tot ce e singurătatea
īn lume. Pīnă si Pascal n‑a putut īnvinge conditia lui de om retras
din societate. O suferintă ceva mai redusă, si‑am fi
īnregistrat doar o mare inteligentă. Intre francezi si Dumnezeu s‑a
interpus totdeauna salonul.
Două
lucruri m‑au umplut neīncetat de o isterie metafizică: un ceas care
stă si un ceas care umblă.
Cu cīt oamenii
te interesează mai putin, cu atīt devii mai timid īn fata lor, iar cīnd
ajungi să‑i dispretuiesti, īncepi să te bīlbīi. Natura
nu‑ti iartă nici un pas peste inconstienta ei si‑ti urmăreste
toate cărările orgoliului, īmpīnzindu‑le de regrete. Cum s‑ar
explica altcum că oricărui triumf peste conditia de om i se asociază
o părere de rău corespunzătoare?
Timiditatea
īmprumută fiintei umane ceva din discretia intimă a plantelor, iar
unui spirit agitat de el īnsusi o melancolie resemnată care pare a fi aceea
a lumii vegetale. Sīnt gelos pe un crin numai cīnd nu‑s timid.
Dacă
suferinta n‑ar fi un instrument de cunoastere, sinuciderea ar fi
obligatorie. Si viata īnsăsi cu inutilitătile ei sfīsietoare,
cu bestialitatea ei obscură, care ne tīrīie īn erori pentru a ne spīnzura
din cīnd īn cīnd de cīte un adevăr, cine ar putea‑o suporta, de n‑ar
fi un spectacol de cunoastere unic? Trăind primejdiile spiritului, ne
mīngīiem prin intensităti de lipsa unui adevăr final.
Orice eroare
este un fost adevăr. Nu există īnsă una initială, deoarece
īntre adevăr si eroare distanta e marcată doar de pulsatie, de
animatia lăuntrică, de ritmul secret. Astfel, eroarea‑i un adevăr
care nu mai are suflet, un adevăr uzat si care asteaptă să fie
vitalizat.
Adevărurile
mor psihologic, nu formal; ele īsi mentin valabilitatea, continuīnd nonviata
formelor, desi pot să nu mai fie valabile pentru nimeni.
Tot ce‑i
viată īn ele se petrece īn timp; eternitatea formală le asază
īntr‑un vid categorial.
Pentru un om,
cam cīt tine un adevăr? Nu mai mult ca o pereche de ghete. Doar
cersetorii nu le schimbă niciodată. Intru cīt esti īnsă īn rīnd
cu viata, trebuie să te primenesti īncontinuu, căci plinătatea
unei existente se măsoară după suma de erori īnmagazinate, după
cantitatea de ex‑adevăruri.
Nimic din ceea
ce stim nu rămīne neispăsit. Orice paradox, curaj de gīnd sau
indiscretie a spiritului le plătim scump mai curīnd sau mai tīrziu. Este
de un farmec straniu această pedeapsă care urmează oricărui
progres al cunoasterii. Ai sfīsiat un văl ce acoperea inconstienta
naturii? Īl vei ispăsi īntr‑o tristete a cărei sursă n‑o
vei bănui. Si‑a scăpat un gīnd plin de răsturnări si
amenintător? Sīnt nopti ce nu pot fi umplute decīt de evolutiile căintei.
Ai pus prea multe īntrebări lui Dumnezeu? Atunci, de ce te miră
povara răspunsurilor ce nu le‑ai primit?!
Indirect, prin
consecinte, cunoasterea‑i un act religios.
Ispăsim
cu voluptate spiritul si cu toată abandonarea īn inevitabil. Cum
dezintoxicarea de cunoastere este imposibilă, deoarece o cere organismul,
incapabil de‑a se obisnui cu doze mici, să facem si din actul
reflex o reflexie. In felul acesta, setea infinită a spiritului īsi află
o ispăsire echivalentă.
Cultul
frumusetii seamănă unei lasităti delicate, unei dezertări
subtile. N‑o iubesti oare fiindcă te scuteste de‑a trăi?
Sub impresia unei sonate sau unui peisaj, ne dispensăm de viată cu un
zīmbet de bucurie dureroasă si de superioritate visătoare. Din
centrul frumusetii, totul este īn urma noastră si nu putem privi spre viată
decīt īntorcīndu‑ne. Orice emotie dezinteresată, neasociată
imediatului existentei, īncetineste mersul inimii. Intr‑adevăr,
organul timpului, care‑i inima, ce‑ar mai putea marca īn amintirea
vesniciei care e frumusetea?!
Ceea ce nu
apartine timpului ne retine respiratia. Umbrele eternitătii, ce se apleacă
de cīte ori singurătatea este inspirată de un spectacol de frumusete,
ne taie suflarea. Ca si cum am pīngări nemărmurirea prin aburii
respiratiei noastre!
Cīnd toate
lucrurile ce le‑as atinge ar deveni triste, cīnd o privire furisată
spre cer i‑ar īmprumuta culoarea mīhnirilor, cīnd n‑ar exista ochi
uscati īn preajma mea si as evolua pe bulevarde ca prin mărăcini, că
urmele pasilor mei le‑ar sorbi soarele spre a se īmbăta de durere,
atunci as avea dreptul si mīndria să afirm viata. Orice aprobare ar avea
de partea ei mărturia infinitului de suferintă si orice bucurie
sprijinul amărăciunilor. E urīt si vulgar a scoate o afirmatie īntăritoare
din ce nu e plenitudine de rău, durere si mīhnire. Optimismul este un
aspect degradant al spiritului, fiindcă nu pleacă din febră, din
īnăltimi si ameteli. Tot asa o pasiune ce nu‑si extrage tăria
din umbrele vietii. In scuipat, īn gunoi, īn tina anonimă a ulitelor zace
un izvor mai curat si nesfīrsit mai rodnic decīt īn īmpărtăsirea
blīndă si ratională din viată. Avem destule vine prin care să
urce adevărurile, destule vine īn care plouă, ninge, bate vīntul,
apun si răsar sori. Si‑n sīngele nostru nu cad stele spre a‑si
recăpăta sclipirea?
Nu‑i loc
sub soare ca să mă retină si nici umbră să mă adăpostească,
fiindcă spatiul devine vaporos īn avīntul rătăcitor si‑n
fuga nesătioasă. Ca să rămīi undeva, ca să‑ti ai
locul tău īn lume, trebuie să fi īmplinit miracolul de a te fi
aflat īn vreun punct al spatiului, negīrbovit de amărăciuni. Cīnd te
găsesti īntr‑un loc, nu faci decīt să te gīndesti la altul,
īncīt nostalgia se conturează organic īntr‑o functie vegetativă.
Dorinta de altceva, din simbol spiritual, devine natură.
Expresie a
aviditătii de spatiu, nostalgia sfīrseste prin a‑l anula. Cine suferă
numai de pasiunea Absolutului n‑are nevoie de această lunecare
orizontală pe īntinderi. Existenta stationară a călugărilor
īsi are sursa īn canalizarea verticală, spre cer, a acestor doruri vagi
după vesnic alte locuri si alte depărtări. O emotie religioasă
n‑asteaptă consolare de la spatiu; mai mult, ea nu‑i intensă
decīt īn măsura īn care īl asimilează unui cadru de căderi.
Cīnd nu‑i
loc īn care să nu fi suferit, ce alt motiv poti invoca īn sprijinul rătăcirii?
Si ce o să te lege de spatiu, cīnd albastrul īntunecat al nostalgiei te
dezleagă de tine īnsuti?
Dacă omul
n‑ar fi stiut introduce un delir voluptuos īn singurătate de
mult s‑ar fi aprins īntunericul.
Descompunerea
cea mai oribilă, īntr‑un cimitir necunoscut, este o icoană palidă
pentru părăsirea īn care te afli cīnd, din aer sau de sub pămīnt,
o voce neasteptată īti dezvăluie cīt esti de singur.
Să n‑ai
cui să spui niciodată nimic! Numai obiecte; nici o fiintă. Si năpăstuirea
singurătătii nu pleacă decīt din sentimentul că esti
īnconjurat de lucruri neīnsufletite, cărora n‑ai ce să le spui.
Nu din
extravagantă si nici din cinism umbla Diogene cu un felinar, īn plină
zi, să caute un om. Stim noi prea bine că din singurătate...
Cīnd nu‑ti
poti aduna gīndurile si te supui, īnfrīnt, argintului lor viu ca aburul
se risipeste lumea si cu ea tu īnsuti, că pari a asculta la marginile unei
mări ce si‑a retras apele lectura propriilor memorii scrise īntr‑o
altă viată... Incotro aleargă mintea, spre ce nicăieri īsi
dizolvă granitele? Se topesc ghetari īn vine? Si‑n ce anotimp al
sīngelui si‑al spiritului te afli?
Mai esti tu
īnsuti? Nu‑ti zvīcnesc tīmplele de teama contrară? Esti altul, esti
altul...
...Cu ochii
pierduti spre celălalt īn melancolia neprihănită a parcurilor.
Despre
orice si‑n primul rīnd despre singurătate esti obligat
a gīndi negativ si pozitiv īn acelasi timp.
Fără
tristete ne‑am da noi seama, īn aceeasi vreme, de trup si de duh?
Fiziologia si cunoasterea se īntīlnesc īn ambiguitatea ei constitutivă,
īncīt nu esti mai prezent tie īnsuti si mai solidar cu tine ca‑n clipele
de tristete. Va fi aceasta ca si constiinta un agent de īnstrăinare
de lume, un factor de exterioritate; cu cīt ne īndepărtează īnsă
de toate, cu atīt coincidem mai mult cu noi. Seriozitatea tristete fără
accent afectiv ne face sensibili numai la un proces rational, căci
neutralitatea ei n‑are adīncimea care asociază capriciile viscerelor
vibratiei spiritului. O fiintă serioasă este un animal ce īndeplineste
conditiile de om; opreste‑i o clipă mecanismul de gīndire; nu va
observa ce usor a redevenit animalul de altădată. Răpeste‑i
īnsă tristetii reflexia; va rămīne destulă imbecilitate sumbră
ca zoologia să nu te accepte.
A lua
lucrurile īn serios īnseamnă a le cīntări fără a participa;
a le lua īn tragic a te angaja īn soarta lor. Intre seriozitate si
tragedie (această tristete ca actiune) este o mai mare deosebire decīt
īntre un functionar si un erou. Filozofii sīnt bieti agenti ai
Absolutului, plătiti din contributiile mīhnirilor noastre. Din a lua lumea
īn serios si‑au făcut o profesie.
Tristetea
īn forma ei elementară este o genialitate a materiei. Inspiratie
primară fără gīnduri. Trupul si‑a īnfrīnt conditia si
tinde la o participare superioară lui, iar īn formele reflexive ale
tristetii procesul este completat de o descindere a spiritului prin vine, ca
pentru a ne arăta cīt de organic ne apartinem.
Răpindu‑ne
firii si redīndu‑ne nouă, tristetea‑i o izolare substantială
a firii noastre, īn deosebire de īmprăstierea ontologică a fericirii.
In accesele
de milă se manifestă o atractie secretă pentru proastele
maniere, pentru murdărie si degradare. Orice monstruozitate este o
perfectiune fată de lipsa bunului‑gust al milei, acest rău cu
aparentele reale ale blīndetii.
In mormanul de
pete si de devieri ale naturii sau īn rafinamentul vicios al mintii, nu veti găsi
o perversiune mai īntunecoasă si mai frămīntată ca mila. Nimic
nu ne abate de la frumusete mai mult decīt accesele ei. Si dac‑ar fi
numai frumusetea! Dar virtutile subterane ale acestui viciu ne īntorc de la
rosturile noastre esentiale si consideră depravare tot ce nu emană
din gustul prăbusirii, din mlastini si din putregai, īntinderi ale milei
si pretexte ale voluptătii ei infernale.
Nici o
patologie n‑a studiat‑o fiindcă este o boală practică,
si stiinta a fost totdeauna īn serviciul primăriilor. Cine‑ar adīnci
tulburările lăuntrice, iadul iubirii perverse de oameni, ar
mai putea īntinde mīna vreunui milostiv?
Rostul
gīnditorului este să īntoarcă viata pe toate părtile, să‑i
proiecteze fetele īn toate nuantele, să revină neīncetat asupra
ascunzisurilor ei, să‑i bată īn jos si‑n sus cărările,
de mii de ori să privească acelasi aspect, să nu descopere noul
decīt īn ce‑a văzut nelămurit, aceleasi teme să le treacă
prin toate membrele, amestecīndu‑si cugetele‑n trup să
zdrentuiască astfel viata gīndind‑o pīnă la capăt.
Nu‑i
revelator pentru ce e nedefinibil īn insuficientele vietii că numai
cioburile unei oglinzi sfărīmate pot să ne redea icoana ei
caracteristică?
După ce
ti‑ai dat seama că oamenii nu‑ti pot oferi nimic si continui
totusi a‑i īntīlni, este ca si cum ai fi lichidat cu orice superstitie,
dar mai crezi īn fantome. Dumnezeu, pentru a obliga pe singuratici la lasitate,
a creat zīmbetul, anemic si aerian la fecioare, concret si imediat la femei
pierdute, īnduiosător la bătrīni si irezistibil la muribunzi. De
altfel, nimic nu dovedeste mai mult că oamenii‑s muritori ca
zīmbetul, expresie a echivocului sfīsietor al vremelniciei. De cīte ori zīmbim,
nu este ca la o ultimă īntīlnire, si nu‑i zīmbetul testamentul
aromat al individului? Lumina tremurătoare a obrazului si a buzelor,
umiditatea solemnă a ochilor transformă viata īntr‑un port, īn
care vapoarele pleacă īn larg fără destinatie, transportīnd nu
oameni, ci despărtiri. Si viata ce‑i, dacă nu locul despărtirilor?
De cīte ori mă
īnduiosează un zīmbet, mă īndepărtez cu o povară de
ireparabil, căci nimic nu descoperă mai īnfiorător ruina care
asteaptă omul ca acest simbol aparent de fericire si care exprimă mai
crud unei inimi desfrunzite freamătul de vremelnicie al vietii, decīt horcăitul
clasic al sfīrsitului. Si de cīte ori īmi zīmbeste cineva, descifrez pe
fruntea luminoasă chemarea sfīsietoare: Apropie‑te, vezi prea bine
că si eu sīnt muritor! Sau cīnd ochii mi s‑au īntunecat de
noaptea mea, glasul zīmbetului īmi flutură pe līngă urechi avide de
implacabil: Priveste‑mă, este pentru ultima oară!
...Si de aceea
zīmbetul te opreste de la singurătatea din urmă, si oricīt nu te‑ar
mai interesa colegii de respiratie si de putrefactie, te‑ntorci spre ei
ca să le sorbi secretul, să te īneci īn el si ei să nu stie, să
nu stie ce grei sīnt de vremelnicie, ce mări poartă si la cīte
naufragii nu ne invită frămīntarea inconstientă si incurabilă
a zīmbetului lor, la ce ispite de disparitie te supun, deschizīndu‑si
sufletul spre tine si tu ridicīnd cu freamăt si īndurerare
lespedea surīsului!
Germinatia
fiecărui adevăr ne pune corpul la teasc. Ne stoarcem viata de cīte
ori cugetăm, īncīt un gīnditor absolut ar fi un schelet ce si‑ar
ascunde oasele īn... transparenta gīndurilor.
Paloarea e
culoarea ce‑o ia gīndirea pe fata omenească.
Destin nu
există decīt īn actiune, fiindcă numai īn ea risti totul, fără
să stii unde vei ajunge. Politica īn sensul de exasperare a ceea ce‑i
istoric īn om este spatiul fatalitătii, abandonarea integrală
fortelor constructive si destructive ale devenirii.
Si īn singurătate
risti totul, dar aici fiind īn clar cu ce se va īntīmpla, luciditatea atenuează
irationalul soartei. Iti anticipezi viata, īti trăiesti destinul ca un
inevitabil fără surprize, căci, īntr‑adevăr, ce‑i
singurătatea dacă nu viziunea trans‑lucidă a fatalitătii,
maximum de luminozitate īn agitatia oarbă a vietii?
Omul politic
renuntă la constiintă; singuraticul, la actiune. Unul trăieste
uitarea (si asta e politica); celălalt o caută (si asta‑i
singurătatea).
O filozofie a
constiintei nu poate sfīrsi decīt īntr‑una a uitării.
Un om care
practică o viată īntreagă luciditatea ajunge un clasic al deznădejdii.
Femeia ce
priveste spre ceva oferă o imagine de o rară trivialitate. Ochii
melancolici te invită, dimpotrivă, la o distrugere aeriană, si
setea de impalpabil pe care ti‑o satisface funebrul si parfumatul lor
azur te īmpiedică să mai fii tu īnsuti. Ochi ce nu zăresc nimic
si din fata cărora dispari, ca să nu le pătezi infinitul cu
obiectul prezentei tale. Privirea pură a melancoliei este modul cel mai
ciudat prin care femeia ne face să credem că a fost cīndva tovarăsa
noastră īn Rai.
Melancolia
este o religiozitate fără nevoia Absolutului, o lunecare din lume fără
atractia transcendentului, o slăbiciune pentru aparentele cerului egală
insensibilitătii la simbolul acestuia. Posibilitatea ei de a se dispensa
de Dumnezeu desi īndeplineste conditiile initiale ale apropierii de
el o transformă īntr‑o voluptate, care se satisface cresterii
ei proprii si slăbiciunilor ei repetate. Căci melancolia este un
delir estetic, suficient siesi, steril īn mitologie. Nu vei găsi īn ea
nimic străin unui vis legănat, căci nu generează nici o
imagine peste cursul etericei sale destrămări.
Melancolia‑i
o virtute la femei si un păcat la bărbati. Asa se explică de ce
acestia au folosit‑o spre cunoastere...
Există īn
unele surīsuri feminine o aprobare duioasă, care te īmbolnăveste. Ele
se īncuibă si se depun pe fondul necazurilor zilnice, exercitīnd un
control subteran. Femeile ca si muzica trebuie ocolite īn
receptivitătile tulburi care măresc pīnă la lesin pretextele de
īnduiosare. Cīnd vorbesti despre teamă, despre teama īnsăsi, īn fata
unei blonde spiritualizate de paloare si care‑si apleacă ochii
pentru a suplini prin gest mărturisirea, surīsul ei frīnt si amar ti se
rostogoleste‑n carne si‑si prelungeste prin ecouri chinul său
imaterial.
Surīsurile
sīnt o povară voluptuoasă pentru cel ce le īmparte si pentru cel ce
le primeste. O inimă atinsă de delicatete greu poate supravietui unui
surīs duios. Tot asa, sīnt priviri după care nu te mai poti hotărī
pentru nimic.
Un fulg rătăcitor
prin aer este o imagine de zădărnicie mai sfīsietoare si mai simbolică
decīt un cadavru. Tot asa, un parfum neobisnuit ne face mai tristi decīt un
cimitir, precum o indigestie mai gīnditori decīt un filozof. Si mai mult
decīt catedralele, nu ne face mai religiosi mīna unui cersetor ce ne arată
drumul de urmat īntr‑un oras mare si‑n care ne‑am pierdut?
Incepi a te
nelinisti de Timp, cu mult īnainte de a‑i citi pe filozofi, privind
atent, īntr‑un moment de oboseală, fata unui om bătrīn.
Brazdele adīncite de necazuri, de sperante si de năluciri se īnnegresc si
se pierd parcă fără urmă īntr‑un fond de īntuneric,
pe care fata īl ascunde cu greu, mască nesigură a unui abis
īndurerat. In fiece cută pare a se fi adunat vremea, a se fi ruginit
devenirea, a fi īmbătrīnit durata. Nu atīrnă timpul īn ridurile bătrīnetii
si nu e fiecare cută un cadavru temporal? Fata omenească este folosită
de demonia vremii ca o demonstratie de zădărnicie. O poate cineva
privi senin īn amurgul ei?
Inclină‑ti
ochii spre un bătrīn cīnd n‑ai Ecleziastul la īndemīnă, fata
lui de care el poate fi perfect străin te va īnvăta mai
mult ca īnteleptii. Căci sīnt īncretituri care dezvelesc actiunea Timpului
mai nemilos decīt un tratat de zădărnicie. Unde să găsesti
cuvinte care să zugrăvească eroziunea lui implacabilă,
īnaintarea lui destructivă, cīnd peisajul deschis si accesibil al bătrīnetii
ti se oferă la toate colturile ca o lectie decisivă si o sentintă
fără apel?
Neastīmpărul
copiilor īn bratele bunicilor să nu fie oroarea instinctivă de Timp?
Cine n‑a simtit īn sărutul unui bătrīn inutilitatea infinită
a timpului?
De oameni mă
separă toti oamenii.
De‑as
alerga ca un nebun īn căutarea mea, cine‑mi spune că nu‑mi
voi iesi niciodată īn cale? Pe ce maidan al universului mă voi fi rătăcit?
Mă duc să mă caut acolo unde se aude lumina..., căci de mi‑aduc
bine aminte, iubit‑am altceva decīt sonoritatea transparentelor?
Cui nu i se
pare că după fiece amărăciune luna a devenit mai palidă
si razele soarelui mai sfioase si că devenirea īsi cere scuze, schilodindu‑si
ritmul, aceluia īi lipseste baza cosmică a singurătătii.
Ruptura de
fiintă te face bolnav de tine īnsuti, īncīt este destul să pronunti
cuvinte ca: uitare, nefericire, despărtire, pentru a te dizolva īntr‑un
fior mortal. Si atunci, ca să trăiesti, risti imposibilul: accepti
viata.
A rămīne
singur cu īntreaga iubire, cu povara infinitului erotic iată sensul
spiritual al nefericirii īn dragoste, īncīt sinuciderile nu sīnt probe ale
lasitătii omului, ci ale dimensiunilor inumane ale iubirii. Dacă n‑ar
fi atenuat chinurile amoroase prin dispretul teoretic pentru femeie, toti
amantii s‑ar fi sinucis pīnă acum. Stiind īnsă ce e ea, au
introdus prin luciditate un element de mediocritate īn insuportabilul acelor văpăi.
Nefericirea īn dragoste īntrece īn intensitate cele mai adīnci emotii
religioase. Ce e drept, ea n‑a construit biserici; dar a ridicat
morminte, morminte peste tot.
Iubirea? Dar
priviti cum fiece rază de soare se‑ngroapă īntr‑o lacrimă,
de parcă astrul strălucitor s‑ar fi născut dintr‑un
acces de plīns al Divinitătii!
Nefericirea
este starea poetică prin excelentă.
In măsura
īn care animalele sīnt capabile de nefericire īn dragoste, participă la
umanitate. De ce n‑am admite că privirea umedă a cīinelui sau
duiosia resemnată a măgarului nu exprimă uneori regrete fără
cuvinte? Există ceva sumbru si īndepărtat īn erotica animală, si
care ne‑o face atīt de străină.
Literatura
este o mărturie sigură că noi ne simtim mai aproape de plante
decīt de animale. Poezia īn mare parte nu‑i decīt un comentariu la viata
florilor, iar muzica o depravare umană a melodiilor vegetale.
Orice floare
poate servi de imagine nefericirii īn dragoste. Asa se explică apropierea
noastră de ele. Si apoi, nici un animal nu poate fi un simbol al
vremelniciei, pe cīnd florile sīnt expresiile ei directe, ireparabilul estetic
al efemerului.
La adică,
ce face fiecare om? Se ispăseste pe sine īnsusi.
N‑as
putea iubi decīt un īntelept nefericit īn dragoste...
Ceea ce face
orasele mari atīt de triste este că fiecare om vrea să fie fericit,
iar sansele scad pe măsura ce dorinta creste. Căutarea fericirii
indică distanta de rai, gradul căderii umane. Si atunci, să ne
mirăm de ce Parisul e punctul cel mai īndepărtat de Paradis?
Poti īnghiti
biblioteci īntregi, nu vei găsi mai mult de trei‑patru autori care
merită a fi cititi si recititi. Proeminentele acestui gen sīnt niste
analfabeti geniali, care trebuie admirati si la nevoie īnvătati, dar care,
īn fond, nu ne spun nimic. As vrea să pot interveni īn istoria spiritului
omenesc cu brutalitatea unui măcelar īmpodobit de cel mai rafinat
diogenism. Căci pīnă cīnd vom mai lăsa īn picioare pe atītia
creatori care n‑au stiut nimic, copii obraznici si inspirati, lipsiti de
maturitatea fericirii si a nefericirii? Un geniu care n‑a ajuns la rădăcinile
vietii, oricīte posibilităti de expresie ar avea, nu trebuie gustat decīt
īn clipe de indiferentă. Este mai mult decīt īnfiorător să te
gīndesti ce putini oameni au stiut ceva cu adevărat, ce putine existente
complete au apărut pīnă acum. Si ce‑i o existentă completă,
si ce‑nseamnă a sti? A păstra o sete de viată īn
amurguri...
Anumite fiinte
simt pornirea spre crimă numai pentru a gusta o viată intensificată,
asa īncīt negatia bolnăvicioasă a vietii este īn acelasi timp omagiul
ei.
Oare ar fi
existat criminali dacă sīngele n‑ar fi cald? Impulsul destructiv
caută leacul unei răceli interne si mă īndoiesc că, fără
o reprezentare implicită a unei călduri molesitoare si rosii, vreun
pumnal s‑ar fi īnfipt cīndva īn vreun trup. Sīngele emană aburi
adormitori, īn care asasinul nădăjduieste a‑si īmblīnzi
fiorurile de gheată. O singurătate neīndulcită de īnduiosări
generează crima, īncīt orice morală ce vrea distrugerea răului
īn adīncime are de privit numai o problemă: ce directie trebuie să dăm
singurătătii, acest cadru ideal al ruinei si al descompunerii.
Găsi‑va
cineva vreodată cuvinte pentru freamătul care īmpreună īn
infinitatea aceleiasi clipe suprema voluptate cu suprema durere? Sau vreo muzică,
plecīnd din toate zorile si apusurile acestei lumi, putea‑va ea
transmite altor oameni senzatiile unei victime cosmice a fericirii si
nefericirii? Un naufragiat bătut de toate valurile, izbit de toate
stīncile, chemat de toate īntunecimile si care‑ar tine soarele īn
brate! Epavă rătăcind cu izvorul vietii la piept, strīngīndu‑i
strălucirea lui mortală, īnecīndu‑se cu el īn valuri, căci
fundurile mării asteaptă din vesnicie lumina si groparul ei.
Contactul
īntre oameni societatea īn genere n‑ar fi posibil fără
īntrebuintarea repetată a acelorasi adjective. Interziceti‑le prin
lege si veti vedea īn ce mică măsură omul este un animal
sociabil. Vor dispărea imediat conversatia, vizitele, īntīlnirile, si
societatea se va degrada la raporturi mecanice de interese. Lenea de gīndire a
dat nastere la automatismul adjectivului. Aceeasi calificatie i se aplică
lui Dumnezeu si unei mături. Altădată, Dumnezeu era infinit; astăzi
e epatant. (Fiecare tară īsi are expresiile vidului ei mental.)
Interziceti adjectivul cotidian si definitia celebră a lui Aristot cade.
Diferentele
dintre filozofii antici si cei moderni, atīt de frapante si de defavorabile
ultimilor, pleacă din faptul că acestia au filozofat la masa de
lucru, la birou, pe cīnd aceia īn grădini, īn piete sau la cine stie ce
margine de mare. Apoi anticii, mai lenesi, stăteau multă vreme
īntinsi, căci stiau bine că inspiratia vine orizontal. Astfel, ei
asteptau gīndurile, pe cīnd modernii le siluiesc si le provoacă prin
lectură, făcīnd impresia că nici unul n‑a cunoscut plăcerea
iresponsabilitătii meditative, ci si‑au organizat ideile cu
aplicatie de īntreprinzători. Niste ingineri īn jurul lui Dumnezeu.
Multe spirite
au descoperit Absolutul din a fi avut o canapea īn preajma lor.
Fiecare
pozitie a vietii este o altă perspectivă a ei. Filozofii se gīndesc
la altă lume, fiindcă gīrbovi de obicei, s‑au săturat a o
privi pe aceasta.
Cărui om,
zărindu‑se‑n oglindă īntr‑un semiīntuneric, nu i se
pare a se fi īntīlnit cu sinucigasul din el?
Poti iubi o
fiintă impermeabilă Absurdului si care nu bănuieste din ce
tragedie pleacă el, din cīte elegante de venin, din cīt rafinament de
dezolare, din cīte reflexe vicioase si īnselătoare ale pustiului lăuntric?
Absurditatea
este insomnia unei erori, esuarea dramatică a unui paradox. Febra
spiritului nu poate fi măsurată decīt prin abundenta acestor
funeralii logice care sīnt formulele absurde.
Muritorii de
totdeauna s‑au ferit cu teamă de ele, au priceput ei negresit ceva
din nobila lor descompunere, dar nu le‑au putut prefera sigurantei
sterpe, calmului compromitător al ratiunii.
De cīte ori mă
gīndesc la moarte, īmi pare că voi muri mai putin, că nu pot să
mă sting, stiind că mă voi stinge, că nu pot să
dispar, stiind că voi dispărea... Si dispar, mă sting si mor de
totdeauna.
Viata‑i
eterică si funebră ca sinuciderea unui fluture.
Nemurirea este
o concesie de eternitate pe care moartea o face vietii. Stim noi īnsă prea
bine că n‑o face... Căci atīta generozitate ar costa‑o
viata.
Pentru fiece
problemă īti trebuie altă temperatură. Numai nefericirii īi
convine oricare...
Să pari
vesel tuturor si nimeni să nu vadă că si fulgii sīnt lespezi de
mormīnt! A avea vervă īn agonie...
Moralitatea
subiectivă īsi atinge punctul culminant īn hotărīrea de a nu mai fi
trist.
Permeabilă
demoniei, tristetea este ruina indirectă a moralei. Cīnd răul se
opune binelui, el participă la valorile etice ca fortă negativă,
cīnd īnsă īsi cīstigă autonomia si zace īn sine, fără a se
mai afirma īn luptă cu el, atunci realizează demonia. Tristetea‑i
unul din agentii de autonomie a răului si de săpare a eticii. Dacă
binele exprimă elanurile de puritate ale vietii, tristetea‑i umbra
lui incurabilă.
Creatiile
spiritului sīnt un indicator al insuportabilului vietii. Tot asa si eroismul.
Melancolia‑i
starea de vis a egoismului.
De n‑ar
exista o voluptate secretă īn nefericire, am duce femeile să nască
la abator.
Spune unui
suflet delicat: despărtire, si ai trezit poetul din el. Acelasi cuvīnt
unui om de rīnd nu‑i inspiră nimic. Si nu numai despărtire, ci
orice. Diferenta īntre oameni se măsoară după rezonanta afectivă
a cuvintelor. Unii se īmbolnăvesc de o sfīrseală extatică
ascultīnd o expresie banală, altii rămīn reci la o probă de zădărnicie.
Pentru aceia, nu este cuvīnt īn dictionar care să nu ascundă o
suferintă, iar acestia nici n‑o au īn vocabular. Prea putini sīnt
cei ce‑si pot īntoarce cugetul oricīnd spre īntristare.
Oricīt s‑ar
lega bolile de constitutia noastră, este imposibil să nu le disociem,
să nu le găsim exterioare, străine, neavenite. De aceea, cīnd
vorbim de un om nesănătos īi precizăm boala ca o anexă
fatală, care introduce un plus de iremediabil identitătii lui
initiale. In fata noastră, el rămīne cu boala lui, care păstrează
o independentă si o obiectivitate relativă. Ce greu e īnsă a
disocia melancolia de o fiintă! Căci ea‑i boala subiectivă
prin excelentă, inseparabilă de cel posedat, aderentă pīnă
la coincidentă, si ca atare incurabilă. Să nu existe leac pentru
ea? Totusi; dar atunci trebuie să ne lecuim de propriul eu. Nostalgia după
altceva din reveriile melancolice nu e decīt dorul după un alt eu, dar pe
care‑l căutăm īn peisaje, īn depărtări, īn muzică,
īnselīndu‑ne fără voie asupra unui proces mult mai adīnc.
Totdeauna ne reīntoarcem nemultumiti si ne abandonăm nouă īnsine, căci
nu este iesire din boala care ne poartă numele si pe care pierzīnd‑o,
nu ne‑am mai afla.
Nu cred ca
Dumnezeu să fi făcut pe Eva din coasta noastră, căci atunci
ar trebui să ne īntelegem cu ea si altundeva decīt īn pat. Dar la drept
vorbind, nu‑i si aceasta o īnselăciune? Sīntem oare mai departe unul
de altul decīt īn cvasiidentitatea orizontală? De unde altcum pornirea
obscură si nestăpīnită, a ceasurilor tulburi, de a‑ti vărsa
plīnsuri tainice pe sīnii femeilor pierdute, īn hoteluri vechi?
Nu atīt din
instinct, cīt din groaza de plictiseală atīrnăm de femeie. Si se prea
poate ca ea să nu fie decīt o născocire a acelei groaze. Din frica de
singurătate a lui Adam a plămădit Dumnezeu pe Eva, si de cīte
ori ne năpădesc fiorurile izolării am oferi Creatorului cīte o
coastă, pentru ca, născută din noi, să ne sorbim īn
femeie propria singurătate.
Castitatea
este un refuz al cunoasterii. Ascetii īsi puteau satisface dorinta de pustiu
mai usor īn preajma femeii, dacă spaima de ispită nu i‑ar fi
deposedat de adīncimea misterioasă a sexualitătii. Panica īntr‑o
lume de obiecte trezeste un dor mortal de femeie, ea īnsăsi obiect,
īnsufletit de patimile plictiselii noastre.
O fiintă
pe calea unei spiritualizări complete nu mai e capabilă de
melancolie, fiindcă nu se mai poate abandona īn voia ondulatiilor
capricioase. Spirit īnseamnă rezistentă, pe cīnd melancolia, mai mult
decīt orice, presupune ne‑rezistenta la suflet, la fierberea elementară
a simtirii, la incontrolabilul afectelor. Tot ceea ce īn noi e nestăpīnit,
tulbure, irationalul alcătuit din vis si bestialitate, deficiente organice
si aspiratii turmentate, ca si explozii muzicale ce umbresc puritatea īngerilor
si ne fac să privim dispretuitor spre crini constituie zona primară
a sufletului. Aici se află melancolia acasă, īn poezia acestor slăbiciuni.
Cīnd te crezi
mai īndepărtat de lume, adierile melancolice īti dovedesc iluzia
apropierii tale de spirit. Fortele vitale ale sufletului te atrag īn jos, te
obligă să te scufunzi īn adīncimea primară, să‑ti
recunosti sursele, de care te izolează vidul abstract al spiritului, seninătatea
lui implacabilă.
Melancolia‑i
o distantă de lume prin mijloacele vietii, iar nu ale spiritului;
dezertarea din imanentă a tesuturilor. Prin apelul neīncetat la spirit, bărbatii
i‑au adăugat o nuantă reflexivă, ce n‑o īntīlnim la
femei, care, nerezistīnd niciodată sufletului lor, se tălăzuiesc
īntr‑o melancolie imediată.
Nevoia de un
timp pur, curătit de devenire, si care să nu fie eternitate.... O
subtiere eterică a trecerii, o crestere īn sine a temporalitătii,
un timp fără curgere... Extaz delicat al mobilitătii,
plenitudine temporală īn afară de clipe... A te scufunda īntr‑un
timp lipsit de dimensiuni si de o calitate atīt de aeriană, că inima
noastră‑l poate īntoarce īnapoi, el nefiind pătat de
ireversibil si nici atins de irevocabil...
...Incep să
bănuiesc felul īn care el s‑a insinuat īn Paradis.
Cine n‑are
organ pentru eternitate o concepe ca o altă formă a temporalitătii,
īncīt alcătuieste imaginea unui timp ce curge īn afară de sine sau a
unui timp vertical. Icoana temporală a eternitătii ar fi atunci o
curgere īn sus, o acumulare verticală de clipe, care stăvilesc
lunecarea dinamică, deplasarea orizontală spre moarte.
Suspendarea
timpului introduce o dimensiune verticală, dar numai atīta vreme cīt
durează actul acestei suspendări. Odată consumat, eternitatea
neagă timpul, constituind o ordine ireductibilă. Schimbarea directiei
naturale, violentarea temporalitătii din accesul la vesnicie ne arată
cum orice act de īnfrīngere a vietii implică si o siluire a timpului.
Dimensiunea verticală a suspendării este o perversiune a simtului
temporal, căci eternitatea n‑ar fi accesibilă fără
depravarea si vicierea acestuia.
Boala
reprezintă triumful principiului personal, īnfrīngerea substantei anonime
din noi. De aceea este ea fenomenul cel mai caracteristic al individuatiei. Sănătatea
chiar īn forma transfigurată a naivitătii exprimă
participarea la anonimat, la paradisul biologic al indiviziunii, pe cīnd boala
este sursa directă a separativitătii. Ea schimbă conditia unei
fiinte, plus‑ul ei determină o unicitate, un salt peste firesc.
Diferenta īntre un om bolnav si unul sănătos este mai mare ca īntre
ultimul si nu importă care animal. Căci a fi bolnav īnseamnă a
fi altceva decīt ceea ce esti, a te supune determinărilor posibilului, a
identifica momentul cu surpriză. In mod normal dispunem de soarta noastră,
ne prevedem īn fiecare clipă si trăim īntr‑o sigurantă
plină de indiferentă. Sīntem liberi să credem că īn cutare
zi, īn cutare ceas, vom putea fi seriosi, veseli si nimic nu ne īmpiedică
să ne bazăm pe interesul ce‑l vom acorda unor lucruri
oarecare. Dimpotrivă, īn constiinta generată de boală.
Nici o urmă de libertate; nu putem prevedea nimic, robi chinuiti ai
dispozitiilor si capriciilor organice. Fatalitatea respiră prin toti
porii, urītul izvorăste din membre si toate alcătuiesc apoteoza
necesitătii care este boala. Niciodată nu stii ce vei face, ce se va
īntīmpla, ce dezastre pīndesc īn umbrele lăuntrice, nici īn ce măsură
vei iubi, nici īn ce măsură vei urī, pradă climatului isteric al
nesigurantelor. Boala care ne separă de natură ne leagă de ea
mai rău decīt mormīntul. Nuantele cerului ne obligă la modificări
echivalente īn suflet, gradele de umiditate la dispozitii corespunzătoare,
anotimpurile la o periodicitate blestemată. Astfel, traducem moral īntreagă
natura. La distantă infinită de ea īi tălmăcim toate
fanteziile, haosul evident sau implicit, curbele materiei īn pendulatiile unei
inimi incerte. Să stii că n‑ai nici o legătură cu
lumea si să‑i īnregistrezi toate variatiile, iată paradoxul
bolii, necesitatea stranie ce ni se impune, libertatea de a gīndi dincolo de
fiintă si conditia de cersetor al propriului trup. Căci, īntr‑adevăr,
nu īntindem mīna spre noi īnsine, nu ne solicităm sprijinul, vagabonzi la
portile eului nostru, īn abandonarea unei vieti fără leac? Nevoia de
a face ceva pentru tine īnsuti si a nu te putea ridica peste o pedagogie a
incurabilului!
De‑am fi
liberi īn boli, medicii ar ajunge cersetori, căci muritorii trag spre
suferintă, dar nu spre amestecul ei chinuitor de subiectivitate exasperată
si de necesitate invincibilă.
Boala este
modul īn care moartea iubeste viata, iar individul teatrul acestei slăbiciuni.
In orice durere, absolutul mortii gustă devenirea, chinul nostru nefiind
decīt ispita, degradarea voluntară a īntunericului. Si astfel, suferinta
nu e decīt un minus de absolut al mortii.
Mi s‑a
făcut inima ca ceara si se topeste īnlăuntrul meu. (Psalm XXII) Fă,
Doamne, ce mai poti pīnă nu‑ti trīntesc oasele mele īn cap!
Muzica este
timp sonor.
Viata si cu
mine sīntem două linii paralele ce se īntīlnesc īn moarte.
Fiecare om
este propriul lui cersetor.
Ametelile cărora
sīnt supusi unii oameni si care īi obligă să se rezeme de arbori sau
de ziduri īn plină stradă au un sens mai adīnc decīt sīnt īnclinati a
crede filozofii si chiar poetii. A nu mai putea sta vertical a te degaja
de pozitia naturală a omului nu‑si are sursa īntr‑o
tulburare nervoasă sau īntr‑o compozitie a sīngelui, ci īn istovirea
fenomenului uman, care implică abandonarea tuturor caracterelor ce‑l
īnsotesc. Ai uzat omenescul īn tine? Atunci părăsesti fatal forma
prin care el s‑a definit. Cazi; fără ca totusi să te
reīntorci la animalitate, căci este mai mult decīt probabil că
ametelile ne aruncă la pămīnt pentru a ne da alte posibilităti
de īnăltare. Revenirea la pozitia care a precedat fenomenul verticalei
umane ne deschide alte cărări, ne pregăteste o altă
crestere si, schimbīndu‑ne īnclinarea corpului, ne deschide spre o altă
perspectivă a lumii.
Senzatiile
stranii de ameteală, care te apucă orisiunde si mai cu seamă de
cīte ori distanta de om evoluează īn directia infinitului, nu indică
numai o prezentă agresivă a spiritului, dar si o ofensivă năprasnică
a tot ce‑am adăugat peste constantele soartei umane. Căci
ameteala este simptomul specific al depăsirii unei conditii firesti si al
imposibilitătii de a mai īmpărtăsi pozitia fizică legată
de ea. Rupīndu‑se legăturile lăuntrice cu omul, semnele lor
exterioare urmează procesul de disolutie. Tulburări analoage trebuie
să fi resimtit animalul cīnd a īnceput să se ridice īn două
labe. Si nu sīnt introspectii regresive care ne coboară pīnă la acele
īndepărtate nelinisti, si amintiri indefinibile care ne apropie de
ametelile īnceputului uman?
Tot ce nu este
inert trebuie, īn grade diferite, să se rezeme. Si cu atīt mai mult omul,
care nu‑si īmplineste destinul decīt născocindu‑si sigurante
si nu‑si păstrează pozitia decīt prin tonicul īnselăciunilor.
Dar cine e pus īn fata sa īnsusi, cine lunecă īn transparenta propriei
conditii, cine nu mai e om decīt īn bunăvointele memoriei mai poate
el apela la sprijinul traditional, la mīndria animalului vertical, si mai poate
să se rezeme pe sine, cīnd de mult nu mai este el?
Obiectele īl
mai tin doar să nu cadă, asteptīnd să rodească fructele
altei vieti īn seva atītor ameteli.
Putrezeste
omul īn tine īn abuzul pervers al cunoasterii, si nimic nu exprimă mai
direct această supremă destrămare ca nesiguranta pasilor īn
lume. Ameteala consecutivă finalului uman este un fior de limită, la
īnceput prevestitor si dureros, apoi promitător si īntăritor. O
sperantă de o vitalitate drăcească ne mīnă spre căderi
repetate, īn vederea unor purificări nebănuite. Altceva va īncepe,
după ce omul s‑a copt īn noi si a lesinat, ceva străin
presimtirii celor rămasi īn urmă, pe la mijlocul umanitătii. Să
ti se descompună Dumnezeu īn vine, să‑l īngropi īmpreună
cu resturile tale, ce le vei aduna prin amintiri, si cu stīrvuri umane si
divine să‑ti īngrasi verdeturi de nădejde, si lumini de
putregai să sprijine timiditatea atītor zori!
Dar pentru a
te purifica de mostenirea omenescului tău, īnvată a obosi, a dizolva,
a corupe moartea din tine, de la răspīntiile tale. Priveste un om stingher
care asteaptă ceva si īntreabă‑te ce. Si vei vedea că
nimeni n‑asteaptă nimic, nimic ce n‑ar fi moartea. Fost‑ai
cīndva destul de‑nfrigurat să vezi aceasta, să vezi cum toti se‑nsală,
cum toti fără să stie īntind spre moarte mīinile, cīnd cred că
vine cineva, că n‑au stat īn zadar? De ce fiinta singură, cu
ochii plecati de‑o atentie obosită, si de ce orice vietate ne pare că
n‑au ce astepta, că nu este un ce, īn afară de atractia caldă
si rece a mortii, rătăcitoare prin deserturi, cafenele, paturi vechi
si colturi de stradă? Să nu existe īntīlniri decīt cu ea? Pe cine, pe
cine poate astepta un muritor fără să moară? Mergi īn calea
lui ca să trăiesti, să trăiesti līngă un muritor? Ce
īngrozitor să nu observi că fugi după cei ce mor ca să
scapi de moarte!
Nu eu sufăr
īn lume, ci lumea suferă īn mine. Individul există doar īn măsura
īn care concentrează durerile mute ale lucrurilor, de la zdreantă pīnă
la catedrală. Si tot asa, el nu‑i viată decīt din clipa īn
care, de la vierme la Dumnezeu, vietătile se bucură si gem īn el.
Nici un pictor
n‑a reusit să redea singurătatea resemnată din privirea
dobitoacelor, fiindcă nici unul nu pare a fi īnteles incompatibilul
ochilor animalici: o enormă tristete si o lipsă de poezie echivalentă.
Privirea
omenească n‑a adăugat decīt accentul de regret poetic, a cărui
absentă indică la fiintele respective vecinătatea originii lor.
Amărăciunea
este o muzică alterată de vulgaritate. Noblete nu există decīt
īn melancolie... De aceea, nu e cu totul neimportant să stii īn ce nuantă
a urītului de lume te‑ai gīndit la Dumnezeu...
Un gīnditor ce‑ar
auzi cum putrezeste o idee...
A omorī
timpul, asa se exprimă banal si profund neprielnicia plictiselii. Independenta
cursului temporal fată de imediatul vital ne face sensibili la
inesentialul, la vidul devenirii, care si‑a pierdut substanta; o durată
fără continut vital. Trăirea īn imediat asociază viata si
timpul īntr‑o unitate fluidă, căreia ne abandonăm cu pateticul
elementar al naivitătii. Cīnd īnsă atentia, fruct al unor inegalităti
lăuntrice, se aplică asupra scurgerii vremii si se īnstrăinează
de ceea ce palpită īn devenire, ne pomenim prezenti īntr‑un gol
temporal, care īn afară de sugestia unei desfăsurări fără
obiect nu ne poate oferi nimic. Plictiseala e prizonieratul īn timpul
inexpresiv, emancipat de viată, ce‑o evacuează chiar, spre a‑si
crea o sinistră autonomie. Si atunci ce mai rămīne? Vidul omului si
vidul vremii. Īmperecherea a două neanturi generează
plictiseala doliu temporal al constiintei separate de viată. Ai
vrea să trăiesti si nu poti trăi decīt īn timp; ai vrea o baie
de imediat si nu poti decīt să te usuci īn aerul purificat de fiintă
al unei deveniri abstracte. Ce e de făcut īmpotriva plictiselii? Cine e
dusmanul ce trebuie răpus sau măcar uitat? Desigur timpul si
numai el. Am fi noi īnsine de‑am trage ultimele consecinte. Dar
plictiseala se defineste chiar prin ocolirea acestora; ea caută īn imediat
ceea ce nu poate fi găsit decīt īn transcendent.
A omorī
timpul nu īnseamnă decīt a nu mai avea timp căci
plictiseala e cresterea lui abundentă, multiplicarea lui nesfīrsită
īn fata sărăciei imediatului. Omori timpul pentru a‑l sili să
intre īn tiparele existentei, pentru a nu‑si mai īnsusi prerogative de
existentă.
Orice solutie
īmpotriva plictiselii este o concesie vietii, a cărei bază se clatină
īn hipertrofia temporală. Existenta nu‑i suportabilă decīt īn
echilibrul dintre viată si timp. Situatiile de limită derivă din
exasperarea acestui dualism. Atunci omul, pus īn fata pozitiei tiranice a
timpului, victimă īn imperiul lui, ce‑o să mai omoare, cīnd
viata nu mai e prezentă decīt īn sclavia regretului?
As vrea uneori
să fiu atīt de singur, că mortii, enervati de mahalaua si de zarva
cimitirului, l‑ar părăsi si invidiindu‑mi
linistea, mi‑ar cere rugător ospitalitatea inimii. Si cum ar coborī
ei pe scări tainice spre funduri de nemărmurire, deserturile tăcerii
le‑ar scoate un oftat ce‑ar trezi faraonii din perfectiunea adăpostului
lor. Astfel ar veni mumiile, dezertīnd din īntunecimile piramidelor, să‑si
continue somnul īn morminte mai sigure si mai imobile.
Viata: pretext
suprem pentru cine e mai aproape de depărtarea lui Dumnezeu decīt de
imediatul ei.
De‑ar fi
femeile nefericite īn ele īnsele, si nu din pricina noastră, de ce jertfe
n‑am fi capabili, de cīte umilinte si slăbiciuni! De la o vreme nu
mai poti inventa voluptăti si nici sorbi delicii, decīt īn aromele
insinuante, īn mrejele īmbătătoare ale nefericirii. Cum numai
īntīmplarea le face triste, pīndim si noi prilejul pentru un exercitiu de gust,
ahtiati de umbre feminine, rătăcitori nocturni ai iubirii si paraziti
īngīndurati ai lui Eros. Femeia‑i Paradisul ca noapte. Asa se
proiectează īn setea de obscuritate mătăsoasă, de‑ntuneric
dureros. Patima amurgurilor o asază īn centrul zvīrcolirilor
noastre vietate anonimă transfigurată de gustul nostru de
umbre.
In durerile
mari, īn durerile monstruoase, a muri nu īnseamnă nimic, este atīt de
natural, că nu te poti scoborī la nivelul unei atari banalităti.
Problema cea mare este atunci a trăi; a căuta secretul acestei
chinuitoare imposibilităti, a dezlega taina respiratiei si a sperantelor.
Asa se explică de ce reformatorii frămīntati pīnă la
obsesie de a da alte tipare vietii au fost fiinte ce au suferit peste
marginile chinului! Moartea le părea o evidentă strivitor de comună.
Si nu apare ea din centrul bolii ca o fatalitate atīt de apropiată, īncīt
e aproape comic s‑o mai transformi īn problemă? E destul să suferi,
să suferi īndelung, ca să‑ti dai seama că īn lumea asta
totul e evidentă afară de viată. Răpit din mrejele
ei, faci tot posibilul s‑o asezi īn alte ordine, să‑i dai alt
curs sau, īn sfīrsit, s‑o născocesti. Reformatorii au ales căile
prime; ultima e solutia extremă a unei extreme singurătăti.
Frica de
moarte este un fruct bolnăvicios al zorilor suferintei. Pe măsură
ce durerile devin grave si mature, īndepărtīndu‑ne de viată
aceasta se fixează fatal īn centrul perspectivei, īncīt nimic nu ne desparte
mai mult de moarte ca vecinătatea ei. Iată de ce, pentru omul separat
de imediat prin infinit, sperante nu mai pot renaste decīt la marginea prăpastiei.
De si‑ar
aseza Dumnezeu fruntea pe umărul meu ce bine ne‑ar sta nouă
asa, singuri si nemīngīiati...
O
autobiografie trebuie să se adreseze lui Dumnezeu, si nu oamenilor. Natura
īnsăsi īti dă un certificat de deces cīnd te povestesti muritorilor.
Nefericirea de
a nu fi destul de nefericit...
Să nu mai
poti trăi decīt deasupra sau sub spirit, īn extaz sau imbecilitate! Si cum
primăvara extazului moare īn trăsnetul unei clipe apusul
obscur al imbecilitătii nu se mai termină niciodată. Fioruri
prelungi de nebun beat, tăndări si gunoaie risipite īn sīnge oprindu‑i
mersul, lighioane scīrboase spurcīnd gīndurile si draci cărīnd idei printr‑un
creier pustiit... Ce vrăjmas a biruit spiritul? Si ce substantă de‑ntuneric
hrăneste atīta noapte?
Groaza ce se‑ntinde
la poalele imbecilitătii īnaltă aburi de adormire mută si viata
tace resemnată, īn ceremonialul funebru de‑ngropare a spiritului. Un
vis de monotonie neagră căruia locasurile de veci sīnt prea īnguste
imensitătii lui crepusculare.
Idiotenia este
o groază ce nu poate gīndi asupra ei īnsăsi, un neant
material. Cīnd separatia de tine īnsuti prin reflexie īsi pierde din tărie
si n‑ai distantă de propria ta groază, o introspectie atentă
te obligă la o privire frătească spre idioti. Ce mare boală
este groaza!
Cu fiecare zi
sīntem mai singuri. Ce grea si ce usoară trebuie să fie ultima!
După ce‑ai
adunat cu trudă si cu hărnicie atīta izolare, sentimente de
proprietar te‑mpiedică să mori cu cugetul īmpăcat. Atīt
avut fără mostenitori! Spulberare este cuvīntul pentru rosturile din
urmă ale inimii...
Azvīrlit īn
preajma propriului gol, spectator al unei poezii despuiate, incapabil de a te
dezmetici dintr‑o mīhnire rece vidul lăuntric īti descoperă
nedeterminarea infinită ca formă a ispăsirii.
In plină
lumină să te gīndesti la noapte, să‑ti fugă cugetul
spre ea īn mijlocul amiezei... Soarele nu numai că nu īnvinge īntunericul,
dar măreste pīnă la suferintă aspiratia nocturnă a
sufletului. De ne‑ar servi azurul de pat si soarele de pernă,
sfīrseala voluptuoasă ar chema noaptea spre a‑si īndestula nevoia de
oboseală vastă. Tot ce īn noi este dimensiune nocturnă plămădeste
un revers sumbru al infinitului. Si astfel, sfīrseala din zile si din nopti ne
duce spre o nesfīrsire negativă.
Singurătatea
este o operă de convertire la tine īnsuti. Se īntīmplă īnsă că,
adresīndu‑te numai tie, ceea ce ai mai bun devine independent de
identitatea ta firească. Si astfel te adresezi cuiva, altuia. De aici,
sentimentul că nu esti singur de cīte ori esti mai singur.
Dacă
soarele ar refuza lumii lumina, ultima zi de strălucire ar asemui‑o
rīnjetului unui idiot.
Cīnd ai murit
lumii, ti‑e dor de tine īnsuti si‑ti consumi ce‑ti mai rămīne
de trăit īntr‑o nostalgie neīmplinită. Dumnezeu este un vecin
fată de exilul eului nostru, care ne face să ne căutăm pe
alte tărīmuri si să nu fim niciodată īn apropierea noastră,
prin soartă inaccesibili nouă.
Indivizii sīnt
organe ale durerii. Fără ei, disponibilitătile de suferintă
ale naturii ar fi transformat‑o īn haos. Individuatia, determinīndu‑se
ca formă originară a ispăsirii, a salvat echilibrul si legile
naturii. Cīnd durerea n‑a mai putut rămīne īn ea īnsăsi, au apărut
fiintele ca s‑o scape de chinurile virtualitătii. Orice act este o
perfectiune de suferintă.
Doar prin
distinctia nefericirii o femeie se deosebeste de o servitoare. Gratia funebră
este o sursă de nedefinibile īncīntări.
Asteptarea
ca ritm ascendent defineste aspectul dinamic al vietii.
Inteleptii datorită exercitiului luciditătii o suspendă,
fără ca totusi să īnlăture surprizele viitorului. Numai
idiotenia perfectiune a ne‑asteptării se asază īn
afară de timp si de viată. O detasare completă de lucruri nu
trebuie să ne permită mai mult de ceea ce ar fi emotiile unui idiot.
După
fiece intensitate, nu redevii persoană, ci obiect. Apropierile de Absolut
au urmări mai grave decīt orice intoxicare. Starea consecutivă betiei
e domoală si plăcută fată de īntepenirea ce urmează slăbiciunilor
īmplinite pentru Dumnezeu. Accesul ultim te face doar să simti groaza de a
nu mai īntelege nimic si nu reintri īn materie decīt după extaz. Cine ar
avea curajul să definească acele clipe īn care sfintii se uită‑n
sus spre idioti?
Preocupările
teologice au īmpiedicat cunoasterea de sine a omului. Acesta, proiectīnd īn
Dumnezeu tot ceea ce nu e el, ne putem da prea bine seama la ce descompunere
sinistră ajungea, dacă īsi aplica interesul si curiozitatea asupra
lui īnsusi din īnceputuri. Antipodul atributelor divine reduce omul la
dimensiuni de vierme. Si, īntr‑adevăr, unde am ajuns cu psihologia
si cunoasterea de sine? Să ne transformăm īn viermi, īn viermi ce n‑au
nevoie să‑si mai caute cadavre...
Prostia este o
suferintă nedureroasă a inteligentei. Ea apartine naturii si n‑are
astfel istorie. Nici măcar īn patologie nu intră prostii, fiindcă
au de partea lor eternitatea.
Icoana cea mai
veridică a lumii s‑ar putea alcătui din licăririle unui
idiot dacă el ar putea īnvinge senzatia de putrezire a sīngelui si
si‑ar da seama uneori de fluxul infinitezimal al inteligentei sale.
Vocea sīngelui
este o elegie neīntreruptă.
A trăi
sub semnul muzicii īnseamnă oare altceva decīt a muri cu gratie? Muzica
sau incurabilul ca voluptate...
De n‑ai
usurat pe nimeni īn a nu fi, n‑ai cunoscut nicicīnd lanturile fiintei si
nici emotia dureros de rară cīnd cineva īti multumeste de a‑l fi
sprijinit īn moarte, de a‑i fi īntărit sfīrsirea si gīndul
sfīrsirii, de a‑l fi scutit de trivialitatea īncurajărilor si a nădejdilor.
Nici nu ne
īnchipuim ce multi sīnt acei ce asteaptă să‑i dezlegăm de
fericire...
Cele două
tipuri de filozofi: cei ce gīndesc asupra ideilor si cei ce gīndesc asupra lor
īnsisi. Deosebirea dintre silogism si nefericire...
Pentru un
filozof obiectiv, numai ideile au biografie; pentru unul subiectiv, numai
autobiografia are idei. Esti predestinat să trăiesti īn preajma
categoriilor sau īn preajma ta. In felul ultim, filozofia este meditatia poetică
a nefericirii.
Oricīte
pretentii am avea, īn fond nu putem cere vietii mai mult de permisiunea singurătătii.
Īi oferim astfel prilejul de a fi generoasă si chiar risipitoare...
Rostul muzicii
este să ne mīngīie de ruptura de natură, iar gradul slăbiciunii
pentru ea indică distanta noastră de originar. Spiritul se vindecă
de propria autonomie īn creatia muzicală.
Finetele
anemiei ne fac permeabili unei alte lumi, iar īn tristetile ei cădem
perpendicular pe cer.
Tot ce nu e sănătate
de la idiotenie la genialitate este o stare de groază.
Sensibilitatea
pentru timp e o formă difuză a spaimei.
Cīnd nu te mai
poti gīndi la nimic, pricepi prea bine prezentul absolut al idiotilor, ca si
senzatiile de vid ce apropie uneori mistica de imbecilitate, cu diferenta că
īn nesfīrsitul gol al misticilor se agită o tendintă secretă de
īnăltare, pīlpīie stingher un avīnt vertical, pe cīnd vidul orizontal al
idiotilor este o īntindere stearsă pe care lunecă surd teroarea.
Nimic nu unduieste desertul monoton al imbecilitătii si nici o culoare nu
īnsufleteste clipa vesnică si zările ei moarte.
Putinta de a
fi vesel printre oameni, si mai cu seamă cīnd te stīnjeneste si privirea
unei păsări, este unul din secretele cele mai ciudate ale tristetii.
Totul e īnghetat si tu esti risipitor de zīmbete; nici o amintire nu te mai
poartă spre cel ce‑ai fost si‑ti scornesti săgalnic un
trecut; sīngele refuză adieri de dragoste si patimile aruncă flăcări
reci peste ochi stinsi.
O tristete ce
nu stie să rīdă, o tristete fără mască este o
pierzanie ce lasă‑n urmă ciuma si, fără īndoială,
de n‑ar fi rīsul, rīsul oamenilor tristi, societatea supunea de mult la
penalităti mīhnirile. Pīnă si grimasele agoniei nu sīnt decīt īncercări
nereusite de rīs, care trădează īnsă natura echivocă a
acestuia. Asa se explică de ce astfel de accese ne lasă un gol mai
amar decīt o betie sau o noapte de dragoste. Pragul sinuciderii e un fior ce
urmează unui rīs năvalnic, fără măsură si fără
crutare. Nimic nu degradează vitalitatea mai mult ca veselia, atunci cīnd
n‑ai chemare si nu esti īnvechit īn ea. Oboselii delicate a tristetii,
veselia este un atletism istovitor.
Pīnă si
tristetea este un mestesug. Căci nu te deprinzi asa de usor să fii
singur si zi de zi trebuie să te căznesti īn nemīngīiere, supunīnd năvala
amărăciunilor unei culturi intime. Nevoia de stil īn nefericire si de
simetrie īn mīhniri pare a le fi lipsit poetilor. Căci ce īnseamnă a
fi poet? A nu avea distantă de propriile mīhniri, a fi identic nefericirii
proprii.
Preocuparea de
educatie personală, pīnă si īn aceste lucruri, trădează un
rest filozofic īntr‑un suflet atins de poezie. Superstitia teoretică
organizează totul, pīnă si tristetea. Īnsăsi moartea unui
filozof seamănă unei geometrii descompuse, pe cīnd poetul, purtīndu‑si
din viată mormīntul, a murit īnainte de moarte. Miezul lăuntric al
poeziei este o sfīrsire anticipată si lira n‑are glas decīt īn
preajma unei inimi corupte. Pe nimic nu luneci mai repede īn mormīnt ca pe ritm
si pe rimă, căci versurile n‑au făcut decīt să ridice
lespezi pentru īnsetatii noptii.
Spectacolul
unei femei vesele īntrece īn vulgaritate vulgaritatea īnsăsi.
Curios cum tot ce‑ar trebui să ne facă mai putin străini
īn lume sapă doar mai crunt la groapa dintre noi si ea.
Oare lumea nu‑i
străină īn sine?
Esti singur
totdeauna fată de tine īnsuti, nu fată de altcineva.
Filozoful se
gīndeste la Divinitate, credinciosul la Dumnezeu. Unul la esentă, altul la
persoană. Divinitatea este ipostaza abstractă si impersonală a
lui Dumnezeu. Credinta fiind un imediat transcendent, ea īsi extrage
vitalitatea din ruina esentelor. Filozofia e doar o aluzie existentială,
precum Divinitatea e un aspect indirect al lui Dumnezeu.
Nu vorbi de
singurătate dacă nu simti cum se clatină Dumnezeu... si nici un
blestem, dacă nu‑L auzi sfīrsindu‑se īn tine.
Viata este
ceea ce as fi fost, de nu m‑ar fi robit ispita nimicului.
Mor īn suflet
ecourile echivoce ale clipei īn care viata surpriză a indiferentei
initiale străpuns‑a linistea neantului.
Dumnezeu este
īncercarea ultimă de a ne īndestula dorinta de somn... Astfel devine el un
cuib de cīte ori cresc aripi oboselii noastre.
Dezlipirea
muzicală de lume subtiază obiectele īn fantome; nimic nu se mai
īntīmplă īn preajma ta si ochii nu mai sīnt īn slujba fiintelor. Ce să
mai vezi, cīnd totul se īntīmplă departe? Tristetea deficientă
optică a perceptiei...
Fiece clipă
este o groapă, neīndestulător de adīncă, de trebuie să sărim
prin atītea pīnă să ne rupem capul.
Nu esti gelos
pe Dumnezeu, ci pe singurătatea lui. Căci fată de disperarea īmbălsămată
care e El, omul e o mumie fīsneată.
Timiditatea
este arma ce ne‑o oferă natura pentru a ne apăra singurătatea.
Cīnd te crezi
mai tare, te pomenesti deodată la picioarele lui Dumnezeu. Nici o nemurire
nu te poate mīntui de o atare cădere. Dar ce să faci dacă rănile
vietii sīnt ochi spre Creator si guri deschise spre merinde de absolut!
Privegherile
īnfricosate ne mīntuie peste vrerea noastră de superstitia
fiintării si, obosindu‑ne avīntul, ne hrănesc din adierile
desertului divin. Slăbirea vointei īnfige pe Dumnezeu ca un par de
spīnzurătoare īn mijlocul nesigurantelor noastre... Absolutul e un
stadiu crepuscular al vointei, o stare de foame istovitoare.
Dragostea de
frumusete este inseparabilă de sentimentul mortii. Căci tot ce ne răpeste
simturile īn fioruri de admiratie ne ridică īntr‑o plenitudine de
sfīrsit, care nu e decīt dorul arzător de a nu supravietui emotiei.
Frumusetea īti sugerează icoana unei zădărnicii eterne! Venetia
sau amurgurile pariziene invită la o sfīrseală aromată, īn care
vesnicia pare a se fi topit īn timp.
O agonie
neīmplinită este erotica, si de aceea nu poti iubi femeia ce nu‑ti
sopteste despre moarte si nu te ajută īn a nu mai fi...
Interpunīndu‑se
īntre noi si lucruri, ea ne‑a īnstrăinat firea, purtīnd astfel răspunderea
īnapoierii noastre īn cunoastere. Cīt datoreste spiritul nefericirii īn
dragoste! S‑ar putea prea bine ca el să nu fie decīt opera acesteia.
Observati de
altfel că femeile n‑au intrat īn istorie decīt īn măsura īn
care au putut face pe bărbati mai singuri.
Bruma de
poezie care, de bine, de rău, īnvăluie acest pămīnt emană
din toamna vesnică a Creatorului si dintr‑un cer necopt pentru a‑si
scutura stelele. Anotimpul la care s‑a oprit ne arată prea bine că
El nu‑i o auroră, ci un amurg, si că doar prin umbre ni‑l
apropiem. Dumnezeu o toamnă absolută, un sfīrsit initial.
Primăvara
ca orice īnceput este o deficientă de vesnicie. Si oamenii care mor
īn ea sīnt singurele punti spre absolut. Cīnd totul īnfloreste, muritorii devin
voluptuosi ai stingerii, ca să salveze periferia metafizică a primăverii.
La‑nceput
a fost Amurgul.
Intr‑o
lume fără melancolie, privighetorile ar īncepe să scuipe si
crinii ar deschide un bordel.
Atīt bucuria,
cīt si veselia īnviorează, dar una spiritul si alta simturile. A
vorbit cineva de veselie īn mistică? S‑a auzit vreodată de
vreun sfīnt vesel? Dar bucuria īnsoteste extazul si īnvecinează cu cerul
pīnă si īn forme domoale.
Nu poti fi
vesel decīt īntre oameni; nu poti cunoaste bucuria decīt singur. Trebuie să
fii vesel cu cineva; cīnd n‑ai pe nimeni, esti mai aproape de piscurile
bucuriei.
Nu există
boală de care nu ne‑ar vindeca o lacrimă ce‑ar īncepe să
cīnte...
Vīrtejul mortal
ce uneste viata si moartea dincolo de timp si de eternitate... Nu poti
descoperi acest tainic unde, asezat īn afară de vreme si de vesnicie, dar
sufletul se ridică prin flăcări finale spre o pajiste incendiară.
Mori si trăiesti īntr‑o logodnă mistică cu singurătatea...
Ce demon de fiintă si de nefiintă te scoate din toate spre un tot, īn
care viată si moarte īnaltă boltile unui suspin? De‑acum să
urci prin extaz spiralele unei lumi ce lasă īn urmă nimicul si alte
ceruri, īn spatiul ce adăposteste singurătatea, atīt de pur că
si neantul īl pătează. Unde, unde? Dar nu simti o adiere, ca
visul de nevinovătie al spumei? Nu respiri paradisul făurit de utopia
unui trandafir?
Asa trebuie să
fie amintirea neantului īntr‑o floare vestejită‑n Dumnezeu.
Doamne, m‑am
născut sfīrsit īn tine, īn tine Prea‑sfīrsitule. Si uneori ti‑am
jertfit atīta viată, c‑am fost fīntīnă săritoare prin
restristea ta. Sīnt stīrv sau vulcan īn tine? Sau nici tu nu stii, Părăginitule?!
Freamătul demiurgic cīnd strigi: ajutor! ca viata să nu moară de
infinitul ei... Caut astrul cel mai departe de pămīnt; īn el să‑mi
fac un leagăn si un sicriu, si să mă nasc din mine si să
mor īn mine.
Cīnd aspiratia
spre neant atinge intensitatea unei erotici, timpul sau eternitatea nu‑ti
mai spun nimic. Acum sau pururea sīnt elemente cu care se operează īn
lume, sīnt puncte de reper, conventii de muritor. Eternitatea ne pare un bun,
pe care umblăm să‑l cucerim, sau timpul o lipsă de merit,
de care ne scuzăm īn toate īmprejurările. Ce sīnt toate acestea,
pentru cine priveste din absenta absolută si‑si deschide ochii īn
desăvīrsirea unui nicăieri? Zăreste el, īn īncīntarea pură
a nimicului, īn privelistea bolnăvicios de goală, vreo pată ce s‑atingă
un nesfīrsit virgin?
Timp si
eternitate sīnt forme ale aderentei sau inaderentei noastre la lume, dar nu ale
lepădării totale, care e o muzică fără sunete, o
aspiratie fără dorintă, o viată fără respiratie
si o moarte fără stingere.
La marginea
extremă a subtierii fiintei, acum, aici, acolo, niciodată si totdeauna
īsi pierd īntelesul, căci unde să mai găsesti un loc sau o clipă,
cīnd nu mai păstrezi din lume nici amintirea ei?
Acest nicăieri
voluptuos, dar de o voluptate fără continut, e un extaz formal al
irealitătii. O stare de transparentă devine fiinta noastră si un
trandafir gīndit de un īnger nu e mai usor si mai vaporos ca īnariparea spre
desăvīrsirea planantă a nefiintei.
Vesnicia e un
prilej de mīndrie a muritorilor, o formă pretentioasă, prin care īsi
multumesc un gust trecător de nonviată. Vesnic dezamăgiti de ea,
ei redevin solidari cu propriile lor fantome si iubesc mai departe timpul etern
care‑i viata. Prin ce se deosebeste acesta de eternitate? In el trăiesti,
căci nu se poate respira decīt īn betia infinitei deveniri, pe cīnd
eternitatea este luciditatea devenirii.
Cīnd, īn
curgerea lucrurilor, ne scoatem capul nemultumiti si ne trezim răzvrătiti
din betia fiintării, īncercarea de evadare ne īmpinge spre negarea
timpului. Decīt, eternitatea ne obligă la o continuă comparatie cu
temporalitatea, ceea ce nu se mai īntīmplă īn suspendarea radicală
din experienta neantului, care este neutralitate atīt fată de timp, cīt
si de vesnicie, neutralitate fată de orice.
Eternitatea ar
putea fi treapta finală a timpului, precum neantul sublimarea ultimă a
eternitătii.
Curios cum,
atunci cīnd īti dai seama că fiintele sīnt umbre, că totul e
zadarnic te īndepărtezi de lume pentru a găsi unicul rost īn
contemplatia nimicului, cīnd puteai rămīne prea bine īn umbrele si īn
nimicul de fiecare zi. De unde să derive nevoia de a superpune neantului
efectiv un neant suprem?
Eventualitatea
paradisului mă face să sorb toate amărăciunile de sub
soare... Si chiar fără sansa acelei perfectiuni, nu e īngrozitor să
mori pe la mijlocul lor, să lasi atītea neīmplinite mīhniri, să te săvīrsesti
īn diletant al nefericirii? De‑ti supravietuieste o singură
tristete, zadarnic cersit‑ai izbăvirea nemiloasei nopti.
A vorbi de
eternitate si a te făli cu ea presupune o vitalitate a organului temporal,
un omagiu secret timpului, prezent prin negatie. A sti că esti īn
eternitate īnseamnă a fi īn clar cu distanta ta de ea, a nu fi total īnlăuntrul
ei. Din zarea unei totalităti vii, a unei existente prezente, constiinta
indică totdeauna o absentă.
Doar trăind
nemijlocit si naiv īn vesnicie, ai īnfrīnt energia organului temporal.
Sfintenia un imediat al eternitătii nu se mīndreste cu pasul
īmplinit īn afară de trecerea directă a lucrurilor, fiindcă ea
este eternitate. Cel mult, se poate spovedi timpului, pentru a se usura de
excesul substantei proprii. Mărturisirile sfintilor izvorăsc din
povara pozitivă a vesniciei. Cărtile lor cad īn timp, precum stelele
din firmament. Exces de eternitate de o parte si de alta.
Pierderea
naivitătii naste o constiintă ironică, pe care n‑o poti īnăbusi
nici īn preajma lui Dumnezeu. Te tăvălesti īntr‑o isterie
duioasă si spui tuturor că vietuiesti... Si ei te cred.
Devenirea e
agonie fără deznodămīnt, fiindcă supremul nu‑i o
categorie a timpului.
Deserturile
sīnt parcurile lui Dumnezeu. Prin ele īsi plimbă oboseala de totdeauna si
prin ele se vaicără chinuitele noastre avīnturi. Singurătatea e
punctul nostru comun cu El, dar si cu diavolul. Din vremuri de‑nceput se‑ntrec
ei īn a fi singuri si noi venit‑am tīrziu, chiar prea tīrziu, la
un concurs fatal. Cīnd se vor retrage din arenă, rămīne‑vom
singuri īn Singurătate, si pustiurile vor fi neīncăpătoare
pentru un salt mortal.
Vulgaritatea
este o cale de purificare egală extazului cu conditia să fie
suferintă. Chinul īn gunoi, īn murdărie, teroarea‑n mahala
devin surse mistice si esti mai aproape de cer cīnd te īneci cu groază
īntr‑o mocirlă, decīt privind nepăsător icoana unei
madone. Blestemul e un act religios; bunătatea, unul moral. (Stim noi prea
bine că morala nu‑i decīt aspectul cetătenesc al īnclinării
noastre spre Absolut!)
Din fierberea
duhorilor lăuntrice se ridică aburi avīntati spre azur. De simti
nevoia, aruncă un scuipat spre astri, esti astfel mai aproape de măretia
lor decīt zărindu‑i demn si cuviincios. O balegă răsfrīnge
cerul mai personal decīt o apă cristalină. Si ochii tulburi au pete
de azur ce compromit monotonia albastră a inocentei.
Ceea ce de
obicei se numeste perfectiune constituie o priveliste de fadoare, chiar din
lipsa chinului vulgaritătii. Imaginile de desăvīrsire propuse de
muritori trezesc o impresie de neīndestulare, de viată neīmplinită si
nereusită. Ingerii au fost scosi din circulatie chiar din acest motiv: n‑au
cunoscut suferintele degradării, voluptătile mistice ale
putregaiului. Imaginea ideală a desăvīrsirii trebuie schimbată,
si morala trebuie să‑si īnsusească avantajele descompunerii
pentru a nu rămīne o constructie īn vīnt.
Morala cere
purificare. Dar de ce? Ce anume să īnlăturăm? Desigur,
vulgaritatea. Ea nu poate fi īnsă īndepărtată decīt trăită
pīnă la capăt, pīnă īn ultima umilire. Numai după ce ai
epuizat toate posibilitătile ei de chin poti vorbi de purificare. Răul
moare doar istovindu‑si vitalitatea. De aceea, triumful moralei implică
un exercitiu dureros īn mocirlă. Inecul īn ea e mai greu de sens decīt o
puritate de suprafată. Decadenta īn sine n‑are mai multă
adīncime decīt inocenta? Un om moral nu‑si merită titlul decīt īn
virtutea titlurilor compromitătoare din trecut.
A cădea
īn ispită nu e a cădea īn viată? Du‑ne, Doamne, īn ispită
si ne mīntuieste de cel bun!
Rugăciunea
de fiecare zi ar trebui să fie o initiere la Răutate si Tatăl
nostru să sfīsie vălul ce‑o acoperă, pentru ca privind‑o
īn fată, familiari pierzaniei, să fim ispititi de cel Bun.
Morala e
pierdută de lipsa ei de mister. Să n‑ascundă binele nici o
taină?
Decolorarea
pasiunilor, īndulcirea instinctelor si īntreaga diluare a sufletului modern ne‑au
dezvătat de mīngīierile furiei si ne‑au slăbit vitalitatea
gīndirii, din care emană arta de a blestema. Shakespeare si Vechiul
Testament ne prezintă oameni fată de care sīntem maimute īnfumurate
sau domnisori discreti, ce nu stiu să‑si urle īn spatiu durerile si
bucuriile, să provoace natura sau pe Dumnezeu. Iată unde au dus
cīteva secole de educatie si de prostie savantă! Pe vremuri muritorii
strigau, astăzi se plictisesc. Explozia cosmică a constiintei a fost
īnlocuită cu intimitatea. Rabdă si crapă! este deviza pentru
distinctia omului modern. Distinctia asta‑i superstitia unui gen corupt.
Dar īncordarea spiritului cere un anumit nivel de barbarie, fără de
care se molesesc arcurile gīndirii, un vulcanism ce nu trebuie domolit decīt īn
lasităti voite. O idee să se rostogolească īn avīnturi de imn,
cu o vrajă de delir sau de fatalitate, asa cum se īntīmplă īn
incandescenta blestemelor aceste limbi de foc ale spiritului.
Modernii sīnt
călduti, prea călduti. N‑a bătut ceasul să‑nvătăm
iubirea si ura, ca dimensiuni de natură īn suflet? Blestemul este o
provocare nemăsurată si el creste īn tărie cu cīt se īndreaptă
īnspre nemăsurat. Obiectivul lui final e doar incomensurabilul. După
ce vorbele au pus la zid un individ, un neam sau natura, sfīrsesti cu furia
spre cer.
Blestemul e
atasare de viată prin aparente de distrugător; un fals nihilism. Căci
nu tuni si fulgeri decīt dintr‑o pozitie absolută īntr‑o
valoare. Iov iubeste viata cu o pasiune bolnavă, iar Regele Lear se
sprijină īn orgoliu ca īntr‑o zeitate. Toti profetii Vechiului
Testament se īnfurie īn numele a ceva, īn numele poporului sau al lui Dumnezeu.
Si īn numele nimicului poti azvīrli blesteme, dacă aderi la el dogmatic. O
dezlăntuire necrutătoare si incendiară, un absolut īn ton
direct, o năvală de distrugere, cu o certitudine mărturisită
sau nu. Că īn dosul exasperării se ascunde o credintă sau
titanismul eului, pentru furia blestemării ca atare putin importă.
Nivelul sufletului, īnăltimea de pasiune a unei fiinte, iată totul. Căci
īn sine, blestemul nu‑i decīt un dogmatism liric.
Să calci
peste deliciul de a muri zilnic īn tine, să īmparti īn doi povara fiintării,
să ai un vecin pentru deceptii! Femeia comercializează neīntelesul,
iar īn căsătorie vinzi portii de singurătate si blestemul fiintării
devine marfă. Sursa nefericirii īn dragoste e teama de a fi iubit,
voluptatea singurătătii īntrecīnd īmbrătisările. Femeia nu
pleacă de bunăvoie, ci simte prea bine pata de luciditate pe īnselăciunea
lesinului dublu. Ce e drept, niciodată ea nu va īntelege cum un om poate
fi practicant al nefericirii si nici īn ce fel prezenta ei vatămă
perfectiunea izolării. Ea totusi trebuie să se ducă, să se
ducă. Si după ce‑a plecat, īti dai seama ce mare eroare e viata
cu ea si fără ea.
Dac‑ai
putea muri lumii īn umbra femeii, dacă parfumul ei ar fi emanatie de
melancolie pentru adormirea unei inimi, smulsă pămīntului!
Există
dezlipiri de lume care te năpădesc subit, ca adieri mortale, si‑n
care īnteleptii īti par biete veverite, iar sfintii profesori ratati.
Cheia pentru
inexplicabilul soartei noastre este setea de nefericire, adīncă si tainică
si mai durabilă ca dorinta zvăpăiată de fericire. De‑ar
predomina aceasta, cum am lămuri īndepărtarea vertiginoasă de
rai si tragedia ca o conditie firească? Istoria īntreagă e proba
limpede că omul nu numai că n‑a fugit de chin, dar i‑a născocit
mreje, pentru a nu scăpa cumva din vraja lui. Dacă n‑ar fi
iubit durerea, n‑ar fi avut nevoie să născocească
iadul utopie a suferintei. Si dac‑a preferat uneori cu mai multă
ardoare raiul, a făcut‑o pentru fantasticul lui, pentru garantia de
irealizabil o utopie estetică. Evenimentele istoriei ne arată
īnsă clar ce a luat el īn serios...
De mult nu mai
trăiesc īn moarte, ci īn poezia ei. Te topesti asa īntr‑un flux
mortal, sălăsluind visător īn delicată agonie, vrăjit
de miresme funebre. Căci moartea‑i untdelemn ce se prelinge pe
spatiul nevăzut al lepădării noastre de lume si ne īnvăluie
de o amīnare plăcut‑dureroasă a stingerii, pentru a ne sugera că
viata‑i un final virtual si devenirea potentialitate infinită de
sfīrsit.
A suferi e
modul de a fi activ fără să faci ceva.
In mod corect,
nu te poti īntreba ce este viata, ci ce nu este.
Dorul de
moarte īncepe ca secretie obscură a organismului si sfīrseste īntr‑un
lesin de poezie. Stingerea voluptuoasă de fiecare zi e o adormire a
sīngelui. Si această adormire e tristetea īnsăsi.
Numai după
ce ai suferit pentru toate lucrurile ai dreptul să‑ti bati joc de
ele. Cum o să calci īn picioare ce n‑a fost chin? (Sensul
universalei ironii.)
Gustul singurătătii
nu‑si află o īmplinire mai deplină ca īn dorinta covīrsitoare
de moarte, care, mărindu‑se peste rezistentele noastre si noi
neputīnd muri, devine prin reactiune o revelatie a vietii.
Cum as putea să
uit că sīnt, cīnd excesul mortii mă dezleagă de moarte?
Voi descoperi
viata īn plinătatea ei cīnd voi īncepe să gīndesc īmpotriva mea, cīnd
nu voi mai fi de fată īn nici un gīnd...
La īnceput
socotesti moartea realitate metafizică. Tīrziu, după ce‑ai
gustat din ea, după ce te‑a īnfiorat si te‑a strivit, o
īnlocuiesti prin sentimentul ei. Vorbesti atunci de frică, de neliniste si
de agonie, si nu de moarte. Astfel se face trecerea de la metafizică la
psihologie.
Lumina mi se
pare tot mai străină si mai departe; o privesc si mă
cutremur. Ce să caut prin ea cīnd noaptea‑i o auroră de gīnduri?
...Dar
priviti, priviti lumina: cum fosneste si cum cade‑n zdrente, de cīte ori
esti surpat de tristeti. Doar ruina zilei ne va ajuta să ridicăm
viata la rangul de vis.
...Dulceata
mortii să fie altceva decīt un maximum de irealitate? Si aplicarea spre
poezie, altceva decīt topire īn fantomal?
E atīta
voluptate muzicală īn dorul de moarte, c‑ai vrea nemurirea numai
pentru a nu o īntrerupe. Sau de‑ai găsi un mormīnt īn care s‑o
continui, să mori nesfīrsit īn dorul de a muri! Căci nici un amurg
marin si nici o melodie terestră nu pot īnlocui cresterea destrămată
si poezia evanescentă a muririi.
Nicăieri
mai mult ca īn paturile vechi ale hotelurilor provinciale sau īn privelistea
brumată a bulevardelor nu esti mai legănat de sugestiile stingerii si
mai dispus să gusti dintr‑un moment final.
Prin moarte
devine omul contemporan cu sine īnsusi.
Ca să nu
te plictisesti, trebuie să fii sfīnt sau dobitoc, īn asa măsură
vacanta esentială a constiintei defineste soarta omului. Plictiseala e un
fel de echilibru instabil īntre golul inimii si golul lumii, o echivalentă
de vid, care ar īnsemna īmpietrire, de n‑ar fi prezenta secretă a
dorintei. Iluminarea si īndobitocirea una prin plus si alta prin
minus se asază īn afară de soarta omului si deci īn afară
de posibilitătile plictiselii. Putem fi noi īnsă absolut siguri că
sfintilor nu le e urīt uneori īn Dumnezeu si că dobitoacele asa cum
le trădează privirea lor vacantă nu simt nimicul
nestiintei lor?
Omul nu‑si
poate tīrī toată viata īn plictiseală, desi aceasta nu‑i o boală,
ci o absentă de intensitate. Golul consecutiv unei suferinte sau amintirea
rece a unei nefericiri; curgerea tăcerii căreia nu‑i putem
proiecta un continut; insensibilitatea erotică si regretul de a n‑o
īnvinge sīnt stări ce alcătuiesc degradarea constiintei si
care succed unor emotii intense, ce nu le mai putem atinge. Nu te doare nimic,
dar ai prefera un chin precis vagului de neliniste. Insăsi boala este un
continut si unul substantial , fată de indiferenta apăsătoare
si tulbure a plictiselii, īn care te simti bine, desi răul unei boli
sigure e preferabil. Orice chin e regretat pentru precizia lui. Boala e
ocupatie; plictiseala nu. De aceea seamănă ea unei eliberări
de care am vrea să scăpăm.
Acesta‑i
paradoxul plictiselii: de a fi o absentă si de a nu putea fi exteriori ei.
Fată de boală o sănătate insuportabilă, iritantă,
un bine surd si monoton si care nu e grav decīt pentru impresia de
neterminabil, de infinit vulgar. O īnsănătosire ce nu se mai gată...
Plictiseala? O convalescentă incurabilă.
Viata, īn
sensul ei pozitiv, este o ordine a posibilului, o cădere īn viitor. Cīte
ferestre īi deschizi spre acesta, atīta cantitate de posibil realizezi. Deznădejdea,
dimpotrivă, este negatia posibilului si de aceea a vietii. Mai mult. Ea
este intensitate absolută perpendiculară pe Nimic.
Ceva e pozitiv
cīnd are o legătură lăuntrică cu viitorul, cīnd creste spre
el. Intru cīt viata tinde spre un plin temporal, ea se īmplineste. Deznădejdea
crescīnd īn sine, intensitatea ei e un posibil fără viitor, o
negativitate, o īnfundătură īn flăcări. Cīnd ai ajuns īnsă
să deschizi ferestre disperării, atunci viata năpădită
de sine īnsăsi pare o gratie dezlăntuită si un clocot de
zīmbete.
Vulpile au
vizuini si păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n‑are
unde‑si odihni capul. (Luca, 9, 10) Mărturisirea aceasta a
lui Isus si care īntrece ca nivel de singurătate Ghetsimani
mi‑l apropie mai mult decīt toate dovezile de iubire care i‑au
asigurat un credit cvasietern printre muritori. Cu cīt te deosebesti de oameni,
cu atīt ai mai putin loc īn lume pentru ca accesul la divin să te separe
de singurătate. Ultimul cersetor e un proprietar fată de rătăcirea
pămīntească a lui Isus. Oamenii l‑au răstignit chiar
pentru a‑i găsi un loc si lui, pentru a‑l lega cumva de
spatiu. Decīt, ei n‑au observat că pe cruce capul se odihneste īn
directia cerului sau, īn tot cazul, mai mult pe cer decīt pe pămīnt. Si
Invierea, ce e ea dacă nu proba că un Dumnezeu nici mort nu se poate
odihni īn lume si ca el orice om ce nu mai este om?
O lespede a
acoperit trei zile insomnia lui Isus. Căci nu‑mi pot īnchipui un
Dumnezeu mort care să nu‑si privească moartea.
Doar pentru
cei ce si‑au dormit viata moartea poate īnsemna un somn. Ceilalti, atinsi
de veghe, vor supravietui treji cenusii lor sau scheletului ironic! Cīnd
nici o fibră n‑a rămas nestrăpunsă de cunoastere,
atunci nimic nu te poate face să crezi c‑ai īncetat cīndva a fi
constient. Si se pare explicabil să mori, dar cine te‑ar putea opri
să crezi c‑ai īnceta să stii si să te stii? E ca si cīnd
nu‑ti vei odihni capul nicăieri si niciodată...
Dorinta de
singurătate să fie oare altceva decīt deghizarea poetică a
egoismului?
Lumea poate
exista doar pentru cei ce n‑au văzut‑o. Ceilalti si‑au
pierdut vederea de atīta aparentă si si‑au rănit ochii īntr‑un
real minor. Spatiul oferit de visuri n‑are orizont si astfel se īntinde
el generos unei priviri plecate, spre a nu se mai opri.
Cum se dezmărgineste
lumea īntr‑o simtire asfintită!
De‑as fi
Dumnezeu, m‑as face orice afară de om. Ce mare ar fi Isus,
dac‑ar fi fost mai mizantrop!
Fată de
materie, viata reprezintă un avantaj de intensitate. Tot asa boala fată
de viată, cu diferenta că ne aflăm īn prezenta unei intensităti
negative.
Cīnd esti
bolnav, natura te obligă la cunoastere; te pomenesti că stii fără
voia ta. Totul ti se dezvăluie indiscret, căci tainele si‑au
pierdut pudoarea īn stiinta involuntară care e boala.
Cum viata nu‑i
respirabilă la rece, găsi‑vom focurile să aprindem
mintile? Nădejdile cresc din incendiul luciditătii.
Intrebare īn
fata trecutului: la ce‑mi serveste un eveniment? Istoria universală
există doar ca mijloc de autointerpretare. Intīmplările care nu m‑au
descoperit mie īnsumi s‑au īntīmplat vreodată? Fată de
trecut trebuie să fim mai subiectivi decīt fată de prezent.
Singurătatea‑i
o exasperare ontologică a fiintei noastre. Esti mai mult decīt trebuie.
Iar lumea‑i mai putin decīt ar trebui.
Adevărul
este o eroare exilată īn eternitate.
Omul se
chinuie să fie măcar o greseală, precum Dumnezeu un adevăr.
Amīndoi sīnt pe cale cu sanse reduse si sperante putine. Este drept că
Dumnezeu e pe drum din vesnicie si se caută pe sine din īnceputuri, pe
cīnd rătăcirea umană e de dată mai recentă. Dacă
putem fi mai blīnzi cu omul, mai găsi‑vom concesii pentru Dumnezeu,
care nu‑i mai mult de o sinteză a scuzelor noastre? L‑am
definit cu totii prin absente, i‑am īngăduit fiinta de cīte ori a
fost nevoie, i‑am iertat neīmplinirea pīnă la lasitate. Noi si asa
ne vom īneca īn eroare, dar un Dumnezeu ce nu dispune decīt de o frīntură
de adevăr! Fiti siguri că, de l‑ar fi descoperit, ni l‑ar
fi trīmbitat de mult.
Un gīnd ce nu
miscă pe un lepros, are el vreo legătură cu singurătatea?
Si o carte ce nu poate fi īnchinată amintirii lui Iov...
...As vrea să
mă bocească fantome de īngeri căzuti, pe frīnturi de melodii
culese din inima mea, acordată din nasterea corului lor.
Atīt un plus,
cīt si un minus de viată mă pătrund de un fior de irealitate. O
mare moartă si o mare furioasă, īntr‑o măsură egală,
sīnt lipsite de ritm.
Si cum nu pot
merge īn pasul vietii, apele ei, fie că se retrag, fie că mă
coplesesc, mă aruncă pe‑un uscat din care totul a fost.
Plăcerea
de‑a te depărta de fire din īnvălmăseala lăuntrică,
de‑a sări fiinta īn mīndria unei vīltori nemăsurate... Cine nu
se leagănă īn īntinderea golurilor cu nădejdea unei răzbunări,
cine nu gustă īn vid o seductie de plinătate viitoare acela nu
se stie măcina pozitiv, nu‑si stie cheltui cu folos excesul de zădărnicie
al vitalitătii.
Psihologii,
care se aplică asupra altora, fiindcă ei īnsisi n‑au destul
suflet, derivă īnclinatia spre ireal numai din deficientele noastre. Ei nu
cunosc īn ce fel absenta poate izvorī dintr‑o senzatie de barbarie. Sau
cum se amestecă anemia si barbaria īn privelistea de irealitate a vietii.
Căci, īntr‑adevăr, la ce le‑am vorbi de un sīnge fără
ritm, potrivit īn vine spre amintirea unei mări fără valuri si a
unei mări numai valuri?
Niciodată
viata nu mi‑a părut demnă de a fi trăită. Ea merită
uneori prea mult si alteori prea putin. Insuportabilă īn amīndouă
cazurile. Sinuciderea din dragoste de viată nu e cu nimic mai neīndreptătită
decīt cea oficială si curentă. Ba e chiar mai naturală... Raiul
este o stare de sinucidere continuă, ca si iadul. Intre ele se intercalează
starea de nesinucidere numită a fi.
Dacă,
printr‑o concesie cerească, mi‑ar fi īngăduit să
stau de vorbă cu vreun muritor din alte veacuri, as alege pe Lazăr
cel īnviat. El mi‑ar ajuta desigur să‑nteleg teama
retrospectivă, sentimentul c‑ai fost mort, că te‑ai născut
din moarte si mergi spre altceva..., că esti expus unui vag absolut,
nasterea derivīnd din precizia mortii. Lazăr mi‑ar putea spune cum
poti muri cīnd nu mai mergi spre moarte, cum poti scăpa de Invierea asta
infinită...
Gīndul că
viata ar putea fi altceva decīt o demonică īnflorire, că ea ar duce
spre ceva, spre un rost exterior zadarnicei ei desfăsurări mi
se pare atīt de apăsător si de neavenit, că adeverirea lui m‑ar
răni nevindecabil. Atunci nesfīrsitul ce nu l‑ai făcut si toate
leneviile scuzate prin cinism s‑ar năpusti peste groaza ta īnmărmurită.
Nu sīntem ratati decīt dacă viata are un sens. Fiindcă numai īn acest
caz tot ce n‑am īndeplinit alcătuieste o cădere sau un păcat.
Intr‑o lume cu un rost afară de ea, īntr‑o lume care tinde
spre ceva, sīntem siliti să fim pīnă īn marginile noastre.
De s‑ar
găsi vreun muritor să‑mi dovedească prezenta unui sens
absolut, să‑mi demonstreze o etică imanentă
devenirii mi‑as pierde mintile de remuscare si deznădejde.
Cīnd ti‑ai risipit viata mīngīindu‑te īn inutila trecere, īn
viclesugurile devenirii, cīnd ai suferit pătimas īn aparente
Absolutul te īmbolnăveste. Hotărīt lucru! Viata nu poate avea un
rost. Sau dacă are, va trebui să‑l ascundă de vrea să
ne mai aibă.
Cine iubeste
cīt de putin libertatea nu se poate īnjuga de bunăvoie īntr‑un sens.
Chiar dacă este vorba de sensul lumii.
Nostalgia mării
premerge si urmează introspectiei.
Orice fel de
luciditate este constiinta unei pierderi.
Felul nostru
de a concepe lucrurile depinde de atītea conditii din afară, īncīt s‑ar
putea scrie geografia fiecărui gīnd. Am īncepe cu nuanta cerului si am
sfīrsi cu pozitia scaunului. Mahalaua cugetării īsi are si ea rosturile
ei.
Pascal
dar mai cu seamă Nietzsche par niste reporteri ai eternitătii.
Cīnd te‑ai
cufundat nemilos īn străfundurile firii si le‑ai despuiat de bogătii
īn ochiri subterane, te pomenesti mīndru si īnfumurat īn legănările
nimicului. Ce te face īnsă ca īn acest dezmăt metafizic să te
opresti deodată, ca fulgerat de‑un este? Rezistentele ascunse ale
sīngelui, patimile năvălind cunoasterea sau instinctele asediind
spiritul? E ceva īn noi care refuză nimicul, atunci cīnd mintea ne arată
că totul e nimic. Acest ceva să fie totul? Se prea poate, de dată
ce trăim prin el.
Sfintii,
nebunii si sinucigasii par a fi īnvins acest ceva, nelămuritul esential si
ascuns care stăvileste spiritul īn ultima lui mīndrie. Noi cestilalti,
ratati ai absolutului, sīntem pīnditi de viată cīnd ne credem mai
departe de ea. Si dacă ne iese īnainte cīnd o uitasem, din soaptele ei
descifrăm că absolutul nu‑i decīt Nimicul ca treaptă din
urmă a cunoasterii. Si atunci dăm īnapoi... Spiritului, viata nu‑i
decīt o batere īn retragere.
Nostalgia
infinitului, fiind prea vagă, ia formă si contur īn dorul de moarte.
Căutăm precizie pīnă si īn līncezeala visătoare sau īn
sfīrseala poetică. Moartea introduce oricum o anumită ordine īn
infinit. Nu este ea singura lui directie?
Īmpotriva
sinuciderii nu se poate face decīt un fel de īntīmpinare: nu e firesc să‑ti
pui capăt zilelor īnainte de a‑ti fi demonstrat pīnă unde poti
merge, pīnă unde te poti īmplini! Desi sinucigasii cred īn precocitatea
lor, ei totusi consumă un act īnainte de‑a fi atins o maturitate
efectivă, de a fi copti pentru o stingere voită. Că un om vrea să
termine cu viata, este usor de īnteles. De ce nu‑si alege īnsă
culmea, momentul cel mai favorabil al cresterii lui? Sinuciderile sīnt oribile
chiar prin faptul că nu se fac la timp, că ele īntrerup o soartă,
īn loc s‑o īncunune. Un sfīrsit trebuie grădinărit. Pentru
antici, sinuciderea era o pedagogie; sfīrsitul īncoltea si īnflorea īn ei. Si
cīnd se stingeau de bunăvoie, moartea era un sfīrsit fără amurg.
Modernilor le
lipseste cultura lăuntrică a sinuciderii, estetica sfīrsitului. Nici
unul nu moare cum trebuie si toti se sfīrsesc la īntīmplare. Neinitiati īn
sinucidere, niste amărīti ai mortii. Dac‑ar sti ei să se
termine la timp, n‑am suferi nici unul de strīngerea de inimă la
vestea atītor si atītor acte disperate si n‑am numi nefericit un om
ce‑si sfinteste propria īmplinire. Lipsa de axă a modernilor nicăieri
nu apare mai izbitoare ca īn depărtarea lăuntrică de sinuciderea
īngrijită si gīndită, de sinuciderea ca oroare de ratare,
īndobitocire si bătrīnete, de sinuciderea ca omagiu fortei, īnfloririi si
eroismului.
De cīte ori nu
mă ispitesc presimtiri de extaz, de atītea ori mă simt obiect. Pare că
a īnghetat lumina pe creier... si timpul s‑a năruit īntr‑o
inimă moartă.
Privesc
pietrele si le invidiez zvīcnirile. Vor pricepe ele vreodată că mă
ofer odihnei lor? Si stīncile voi‑vor ele să se īnece īn tăcerea
sīngelui?
...Ajungi asa
obiect desfrīnat de nepăsare si īn care natura īsi contemplă ultima
ei īnmărmurire.
Impietrirea ta
trezit‑a gelozia pietrelor? Văzut‑ai cum ghetarilor le mijesc
vinele?
Nu gīndesc
asupra mortii, ci ea se gīndeste pe sine. Tot ce e posibilitate de viată
īn ea respiră prin mine si nu exist decīt prin timpul de care e capabilă
vesnicia ei. Īntru cīt se apără de propriul ei absolut, īntru cīt se
refuză măretiei si scoboară de bunăvoie īntr‑o
degradare temporală, īntr‑atīt sīnt. Pīnă si‑n moarte
caut viata, si rostul meu nu este decīt a o descoperi īn tot ce nu e ea. Dacă
mortăciunea divină ar fi mai vie, de mult as poposi īn bratele ei.
Dar Dumnezeu a īmprumutat prea putin vietii ca să am ce să caut īn
pustiul lui.
Nu se mai
poate trăi decīt pīndind viata peste tot unde nu‑i la ea acasă,
ca s‑o salvezi de la īnstrăinare. Astfel, te surghiunesti īn moarte,
ca să gusti viata īn umbletul ei desert.
Ceea ce
lipseste sănătătii este infinitul. Iată de ce au renuntat
oamenii la ea.
In īmbrătisări,
senzatia de fericire si de nefericire te chinuie īntr‑o sfīrseală
echivocă, īn care ai vrea ca din senin să te spulbere un trăsnet.
Din buze emană o dulceată mortală, inundīnd marginile firii si
īnecīndu‑te īntr‑o deznădejde de paradis. Niciodată
moartea nu pare mai īnvăluitoare ca īn preajma dezamăgirii erotice.
Dragostea‑i un īnec, o scufundare īn fiintă si īn nefiintă. Căci
orice voluptate e o īmplinire si o stingere. Doar iubind poti bănui cum
autodistrugerea este baza rodniciei. Fără femeie muzică rătăcită‑n
carne , viata ar fi o sinucidere automată. Căci īntr‑adevăr,
fără ea īn ce‑am muri? Unde am descoperi stingeri mai aromate,
unde am īnflori īn amurguri si am pīlpīi īngropīndu‑ne?
Dacă
oamenii ar umbla goi, ar cīstiga mult mai usor siguranta fizică a mortii.
Hainele se interpun īntre noi si rosturile noastre, creīnd o iluzie de putere
si neatīrnare. Cīnd treci īnsă gol prin fata unei oglinzi, te pomenesti
menit pieirii, căci trupul e un zăcămīnt de zădărnicie,
īn care mucegăieste gīndul nemuririi.
După
cīteva milenii de civilizatie, de‑ar īncepe oamenii să umble dezbrăcati,
aruncīnd cu hainele iluziile implicate, ar deveni cu totii metafizicieni.
Doar cīnd te zăresti
gol ti‑aduci aminte că existi si că esti muritor. Īmbrăcămintea
ne īmprumută o superioritate artificială asupra timpului. Cum o să
fii muritor, cu o pălărie pe cap si cu o cravată la gīt? Hainele
au creat mai multe iluzii decīt religiile.
Pare că
mii si mii de vieti necunoscute se sinucid īnlăuntrul meu si din suspinele
lor se alcătuieste un extaz final, că nu sīnt mai mult de o boltă
peste infinite sfīrsituri... De m‑as putea īmprăstia īn elementele
chinului, să mă fărīm īn frīnturi de sfīsieri si să nu mai
fiu nicăieri si īn primul rīnd īn mine! Ca īntr‑un delir de absentă,
să mă suprim īn toate si să mă sting, centrifugal mie.
Omul este
drumul cel mai scurt īntre viată si moarte.
Moartea este
sublimul la īndemīna fiecăruia.
Cele mai
crīncene dureri si halucinatiile de groază cele mai crude nu mi‑au lăsat
un dezgust comparabil celui ce urmează despărtirii de un grup de
oameni pe care īi urăsti sau pe care īi iubesti. Ai fost sau n‑ai
fost strălucitor, admirat sau dispretuit, cīnd te desparti de ei, orice
sinucidere e prea dulce. Fiece cuvīnt ce l‑ai spus parcă a devenit
noroi si se ascunde undeva pe fondul izolării tale, ca să te murdărească
īn fata ta. Vorbele se transformă īn otravă si, după ce te‑ai
spovedit ceasuri si ceasuri, te ameteste vidul oamenilor si‑al tău.
Tot ce nu e singur putrezeste, si niciodată n‑am fost singur pīnă
la īnmugurire.
După
orice conversatie, esti mai părăsit ca īn mormīnt. ŗi‑ai usurat
spiritul si ti‑a putrezit inima. Vorbele au zburat īn vīnt si cu ele
substanta izolării tale.
Distanta de
lume o putem verifica doar īn iubire. In bratele femeii, inima se supune
instinctului, dar gīndul rătăceste īn preajma lumii, fruct bolnav al
dezrădăcinării erotice. Si de aceea īn clocotul senzual al
sīngelui se īnaltă un protest melodic si sfīsietor ce nu‑l distingem
totdeauna, dar e prezent īn spatiul unei licăriri, amintindu‑ne īn
treacăt vremelnicia duioasă a voluptătii. Cum am culege altcum
moartea trandafirie din fiece sărut, īnvăluiti agonizant de īmbrătisări?
Si cum ne‑am
măsura singurătatea, de nu ne‑am privi‑o īn ochii
pierduti ai femeii? Căci prin ei, izolarea īsi oferă o priveliste de
infinit siesi.
Echivocul
iubirii pleacă din faptul că esti fericit si nefericit īn acelasi
timp, chinul egalīnd voluptatea īntr‑un vīrtej unic. De aceea,
nefericirea īn dragoste creste cu cīt femeia te īntelege si te iubeste mai
mult. O pasiune fără margini te face să regreti că mările
au fund, si dorul de scufundare īn nemărginit īl stingi īn nesfīrsitul
azurului. Cerul măcar n‑are granite si pare făcut pe măsura
verticalei sinucideri.
Iubirea‑i
o ispitire de īnec, o tentatie de adīncime. Prin aceasta seamănă
mortii. Asa se explică de ce sentimentul sfīrsitului īl au numai naturile
erotice. Iubind, scobori pīnă īn rădăcinile vietii, pīnă īn
prospetimea fatală a mortii. Nu sīnt fulgere ca să te lovească
īn īmbrătisări, iar ferestrele dau spre spatiu pentru a te putea
arunca prin ele. Este prea multă fericire si prea multă nefericire īn
suisurile si scoborīsurile iubirii si inima e prea īngustă dimensiunilor
ei.
Erotica emană
de dincolo de om; īl copleseste si‑l năruie. Si de aceea, năpădit
de valurile ei, zilele trec fără să mai observi că
obiectele sīnt, vietătile se agită si viata se macină, căci
prins īn somnul voluptuos al iubirii, de prea multă viată si de prea
multă moarte, le‑ai uitat pe amīndouă, īncīt, trezit din
dragoste, sfīsierilor ei neīntrecute le urmează o prăbusire lucidă
si nemīngīiată.
Sensul mai adīnc
al iubirii nu este inteligibil nici prin geniul spetei si nici chiar prin depăsirea
individuatiei. Cine poate crede că ea ar atinge intensităti atīt de
furtunoase, de o neumană gravitate, dacă noi am fi simple instrumente
īntr‑un proces īn care personal pierdem? Si cine poate admite că ne‑am
angaja īn suferinte atīt de mari, ca să fim doar victime? Sexele nu sīnt
capabile de atīta renuntare si nici de atīta īnselăciune.
In fond, iubim
ca să ne apărăm de vidul existentei, ca o reactiune īmpotriva
lui. Dimensiunea erotică a fiintei noastre este o plinătate dureroasă
care umple golul din noi si din afară de noi. Fără invazia
vidului esential, care roade sīmburele firii si năruie iluzia necesară
fiintării, dragostea ar fi un exercitiu usor, un pretext plăcut, si
nu o reactie misterioasă sau o zvīrcolire crepusculară. Nimicul ce ne
īnconjoară suferă de prezenta Erosului, care si el este o īnselăciune,
atinsă de existentă. Din tot ce se oferă simtirii, iubirea este
un minim de vid, la care nu putem renunta fără să deschidem
bratele golului firesc, banal si vesnic.
Fiind maximum
de viată si de moarte, iubirea constituie o iruptie de intensitate īn vid.
Si orice intensitate este o suferintă a vidului.
Chinul
dragostei l‑am suporta noi oare de n‑ar fi el o armă īn
contra plictiselii cosmice, a putregaiului imanent? Sau am luneca noi pe moarte
cu īncīntare si suspine, de n‑am găsi īn ea o cale de a fi spre
nefiintă?
Nu te poti
consola de neantul lumii prin fortă, ci prin orgoliu. Fiece om e prea
mīndru ca să se īnchine īn fata evidentelor. Si atunci inventează
existenta.
Intimitatea
mea cu lucrurile ce se sting? Mă supravietuiesc după orice
tristete...
Doar fiind pīnă
īn gīt īn nefericire, īncepe inima să‑mi bată. Suspinul e
spatiul ideal al respiratiei, iar fericirea nu‑i temperatura vietii.
Se prea poate
ca īn sine iubirea să contină un potential de fericire mai mare decīt
este īnclinată a crede mintea noastră, molipsită de inimă.
De unde vin atunci acordurile funebre ale esentialei betii si parfumul de sinucidere
al īmbrătisărilor?
Arheologia
fatală a iubirii scoate la suprafată nu numai durerile clare,
actuale, ci si toate nefericirile incomplete, pe care credeam a le fi īngropat
pe veci, īnsīngerările ce le socoteam isprăvite si īnsetează
dorul suferintelor prelungi. Intocmai ca īn liturghia erotică a lui
Wagner, latura de umbre a trecutului se īnsufleteste si pune stăpīnire pe
chinul nostru incert, īncīt sīntem mai putin nefericiti din senzatiile imediate
ale iubirii, cīt din cele dezmortite si trezite din trecut.
Dacă
dragostea n‑ar fi mai mult de o prezentă epidermică, ar fi
imposibil s‑o asociezi suferintei. Dar ei īi convine un nesfīrsit de
predicate, ca si lui Dumnezeu. Femeia poate fi un infinit nul; īn fata iubirii
īnsă, infinitul roseste. Căci totul e prea putin, raportat la ea. Nu
sīnt clipe de dragoste fată de care moartea pare o simplă obrăznicie?
Sīnt oameni
care, de n‑ar putea gīndi asupra iubirii, ar īnnebuni de iubire. Reflexia
este un derivativ unic. Fără ea, nimic n‑ar putea fi
suportabil. Am muri atunci din cauza lui Dumnezeu, a muzicii sau a femeii.
Transpozitia reflexivă īndulceste furia patimilor si atenuează
transportul spre nefiintă din orice voluptate. In felul acesta devine
gīndirea un instrument de mediocritate.
Ne agităm,
credem si gīndim ca să ne scuzăm existenta. Este ca si cum cineva ne‑ar
privi din altă lume cu dispret, iar noi, pentru a nu cădea victime
ale dezgustului său, ne justificăm prin gesturi, vorbe si fapte. Nădăjduim
astfel să obtinem īndurarea sa, iertarea curiozitătii de a fi.
Iar cīnd acel cineva e botezat Dumnezeu, īmpodobim jalnicul nostru spectacol,
ca si cum acesta ar fi altceva decīt oglinda Marelui Amărīt.
Totul mă
răneste si raiul īmi pare prea brutal. Orice atingere‑i o rostogolire
de stīnci si răsfrīngerea stelelor īn ochi visători de fecioară
mă doare, ca materie. Florile răspīndesc parfumuri mortale si un crin
nu e destul de pur unei inimi fugare din tot. Doar visul de fericire al unui
īnger ar putea oferi un pat legănării ei astrale.
Lumea s‑a
vestejit īn periferiile inimii, iar mintea zace‑n īnserări.
Universul īsi īntinde zīmbetul lui īnfricosat, īn care disting simbol al
vietii un īnger canibal.
Nimic nu poate
fi redus la unitate. Haosul pīndeste lumea la toate colturile. Contradictia nu
e numai sensul vietii, dar si al mortii. Orice act este identic tuturor
celorlalte. Nu există nici nădejde si nici deznădejde, ci toate
sīnt deodată. Mori trăind si trăind mori. Absolutul este
simultaneitate: amurguri, lacrimi, muguri, bestii si roze; toate īnoată īn
betia indistinctului. Ah! singurătătile pline cu senzatia de
Dumnezeu īn transă si‑n care esti gelos pe tine īnsuti!
Dacă nu
simti că marea īti poate servi de pseudonim, n‑ai gustat o clipă
din singurătate.
Medicii n‑au
urechea destul de fină. Dar cīnd stii că‑n orice auscultatie ai
descoperi un mars funebru...
Prin tristeti,
īti pierzi pozitia de om. De‑as da drum slobod pornirilor mele, m‑as
odihni īntr‑un cimitir de cersetori sau de īmpărati nebuni.
Numai ca sursă
de nefericire este femeia o revelatie a absolutului. Sorbindu‑i metafizic
alcătuirile misterioase, īnfrīngi viata cu mijloacele ei proprii, chiar
cīnd panica anemiei, īn preajma lesinului esential, toarnă văpăi
abstracte īn sīnge.
O dragoste
īmplinită, o voluptate ce nu‑i un delicios dezastru, compromite īn măsură
egală pe bărbat si pe femeie. Iubirea nu se poate suporta, ci numai
suferi. Cu fruntea pe sīni, te despămīntenesti cu tot pămīntul.
Orice‑ai
face, pentru femeie nu poti avea decīt un cult, chiar misogin fiind. Si apoi,
adoratia are un prestigiu mai īnalt cu cīt nu se aplică unei valori
intrinseci. Nu adori femeia, ci ceea ce esti prin ea. Un cult necesar pentru a
evita narcisismul.
După
femei alergi din frică de singurătate si rămīi cu ele dintr‑o
sete egală acelei frici. Căci mai mult decīt īn orice, īn iubire esti
putred de tine īnsuti.
Sexualitatea‑i
o operatie īn care esti, rīnd pe rīnd, chirurg si poet. O măcelărie
extatică, un grohăit de astri. Nu stiu de ce īn iubire am
senzatii de fost‑sfīnt....
Iubirea ne
arată pīnă unde putem fi bolnavi īn cadrul sănătătii.
Starea amoroasă nu‑i o intoxicare organică, ci metafizică.
Orice s‑ar
spune despre sinucidere, nimeni nu‑i poate răpi prestigiul
absolutului. Căci nu‑i ea o moarte care se īntrece pe sine?
Obosit de
individuatie, as vrea să mă odihnesc de mine. Si cum mi‑as prăfui
inima īn depărtări, ca din urmele de sīnge să lingă serpii
īnsetati de otravă si vipere īncīrligīndu‑se īn creier si
sugīnd idei după idei, tīrītoare īmbătate de deznădejde! Prăbusiti‑vă,
tăriilor, nu veti avea ce mai turti! Căci astrii se īnvīrt īn univers
ca ouă clocite, ale căror emanatii toti trandafirii raiului nu le vor
acoperi. Putea‑voi să‑mi sfărīm gīndurile de propria mea
umbră?
Dracii de‑ar
gusta din amarul sīngelui ar īnnebuni de tristete. Si el circulă prin vine
īn bunăvoie si nimeni nu‑l opreste... Parcă se dezgheată
lacrimi īn el, īntr‑un oftat prelung si īndepărtat. Cine‑mi va
fi plīns īn sīnge?
Dacă
iubirea n‑ar fi amestecul irezolvabil de crimă premeditată si
de infinită delicatete, ce usor ne‑ar fi s‑o reducem la formulă!
Dar chinurile amoroase īntrec tragedia lui Iov... O lepră eterică‑i
erotica... Societatea nu te izolează, ce e drept, dar īti agravează
chinul, micsorīndu‑ti izolarea.
Nimic nu neagă
mai intens si mai dureros viata ca pulsatia ei supremă īn iubire. Si vrīnd
a ne lega de ea prin femeie, nu facem decīt s‑o īntrecem. Iubirea nu
īncape īn viată. Si de aceea, parfumul feminin pare aroma de moarte a unei
corole de cimitir.
In ce
īnfloreste sinuciderea mai mult ca‑n zīmbet?
Adīncimea
iubirii se măsoară după potentialul de singurătate si care‑si
află expresia īntr‑o nuantă de fatal, prezentă īn gesturi,
vorbe si suspine. Inclinatia inimii īnspre a nu fi acordă dragostei o
seriozitate mai gravă decīt deznădejdii. Pe cīnd aceasta ne īnchide
accesul spre viitor, azvīrlindu‑ne fără scăpare īn
dezastrul pur al timpului, iubirea amestecă lipsa de sperante cu o ispită
de fericire unică. Deznădejdea‑i o īnfundătură
furioasă, un ireparabil năvalnic, o exasperare a imposibilului, pe
cīnd iubirea‑i o deznădejde īnspre viitor, deschisă fericirii.
Pīnă si
faptul de a bea apă este un act religios. Absolutul se desfată si‑n
ultimul firicel de iarbă. Absolutul si Vidul...
Unde nu‑i
Dumnezeu? Unde nu‑i Dumnezeu si Nimicul? Deznădejdea‑i o
vitalitate a Neantului...
Teologia n‑a
putut lămuri pīnă acum cine e mai singur: Dumnezeu sau omul. A venit
poezia. Si‑am īnteles că‑i omul...
Revelatia
subită a irealitătii, cīnd, prins de panică, īti vine să te‑ndrepti
spre sergentul din colt ca să‑l īntrebi dacă există lumea
sau nu... Si cum te linistesti deodată, bucuros de nesigurantă... Căci,
īntr‑adevăr, ce‑ai face dac‑ar exista?!
Iubesc oamenii
Vechiului Testament: sīnt răzbunători si tristi. Singurii care i‑au
cerut socoteală lui Dumnezeu de cīte ori au vrut, care n‑au scăpat
nici un prilej de a‑i aminti că‑i neīndurător si că
ei n‑au timp să mai astepte. Pe atunci muritorii aveau instinct
religios, azi doar credintă si nici măcar atīt. Răul cel mare al
crestinismului este de a nu fi stiut īnăspri raporturile dintre om si
Creator. Prea multe solutii si prea multi intermediari. Drama lui Isus a
īndulcit suferintele si a răpit dreptul la bărbătie īn treburile
religioase. Altădată se ridicau pumnii spre cer, azi doar privirile.
Despre gradul
de imanentă al eroticii nu‑ti dai seama decīt īn muzica religioasă.
O asculti si nu pricepi. Spre ce zonă dureroasă a pămīntului te
scoboară femeia? Sau, cīnd te despămīnteneste, unde rătăcesti
de nu descoperi cerul? Bach n‑a amutit nici un amant. Nici chiar
nemīngīiat īn dragoste, nu‑l īntelegi; doar īn vacanta erotică. Si
poate si mai mult. In vacanta lumii.
Oare, īn afară
de iubire, ce ne mai īmpiedică să ne sfīrsim cu totii‑n Dumnezeu?
Putea‑vom
auzi melodia tainică a fiecărui lucru? Putea‑vom asculta un
zīmbet? Si ochii văd ei, īntr‑adevăr, dacă nu emană o
muzică īndepărtată si dulce? Ce sunete pleacă din priviri
si mor īn umbra melodioasă a inimii? Totul prinde glas timid si lucrurile
parcă‑si īnaltă acordurile spre cer.
Ca un bolnav
astral, senzatii tulburător de fine să te apropie de taina muzicală
a fiintei. Auzi totul, plīnsul eteric al unei lumi ascunse? Parcă florile
si‑au rupt rădăcinile īn inimă... si ai rămas singur
cu suspinele lor...
Asculti
amurgul unui crin? Sau melodia sfīsietoare a unui parfum necunoscut?
De‑am
mirosi un trandafir pīnă la sunet, ce mars funebru ne‑ar deschide
mai delicat o lespede‑n azur? Si azurul īnsusi nu‑si pierde strălucirea,
suptă‑n o muzică scoborīnd spre noi?
Cine să
te vindece de tine? O tīnără fată? Dar cine‑i darnic pīnă
la jertfă, ca să‑ti preia melancolia? Ce suflet pur, dornic de
vis si nefericire, să se‑ncumete la o povară ce n‑o
presimte? Si‑ai putea să‑ti lepezi otrava sorbindu‑ti
primăveri īntr‑o tinerete defunctă? Sau să pătezi
ochi nevinovati cu greul īntristării? Ce virginitate nu‑ncetează
īn preajma lui?
In carnea
lucidă amorteste seva si ochi stinsi se aprind īntr‑o tomnatică
ofrandă, culeasă de palorile unei iubiri.
De cīnd Eva a
trezit pe Adam din somnul inutilei perfectiuni, urmasele ei continuă opera
de dezmortire si pīnă astăzi ele ne ademenesc īn nefiintă.
Privirea lor nedeslusită, ameteala aeriană din chemările lor
nesigure rămīne‑vor străine īntelegerii noastre tulburi?
Viata‑i
īnvesnicirea clipei de teamă nemīngīiată īn care Adam, proaspăt
izgonit din rai, si‑a dat seama de nemăsuratul pierderii si de
nesfīrsitul pierzaniei ce‑l asteaptă. Nu reedităm cu
totii īn cursul vietuirii iluminarea deznădăjduită
a acelei nemiloase clipe? Mostenirea primului om este lumina īntīii deznădejdi.
Cīnd stelele
se vor preschimba‑n pumnale si inima‑mi va zbura spre ele, toate
laolaltă n‑o vor sfīsia pīnă īntr‑atīt ca mīhnirea să
nu‑si descrie, pe albastrul boltelor, dīra ei răzvrătită.
As vrea să pier īn fiecare astru, să mă zdrobesc de fiece īnăltime
si‑un adăpost mortuar s‑alcătuiesc, īn stele putrede,
pentru un cadavru descompus īn farmecul sferelor.
Ce cīntec s‑a
pogorīt īn carne si ce pierzanie sonoră īmbată fiece celulă, de
nimeni nu l‑ar mai opri, īn avīntul de murire?
Este atīt
nedefinibil īn acest cuvīnt: zădărnicie parcă mi l‑ar
fi soptit Buddha īntr‑un cabaret.
O sinucidere
face mai mult decīt o ne‑sinucidere.
Sīnt unii
oameni atīt de prosti, că de le‑ar apărea vreo idee la
suprafata creierului ea s‑ar sinucide din groaza de singurătate.
Precum
neurastenia este implicatia organică a gustului pentru frumusete, asa
ametelile traduc īnclinarea noastră spre absolut. Nu mai sīnt obiecte care
să te retină, nici stīlpi de rezemat, nici bănci să‑ti
odihnesti povara cărnii īngīndurate. Incheieturile ti se topesc si cazi īn
vesnicia anonimă a lucrurilor. Vinele, presimtind altă lume, nu mai
adăpostesc mīndria verticală, ci vestejesc spre absolut de bunăvoie.
Iar sufletul, desfermecat de lume si de sine, urmează pilda trupului.
Mi‑as
vrea viata povestită de īngeri veseli īn umbra unei sălcii plīngătoare.
Si de cīte ori ei nu s‑ar dumiri, crengile aplecate să le lumineze
nestiinta cu adierile īntristării...
De‑as vrea
să văd ce m‑a īmbogătit mai mult īn cursul vietuirii, din
ce am iesit mai tare si mai singur nici dragostea, nici chinul imediat
al trupului sau temerea īn preajma neīntelesului si nici căinta necurmată
a gīndului n‑ar fi izvorul cresterii lăuntrice, ci toate laolaltă,
īnvăluite si purificate īn sentimentul mortii. Fără el, te
īnalti anapoda, īndepărtīnd din sfīrsit grăuntele de nimb sau de
apoteoză. Cīnd īnsă moartea īncolteste īn fiece suflare, rodul
suferintelor noastre īsi păstrează o maturitate neatinsă si
viata este mai putin pierzanie, acordată ultimelor ei rosturi. Nu cresti
decīt la unison cu o agonie‑n floare. Prin sentimentul mortii, facem
viata complice cu absolutul, chiar dacă‑i răpim din frăgezime.
Inchisi īn marginile individuale, ce‑am face fără ispita de
dezmărginire a mortii? Doar murind am fost mai mult decīt mine, murind
rodnic, germinīnd īn vis si fortă o agonie ondulată. De ce sfīrsit m‑as
īnfrica, atunci cīnd l‑am anticipat voios īn măduvă si‑n
gīnduri? Sau fi‑va vreo celulă care să nu fi dospit moartea?
Dar se prea
poate să fi īmbogătit o vietuire peste prevederile ei. Dacă nu
cumva, din zarea vietii, infinitul e o boală. De unde ar pleca altcum
mīndria sīngelui trist?
Sīnt priviri
feminine care au ceva din perfectiunea tristă a unui sonet.
Fără
nefericire, iubirea n‑ar fi mai mult de o administratie a naturii.
In fiece
parfum se tīnguie un plīns imaterial al florilor, de dată ce ne inspiră
o destrămare funebră. Invăluiti īn el, nelinistea mortii ne
cuprinde ca o sevă pornind de departe si ridicīndu‑se domol si trist
īn vlaga trupului. Si cum suspină un trandafir īn mīhnirea noastră,
īnnobilīnd‑o!
Sau parfumuri
īncărcate de sinucidere, plutind vast si tulbure spre inimi apuse!
Chiar dacă
stii de cīnd melancolia te‑a dezbinat de fire, īti pare totusi că te‑a
īnsotit dintotdeauna, că te‑ai născut cu ea si poate chiar din
ea. Mort fiind, te‑ar supravietui, tesīndu‑si poezia violetă a
stingerii făr‑de sfīrsit.
Sentimentul
vesniciei negative a vietii mele... Am murit făr‑de‑īnceput.
Cīnd nu te mai
simti deloc om si continui totusi a iubi, contradictia se măreste īntr‑o
suferintă nespusă, infernală. Iubirea de bine, de rău
derivă din conditia vietătii ca atare, iar la om ea nu‑i
īmplinire decīt apartinīnd, prin toate slăbiciunile, formei de viată
ce el o reprezintă. Femeia acest om prin excelentă s‑o
ridici la tine nu poti, să te scobori la ea, mai putin. Atunci, trăiesti
īn preajma ei si suferi, īnvăluind‑o īn ne‑umanitate.
Perversiunea aceasta, de a iubi o fiintă omenească atunci cīnd nu mai
ai senzatii de om, cīnd nu esti nici deasupra si nici dedesubt, ci īn afară
de soarta umană! Si iluzia femeii crezīnd a‑ti oferi uitarea si nefăcīnd
decīt a te verifica de depărtarea ta de toate si de tot!
De ce nu s‑o‑ndura
pămīntul să‑si deschidă văgăunile si‑nghitindu‑mă,
să‑mi sfarme oasele si să‑mi sugă sīngele? Doar
numai asa s‑ar īmplini visul de groază care mă asază sub
greul muntilor si mărilor. Nu sīnt un stīrv care zăreste din fundul
lumilor cum se zdrobesc tării si bolti, spre a se rostogoli pe el si a‑l
turti? Sub ce stea n‑am murit, sub ce mare si sub ce uscat? Ah! totul a
murit, īn frunte cu moartea! Universul? Parcă zăresc năluci
din fundul unei măsele stricate...
Un
vampir sugīndu‑mi ultima picătură de sīnge si‑ncepīnd
apoi să cīnte trist...
Totul trebuie
reformat pīnă si sinuciderea...
Oamenii īti
cer o meserie. Ca si cum faptul de‑a trăi n‑ar fi
una si īncă cea mai grea!
Sīnt un Iov fără
prieteni, fără Dumnezeu si fără lepră.
Numai mărindu‑ti
nefericirea, prin gīnd si faptă, poti găsi īn ea plăcere si duh.
Adevărul
ca orice minus de iluzie nu apare decīt īntr‑o vitalitate
compromisă. Instinctele, nemaiputīnd alimenta farmecul erorilor īn care se
scaldă viata, īsi umplu golurile cu dezastrul luciditătii. Incepi să
vezi cum stau lucrurile si atunci nu mai poti trăi. Fără erori,
viata e un bulevard desert prin care evoluezi ca peripatetician al tristetii.
Nevoia de a‑ti
pune capăt zilelor īn inima unei femei palide, ca să‑ti poarte
cadavrul o nonviată... sau de a vorbi despre dragoste atīt de eteric, că
si fulgii să‑si ceară scuze. O iubire vaporoasă ca
schizofrenia unui parfum...
In
cafenea mai mult ca oriunde nu mai poti sta de vorbă decīt
cu Dumnezeu.
Imi mai
amintesc că sīnt doar auzindu‑mi pasii pe caldarīm īn nopti tīrzii.
Mai fi‑voi
multă vreme vecin al inimii mele? Cīt voi mai merge alături de timpul
meu? Si cine m‑o fi surghiunit departe de mine?
Ochii pierduti
ai femeilor triste si care n‑ar trebui deschisi decīt la Judecata de
Apoi...
Viata,
neridicată la rangul de vis, seamănă unui Apocalips al prostiei
si al vulgaritătii. Cine‑ar suporta‑o, fără
coeficientul ei de irealitate?
Gīndurile
aromate de nobletea sinuciderii... Parc‑am īnghitit otravă din mīna
unei sfinte. Sau am sorbit păcatul din gura unanimă a unei femei
pierdute. Unde sīnteti, boli ascunse, de nu urcati, fatale si necrutătoare,
spre un sīnge dornic de spaimă si de nimicire?
Tot ce numim
proces istoric īsi are izvorul īn suferinta‑n dragoste. Dacă Adam
era fericit cu Eva, nimic nu s‑ar fi schimbat īn lume. Ispita diavolului:
veti fi asemenea lui Dumnezeu, s‑a realizat īn măsura īn care
creatia omenească, născută din chinul iubirii, ne apropie de o
treaptă divină. Fericirea n‑are virtuti istorice.
Dumnezeu este mai mic de fiece dată [cīnd] un bărbat nu descoperă
Absolutul īn dragoste sau īl descoperă īn deceptie.
Actul
sinuciderii este īnspăimīntător de mare. Dar parcă e mai
coplesitor să te sinucizi īn fiecare zi...
Boala unui om
se măsoară după frecventa cuvīntului viată īn vocabularul
său.
Fontenelle,
aproape centenar, spunea medicului său: Je ne me sens autre chose quune
difficulté dźtre.
Cīnd te
gīndesti că atītia altii simt acelasi lucru de la īntīia reflexie, iar nu
numai pe patul de moarte.
Povara
vietuirii e suportabilă cīnd te apasă pīnă la īnăbusire.
Suferinta nu e dulce decīt sub forma chinului.
Priveghindu‑ti
nimicnicia, eul se volatilizează cu aburii dezolării. Si atunci ce
mai rămīne din īntīmplarea individualizării tale? O substantă de
amărăciune, răspīndită īntr‑o teastă de drac părăsit.
Mīhnirea este
veghea la nivelul unei inimi de diavol.
Nevoia apăsătoare
de a te ruga si neputinta de a te adresa totusi cuiva... Si apoi cealaltă
nevoie: de a te trīnti la pămīnt, muscīndu‑l īnfuriat si vărsīndu‑ti
turbarea sau religiozitatea negativă a cărnii.
Să fie
creierul alee pentru īngeri ce poartă potcoave, de nu pot să‑nteleg
ecoul lui vulgar si divin? Sau se vor fi aprins plīnsurile? Ori vīnturi ce‑ntetesc
incendiul lacrimal al lumii?
Cīnd zăresc
cerul, īmi vine să mă dizolv īn el, iar cīnd privesc pămīntul, să
mă īngrop īn măruntaiele lui. Atunci să mă mai mir de ce
unul si altul se descompun īn minte si īn inimă? Mi‑am chinuit nădejdile
īntre o geologie a cerului si o teologie a pămīntului.
Cum mi‑as
vrea lipiti obrajii de un albastru senin ca acele frunze ce par crescute‑n
cer cīnd le privesti, īn după‑amieze, din umbra unui pom!
In inima lui
Diogene florile deveneau stīrvuri si pietrele rīdeau. Nimic nu rămīnea
neschimonosit; omul īsi pocea fata si obiectele tăcerea. Natura, atinsă
de obrăznicie, īsi expunea generos impudoarea, īn care se desfăta
nebunia clarvăzătoare a celui mai lucid muritor. Lucrurile īsi
pierdeau virginitatea īn ochiul lui sfredelitor, a cărui lectie pare a ne
īnvăta despre o legătură mai adīncă īntre sinceritate si
neant.
Fost‑a
Diogene omul cel mai sincer? El pare a fi fost, de‑ndată ce n‑a
crutat pe nimeni si nimic; chiar bolnăvicios de sincer, căci nu i‑a
fost frică de urmările cunoasterii. Si aceste urmări sīnt cinismul
īnsusi.
Ce l‑o
fi īndemnat să scuture dulceata prejudecătii si a cuviintei? Ce a
pierdut, de nu l‑a mai legat nimic de vraja aparentei si a erorii? Se
poate ajunge numai prin inteligentă la īndrăzneala si la provocarea
adevărului? Niciodată, atīta vreme cīt inima mai rezistă īn
īnselăciune si īn serviciul sīngelui. Dar inima lui Diogene pare a fi fost
smulsă din interesul fiintării si lucru nemaiīntīlnit a
fi devenit leagănul inteligentei, locul de popas si de‑ntremare al
luciditătii. Sīngele scos din circulatie, viata controlată fără
milă, unde să se mai miste eroarea si să se īncīnte iluzia?
Cinismul īnfloreste īn această evacuare, ce te dezleagă de toate si‑ti
īngăduie să rīzi, să dispretuiesti, să calci totul īn
picioare si pe tine īnsuti īn primul rīnd, mīndru de absenta universală.
Cinicul este spectatorul acestei universale absente. El priveste
īndurerat sau rīzīnd la nimic.
Ce l‑o
fi mīnat pe Diogene īnspre catastrofala ruptură de farmecul naiv, delicat
si īnvăluitor al existentei? Ce l‑o fi aruncat īn situatia de
criminal al erorilor indispensabile vietii? Nu‑i datorăm lui un
minus de iluzie de care ne fălim, īndurerati? Ce consolare i‑o fi
lipsit sau īn mijlocul căror mīngīieri a fost īntrerupt, dezbinīndu‑se
fericirea la care a trebuit să fie sensibil, chiar de s‑a născut
cu vocatie de osīndit? Si un monstru se naste cu īnclinări spre fericire,
ce nu le poate pierde chiar dacă ea l‑a abandonat.
Ce ne īmpiedică
īn viată de la cinism chiar atunci cīnd mintea ne īmpinge si ne sileste?
Ce ne mărgineste impertinenta ultimă a cunoasterii?
Să mai
amintim dragostea, generatoarea erorilor fecunde?
Orice pas īn
iubire intimidează cunoasterea si o obligă să meargă modest
alături sau la marginea noastră. Micsorarea luciditătii este un
semn de vitalitate a dragostei.
Cīnd īnsă
ceva a intervenit si a dezlăntuit luciditatea īntr‑un imperiu vast
cīt fiinta, dragostea se retrage īnfrīntă si buimăcită. Si cīnd
acel ceva este o fiintă, sau poate mai multe, pe care le‑ai
pierdut la vīrsta īnselăciunilor, golul urmīnd permite īntinderea nemiloasă
a cugetului rece si distrugător. In mod firesc, nimeni nu poate mosteni
atīta veghe īncīt să lunece īn cinism, ci īn cursul vietii deceptiile fac
lumea străvezie, īncīt vezi, pīnă la fund, ceea ce n‑ar fi
trebuit decīt să mīngīi. Noi nu cunoastem viata lui Diogene la epoca īn
care nefericirea īn dragoste hotărăste cursul reflexiei. Ce importantă
ar avea īnsă să stim pe cine a pierdut, cīnd stim prea bine ce a
pierdut si unde duce această pierdere.
De‑as
putea deveni fīntīnă de lacrimi īn mīinile lui Dumnezeu! Să mă
plīng īn el, si el să se plīngă īn mine!
Prin pasiune
si fericire, īnvingem caracterul de relativitate al vietii si o proiectăm
īn Absolut. Asa devine ea un Apocalips zilnic...
Există o
măretie resemnată pe care n‑o cunosti decīt surprins de
tulburarea mortii īn mijlocul bulevardelor... Sau acea īngrijorare somptuoasă,
care te cuprinde pe străzile cenusii ale Parisului de cīte ori te‑ntrebi
dac‑ai fost vreodată, si casele‑nclinate si bătrīne ce‑ti
dau răspunsul negativ al agoniei lor...
Mijloacele de
a īnvinge singurătatea nu fac decīt s‑o mărească. Vrīnd a
ne īndepărta de noi īnsine prin dragoste, betie sau credintă, nu
reusim decīt a ne adīnci identitatea. Esti mai mult tu īnsuti īn preajma
femeii, a băuturii sau a lui Dumnezeu. Pīnă si sinuciderea nu‑i
decīt un omagiu negativ ce ni‑l aducem nouă.
Fiorul ce ne
dezvăluie că spiritul a rămas clar si neatins, dar că
sīngele si carnea si‑au pierdut mintile... Sau că oasele si‑au
pierdut capul, cīnd ratiunea īsi gustă propria ei lucire...
De s‑ar
surpa cerurile īnaintea mintii!
Iubirea pare
ocupatie vulgară fată de dorinta de adoratie, īn care pornirile
vietii se filtrează īntr‑o lume de adieri pure. Femeia care cade
victimă setei noastre imateriale se poate considera, cu drept cuvīnt,
nefericită‑n dragoste. Căci nu‑i oferim prea mult, un
exces care jigneste putinul fericirii?
Decīt, ea
niciodată nu va īntelege de ce īn adoratie prezenta ei e tot atīt de vană
ca si absenta. Ea n‑are nevoie să fie si nici să stie. Cu cīt
ar putea multumi sau īndulci nevoia de absolut rătăcită‑n
Eros? Adorīnd‑o, ea nu există decīt īn măsura īn care nu
este ca pretext gustului nostru de irealitate supremă. Acest
absolut la suprafata noastră... botezat femeie.
Doar īn fata mării
īti dai seama ce lipsă de poezie ascunde rezistenta noastră la
valurile mortii...
Poezie īnseamnă
lesin, abandonare, nonrezistentă la farmec... Si cum orice farmec este
disparitie, cine ar putea găsi o singură poezie īnăltătoare?
Ea ne scoboară spre suprem...
Sīnt inimi, a
căror muzică de s‑ar concentra īntr‑un trăsnet
sonor viata ar īncepe de la capăt. De‑am sti atinge coarda
cosmogonică a fiecărei inimi...
Duplicitatea
esentială a oricărei tristeti: cu o mīnă ai vrea să tii un
crin, si cu cealaltă să mīngīi un călău. Poezia si crima să
aibă acelasi izvor?
In tristete,
totul are două fete. Nu poti fi nici īn iad si nici īn rai, nici īn viată
si nici īn moarte, nici fericit si nici nefericit. Un plīns fără
lacrimi, un echivoc fără sfīrsit. Căci nu te izgoneste ea īn
aceeasi măsură din această lume, ca si din cealaltă?
Esti trist de
totdeauna, nu de acum. Si acest totdeauna e toată lumea īnainte de
nasterea ta. Nu‑i tristetea amintirea vremii īn care n‑am fost?
Paloarea ne
arată pīnă unde corpul poate īntelege sufletul.
Intinderile
cerului īmi vor ajunge să peticesc o inimă zdrentuită? Sau să
cersesc si pe ale pămīntului? Ca si cum ele ar mai avea ce acoperi
dintr‑un suflet născut īngropat!
Ati privit
marea īn momentele ei de plictiseală? Parcă‑si agită
valurile din scīrbă de ea īnsăsi. Le trimite să nu se mai
īntoarcă. Dar ele revin, revin neīncetat. Asa pătim si noi. Cine ne
īntoarce spre noi īnsine, cīnd ne sfortăm mai mult a ne īndepărta?
Nevoia tainică
de a te abandona mării, de a te risipi īn frămīntarea zadarnică
a tuturor mărilor, să nu fie un gust de plictiseală infinită
si o senzatie de evanescentă mai vastă ca depărtările? Nici
vinul, nici muzica si nici īmbrătisările nu te apropie de dulceata
destrămării ca valurile ce se urcă spre absenta si nimicnicia ta
si te mīngīie cu insinuări de disparitie! Marea comentariu fără
sfīrsit la Ecleziast...
Un om fericit
descifrează el ceva īn īntinderile marine? Ca si cum marea ar fi făcută
pentru oameni! Pentru acestia e pămīntul, acest amărīt pămīnt...
Dar acordurile nefericirii se īmpreună cu ale mării, īntr‑o
armonie voluptuoasă si sfīsietoare ce ne aruncă īn afară de
soarta muritorilor.
Si astfel,
tonalitatea mării este aceea a unei muriri eterne, a unui sfīrsit ce nu se
mai gată, a unei agonii īnflorite. Nu‑ti trebuie o inimă bolnavă
de nuante si nici o simtire atinsă de subtilitătile extazului pentru
a surprinde un fior mortal īn melodiile marine, ci doar o īnclinare spre
tainele si vocile melancoliei. Atunci nu mai esti sigur de identitatea ta si
trebuie oarecum să te aduni, să te pescuiesti neīncetat, spre a nu te
īnghiti mările din tine si din afară. Nu te poti stăpīni decīt
īntre patru pereti. Chemările depărtărilor te īmping mai departe
de calculul existentei tale...
Marea este o
ispită de disparitie numai pentru cei ce au descoperit‑o īn zile si
īn nopti, prin introspectie... Avīnd‑o īn fată, īti verifici numai
prăpastia acelor zile si acelor nopti... Demonia marină este un
viscol aromatic, o ruină căreia nu ne putem refuza fără să
călcăm pe ce e mai adīnc īn noi..., o nobilă descompunere pe
care trebuie s‑o grădinărim. Si apoi, nu zvīcneste sīngele īn
ritm marin, nu e orgoliul lui melancolic acordat rănii albastre, miscătoare
si infinite? Suferinta asta vastă si lichidă, ea să‑mi
īmplinească un gust de dureri nemăsurate si să‑mi
astīmpere setea de nefericiri neīntrecute! De s‑ar īnfuria mările, să‑si
spargă valurile de inima omenească!
Lasi Paradisul
pentru rahitici cīnd rătăcesti pe malurile mării. Căci el
este o mare fără demonie. Icoana raiului nu m‑a urmărit
decīt īn momentele acelea periculoase īn care ti se topesc īncheieturile si ti
se moaie oasele, īntr‑o supremă slăbiciune, īntr‑o maximă
deficientă. Imaginea cea mai pură pe care o alcătuieste mintea
este emanatia unei vitalităti vacante.
Nicăieri
mai mult ca la mare nu esti īnclinat a socoti lumea o prelungire a sufletului.
Si nicăieri nu esti mai capabil de un fior religios prin faptul simplu de
a privi. O viată plină, cu un nimb de absolut, ar fi aceea īn care
orice perceptie ar fi o revelatie. Esti pe cale a o realiza īn sugestia
amurgurilor marine... Uita‑voi vreodată īnserarea unică de la
Mont‑Saint‑Michel, cīnd, īntre un soare īn agonie si o cetate mai
singură ca soarele, toate apusurile lumii mă chemau spre o măretie
tristă, īntrezărită‑n presimtiri? Si apoi, să te
primbli cu acel crespuscul īn suflet prin parcul din Combourg, īncercīnd a fi
demn de plictiseala marelui René. Trebuie īntr‑adevăr să
cunosti dezolarea magnifică a anumitor zile la Saint‑Malo si la
Combourg, pentru ca să‑l poti scuza pe Chateaubriand. E drept că,
īn afară de cīteva pagini din Memoriile lui, cu greu mai poate fi recitit,
căci retorica lui, avīnd amploare, este lipsită totusi de substantă.
Lamentatiile lui nu sīnt destul de gīndite si plictiseala lui nu‑i destul
de esentială. Dacă l‑am iubit totusi, a fost pentru desfăsurarea
somptuoasă a vietii lui, pentru a fi ridicat vidul lăuntric la rangul
de artă.
Asa si‑a
stiut gospodări nimicnicia, ca să nu mai putem fi decīt epigoni īn
mestesugul plictiselilor. Trebuie să fi văzut măcar camera īn
care el si‑a petrecut copilăria si să fi īntrevăzut ceea
ce au putut fi discutiile cu Lucile, pentru care orice amator de melancolie
trebuie să aibă pietate spre a‑ti da seama că o
dezolare pornită dintr‑un sat valah nu poate atinge prestigiul
funebru al uneia răsărite īntr‑un castel solitar. Noi sīntem
mai mult amărīti decīt tristi, căci nu cunoastem mīndria soartei
triste, ci umbrele destinului amarnic.
O inimă
plină īntr‑o lume vidă. Chateaubriand s‑a īnselat
definindu‑si astfel plictiseala; s‑a īnselat din orgoliu. Căci
īn plictiseală noi nu sīntem mai mult decīt lumea, ci tot atīt de putin
cīt ea. Este o corespondentă de vid. Căci de‑am fi mai mult, ne‑am
rezema destul īn noi īnsine, am fi destul existentă, ca să nu atingem
rarefierea constiintei, din care izvorăste vidul interior. Stările de
mare īncordare, fie ele de extaz, fie de chin, ne fac impermeabili plictiselii,
desi din partea lumii īnconjurătoare ar putea pleca o sugestie irezistibilă
de zădărnicie.
Din ce vezi
lucrurile mai de‑aproape, din aceea nu le poti iubi decīt pe măsura
irealitătii lor. Existenta nu‑i suportabilă decīt prin
coeficientul de neexistentă. Virtualitătile de nefiintă ne
apropie fiinta. Nimicul e un balsam existential.
In felul
acesta, īnteleg mai bine īnclinarea noastră bolnăvicioasă, plină
de suferintă pasionată, pentru femeie. Desi mai ancorată īn viată
decīt noi, nu‑i putem totusi răpi un caracter de ireal, alcătuit
atīt din poezia vaporoasă īn care ne complăcem a o īnvălui, cīt
si din echivocul sexualitătii. Femeia este orice, afară de o evidentă.
Si suferinta īn dragoste, īn orice dragoste, īmplinită sau neīmplinită,
cīstigă īn adīncime si ciudătenie cu cīt prezenta femeii se
subtilizează īntr‑o perfectiune pe cīt de carnală, pe atīt de
nedefinibilă. Dragostea nu e infinită decīt negativ, convertind plinătatea
īn suferintă. Nevoia nefericirii n‑o resimti decīt pentru a
īmprumuta fiorurilor erotice o expresie supremă.
Sexualitatea fără
ideea mortii e īnfiorătoare si degradantă. In bratele femeii descind
sicrie din azur. Echivocul eroticii este chiar această sugestie mortală
de plinătate, de exces dezastruos, de īnflorire crepusculară.
Cui,
abandonīndu‑se mării sau amintirii ei, nu i‑a fost rusine de a
fi petrecut clipe de dragoste multumit sau indiferent? Nu este marea o jenă
īn fata oricărei īmpliniri? N‑o obligăm la reflux cīnd o zărim
fără ochi īndurerati? Melancolia este un omagiu de fiecare clipă
īntinderilor marine. Si‑n privirile visătoare si pierdute, marea se
prelungeste peste malurile ei si oceanele īsi continuă un flux ideal spre
īntristare. De aceea, ochii nu mai au fund...
Ce curios să
te primbli printre femei si alti oameni, gīndindu‑te dacă face sau
nu să fii Dumnezeu! Rumegīnd la iluzia vesniciei tale, īti zici: la
marginile mele, mai fi‑voi stăpīn pe mine? Si trecătoare,
care soptesc: eu prefer Crźpe de Chine.
Ce noroc că
mai sīnt si femei īnfrumusetate misterios de boală, care să‑nteleagă
climatul durerii si pierzania luciditătii! Spiritul este materie ridicată
la rangul de suferintă. Si īntrucīt femeile sīnt avide de dureri, participă
la el.
Nevinovătia
e antipodul spiritului. Tot asa fericirea si orice nu‑i durere.
Parcurile sīnt
deserturi pozitive.
Cīnd nu mai
esti acordat lumii nici prin gīnd si nici prin inimă, trebuie să
alergi īncontinuu, pentru ca īn ritmul pasilor să te ocolesti si să
uiti alcătuirea lacrimală a firii. Altcum, redevii grădinar al
sinuciderii...
Nebunia‑i
o prăbusire a eului īn eu, o exasperare a identitătii. Pierzīndu‑ti
mintile, nimic nu te mai poate opri să fii nelimitat tu īnsuti.
Boala: stadiu
liric al materiei. Sau poate si mai mult: materie lirică.
Nu explici un
paradox, precum nu explici un strănutat. De altfel, nu‑i paradoxul
un strănutat al spiritului?
Tristetea‑i
indefinibilul ce se interpune īntre mine si viată. Si cum indefinibilul
este o aproximatie delicată a infinitului...
Cīnd esti
iubit, suferi mai mult decīt cīnd nu esti. Părăsit, te mīngīi prin
orgoliu; dar ce consolare mai poti născoci īn fata unei inimi ce ti se
deschide?
Muntii īsi
īnsală singurătatea cu vecinătatea cerului si desertul cu poezia
mirajelor. Numai inima omului rămīne vesnic cu ea īnsăsi...
De unde să
plece pornirea murdară de a mă tăvăli īn nefericire, mai rău
ca bivolii īn bălti si porcii īn gunoi? O lenevie īmproscată de bălegar
si de vis...
...Si cīnd
stii că ea nu‑i viciul vietii tale, ci izvorul ei. Si cīnd mai stii
cum, alături de femeie, trīndăvia devine vesnicie...
De cīte ori
privesc albastrul cerului si orice albastru, īncetez pe loc de‑a apartine
lumii. Cine‑a numit consolatoare culoarea celei mai subtile pierzanii?
Dacă avea
cerul altă īnfătisare, religia ar fi consistat probabil īn alipirea
de pămīnt. Cum īnsă albastrul este culoarea dezlipirii, credinta a
devenit un salt din lume.
In orice nuantă,
albastrul e negatia imanentei.
Cu cīt mă
lecuiesc mai mult de mine, cu atīt īmi semăn mai mult. Melancolia ne
scuteste de Eu, īn asa măsură este ea răul lui.
Fată de
totul mortii, nimicul vietii este o imensitate.
Sfintii au
spus atītea paradoxe, īncīt e imposibil să nu te gīndesti la ei īn
cafenea.
Sentimentul
mortii este molesitor si crud, parcă īnoată o lebădă si un
sacal pe undele otrăvite ale sīngelui...
Cīnd citesti
pe filozofi, uiti inima omenească, iar cīnd citesti pe poeti, nu stii cum
să te scapi de ea.
Filozofia e
prea suportabilă. Acesta‑i marele ei defect. E lipsită de patimă,
de alcool, de dragoste.
Fără
poezie, realitatea‑i un minus. Tot ce nu‑i inspiratie e deficientă.
Viata, si cu atīt mai mult moartea, sīnt stări de inspiratie.
Lesinul
tuturor lucrurilor, īn urechi si inimi agonizīnd de poezie...
Melancolia? A
fi īngropat de viu īn agonia unui trandafir.
Cīnd, atins de
o noblete tristă, dezlegat de oameni si de lume, tīrīi o murire īnflorită,
nimic nu te mai īmpiedică să crezi că te‑ai născut
prin generatie spontană dintr‑o toamnă vesnică.
Prin mine rătăceste
un Septembrie visător si fără de‑nceput.
Un om
plictisitor este un om incapabil de plictiseală.
Viata este un
minus de eternitate al mortii, iar individuatia o criză a infinitului.
Atentia
neīntreruptă la fiintă este izvorul plictiselii. Ce păcat că
existenta nu rezistă spiritului! Pīnă si Dumnezeu pierde prin atentia
noastră.
Neantul e
atentie absolută.
Bucuria e
reflexul psihic al purei existente al unei existente ce nu‑i
capabilă decīt de ea īnsăsi.
Dorinta de a
muri ascunde prea multe garantii de absolut si de perfectiune, prea multă
insensibilitate la eroare, īncīt setea de‑a trăi cīstigă īn
farmec prin prestigiul nedesăvīrsirii si prin atractia greselilor aromate.
Nu e mai ciudat să īndrăgesti imperfectiunea?
Predilectia
straniului salvează viata; moartea se scufundă īn evidentă.
Nu există
măretie īn viată si nici chiar īn moarte, ci īntr‑un Nimic ce
se ridică neutru si etern spre cer, asemenea Mont‑Blanc‑ului.
Privind
piscurile schizofrenice: curios că nu există singurătate decīt
spre cer.
Muntii nu‑ti
dau senzatia de infinit, ci de grandoare. Pentru infinit ne ajunge marea
si nefericirea.
As vrea să
am o inimă la intersectia Alpilor cu azurul.
Melancolia mă
dispensează de alpinism. Cīnd ajungi să īntelegi muntii de jos...
Femeile care
nu stiu zīmbi mă fac să mă gīndesc la o muzică de pompieri
īn Paradis.
Numai farmacia
mai poate opri gīndurile.
Cīnd otrava
veghii ti‑a depravat fiinta, nimic nu se mai poate desfăsura sub
soare fără să te irite. In afară, poate, de un dialog al
florilor despre moarte.
Mīndria drăcească
de a dispune de amărăciune īn fata nu importă cărui lucru,
de a desfigura banalitatea īn vīrtejul paradoxului si de‑a tulbura
linistea firii īn patima contradictiei... Nu mai rămīne nimic decīt
desfrīul mintii peste o realitate desfrunzită, o optică sumbră
străpungīnd calmul uitării si pătīnd orice prospetime. Si
atunci, să te miri de ce lebedele suflete spulberate‑n
corpuri īti par chioare (căci nu privesc ele īn lături?); de
ce un cer senin īti trezeste icoana lucie a unui creier de imbecil si viata īti
pare mai comică decīt un sfīnt zburdalnic?
Dacă
izvoarele Alpilor mi‑ar spăla mintea si mi‑ar răcori
inima! Doar asa as fi vesel să descopăr frăgezimea nestiintei,
si nu să rumeg īn munti si‑n sesuri, pe mări si pustiuri
curiozitatea fatală a lui Adam, izgonindu‑mă prin veghe din
mine īnsumi.
Să trăiesti
toată viata drama păcatului si uneori să te simti asa de pur, că
aripi de lebădă te poartă īnspre o insulă de īngeri
priveghind agonia Paradisului!
Si totusi,
numai īn sentimentul păcatului esti om īn sensul propriu al cuvīntului. Căci
a fi om īnseamnă a te identifica la orice latitudine a pămīntului si
a inimii cu fenomenul căderii.
Cine nu simte
că merge la fund chiar atunci cīnd lucrează si creează
pozitiv, cīnd e notar sau geniu nu īntelege nimic din natura specifică
a soartei umane, iar cei ce nu cunosc atractia irezistibilă a năpăstuirii,
a esentialei lunecări, a cresterii īnspre abis n‑au atins īn
nici un fel conditia căreia au fost meniti.
Mor propriu‑zis
numai oamenii străini de ispita rodnicei scufundări, care nu‑si
rup gītul īn orice ocazie a vietii. Ceilalti au totul īndărătul lor,
si‑n primul rīnd sfīrsitul.
Luciditatea: a
avea senzatii la persoana a treia.
Oamenii sīnt
īn genere obiecte. De aceea simt ei nevoia să existe Dumnezeu. Cīnd ai făcut
trecerea de la obiect la eu, Dumnezeu e superior faptului de a fi sau a nu fi.
Intocmai ca eul, El devine o irealitate care se caută.
Nu poti atinge
echilibrul īn lume, atīta vreme cīt existenta nu e mai mult de o stare. Căci,
īn asemenea conditie, esti īncontinuu fie īn acord, fie īn dezacord cu ea. In
mod firesc, existenta e ireductibilă, o rezistentă pur si simplu īn
fata căreia ne aflăm fără să fim nevoiti a o acorda
sau nu subiectivitătii.
Dezechilibrul
īn lume, fruct al exasperării constiintei, derivă din incapacitatea
de a concepe neutru realitatea. Oricīt ne‑am sforta, ea nu‑i decīt
stare, la care aderăm sau nu. Cresterea accentului subiectiv al
constiintei micsorează autonomia firii. Cīstigi īn intensitate si
realitatea pierde echivalent īn prezentă.
Constiinta? A
nu mai fi la nivelul firii.
Pe cīnd īn
extaz punctele universului sīnt inseparabile de centrul iradierii
noastre īn groază, ele se află la o distantă egală
de noi, fără ca unul singur să ne rămīnă indiferent.
Nimic nu ne separă de lume, desi ea ni‑i ostilă. Extazul si
groaza atīt de diferite ne angajează īn mod egal īn ea.
De aceea,
uluit īn alternanta lor, ajungi să nu mai descifrezi care‑i eul si
care‑i lumea. In amīndouă, n‑are ce să mai rămīnă
neutru; totul participă si nimic nu stă īn afară, nimic nu este
obiectiv.
In groază,
nu stii dacă lumea‑i o prelungire negativă a eului sau eul o
prelungire negativă a lumii; iar īn extaz, nu poti să califici o plinătate,
īn asa măsură confuzia unică absoarbe diferentele fiintei.
O lume de
urzici altruiste si de bolovani invitīndu‑se la menuet... sau de stīrvuri
ce‑si surīd ca‑n vodevil...
Realitatea
trebuie chemată la viată sau interzisă.
Prezenta
spiritului devenită colectivă anemiază cresterea unui popor si‑l
apropie de decadentă prin tulburarea rafinamentului. Finalul unei tări
este īn genere un surmenaj istoric, o istovire explicabilă si fatală.
Nobila deficientă a Greciei si a Romei, īn maturitatea lor crepusculară,
presupune o soartă rotunjită si o ispăsire īnaltă a unui
exces unic. Un trecut de creatie trebuie plătit prin suferintele vitalitătii
si nimic nu‑i mai impresionant ca o bătrīnete lucidă, deschisă
unui vast amar.
Sīnt īnsă
popoare care nu se duc la fund din excesul spiritului, sau care au atins culmi,
dar si‑au revenit. Olanda a cărei pictură echivalează
muzica germană n‑a degenarat īn sănătate? După
īnăltimile ei istorice, i s‑a asezat sīngele, si oamenii, īn locul
palorii, au preferat o apoteoză a untului. Sau Suedia, nu moare esuată‑n
prospetime? Ce o īmpiedică să se usuce glorios īn amurg? Si
cum pot fi tări care n‑au soartă, din teamă de anemia
consecutivă istoriei? Devenirea universală īnregistrează numai
popoarele ce nu se crută, ce nu‑si cumpănesc destinul, ci se
īndreaptă triumfător si nemilos spre agonie.
Primejdiile
creatiei īndepărtează atīt pe indivizi, cīt si pe tări,
de spirit. Preferīnd sănătatea, se opun naturii. Florile īsi retin
mireasma ca să nu se usuce? Parfumul e istoria unei flori, precum spiritul
a unui individ. Popoarele care nu se ofilesc n‑au trăit
niciodată.
Timpul e
uneori asa de apăsător, c‑ai vrea să‑ti spargi capul
de el.
Devenirea s‑a
coagulat īn creier si existenta ia culoarea păcatului.
Individuatia
este orgie de singurătate. Inapoi spre Fiintă sau Nimic, spre
o mīntuire lipsită de sperante.
Buddha a fost,
oricum, prea naiv...
In marile
singurătăti pari a fi gītuit de un demon pentru o plăcere crudă
a lui Dumnezeu.
Si de aceea
mintea tese īn ele o teologie iresponsabilă.
Cunoasterea
ucide eroarea vitală a iubirii, iar ratiunea construieste viata pe ruina
inimii.
Orice
luciditate este o pauză a sīngelui.
Trebuie să
fi văzut bătrīnetea, boala si moartea ca să te retragi din lume?
Gestul lui Buddha este prea mult un omagiu evidentelor... Renuntării lui
īi lipseste paradoxul. Cīnd ai dreptate, nu‑i nici un merit să părăsesti
viata. Dar să trăiesti īn dezbinarea lăuntrică de
toate si să ai argumente contra singurătătii! Calea lui
Buddha e croită pe măsura muritorilor... Calmul printului gīnditor n‑ar
pricepe niciodată cum poti vedea ca el si totusi īndrăgi nimicnicia.
Pīnă si Buddha să fi fost un dascăl? E prea mult sistem īn lepădările
lui, prea multe consecvente īn mīhniri. El ar condamna, desigur, rătăcirea
celui ce‑si tīrăste neantul printre muritori si n‑ar pricepe
cum īn vidul lumii mari surīzi vietii. Căci el n‑a cunoscut anumite
culmi ale nefericirii; a trăit si a murit consolat. Ca orice om străin
de ispita fatală a vietii, de seductia de neant a fiintării si de
Nirvana īntăritoare a fiecărei clipe.
Cīnd toate
gīndurile s‑au īnecat īn sīnge, din filozof te pomenesti un avocat al
inimii.
Privind
infinitatea calmă a cerului senin: oare cum de există răul?
Si a‑ti afunda apoi cugetul īn azur, pentru a descoperi că numai
visul ne poate despărti de prospetimea eternă a răului
betie negativă a devenirii.
Cerul a
precedat oamenii, poezia a existat īnaintea lor. Cum de‑au putut ei rămīne
īnapoi, cīnd o privire fugară spre īntinderi albastre este izvor de delir?
Cerul ne‑a luat‑o īnainte si de nu interveneau poetii, el se
īnchidea īn sine, rămīnīnd ca noi să ne zărim īn ochi īn
epavele lui si să ne mīngīiem īn naufragiul de poezie care‑i
privirea omenească.
Constiinta
neantului īmpreunată cu dragostea de viată?
Un Buddha de
bulevard...
O idee stinge
o plăcere si creează o voluptate. Atipind reflexele, trezesti
reflexiile. Gīndesti doar cīnd se opreste viata.
De cīte ori o
fiintă nu se poate aseza īn fire, se află īn prezenta Răului.
Tot ce ratează derivă din el si el fiind imanent devenirii,
toate fiintele au de luptat cu el.
In măsura
īn care Dumnezeu nu este asezat īn sine, prin ce este deficient conditiei lui
participă la rău. De altfel, nu‑i el marele Ratat?
Cīt despre om,
căutīndu‑si soarta de la Adam īncoace, si‑a cīstigat o
demnitate din lupta cu răul. Ratarea lui are ceva īnviorător si
eroic: nefiind prezent ca fiintă, neavīnd nici un loc īn fire, el si‑a
creat o conditie din lipsa lui de conditie, īncīt nimeni nu poate spune īncă
dacă omul e un ceva, un nimic sau un tot.
Cu totii stim
sau bănuim ce‑i un animal sau un Dumnezeu. In tot cazul, ei sīnt.
Dar omul nu este; căci nu‑i el un agent de legătură īntre
lumi? O! dac‑ar fi! Dar acest conditional e definitia īnsăsi a Răului.
Intr‑o
teologie serioasă, care ar īncerca să salveze īn mod absolut pe
Dumnezeu, răul nu‑si găseste o explicatie valabilă.
Teodiceele s‑au dovedit nemultumitoare īn fata acestei piedici esentiale.
Existenta răului
transformă pe Atotputernic īntr‑un Absolut hodorogit. Devenirea i‑a
mīncat misterul si puterea.
Răul nu e
comparabil decīt cu un Dumnezeu... laic.
Omul nu stie
pīnă unde se poate īntinde si cīt tin granitele lui. Uităm īn fiecare
clipă fatalitatea individuatiei si trăim ca si cum am fi tot ce
vedem. Fără această īnselăciune, orice am face ne‑ar
descoperi marginea noastră.
Dar constiinta
individuatiei ne‑ar īntepeni īn lume, fiindcă ne‑ar descoperi
nemilos un loc de care greu ne‑am putea mīndri, asa īncīt sīntem pierduti
fiindcă nu ne stim marginile si‑am fi poate si mai mult, dacă
le‑am sti.
Omul īsi
dibuieste soarta, mīndru si trist de a nu o găsi. Numai dezastrul dezvăluie
micimea individuatiei: căci īn el īncerci nemīngīierea de a vedea că
te mărginesti cu toate si īn primul rīnd cu tine.
Gīnditorii
care n‑au meditat asupra omului nu stiu ce īnseamnă a suferi pentru
cunoastere si a‑ti semna sentinta prin fiecare gīnd sau a‑ti astīmpăra
avīnturile īntr‑o tristete orgolioasă.
Antropologia e
un amestec de zoologie si psihiatrie. Poti construi utopii privind doar
florile. Paradisul nu‑i un apendice al botanicii?
Voluptatea ne
scoate din lume, īn deosebire de plăcere, care, neadresīndu‑se decīt
simturilor, e lipsită de culoare religioasă. Nimic nu ne aduce aminte
mai mult de cer ca fiorurile prin care am vrea să‑l uităm.
Doar prin
moarte īncetează omul de a fi o buruiană a devenirii si cīstigă
ceva din boala pură a florilor. Si precum gīndurile izvorăsc
dintr‑un amurg fraged al cărnii, asa florile dintr‑o anemie
visătoare a materiei.
Ca să
crezi nestrămutat īn om trebuie să nu fii capabil de introspectie si
să nu cunosti istoria. Numai un psiholog si un istoric au dreptul să
dispretuiască idealurile.
Intr‑un
gol vital, nimic nu se īntīmplă si nimic nu trece. Dorinta creează
timpul. Si de aceea īn absenta lăuntrică, īn linistea pustie a poftelor,
īn desertul setei si īn mutenia sīngelui ti se descoperă deodată
lipsa vastă a vremii si iluzia curgerii ei. Iar cīnd un ceas de catedrală
veche marchează ora īn noapte, bătăile lui ne dezvăluie si
mai dureros fuga din lume a timpului. Atunci, imensitatea‑i un suspin
etern al clipei, īn care ni se‑ngroapă cugetul si trupul.
In freamătele
de singurătate, esti năpădit de senzatia de a fi plămădit
din altă substantă decīt lumea. Si oricīte īntīmpinări abstracte
ai găsi izolării tale, practic nu poti trece peste un dureros
ireductibil. Oamenii par victime ale unei erori cu neputintă de īmpărtăsit,
iar firea un gol menit pasiunii tale de rătăcire. Ce s‑a
mărit īn tine, de nu mai īncapi īn fiintă? Vesnicia‑i prea mică
pentru un suflet nebun si vast, dezacordat, prin infinit, de fire. Ce să
mai răzbată īn el dintr‑o lume amutită?
Un gīnd seacă
mări, dar nu poate usca o lacrimă: umbreste astrii, dar nu poate
lumina alt gīnd; o aureolă de nemīngīiere.
Dintr‑un
minus de vitalitate rezultă luciditatea, ca orice lipsă de iluzie. A‑ti
da seama nu merge īn directia vietii; a fi īn clar cu ceva, mai putin. Esti cītă
vreme nu stii că esti. A fi īnseamnă a te īnsela.
Cīnd existenta
ti se pare suportabilă, orice poet e un monstru. (Poezia are īntotdeauna
un sens ultim sau nu e poezie.)
Esti om pīnă
īn clipa‑n care oasele īncep să‑ti scīrtīie de tristete... După
aceea, ti se deschid toate drumurile.
Fără
dorul de moarte, n‑as fi avut niciodată revelatia inimii.
Cīnd īmi port
mīna pe coaste ca pe o mandolină, senzatia mortii ia contur de nemurire.
Iar cīnd nimic
īmi spune totul, simturile se aprind īntr‑un suflet gol. Si atunci,
nimicul femeii supravietuieste nimicului lumii.
Din ce găsesti
mai putine argumente spre a trăi, din aceea te legi mai mult de viată.
Căci dragostea ce i‑o arătăm n‑are valoare decīt
prin tensiunea absurdului.
Moartea, avīnd
de partea ei totul, a īncetat să mai convingă. Sprijinul ratiunii i‑a
fost fatal.
Lipsa de
argumente a salvat viata. Cum ai rămīne rece īn fata unei atari sărăcii?
E mai usor să
faci biografia unui nor decīt să spui ceva despre om. Si cum ai spune
ceva, cīnd despre el orice e valabil?
Cu bunăvointă,
Dumnezeu īncape īntr‑o definitie; omul, nu. Acestuia totul i se aplică,
totul īi merge, ca oricărui lucru ce este si nu este.
Lenea e un
scepticism al cărnii.
Nevoia de a
dovedi o afirmatie, de‑a vīna argumente īn dreapta si‑n stīnga
presupune o anemie a spiritului, o nesigurantă a inteligentei si a
persoanei īn genere. Cīnd un gīnd te năpădeste cu putere si violentă,
el izvorăste din substanta existentei tale; a‑l dovedi, a‑l
īmpresura īn argumente īnseamnă a‑l slăbi si a te īndoi de
tine. Un poet sau un profet nu demonstrează, fiindcă gīndul lor este
fiinta lor; ideea nu se deosebeste de existenta lor. Metoda si sistemul sīnt
moartea cugetului. Pīnă si Dumnezeu gīndeste īn fragmente; īn fragmente
absolute.
De cīte ori
īncerci a dovedi ceva, te asezi īn afara gīndirii, alături de ea, nu
deasupra ei. Filozofii trăiesc paralel ideilor; le urmăresc răbdători
si cuminti si, dacă se īntīlnesc uneori cu ele, nu sīnt totusi niciodată
īn ele.
Cum poti vorbi
de suferintă, de nemurire, de cer si de pustiu, fără să fii
suferintă, nemurire, cer si pustiu?
Un gīnditor
trebuie să fie tot ce spune. Aceasta se īnvată de la poeti si de la
voluptătile si durerile ce le īncerci trăind.
Vidul lăuntric
e ca o muzică fără sunete, un cīntec fără glas.
Nesonora lui tălăzuire se interpune tainic īntre noi si lume si ne
separă de viată īn mijlocul vietuirii si de moarte īn mijlocul
muririi. Spre ce suferindă īnăltare se īndreaptă duhul fiintării?
De ce ne doare orice apropiere si de ce se‑nsufleteste respiratia pentru
tot ce‑i depărtat?
Unde‑s
brate crude de muiere să‑ti strīngă oasele, tremurīnd de gīnd,
si tu să‑ti pleci urechea pe bătăile inimii ei īmbătate,
nutrindu‑ti groaza scumpă si voluptuos neconsolată?!
Cīnd ochii mi
se‑nchid si marginile mele le‑ntind spre marginile lumii, ce auz
misterios īmi descifrează īn zare un cor de copii nebuni?
...In incerta
vesnicie a unei după‑amieze de vară, vocea spartă a unui
pusti te tulbură mai mult ca rugăciunea unui dement sau ca surīsul
irevocabil al unui sinucigas.
Un gīnditor n‑are
drept să se contrazică mai mult decīt viata.
N‑are
rost să fii decīt poet, matematician sau general.
S‑ar
putea ca femeile să nu existe decīt pentru a īmbogăti inspiratia si s‑ar
putea, mai mult, ca lumea să nu fie decīt un pretext al poeziei.
Nici cerul si
nici pămīntul nu l‑au cīntat poetii, ci un fel de nonlume existentă
īn melancolii.
Poezia īntr‑un
parc e stat īn stat.
Lenevia‑i
o melancolie ce apartine exclusiv fiziologiei.
O cascadă
īn surdină alcătuieste imaginea a ceea ce numim de obicei suflet...
Fi‑va
Dumnezeu altceva decīt o īncercare de a‑mi īndestula nevoia infinită
de Muzică?
Cel ce iubeste
mistica, muzica si poezia este neapărat o natură erotică, un
voluptuos rafinat si care, negăsind satisfactie deplină īn iubire,
recurge la delicii ce depăsesc viata. Dacă ai atinge absolutul īn
dragoste, la ce ai umbla īn goană după voluptăti prelungi si
delicate? Nu le‑ai putea simti nevoia si, dacă te‑ar interesa
abstract, ele nu ti‑ar putea sugera o pasiune durabilă si intensă.
In iubirea
īmplinită cu toate vulgaritătile inerente trăim
aspiratia spre alte lumi ca o distractie, ca un pretext. Si atunci cum ar
deveni muzica, mistica sau poezia substantă a vietii?
Saltul din
lume presupune un exces de individualizare. Tot asa, orice voluptate care
īnlocuieste iubirea directă, legală si obligatorie a genului uman.
Nu se poate
concepe fortă fără boală. Nu īn zadar oamenii cei mai
primejdiosi sīnt acei a căror sănătate e atinsă.
Istoria e
mīnată de oameni care‑si pipăie necontenit pulsul.
Elementele
care definesc boala: excesul constiintei; paroxism de individuatie; transparentă
organică; luciditate crudă, energie proportională pierderii;
respiratie īn paradox; religiozitate vegetativă, reflexă; orgoliu
visceral; vanitate rănită a cărnii; intolerantă; delicatete
de īnger si bestialitate de călău.
Un Dumnezeu care
cerseste la poarta Raiului pare a fi orice bolnav. De altfel, nu e ca si cum s‑ar
fi infiltrat īn fiecare din celulele lui un paradox? Boala este o stare de
inspiratie a tesuturilor, o manie de grandoare a cărnii, un patos
imperialist al sīngelui.
Cīnd o parte
din trup se‑mbolnăveste sau cīnd te‑mbolnăvesti īntreg,
ai impresia c‑a pornit natura să gīndească. Un maximum de
pozitivitate al negativului, o limită īnspre spirit a măruntaielor,
un efort dialectic al materiei, o străduintă abstractă a
imediatului.
Fără
boală si acum am fi īn rai. Patologia se ocupă de stările
geniale ale naturii.
Sănătatea
este o absentă de intensitate. Teama de boli nu consistă decīt īn
tulburarea ce‑o simtim īn fata unei plenitudini pentru care n‑am
fost pregătiti si care ne īnspăimīntă, fiindcă nu sīntem
obisnuiti decīt cu prezenta neutră a echilibrului, pe cīnd boala este o
fortă mărită de vecinătatea nimicului.
Tot ce nu‑i
muzical e aparentă, eroare sau păcat.
O! dacă
aburii muririi s‑ar īnălta melodic spre cer si‑ar īmbrăca
īn imn sonor o stea īncremenită!
De n‑ar
fi melancolia, s‑ar īntīlni vreodată muzica cu moartea?
In clipa‑n
care vom fi reusit să dizolvăm toată viata īntr‑o mare
sonoră, nu vom mai avea nici o obligatie fată de Infinit.
Sīnt invazii
muzicale de o fascinatie absolută, după care sinucigasii īti par
diletanti, marea ridicolă, moartea o anecdotă, nefericirea un pretext
si dragostea o fericire. Nimic nu mai poti face si nimic nu mai poti gīndi. Si
atunci ai vrea să te īmbălsămezi īntr‑un suspin.
Wagner pare a
fi stors toată esenta sonoră a umbrei.
Cine iubeste
cu adevărat muzica nu caută īn ea un adăpost, ci un nobil
dezastru. Universul nu se īnaltă spre destrămarea ei?
Intocmai ca
gīndurile, muzica se instalează īn golurile vitale. Un sīnge proaspăt
si o carne rumenă rezistă ademenirilor vibrante, n‑au spatiu
pentru ele; boala īnsă le face loc. Pe măsură ce roade din viată,
absolutul īnaintează. Nu e revelator că‑n infinitul muzicii si‑n
infinitul mortii se topeste totul īn noi, că materia īsi pierde marginile,
că ne sfărīmăm granitele pentru a oferi īntinderi năpădirii
sonore si mortale?
Fiecare purtăm,
īn grade diferite, o nostalgie a haosului si care se exprimă īn
dragostea de muzică. Nu‑i aceasta universul īn starea pură a
virtualitătii? Muzica este tot minus lumea.
Boala
acces involuntar al absolutului.
Luciditatea e
un reflex al păcatului zilnic de a fi, iar cunoasterea, o formă
vulgară a nostalgiei.
Oare cum se răsfrīnge
viata īntr‑un suflet neīntinat de cunoastere? Răspunsul ar fi usor
de am sti īn ce fel vremelnicia poate fi trăită ca vesnicie, īn ce
fel sīnt alcătuiti īngerii sau pīnă unde se īntinde peisajul lăuntric
al prostiei.
In Dumnezeu
esti mai singur decīt īntr‑o mansardă pariziană.
Dacă ai
putea gīndi atunci cīnd ti se aprind gīndurile! Dar ce idee ar mai lua contur
cīnd din creier se īmprăstie fum si din inimă scīntei?
Doresti dorul
de moarte si nu moartea, fiindcă n‑ai ajuns la capătul scīrbei
de a vietui si esti īncă mīndru īn prada erorii fiintării.
Dar cine a
descoperit dorul de a muri nu mai poate fi alipit nici vietii si nici mortii.
Amīndouă sīnt īngrozitoare. Voluptate nu există decīt īn acel dor...,
īn acea granită de fioruri ce alcătuieste echivocul dulce si amar al
muririi.
De cīte ori
ridic ochii spre cer, nu pot īnăbusi sentimentul unei infinite pierderi.
De s‑ar porni o cruciadă īmpotriva albastrului! Ce vijelios m‑as
īngropa īn culoarea marelui regret!
Au luat foc
toamnele īn mine si inima mi s‑a īntors pe dos.
Cīntecul
prelung si vaporos al mortii mă īnvăluie ca o spumă a vesniciei.
Si‑n līncezeala ademenitoare a sfīrsitului, sīnt o epavă īncoronată
pe mările de muzică ale lui Dumnezeu sau un īnger fluturīnd prin
inima Lui.
Fiindcă
iubesc prea mult viata, evreii n‑au poeti.
Gustul violet
al nefericirii...
Inserările
au ceva din frumusetea unei halucinatii.
Vremile noi au
pierdut īn asa măsură simtul marilor sfīrsituri, īncīt Isus ar muri
astăzi pe o canapea. Stiinta, eliminīnd rătăcirea, a micsorat
eroismul, iar Pedagogia a luat locul Mitologiei.
Devenirea este
un dor imanent firii, o dimensiune ontologică a nostalgiei. Ea ne face
inteligibil sensul unui suflet al lumii.
De ce, cīnd ne
adīncim īn taina ei, sīntem prinsi de un freamăt patetic si de o tulburare
vecină religiei? Să nu fie cumva Devenirea o fugă din Dumnezeu?
Si să nu fie mersul ei sfīsietor o īntoarcere īn El? Se prea poate, din
moment ce Timpul suspină, prin toate laturile lui, după Absolut.
Nostalgia exprimă mai direct si mai dramatic imposibilitatea omului de a‑si
fixa o soartă. Devenire hipertrofiată, el īsi gustă, īn
instabilitatea ei, lipsa lui de conditie. Si nu este ca si cum el s‑ar
grăbi cu tot timpul?
Dacă tot
ce este nu m‑ar face să sufăr, oare cum as suferi să
fiu? Si fără excesul balsamic al durerii, cine‑ar suporta
osīnda la viată? Dar īncărcat si prigonit de ea, te răsfeti īntr‑un
avīnt funebru spre nemurire, spre vesnicia muririi numită si viată...
Dorul de a
muri exprimă uneori numai o subtilitate a orgoliului nostru: vrem, adică,
să ne facem stăpīni pe surprizele fatale ale viitorului, să nu cădem
victime ale dezastrului esential.
Sīntem
superiori mortii doar īn dorinta de‑a muri, căci ne murim moartea trăind.
Cīnd aceasta īsi răsfată īn tine lipsa ei de margini, clipa finală
nu‑i mai mult de un accent melodios. Este o lipsă de mīndrie
creaturală īn a nu‑ti oferi inima istovirii voluptuoase a mortii.
Doar stingīndu‑te neīncetat o stingi īn tine, īi reduci din infinit. Cel
ce n‑a cunoscut intimitatea mortii īnainte de‑a muri, minor
sfīrsitului, se rostogoleste umilit īn necunoscut. El sare īn vid; pe cīnd,
prins īn ondulatia muririi, luneci īn moarte ca spre tine īnsuti.
Cīnd stii ce‑i
gustul mortii, nu mai poti crede c‑ai trăit vreodată fără
să‑l cunosti... sau c‑ai trecut cīndva cu ochii īnchisi prin
dulceata peisajelor de agonie. Ce īnviorare ciudată īti descoperă
verdeturile stingerii si īnflorirea suspinelor fără de capăt!
Pururi tīnăr īn amurguri, īntremat īn sfīrsituri, căutīnd īntinderile
mortii fiindcă viata nu‑i destul de‑ncăpătoare si
īncetinindu‑ti răsuflarea ca zgomotul vietuirii să nu acopere
depănările visului final!
Sīnt după‑amieze
de toamnă de o atīt de melancolică nemărmurire, īncīt ti se
opreste respiratia pe ruina timpului si nici un fior nu mai poate īnsufleti
zīmbetul īmpietrit pe absenta eternitătii. Si atunci, īnteleg o lume post‑apocaliptică...
In Dumnezeu nu
trebuie văzut mai mult de o terapeutică īn contra omului.
De chinurile
iubirii te poti scăpa dizolvīndu‑le īn muzică. In felul acesta,
īsi pierd īntr‑o imensitate vagă tăria lor fierbinte.
Cīnd pasiunea‑i
prea intensă, sinuozitătile wagneriene o destramă īn infinit si‑n
locul chinului precis te legeni vaporos īntr‑o disolutie orizontală,
te‑ntinzi tomnatic pe desertul unei melodii...
Wagner
muzică a nesfīrsitei neīmpliniri se acordă suspinului
arhitectural si cenusiu al Parisului. Aici, piatra ascunde un apus muzical,
plin de regrete si dorinti..., iar străzile se īntīlnesc spre a‑si
īmpărtăsi taine ce nu sīnt totusi străine unui ochi īntristat.
Si cīnd azurul īmpīnzit al Parisului pare a‑si fi condensat aburii īn
sonorităti, tălăzuirea de motive wagneriene se‑ntīlneste
undeva cu cerul.
Sufletul unei
catedrale geme īn surmenajul vertical al pietrei.
As vrea să
fiu mīngīiat de mīini prin care poti strecura Timpul...
...sau să
fiu plīns de ochi smulsi dintr‑un Paradis īn flăcări.
Tot mai mult mă
conving că oamenii nu‑s decīt obiecte: bune sau rele. Atīt.
Si eu sīnt
oare mai mult de un obiect trist? Cītă vreme suferi, nu de a trăi
printre oameni, ci de a fi om, cu ce drept ai face din nelinistea ta o culme? O
materie căreia īi e rusine de ea īnsăsi rămīne tot materie... Si
cu toate acestea...
Intr‑o
lume de mărăcini, parcă sīnt o salcie ce‑si plīnge
crengile spre cer.
Cīnd mintea s‑a
oprit, de ce mai bate oare inima?
Si verdele
putred al ochilor spre ce se mai deschide cīnd sīngele a orbit?
Ce negură
spintecă măruntaiele si ce ziduri se dărīmă īn tesuturi?
Si oasele spre
cine urlă īn văzduh, si văzduhul de ce‑mi apasă
mīhnirea grăbită īnspre nimic?
Si ce chemare
spre īnec īmi īmpinge gīndurile spre ape moarte?
Dumnezeule! pe
ce frīnghie să urc spre tine, ca de nepăsarea ta să‑mi sfărīm
trup si suflet?
Oamenii nu trăiesc
īn ei, ci īn altceva. De aceea au preocupări. Si le au fiindcă n‑ar
avea ce face cu absenta lor de fiecare clipă. Numai poetul este cu el si
īn el. Si lucrurile nu‑i cad toate perpendicular pe inimă?
Cine n‑are
sentimentul sau īnchipuirea că realitatea īntreagă respiră prin
el nu bănuieste nimic din existenta poetică.
A‑ti trăi
eul ca univers e secretul poetilor si mai cu seamă al sufletelor
poetice. Acestea dintr‑o pudoare ciudată īmblīnzesc
prin surdină simtirea, pentru ca o īncīntare fără margini si fără
expresie să se prelungească neīncetat īntr‑un fel de nemurire
visătoare, neīngropată‑n vers. Nimic nu ucide mai mult poezia lăuntrică
si vagul melodic al inimii ca talentul poetic. Sīnt poet prin toate versurile
ce nu le‑am scris...
Obsedat de el
īnsusi, poetul este un egoist; un univers egoist. El nu‑i trist, ci lumea
toată‑i tristă‑n el. Capriciul lui ia contur de emanatie
cosmică. Nu‑i poetul punctul celei mai slabe rezistente prin care
lumea devine transparentă ei īnsesi? Si nu‑i natura bolnavă‑n
el? Un univers atins si‑au apărut poetii...
Cum să nu
suferi de a fi om, privind muritorii gīfīindu‑si destinul?
Cīnd vom
vietui cu sentimentul că īn curīnd omul nu va mai fi om, atunci va īncepe
istoria, adevărata istorie. Pīnă acum am trăit cu idealuri, de
aici īncolo vom trăi absolut, adică fiecare se va īnălta īn
propria lui singurătate. Si nu vor mai fi indivizi, ci lumi.
Adam a căzut
īn om; noi va trebui să cădem īn noi īnsine, īn limita noastră,
la orizontul nostru. Cīnd fiecare va respira la marginea lui, istoria s‑a
īncheiat. Si asta‑i adevărata istorie. Suspendarea devenirii īn
absolutul constiintei. In sufletul omului nu va mai avea loc nici o credintă.
Vom fi prea maturi pentru idealuri. Atīta vreme cīt ne mai agătăm de
deznădejdi si de iluzii, sīntem iremediabil oameni. Aproape nici unul n‑am
reusit să stăm drepti īn fata lumii si a nimicului. Sīntem oameni,
infinit oameni: căci nu simtim īncă nevoia de suferintă?
A fi muritor
īnseamnă a nu putea respira fără setea de durere. Ea‑i
oxigenul individului si voluptatea ce se interpune īntre om si absolut.
Devenirea implicatia ei...
De nu mi‑ar
plăcea să īngrijesc blīnd erorile si de n‑as atipi constiinta
prin dulci īnselăciuni, unde‑ar duce o veghe nemiloasă īntr‑o
lume nemilos īngustă?
Nici o nebunie
nu m‑ar consola de putinul lumii, īn clipele īn care inima e o fīntīnă
săritoare īntr‑un desert.
Experienta om
a ratat. El a devenit o īnfundătură, pe cīnd un ne‑om e mai
mult: o posibilitate.
Priveste un
semen adīnc īn ochi: ce te face să crezi că nu mai poti astepta
nimic? Orice om e prea putin...
Ce este teama
de moarte, de īntuneric, de nefiintă, fată de teama de tine īnsuti?
Si există oare alta? Nu se reduc toate la ea? Urītul nesfīrsit al
vietuirii si plictiseala lucrurilor ce devin sau nu devin, groaza unei lumi
urnite īn sine si uruiala timpului īn simtiri gingase de unde pleacă
ele, dacă nu din fiorul care ne īnstrăinează de noi īnsine īn
mijlocul nostru? Ca si cum oriunde ai merge n‑ai da de ceva mai rău
ca tine, că tu esti răul care se bolteste deasupra lumii, că nu
poti fi cu tine fără să fii īmpotriva ta! Pesterile ascunse sīnt
mai putin īnfiorătoare decīt golul pe care ti‑l deschizi de cīte ori
īti ochesti subteran fiinta. Ce nimic se cască īn sīmburele tău, de
teama te apără de neīndurarea ta? Mai poti tu rămīne cu tine? De
ce arborii mai zăresc spre cer si nu‑si īntorc frunzele ca să‑ti
ascundă īntristarea si să‑ti īngroape teama?
Va descifra
cineva cīndva drama de a fi nevoit să traduci dialectic lacrimile, īn loc
să le lasi să curgă‑n vers?
Si sti‑va
cineva vreodată cīte piedici trebuie dorintelor ca să izvorască
gīndul, cīte īnfrīngeri costă īnmugurirea cugetului? Si ce toamnă a
tineretii este spiritul!
Doamne!
dezleagă‑mă de mine, că de miresmele si de miasmele lumii
m‑am dezlegat de mult. Spre o căintă plină de cīntec īnaltă‑mi
cugetul si nu mă mai lăsa vecin mie, ci īntinde‑ti deserturile
tale īntre inima si gīndul meu. Au nu vezi tu vrăjmasul duh al soartei
mele, ursită blestemelor si plīnsului?
Ce rugi găsi‑voi
pentru tine, Mosneag neputincios, si din ce istoviri ridica‑voi un urlet
spre nepăsarea ta? Dar cine‑mi spune că sīnt si eu bătrīn,
mai bătrīn ca tine, că inima mi‑e mai căruntă decīt
barba ta?
De‑as da
drum slobod glasurilor mele, pe ce meleaguri ne‑ar mai īntīlni gīndul? Tu
nu vezi, Doamne, că unul din altul ne vom săvīrsi, meniti
rostogolirii; căci nici tu si nici eu n‑am născocit un reazem
īn afară de noi?
Voit‑am
să mă bizui pe tine si‑am căzut; voit‑ai să
te bizui pe mine si n‑ai mai avut ce cădea!
Poezia, fată
de filozofie, reprezintă un plus de intensitate, de suferintă si de
singurătate. Există totusi un moment de prestigiu pentru filozof:
cīnd se simte singur cu īntreaga cunoastere. Atunci răzbat suspinele īn
Logică. Doar o măretie funebră mai poate face ideile vii.
Dumnezeu este
modul cel mai favorabil de a ne dispensa de viată.
Cinicii nu sīnt
nici supra‑ si nici sub‑oameni, ci post‑oameni. Ajungi să‑i
īntelegi si chiar să‑i iubesti, cīnd īti scapă din chinul
absentei tale o mărturisire adresată tie sau nimănui: am fost om
si acuma nu mai sīnt.
Cīnd īn tine
nu mai e nimeni, nici chiar Diogene, si esti vacant pīnă si de vid si
urechile nu‑ti mai tiuie de neant...
Romantismul
german sau vremea īn care nemtii cunosteau genialitatea sinuciderii...
Cīnd te
apropii de Dumnezeu prin răutate si de viată prin umbre, la ce poti
ajunge dacă nu la o mistică negativă si la o filozofie nocturnă?
Crezi fără
să crezi si trăiesti fără să trăiesti...
Paradoxul īl rezolvi īntr‑o duiosie īnsīngerată, īntărit de
amurguri si cernit de aurore.
Vrăjit de
surmenajul cunoasterii, doar īntr‑un tīrziu ajungi să resimti imensa
oboseală ce urmează insomniei spiritului. Si atunci īncepi să te
trezesti din cunoastere si să oftezi după farmecele orbirii.
Cum gīndul răsare
īn paguba cărnii, cum orice gīnd este un viciu pozitiv, prisosul
spiritului ne īndeamnă spre antipodul lui. Asa apare dorinta tainică
a uitării si vrăjmăsia cugetului īmpotriva cunoasterii.
Omul este atīt
de alipit de vidul existentei, că pentru el si‑ar da oricīnd viata,
si atīt de īmbibat de infinitul plictiselii, īncīt martirajul vietuirii īl
suferă ca pe un deliciu.
Cu cīt esti
mai lămurit de putinul totului, cu atīt te atasezi mai mult de el. Si
moartea‑ti pare prea putin ca să‑l salvezi. Numai astfel se
explică de ce religiile sīnt īn contra sinuciderii. Căci toate
īncearcă să dea un sens vietii īn clipa īn care ea‑l are mai
putin. Ele sīnt īn esentă atīt: un nihilism īmpotiva sinuciderii. Orice
mīntuire izvorăste din refuzul ultimelor consecinte.
Fără
patimile tulburi ale muzicii, ce‑am face oare cu simtirea caligrafică
a filozofilor?
Si ce‑am
face cu timpul alb, golit si dezbinat de viată, cu timpul alb al
plictiselii?
Nu iubesti
muzica decīt pe litoralul vietii. Cu Wagner asisti atunci la o ceremonie a
clarobscurului, la o cosmogonie a sufletului, iar cu Mozart la florile
Paradisului visīnd alte ceruri.
Orice deznădejde
este un ultimatum lui Dumnezeu.
Neurastenia‑i
la om ceea ce‑i divinitatea la Dumnezeu.
Gīndurile o
sterg din lume, iar simturile o iau razna spre cer. Unde fuge mintea, de mă‑mbăt
de lipsa mea, de lipsa mea si‑a lumii? Doamne! mic esti pentru dezastrul
fiilor tăi! In tine nu‑i loc să ne adăpostim groaza, căci
tu n‑ai loc de groaza ta! Si mă voi ascunde iarăsi īn inimă,
prăfuită de amintirea mea!
Nu‑i
etern decīt ceea ce n‑are nici o legătură cu adevărul.
Femei a
căror vitalitate nu le permite mai mult de un surīs... Jacqueline Pascal
sau Lucile de Chateaubriand. Ce bine că nu e īn putinta vietii să ne
desprindă de melancolie!
Je
mendormirai dun sommeil de mort sur ma destinée. (Lucile)
Lumea e salvată
de cele cīteva femei care au renuntat la ea.
Anemia este
īnfrīngerea prin sīnge a timpului.
De‑as
trece lacrimile prin sită, de‑as pune la teasc plīnsurile, ca din
drojdia lor să‑mi otrăvesc credintele, sub un cer fugar!
Nimic nu
exprimă mai chinuitor deceptiile unui suflet religios ca dorul de otrăvuri.
Ce flori veninoase, ce adormitoare crude să ne vindece de molima īnfiorătoarei
lumini? Si ce vifor de căintă să ne descarce sufletul la margini
de fire?
Timpul e un
anotimp al vesniciei; o primăvară funebră a eternitătii.
Desprinderea
fiintelor din haosul initial a creat fenomenul individuatiei, adevărată
străduintă a vietii spre luciditate. Ca un strigăt după
constiintă s‑au īnfiripat alcătuirile individuale si fiintele
triumfau īn efortul lor de a se detasa din confuzia totului. Cītă vreme
omul a rămas fiintă si numai atīt, individuatia nu depăsise
cadrele vietii, căci el se sprijinea īn tot si era tot. Dar avīntul spre
sine īnsusi, scotīndu‑l din centrul firii, i‑a creat iluzia unui
infinit posibil īn granitele individuale. Si astfel omul a īnceput să‑si
piardă limita, si individuatia a devenit osīndă. Aici rezidă măretia
lui dureroasă. Căci fără cursul aventuros al individuatiei,
el n‑ar fi nimic.
Intocmai ca
ochii evreilor, viata are ceva mort si agresiv īn acelasi timp.
Cīnd n‑ai
măsură īn nimic, te măsori cu Dumnezeu. Orice exces ni‑l
apropie. Căci El nu‑i decīt incapacitatea noastră de a ne opri
undeva. Tot ce n‑are margine iubirea, furia, nebunia, ura e
de esentă religioasă.
Melancolia‑i
nebunie īn sensul īn care parfumul e stare anormală.
Nevoia de a te
săvīrsi īn Dumnezeu nu‑i altceva decīt dorinta de a‑ti muri
moartea pīnă la capăt, de a nu te sfīrsi supravietuit de viata ce n‑ai
trăit‑o. Frica de a nu fi murit de tot face moartea atīt de
īngrozitoare. Līncezim după vesnicia īn Dumnezeu, din teama de a nu fi vii
cīnd sīntem exterior stīrvuri. Dac‑am asteptat pentru a ne naste o
eternitate, trebuie s‑asteptăm alta pentru a muri.
Cum sub ochiul
melancolic si pietrele par a visa, zadarnic am căuta fără el noblete
īn fire.
Melancolia
exprimă toate posibilitătile de cer ale pămīntului. Nu‑i
ea apropierea cea mai īndepărtată de Absolut si nu‑i ea o
realizare a divinului prin fuga de Dumnezeu? In afara ei, ce‑am putea
opune Paradisului, cīnd de lume nu ne mai leagă decīt faptul de a trăi
īn ea si golul pozitiv al inimii.
Avantajul
neantului fată de eternitate este că nu poate fi pătat de timp.
De aceea se asemuieste el zīmbetului melancolic.
Specificul
soartei umane se epuizează īn prestigiul metafizic al chinului.
Omul trebuie să
sufere pīnă la scīrba de suferintă si de el īnsusi.
Să nu fie
Dumnezeu starea de eu a neantului?
In noptile de
veghe si‑n orice noapte, nu mai respirăm īn timp, ci īn amintirea
lui, precum īn mijlocul luminii care ne răneste nu mai trăim īn noi,
ci īn amintirea noastră.
Melancolia e
singurul sentiment care dă drept omului la majusculă. Din atipirea
simturilor si privegherea cugetului īsi cristalizează ea aroma visătoare,
fără de care n‑am mai privi spre noi fără remuscarea
de‑a nu fi murit īn Dumnezeu.
Otrava
deliciilor amare ale fiintării ia glas īn iadul muzical al sīngelui, din
aburii căruia se īnaltă miresmele ei funebre.
Plictiseala
care ne asteaptă īn viitor ne īngrozeste mai mult decīt orice groază
a clipei de fată. Prezentul īn sine ne dezvăluie viata plăcut
insuportabilă.
Nebunia este
introducerea sperantei īn logică.
Măretia
voluptătii purcede din pierderea mintii. De n‑am simti că
īnnebunim, sexualitatea ar fi o murdărie si un păcat.
Nevoia de otrăvuri
să nu fie un gust negativ al eternitătii? Altcum, de ce ne zvīrcolim
īn bratele unui diavol divin, cīnd setea de‑a ne otrăvi ne otrăveste
gīndul?
Dorul de
veninuri este o criză a imanentei: un maximum de transcendentă cu mijloacele
lumii. Dar toate laolaltă sīnt prea slabe ca să ne īnvenineze
de o altă lume pīnă la a ne uita veninul. Cīnd va crăpa odată
fierea spiritului?
...Si ce
recunoscători trebuie să fim cerului că este o otravă ce nu
se mai gată, si ce adoratie trebuie să avem pentru veninul
inepuizabil al lui Dumnezeu! Ce‑am face de nu i‑am sorbi drojdia īn
orice veghe? Si unde am fi, de nu ne‑am tīrī pe fundurile lui?
Absenta din
lume a femeilor dezamăgite le īmprumută nemărmurirea unei lumini
solidificate.
Omul depinde
de Dumnezeu īn felul īn care acesta depinde de Divinitate.
Totul se bălăceste
īn neant. Iar neantul īn el īnsusi.
Ostenit de a
scoborī clipă de clipă din Dumnezeu... Si lipsa aceasta de popas,
numită a trăi...
Nu te
istovesti īn muncă, necaz si caznă, ci īn căinta umbletului prin
lume, cu umbra lui Dumnezeu īn spate. Nimic nu e mai propriu făpturii ca
oboseala.
Cum mi se
despică duhul si mi se clatină cugetul! Cine să‑mi stingă
negura senzuală din sīnge si vuietul aiurit din oase?!
Toti serpii
trag de moarte īn īnserările sīngelui si‑n văgăunile
mintii. Si nici un demon care să le oprească agonia sau să le‑ndulcească
zvīrcolirile īntr‑un trup īnchinat nimicirii!
Parc‑as
fi o buruiană zvīrlită la margini de lume, sub care se vaită sopīrle
demente!
In patima
vidului, doar zīmbetul cenusiu al cetii mai īnsufleteste descompunerea măreată
si funebră a gīndului.
Unde sīnteti
voi, ceturi crude si amăgitoare, de nu vă răsturnati īncă
pe o minte īmpăienjenită? In voi as vrea să‑mi sfīsii amarul
si să‑mi ascund o spaimă mai vastă ca amurgul plutirii
voastre!
Ce Nord mi se
lasă‑n sīnge!
A fi? O lipsă
de pudoare.
Aerul īmi pare
o mīnăstire īn care Nebunia e staret.
Tot ce nu‑i
fericire este un minus de iubire.
Omul nu poate
crea nimic fără o pornire tainică de a se distruge. A trăi,
a te afla īnlăuntrul existentei īnseamnă a nu putea adăuga nimic
vietii. Cīnd īnsă esti īn afară de ea, apucat pe o cale primejdiaosă,
urmărit de scandalul neīntrerupt al fatalitătii, ros de mīndria
disperată a implacabilei ursiri, deschis primăvăratic prăbusirii,
cu ochii tintuiti īn crimă si īn nebunie sau īnvinetiti de povara măretiei
atunci īncarci viata de tot ce‑n tine n‑a fost ea.
Din chin se
naste tot ce nu‑i evidentă.
N‑ai
soartă decīt īn furia irezistibilă de‑a‑ti măcina
rezervele fiintei, atras voluptuos de chemarea propriei ruini. Destin īnseamnă
a lupta deasupra sau alături de viată, a‑i face concurentă
īn pasiune, răzvrătire si suferintă.
De nu simti că‑n
tine si‑a rătăcit drama un Dumnezeu necunoscut, că forte
oarbe, crescute‑n vraja īndurerării, se‑nlăntuie pe flăcări
tremurătoare, răsărite din atītea focuri nevăzute ce
nume‑ti poti tu da ca să nu fii toti?
Ceea ce nu‑i
durere n‑are nume. Fericirea este, dar nu există. Pe cīnd īn durere,
fiinta atinge un paroxism existential īn afara firii. Intensitatea
suferintei este un neant mai efectiv decīt existenta.
Doamne, de‑as
putea sfărīma astrii, ca sclipirea lor să nu mă mai īmpiedice să
mor īn tine! Si oasele mele afla‑vor odihnă īn lumina ta? Arată‑ti
īntunecimile, scoboară‑ti noptile ca‑n ele să‑mi
asez tărīna spaimelor si carnea defunctă de nădejdi! Sicriu făr‑de‑nceput,
asază‑mă sub negrul cerului tău si stelele fi‑vor
cuie pe acoperisul meu si‑al tău!
Una este să
descoperi pe Dumnezeu prin neant, si alta să descoperi neantul prin
Dumnezeu.
Nimic nu se
explică, nimic nu se dovedeste, totul se vede.
Ce‑i un
artist? Un om care stie tot fără să‑si dea seama.
Un filozof? Un om care‑si dă seama, dar nu stie nimic.
In artă
se poate orice; īn filozofie... Dar ea nu‑i decīt deficienta instinctului
creator īn folosul reflexiei.
Nonfilozofie:
ideile se sufocă de sentiment.
Bolile sīnt
indiscretii de eternitate ale cărnii.
De cīte ori mă
ispiteste ameteala, īmi pare că īngerii si‑au rupt aripile din tării
ca să‑mi facă vīnt din lume.
Ce rană
mi s‑a deschis, ca o primăvară neagră, si‑mi
īnverzeste simturile cu muguri funebri? Ce īnger, cu ce arme, mi‑a
īnsīngerat seva? Sau Dumnezeu mi‑a īntors blestemele?
Orice ocară
la adresa Lui se īntoarce īmpotriva celui ce a spus‑o. Căci
distrugīndu‑L, ti‑ai tăiat creanga de sub picioare. Ai
zdruncinat tăriile; ti‑ai zdruncinat tăria.
Ura īmpotriva
lui Dumnezeu pleacă din scīrba de tine īnsuti. Īl ucizi pentru a‑ti
masca prăbusirea.
Rostul omului
este să preia suferinta lui Dumnezeu. Cel putin de la crestinism īncoace.
Religios e
acel ce se poate lipsi de credintă, dar nu de Dumnezeu.
Pentru ce
mīinile nu se īntind spre rugăciune, mīinile de muritori, ca să‑mi
sprijin pe ele mīhnirea drăcească si spaima asasină? Si
pietrele, de ce nu‑mi suspină groaza si oboseala spre un cer
īnlemnit de propria lui lipsă? Iar tu, Natură, ce plīnsuri mai
astepti de nu te răzvrătesti cu rugi si cu blesteme? Si voi, obiecte
fără suflet, de ce nu urlati soarta vrăjmasă a sufletului?
Sau vreti să moară rostogolindu‑se pe voi, pe voi care nu
cunoasteti frica de a deveni obiect? Si nici o stīncă nu zboară spre
bolti ca să‑ti cersească īndurarea!
Pe vremuri,
lucrurile se rugau pentru muritori si mările deveneau furioase pentr‑un
suflet. Azi, toate mor si stelele nu mai cad īn mări si mările nu se
mai reped spre stele. Doar sufletul īti mai īnaltă agonia spre īntinderi
īnvinse si spre leacurile mortii.
In ultima etapă
a spaimei, īti vine să‑ti ceri scuze de la trecători, de la
arbori, de la case, de la ape si de la tot ce a murit si n‑a murit.
Cea din urmă
despărtire, cel din urmă sărut dat acestui univers, mai mort
decīt un mort iubit.
Mă va
scuza cineva c‑am fost? De‑as avea genunchi ca Alpii, să‑mi
cer iertare oamenilor si depărtărilor!
Cine n‑a
avut sentimentul că pentru el toată lumea ar trebui să se omoare
si că el ar trebui să se omoare pentru toată lumea acela
n‑a trăit niciodată.
Eroismul
consistă īn a voi să mori, dar si īn a voi să trăiesti
atunci cīnd fiecare zi te apasă mai rău ca o eternitate. Cine n‑a
suferit de insuportabilul vietii n‑a trăit niciodată.
Cu ultimele
picături de sīnge, melancolia va descrie un semn de īntrebare pe o inimă
palidă. Căci la ce‑ar mai īngropa o inimă subterană?
Cīnd porti pe
umeri toate Judecătile din Urmă...
Luciditatea
este un vaccin contra vietii.
Trebuie să
fi īncercat multă vreme dorinta de a muri, ca să cunosti dezgustul de
moarte. Sătul de patima sfīrsitului, ajungi la antipodul fricii de a te
stinge. Desi moartea, ca si Dumnezeu, dispune de prestigiul infinitului, ea nu
reuseste, precum nici El, să īmpiedice chinul satietătii sau să
īndulcească povara excesului si exasperarea intimitătii prelungi. De
n‑am fi plicitisiti de infinit, ar mai exista oare viată? Ce
vitalitate secretă ne separă de absolut?
Doar sīngele
meu mai pătează paloarea lui Dumnezeu... (Īmi vei ierta Tu stropii
īntristării si ai nebuniei?)
Sīnt dureri de
care nu m‑ar putea consola decīt disparitia cerului.
In nopti
infinite, timpul se urcă īn oase si nefericirea muzează īn vine. Si
nici un somn nu opreste igrasia temporală si nici o auroră nu‑mblīnzeste
fermentarea chinului.
Sufletul īsi
extrage vitalitatea din patimi ce clocotesc dureros, iar inima e un sīnge năpăstuit.
Gustul mortii să nu fie o sete de cruzime si pe care, din decentă, ne‑o
satisfacem asupra noastră? Nu vrem să murim pentru a nu omorī?
Profunzimea
e o cruzime secretă.
Te īntrebi de
ce un betiv īntelege mai mult? Fiindcă betia‑i suferintă.
De ce un nebun
vede mai mult? Fiindcă nebunia‑i suferintă.
De ce un
singuratic simte mai mult? Fiindcă singurătatea‑i suferintă.
Si de ce
suferinta stie totul? Fiindcă‑i Spirit.
Defectele,
viciile, păcatele nu ne descoperă laturi ascunse ale firii prin
fulgerările de plăcere, ci prin sfīsierea cărnii si a duhului,
prin revelatiile negatiilor. Căci tot ce‑i negativ e ispăsire
si ca atare cunoastere. O fiintă care ar sti totul ar fi un fluviu de
sīnge. Dumnezeu, dispunīnd de prea multă durere, nu mai apartine timpului.
El e o hemoragie pe dimensiunea eternitătii. Insīngerarea lui īncepe din
īntīia clipă fugară din Neant.
Cel ce ridică
viata cuiva este mīnat de o furie patologică a cunoasterii, chiar dacă
motive meschine īi ascund mobilul secret. Criminalului i se dezvăluie
taine ce nouă ne rămīn străine. De aceea le plăteste el asa
de scump. Unul din motivele pentru care societatea execută pe asasin este
acela de a nu‑i acorda satisfactiile unui infinit al remuscării. A‑l
lăsa īn viată este a‑i acorda libertatea de a ne īntrece.
Adīncimile răului conferă o superioritate iritantă. Se prea
poate ca oamenii să fi adorat pe Dumnezeu din gelozie pe Diavol.
In străfulgerarea
cosmică a constiintei, cerul se risipeste‑n melodie, urmat de munti,
de arbori si de ape. Si īnfricat de absolutul clipei, Recviemul sufletului este
un naufragiu si o aureolă.
Nu e ca si cum
o negură din altă lume ne‑ar visa viata?
Depănarea
lăuntrică a mortii este ceată ridicată la principiu
metafizic.
O catedrală
e maximum de sensibil al cetii. Negură solidificată.
Există īn
om o dorintă tainică de remuscare, ce precede Răul, ce‑l
creează. Fărădelegea, viciul sau crima izvorăsc din frămīntarea
ei ascunsă. Odată actul consumat, ea apare īn constiintă clar si
definit, pierzīndu‑si din dulceata virtualitătii.
Aroma remuscării
ne mīnă spre rău, ca un dor de alte făgasuri.
Un suflet care
are spatiu pentru Dumnezeu trebuie să aibă pentru orice. Să
nu plece de aici nevoia de a ne mărturisi unui credincios ultimele
nelinisti si tulburări? Ce ne face să credem că el nu poate să
nu ne īnteleagă? Ca si cum credinta‑n Dumnezeu ar fi un viciu dinlăuntrul
căruia totul ne poate fi scuzat sau un abuz fată de care totul e
legitimat. Sau că, prin Dumnezeu nemaiapartinīnd pămīntului, orice
crimă īn lume ne poate fi iertată.
Unui
credincios nimic nu trebuie să‑i scape: scīrba, deznădejdea,
moartea.
Oamenii cad
spre cer; căci Dumnezeu e un abis privit de jos.
Revelatia
subită: a sti tot si fiorul care‑i urmează: a nu mai sti
īncotro. Deodată, gīndurile au despletit universul si ochii s‑au
oprit īn zăcămintele firii.
Timpul si‑a
pierdut respiratia. Atunci, cum ai măsura vīrtejul luminii ce te inundă?
El pare a dura cam cīt absenta absolută a unei secunde.
După
astfel de străfulgerări cunoasterea e inutilă, spiritul se
supravietuieste, iar Dumnezeu devine vacant de divinitate.
Cīnd ai
dilatat viata la infinit, vointa de a te distruge emană dintr‑o
senzatie dureroasă de plinătate. Căci nu līncezesti īn dorul
muririi decīt īntinzīndu‑ti fiinta dincolo de spatiul ei.
Negatia vietii
din plenitudine este o stare extatică. Niciodată nu ne stingem din
vid, ci din preaplin.
Un moment
absolut răscumpără golul tuturor zilelor; o clipă
reabilitează o viată. Orgasmul spiritului este scuza supremă a
existentei. Asa īti pierzi de fericire mintile īn Dumnezeu.
Mīinile palide
sīnt un leagăn īn care īti suspini viata. Femeile nu ni le‑ntind
decīt ca să plīngem īn ele.
Ceata e
neurastenia aerului.
Acele glasuri
din afunduri, pentru care ti‑ar trebui accentul unui Iov asasin...
Ce īnger nebun
cerseste cu flasneta pe la o inimă fără porti? Sau m‑am
dezlipit din suferinta lui Dumnezeu?
In fericirea
si nefericirea īn dragoste, cerul, de‑ar fi de gheată, n‑ar
putea domoli betia răzvrătită a sīngelui. Moartea‑l īncălzeste
si mai tare si mirajul vietuirii se‑nfiripă din aburii ei funebri.
Toate apele au
culoarea īnecului.
In azurul
timid al diminetilor, paloarea atītor femei, ce le‑ai iubit sau nu, ti se
oferă ca un pustiu īnflorit gustului mortal de nesfīrsire.
De ce īn umbra
lor infinitul ne pare aproape? Fiindcă īn preajma femeii nu mai există
timp. Si tulburarea noastră creste, din cauză că atingem īn lume
o stare care depăseste lumea.
Iubirea este o
aparentă intemporală; căci nu se suspendă devenirea īn
mijlocul vietii? Sīnt īmbrătisări, īn care timpul e mai absent decīt
īntr‑un astru mort.
Dragostea
fiind o īntīlnire dureroasă si paradoxală a fericirii cu disperarea,
el e prea neīncăpător excesului ei inuman. De aceea, de cīte ori te
trezesti din iubire, pare că ti‑a putrezit timpul prin nu mai stiu
ce inimă.
Ceea ce face păcatul
superior virtutii este un plus de suferintă si de singurătate, pe
care nu‑l īntīlnim īn constiinta īmpăcată si nici īn fapta
bună.
In sine, el e
un act de individualizare, prin care te separi de ceva: de un om, de oameni sau
de tot. A fi singur e o stare difuză de păcătuire. Din ea izvorăste
nevoia de Dumnezeu, din frica de sine īnsusi. Virtutile nu servesc cerul.
După ce‑ai
gustat īnselăciunile vietii, deceptiile se īntind blīnd ca untdelemnul si
fiinta se īmbracă īn splendorile evanescentei.
...Si atunci
regreti de‑a nu fi cunoscut mai multe iluzii pentru a te legăna īn
amarul absentei lor.
Fără
sentimentul mortii, oamenii sīnt copii dar cu el, ce mai sīnt?
Cīnd stii ce‑i
sfīrsirea, a fi nu mai are parfumul firii. Căci moartea fură melodia
vietii. Si din amīndouă nu mai rămīne decīt un dezastru nocturn si
muzical.
Cīnd ai
cunoscut amărăciunile si dulceata lor, īti pare rău că n‑ai
decīt o inimă de sfărīmat.
Oare de cīnd s‑au
mutat deserturile īn sīngele omului? Si schimnicii de cīnd tipă‑n el
rugile spre īnăltimi? Cīt se vor mai boci īntinderile īn unduirea lui otrăvită?
Si cīnd va īnceta īnecul oropsitilor īn valurile lăuntrice ale muririi?
Doamne!
singurul tău martir: sīngele omului.
Dacă
moartea n‑ar īntrerupe consolările dorului de a muri...
Dar vietii
lipsindu‑i infinitul, cum am putea muri fără capăt?
Omul, scīrbit
de sine īnsusi, devine un lunatic care‑si caută pieirea īn pustiurile
lui Dumnezeu.
De nu‑ti
pare că esti autorul norilor ce īmpīnzesc cerul, la ce mai vorbesti de
plictiseală? Si de nu simti cum cerul se plictiseste īn tine, la ce mai
privesti spre Dumnezeu?
Sīnt vulgare
acele fericiri care nu‑ti trezesc dorinta de‑a muri. Cīnd īnsă
universul devine o spumă de irealitate si extaz, si cerul se topeste īn căldura
inimii, de curge azurul pe spatiul ei īnnebunit de imensitate atunci
vocile sfīrsirii emană din gīlgīirile plinătătii. Si fericirea
devine tot atīt de vastă cīt nefericirea.
Infinitul
trebuie să fie culoarea fiecărei clipe si, fiindcă prin viată
nu‑l pot onora decīt prin crize, ridică‑mă, Moarte, la
prestigiul lui neīntrerupt si īmbracă‑mă īn insomnia
nesfīrsirii! Avea‑voi lacrimi pentru tot ce n‑am murit?
Dragostea e
singurul mod fecund de a te īnsela īn cadrul absolutului. De aceea, īn iubire
nu poti fi aproape de Dumnezeu decīt prin toate iluziile vietii.
Cel ce s‑a
molipsit de eternitate nu mai poate lua parte la istorie decīt prin vointa de
autodistrugere. Căci, īntre semeni, nu esti creator decīt pe propria ruină.
Omul e singura
fiintă care s‑a dezmortit din betia timpului. Si toată străduinta
lui este să reintre īn el, să redevină timp.
Privilegiul
izolării īn natură derivă din ruptura constiintei de devenire.
Doar mergīnd alături de timp omul e om. De aceea, de cīte ori se
plictiseste de conditia lui, clipele nu par destul de fluide si nici destul de
adīnci setei lui de scufundare.
Cīnd mintea ti
se‑ndreaptă īnspre Dumnezeu, de lume te mai leagă doar dorinta
de a nu mai fi īn ea.
Senzatia de bătrīnete
eternă: a purta timpul īn spate de la īntīia lui clipă... Omul stă
drept numai pentru a‑si ascunde lui īnsusi cīt este de gīrbovit īnlăuntru.
Plictiseala: a
nu mai avea cumpăt īn timp.
Inima e locul
īn care noaptea se‑ntīlneste cu dorinta de‑a muri, spre a se
īntrece‑n nesfīrsire...
Nici mările,
nici cerul, nici Dumnezeu si nici lumea toată nu sīnt un univers. Numai
irealitatea muzicii...
Uitarea tămăduieste
pe toti, afară de acei ce au constiinta constiintei lor, fenomen de
luciditate care te asază paralel spiritului, īntr‑o ultimă
dedublare.
In marea divină,
arhipelagul uman nu mai asteaptă decīt fluxul fatal care să‑l
īnece.
Prin orgoliu
esti legat peninsular de Dumnezeu; īi apartii si nu‑i apartii. Ai vrea să
fugi din El, desi esti parte a Lui.
Elementele
unei geografii ceresti...
Un singur
lucru dureros există īn tristete: imposibilitatea de a fi superficial.
A fi mai
lenes ca un sfīnt...
Patima muririi
răsare din tot ce n‑ai iubit si creste cu tot ce iubesti, īncīt se
prelungeste cu aceeasi căldură īn gīndurile vrăjmase, ca si‑n
cele plăcute vietii. Ea te cuprinde‑n plină stradă, īn
zori, īn după‑amieze si‑n nopti, treaz sau atipit, īntre
oameni si departe de ei, īn sperante si īn absenta lor. Fiorurile ei
asemenea unei ascetice īmbrătisări te topesc lăuntric
īntr‑un extaz neīmplinit, ascultīnd murmurul zadarnic al ondulatiilor
sīngelui si soaptele nostalgice ale anotimpurilor interioare.
Si de mi‑as
stoarce din suflet o icoană a Raiului, ea ar destăinui o lume īn care
florile se‑nchid si se deschid īn dorinta de‑a muri. Si‑n
care‑as fi smerit grădinar al agoniei lor.
Sīnt fiinte pe
care le trăim atīt de intens īn noi, īncīt existenta lor exterioară
devine superfluă si reīntīlnirea lor o penibilă surpriză. A
vietui este o indecentă din partea celui adorat. El trebuie să ispăsească
irevocabil greul pe care altul l‑a luat, trăindu‑l. Asa se
explică de ce nu există ratati mai mari decīt eroii virtuali si
femeile adorate. Căci prin moarte nu devin mai mult cei ce iubesc, ci cei
iubiti.
Faptul de a fi
om este atīt de important si atīt de nul, īncīt nu poate fi suportat decīt prin
imensa nemīngīiere īnchisă īn această hotărīre. Să respiri
īn sentimentul că‑i mai revelator a fi om decīt Dumnezeu, că‑i
dureros de semnificativ acest fiind si nefiind al soartei omenesti, si totusi să
te zdrobească marginile vizibile ale unei drame aparent incomensurabile!
De ce rătăcirea
umană e mai sfīsietoare decīt cea divină? De ce Dumnezeu pare a avea
toate actele īn regulă si omul, nici unul? Nu fiindcă acesta din urmă,
fiind un golan īntre pămīnt si cer, riscă si suferă mai mult
decīt Cel asezat īn confortul Absolutului?
Ce să mai
cauti printre muritori, cīnd tu cīnti din orgă si ei din fluier?
Flautul īmi
poartă părerile de rău spre toate femeile pe care le‑am născocit
īn bănuiala nostalgică a altor lumi. Si tot el īmi descoperă o
existentă ce se sfarmă de toate clipele...
Are cineva
dreptul să‑si asculte pīnă la capăt īngīnările
soaptelor lăuntrice?
Cīnd ne
apropiem de ultimele noastre voci este ca o autodistrugere īn cer..., o stare
de sfintenie
As vrea să
mor, dar de atīta moarte nu mai am loc.
Intr‑un
univers īn flăcări, īntunericul ar recurge la adăpostul sigur al
inimii.
Cīnd abuzezi
de tinerete, din om te pomenesti poet. Cum poti să nu fii nici unul,
nici altul? Vorbind īn proză despre moarte.
Surprins īn
plină zi de groaza delicioasă a ametelii, cui să i‑o
atribui: stomacului ori cerului? Sau anemiei, asezată īntre ele, la
mijlocul de drum al deficientelor?
Esti trist
cīnd nu mai ai distantă de sīngele tău; din lipsurile lui emană
parfumul metafizic al Nimicului.
Greutatea unui
adevăr se măsoară exclusiv după suferinta pe care o
ascunde. Cīt ai pătimit pentru o idee este singurul criteriu al vitalitătii
ei.
Valorile trăiesc
prin chinul din care s‑au născut; acesta odată epuizat, ele īsi
pierd eficienta, transformīndu‑se īn forme goale, īn obiecte de studiu,
miscīndu‑se īn prezent ca trecut. Ce nu mai e suferintă devine
iremediabil istorie. Astfel se dovedeste, īncă o dată, că viata
nu‑si atinge actualitatea ei supremă decīt īn durere.
Orizontul
funebru al culorilor, al sunetelor si al gīndurilor ne scaldă īntr‑un
infinit zilnic. In lumina lui solemnă, plină de un sfīrsit vast,
orice am face la suprafata noastră se adīnceste īntr‑o gravitate
incurabilă, īntr‑atīt că si clipitul din ochi devine un reflex
al Absolutului. Si nu noi ne deschidem privirile spre lume, ci ea se deschide
īn privirile noastre.
Nostalgia
mortii ridică īntreg universul la rangul muzicii.
Isus a fost
prea putin poet ca să cunoască voluptatea mortii. Există īnsă
preludii de orgă care ne arată că Dumnezeu nu‑i asa de străin
de ea precum eram īnclinati a crede; si fugi care nu tălmăcesc decīt
graba acelei voluptăti.
Sīnt
muzicieni ca Chopin care n‑au legături cu moartea
decīt prin melancolie. Dar cīnd te afli īnlăuntrul ei, mai ai nevoie de
vreo mijlocire? Atunci melancolia e mai repede sentimentul ce ni‑l inspiră
moartea pentru a ne lega de viată prin regrete...
Prestigiul de
mister delicat al Orientului derivă din adīncirea īn două lucruri la
care noi participăm doar literar: florile si renuntarea.
Europenii n‑au
importat numai seminte pentru această lume, ci si pentru cealaltă.
Nimic nu este
mai putin francez ca feeria. Un popor inteligent, ironic si lucid si care nu‑si
permite să confunde viata cu paradisul, nici atunci cīnd o cere uzul
legitim al amăgirii.
Feeria e cea
mai mīngīietoare solutie īmpotriva păcatului. Popoarele nordice n‑au
inventat‑o oare pentru a scăpa de gustul amar al acestuia? Si nu e
feeria o formă de utopie cu elemente religioase, dar īmpotriva religiei?
( paradox definind orice utopie).
Traducīnd īn
aproximatiile imanentei o nostalgie a paradisului, feeria nu poate fi gustată
de cei ce nu cunosc această nostalgie.
In clipele‑n
care ochii se atintesc subit si violent spre cer, toate stīncile muntilor nu i‑ar
putea zdrobi...
Este atīta
onomatopee īn Wagner! Natura fiind inima.
Marea răsfrīnge
mai repede lenevia noastră decīt cerul. Ce plăcut ne lăsăm
lingusiti de īntinderile ei!
Nimic nu‑i
mai penibil unui om harnic decīt infinitul. Unui lenes e singura mīngīiere.
Dacă
lumea ar avea margini, cum m‑as consola că n‑am fost primar?
Introspectiile
sīnt exercitii provizorii la un necrolog.
Inima devine
simbol pentru univers īn mistică si īn nefericire. Frecventa ei īn
vocabularul cuiva indică pīnă unde acea fiintă se poate dispensa
de lume. Cīnd totul te răneste, īnsīngerările iau locul acelui tot.
Si astfel, rănile inimii īnlocuiesc cerul si pămīntul.
Singurătatea
te transformă īntr‑un Cristofor Columb navigīnd spre continentul
propriei inimi.
Cīte catarge
nu‑ti cresc īn sīnge, cīnd de lume te leagă numai mările! Pe
fiecare clipă m‑as īmbarca spre apusurile Timpului.
Un zīmbet
inepuizabil, pe spatiul unei lacrimi...
Lenevia mi se
urcă pīnă la cer. Si petrec o vacantă eternă īn adăpostul
pleoapei divine...
Oare Dumnezeu
face cīt Marea? De ce, cīnd sīnt bătut de valuri, teologia mi se pare o
stiintă a aparentelor?
Marea
vastă enciclopedie a nimicirii e mai cuprinzătoare decīt
cerul biet manual de Absolut.
Gīndurile
periculoase sīnt precedate de o slăbiciune fizică. Discretia corpului
īn fata a tot ce‑i nelume.
Filozofia
neavīnd organ pentru frumusetile mortii, am luat‑o cu totii īnspre
poezie...
Dumnezeu n‑a
avut nevoie să ne trimită călăi, sīnt doar atītea nopti fără
lacrimi... In zorile vietii tremură umbrele mortii. Nu‑i lumina o
halucinatie a noptii?
Intre mine si
oameni se interpun mările īn care m‑am scufundat prin gīnd. Tot asa,
īntre mine si Dumnezeu, cerurile sub care n‑am murit.
Este atīta
risipă de suflet īn parfumuri, īncīt florile par nerăbdătoare de
a‑si da duhul īn Paradis. Si cīnd oamenii vor pierde icoana acestuia, īl
vor reconstitui atipind īn inima unui parfum sau potolindu‑si simturile
īntr‑o privire mărită de melancolie.
După ce
Adam a distrus rosturile fericirii, Raiul s‑a pitulat īn ochii Evei.
Tot ce nu
izvorăste din prospetimea mīhnirii e de mīna a doua. Cine stie dacă nu
ne gīndim la moarte ca să salvăm onoarea vietii!
In secolul al
XVIII‑lea francez nu s‑a spus nici o banalitate. Franta a
considerat de altfel totdeauna prostia ca un viciu, lipsa de spirit ca o
imoralitate. O tară īn care nu poti crede īn ceva decīt nihilist...
Saloanele au fost grădini de īndoieli. Si femeile, bolnave de desteptăciune,
suspinīnd īn săruturi sceptice... Cine va īntelege paradoxul acestui popor
care, abuzīnd de luciditate, nu s‑a săturat de dragoste? Ce căi
va fi descoperit el īnspre erotică, din desertul amărăciunii si
al logicii? Si ce l‑o fi mīnat, nativ, spre lipsa de naivitate? In Franta
existat‑a vreodată vreun copil?
In muzică,
francezii n‑au creat mare lucru, fiindcă au iubit prea mult
perfectiunea īn lume. Si apoi, inteligenta e ruina infinitului si deci a
muzicii...
Sīnt priviri
menite parcă să ne consoleze de toate melodiile pe care nu le‑am
auzit...
Cīnd vrei să
te reīntorci īn Dumnezeu, īngheată lumina dintre tine si el. Omul suferă
de o primăvară a īntunericului.
In tristete,
totul devine suflet.
Cerul, trecīnd
īn īnserări de la albastru la cenusiu, ilustrează īn mare doliul
incomplet al mintii.
Nebunia‑i
un gust cenusiu al ratiunii.
Pentru a fi
fericit de singurătate, īti trebuie preocuparea constantă a unei
obsesii sau a unei boli. Dar īn simturile mărite‑n vid de plictiseală
si īn spiritul golit de lume, izolarea devine apăsătoare si searbădă
si zilele par absurde ca un sicriu spīnzurat de un cires īnflorit.
Plictiseala e
senzatia bolnăvicios de clară a timpului ce te asteaptă, īn care
trebuie să trăiesti si cu care n‑ai ce să faci.
Incerci
zadarnic să te īnseli, dar soarele‑l īntinde, noaptea‑l
īngroasă, si creste, creste ca un untdelemn ce zgīrīie pe luciul temerii
tale.
De unde au
clipele atīta greutate? Cum de nu adorm ele īn vecinătatea oboselii
noastre? Si omului, cīnd īi va răpi Dumnezeu timpul?
De‑ai
fost o singură dată trist fără motiv, ai fost toată
viata fără să o stii.
Curios cum căutăm
să uităm prin dragoste ceea ce nu putem prin toate albastrurile
cerului si toate mitologiile sufletului. Dar doi sīni nu ne pot ascunde adevărul,
desi ne tin mai cald decīt luminile īndepărtate ale lui Dumnezeu.
Nici o lume nu
ne oferă din plin īnselăciunile vietuirii; doar teama trezirii din
ele se schimbă īn tărie de la una la alta.
Văzut‑am
toate lucrurile ce sīnt si m‑am retras pe extremitătile
inimii...
In plīnsul
ceasurilor tulburi parcă aud fiintele ce le‑am ucis īn vis...
Nu mai găsesti
odihnă pe pămīnt decīt īn ochii care nu l‑au zărit. M‑as
vrea īmbălsămat īn toate privirile fără lume.
Deasupra fiecărui
gīnd se bolteste un cer.
Dumnezeu e
mostenitorul acelora ce au murit īn El. Astfel te desparti usor de tine si de
lume, lăsīndu‑L să continue firul atītor mīhniri si părăsiri.
Se prea poate
ca oamenii să nu fi fost alungati din Rai, se prea poate să fi fost
totdeauna aici. Izvorīnd din cunoastere, bănuiala aceasta m‑a făcut
să‑i fug. Cum să mai respiri īn umbra unei fiinte ce nu suferă
de amintiri ceresti?
Asa ajungi să‑ti
stīmperi īntristarea īn altă parte si să uiti cu scīrbă de unde
pleacă omul.
Orice clipă
īmi pare o repetitie la Judecata din Urmă si orice loc īn lume, o margine
a lumii.
E ratat acel
ce nu cunoaste ispita. Prin ea trăiesti; prin ea te afli īnlăuntrul
vietii.
Cīnd ai isprăvit
cu lumea, ispitele ceresti te īnlăntuie ca o probă a unei ultime
rezerve de vitalitate. Cu Dumnezeu esuăm ratarea īnscrisă īn excesul
de mīhniri.
Si cīnd
acestea ne usucă simturile, o senzualitate a inimii īnlocuieste cu văpăi
subtile agitatia oarbă a sīngelui. Cerul e un ghimpe īn instinct;
absolutul, o paloare a cărnii.
Viata‑mi
pare atīt de stranie de cīnd nu‑i mai apartin!
Trec ani de
chinuri si gīnduri legate de cer si de pămīnt, fără să te‑ntrebi
de rostul acestui gol numit aer si care se interpune atīt de vag īntre cele două
aparente realităti. Deodată, īntr‑o după‑amiază
īngreuiată de plictiseală si vesnicie, impalpabila lui imensitate ti
se descoperă irezistibilă si molesitoare. Si atunci te miri de ce‑ai
umblat pentru īnec după īntinderi, cīnd el te cheamă, vast spatiu
diafan, spre destrămare si pieire.
Cosmogonia mea
adaugă neantului initial o infinitate de puncte de suspensie...
Atīta vreme
cīt oamenii nu se vor lipsi de farmecele īnselătoare ale viitorului,
istoria va continua să fie o hărtuială greu de priceput. Putem
īnsă nădăjdui că ei īsi vor īntoarce ochii īnspre o
vesnicie a neasteptării, transformīndu‑si fiecare soarta după
exemplul unei fīntīni săritoare? Vor atinge ei un destin de devenire
verticală? Si procesul universal din fluviu īsi va arunca stropii spre īnăltimi,
convertindu‑si curgerea inutil orizontală īntr‑o inutilitate
spre cer?
Cīnd va cădea
umanitatea īn ea īnsăsi, asemenea acelor fīntīni? Cīnd īsi va da alt curs
īnselăciunilor ei?
Dacă
viata s‑ar prelungi ca si cum nimic n‑ar mai fi! Dar oamenii
prăsindu‑se se folosesc mai departe de scuza viitorului.
Dacă‑i
vorba de ales īntre erori, Dumnezeu rămīne totusi cea mai mīngīietoare si
care va supravietui tuturor adevărurilor. Căci ea s‑a īnfiripat
la punctul unde amărăciunea devine vesnicie, precum viata
eroare trecătoare la īncrucisarea nostalgiei cu timpul.
De ce, cīnd
oboseala se adīnceste pīnă la vis, īnteleg plantele mai bine ca pe oameni?
De ce florile mi se deschid doar noaptea? Si de ce nici un arbore nu creste īn
timp?
Voi fi trecut
cu natura de partea vesniciei?
Melancolia
este limita de poezie pe care o atingem īn interiorul lumii. Ea nu e numai o īnăltime
a noastră, ci a existentei īnsesi. Aceasta se īnnobilează treptat
īnspre irealitate, devenind mai mult prin apropierea de o stare de vis.
Irealitatea e
un excedent ontologic al realitătii.
Nu recunosc
existentă decīt fiintelor ce nu mai apartin lumii. Acele femei ce n‑au
scăpat prilejul tainic de a muri zilnic de melancolie... Este ca si cum n‑ai
fi iubit niciodată decīt pe Lucile de Chateaubriand...
Mi se pare
uneori c‑as descoperi usor toate secretele lumii, afară de cel al
dezrădăcinării din ea.
Nobletile
sufletului decurg din dezadaptarea la viată. Cum cresc afectiunile noastre
īn preajma inimilor rănite!
De unde să
plece senzatia de īngrămădire infinită a vremii, de invazie a bătrīnetii
īn mijlocul tineretii si a iluziilor ei? Prin ce taină dureroasă
devii un Atlas al timpului la vīrsta īnselăciunilor?
Nimic din ce‑ai
trăit inconstient nu te apasă; clipele au murit viu īn tine si n‑au
rămas cadavre īn calea nădejdilor si a erorilor.
Dar toate
acelea pe care le‑ai stiut, toată luciditatea asociată vremii,
alcătuiesc o povară sub care se īnăbusă avīnturile.
Bătrīnetea
prematură, nesfīrsita oboseală pe obraji īncă rumeni rezultă
din toate momentele care au acumulat monstruos curgerea vremii pe planul
constiintei.
Sīnt bătrīn
prin tot ce nu‑i uitare īn trecutul meu, prin toate clipele pe care le‑am
scos din nestiinta perfectă a temporalitătii si le‑am obligat să
fie singure si eu să fiu singur cu ele.
In capul meu
se sparg blestemele devenirii, a cărei inconstientă nu mai īngăduie
crunta siluire a luciditătii, si timpul se răzbună pentru a‑l
fi scos din făgasul său.
Doamne! pe
cīnd un nou potop? Cīt despre corăbii, poti trimite cīte vrei, eu nu voi
fi un strănepot al lasitătilor lui Noe!
Resimt intens
dorinta de‑a muri fiintele surmenate de propria lor prezentă.
Plasīndu‑te īn centrul obsesiei tale, satietatea de eu creează
nevoia de a te scăpa de el. Astfel, avīnturile coborītoare ale muririi
dizolvă alcătuirile individualitătii.
Nenorocirea
oamenilor este că nu pot privi decīt oblic spre cer.
Dacă
ochii aveau o relatie perpendiculară cu el, istoria ar fi luat altă
īnfătisare.
Boala? O calitate
de transcendentă a corpului.
Cīt priveste
sufletul, el e bolnav prin simplul fapt că este.
Patologia se
ocupă cu năpădirile psihice īn tesuturi.
Nori care
gīndesc si care par a fi tot atīt de străini de pămīnt ca si de
cer... Ruisdael.
Totul e
posibil din clipa īn care ai pierdut frīnele timpului.
Foloseste‑te
de ratiune pīnă mai e vreme.
Este atīta
ceată īn inima omului, īncīt razele oricărui soare nu mai revin, odată
intrate. Si este atīta gol īn simturile lui, īn simturile lui spulberate, că
rătăcesc porumbei nebuni, cu aripi sfīsiate de vīnturi, pe căile
prin care īsi apropia lumea.
Din ce
straturi de nefiintă purcede urītul zilelor, ca să ne dezmeticească
pīnă la groază din atipirea fiintării?
Vom ajunge
vreodată pīnă la izvoarele plictiselii? Vom descifra dementa
molesitoare a cărnii si pacostea unui sīnge nedeslusit?
Cum se macină
īntr‑un mister tīnguitor substanta vietii si cum secătuiesc
fīntīnile firii urītul omniprezent, parodiind negativ principiul divin!
Plictiseala‑i vastă ca Dumnezeu si mai activă decīt el!
Fără
Dumnezeu, singurătatea ar fi un urlet sau o dezolare īmpietrită. Dar
cu El, nobletea tăcerii ne domoleste aiureala nemīngīierilor. După ce‑am
pierdut toate, ne recīstigăm cumpătul īnvesnicindu‑ne visarea
prin aleile lui desfrunzite.
Numai gīndul
la El mă mai tine vertical. Cīnd īmi voi stīrpi mīndria, putea‑voi să
mă culc īn leagănul lui de o milostivă afunzime si să‑mi
adorm veghile īn consolarea insomniilor sale?
Dincoace de
Dumnezeu, ne mai rămīne doar dorul de El.
Orice oboseală
ascunde o nostalgie după Dumnezeu.
Cum pot vorbi
īmpreună doi oameni al căror chin nu e la egală distantă de
Dumnezeu? Ce‑si au de spus două fiinte īn care moartea nu s‑a
ridicat la acelasi nivel? Si ce‑si citesc īn priviri, cīnd răsfrīnge
fiecare un alt cer?
Pe oameni nu‑i
cunoastem decīt pentru a rămīne mai singuri cu Dumnezeu.
Un arhitect
despămīntenit ar putea construi din mīhnirile noastre o mīnăstire īn
cer.
Lipsa de
orgoliu face cīt eternitatea.
Nenorocul
oamenilor care s‑au căutat toată viata pe ei īnsisi este de a
se regăsi pīnă si īn Dumnezeu. Umilinta īmpăcată si
vastă e singurul fel de a transforma īn virtute oboseala de a fiinta.
Cine vrea să
nu mai fie exprimă negativ o aspiratie după tot. Dorinta neantului
satisface decent un gust secret si tulbure de divinizare. Nu ne nimicim īn
Dumnezeu decīt pentru a fi El īnsusi. Căile misticii trec prin cele
mai dureroase taine ale mīndriei creaturii.
De ce‑n
iluminarea incurabilă a mortii mă simt mai putin singur decīt īn
mijlocul vietii? Este ceva atīt de dezastruos de sigur īn constiinta că
vei muri, īncīt ea te mīngīie de absenta oamenilor si a adevărurilor.
Acordurile de
orgă si nostalgia mortii amestecă eternitatea cu timpul pīnă la
promiscuitate. Atīt absolut rătăcit īn devenire si‑un suflet
firav care să poarte atīta cer si atīta pămīnt!
Mori de
esential cīnd te dezlegi de toate.
Dumnezeu?
Neantul īn ipostaza de consolator. Un suflu pozitiv īn Nimic, dar pentru
care ai vrea să sīngeri ca un martir... scutit de moarte.
Se prea poate
ca secretul ultim al istoriei umane să nu fie altul decīt moartea īn si
pentru Dumnezeu. Toti ne stingem īn bratele lui, īn frunte cu ateii.
Senzatia
stranie că toate gīndurile mi‑au fugit īn Dumnezeu, că el īmi
tine mintea atunci cīnd am pierdut‑o...
Sau că, rătăcit
īnlăuntrul Lui, o sete de aparente mă īmpiedică să mai
respir.
Nepotrivirea
dintre Dumnezeu si viată alcătuieste cea mai cruntă dramă a
singurătătii.
Doamne! numai
tu mi‑ai mai rămas! Tu rămăsită a lumii si eu
a mea. Spumă a părăsirilor mele, īn tine as vrea să‑mi
curm duhul si să pun capăt zvīrcolirii zadarnice. Tu esti mormīntul
pe care l‑au visat ceasurile neprielnice fiintei si leagănul suprem
al vastelor oboseli.
Răsfiră
miresme de adormiri peste necugetatele mele răzvrătiri, soarbe‑mă
īn tine, ucide‑mi zvīcnirea spre zori si īmbieri, īneacă‑mi īnăltarea
nebună a gīndului si sfarmă‑mi piscurile luminate de vecinătatea
ta! Intinde‑ti umbrele, acoperă‑mă de īntunecimi vrăjmase,
eu nu‑ti cer harul clipelor miloase, ci vestejirea vesnică si aspră
si mărinimia noptii tale.
Seceră‑mi
recolta de nădejdi ca, desert īn tine, lipsit de mine īnsumi, să nu
mai am tinuturi prin īntinderile tale!
După ce‑ai
citit pe filozofi, te‑ntorci spre copilăriile absolute ale
spiritului, īngīnīnd o rugăciune si adăpostindu‑te‑n ea.
Ca si cum s‑ar
termina īn tine un ultim rest din substanta pură a noptii cu care a dat
Dumnezeu ochii īntīia oară...
Există
cīte o noapte albă care durează atīt de mult, că după ea
timpul nu mai e posibil...
Acel ce adună
īn zbaterea lui alcătuirile dureroase ale lumii nu mai cunoaste pentru
nimic un īnceput si un sfīrsit. Orice este etern. Neisprăvirea īn suferintă
a lucrurilor atinge calitatea vesniciei.
Cīnd n‑ai
fost niciodată pe aceeasi treaptă cu viata: cīnd mai mult, năpădindu‑i
marginile, cīnd mai putin, tīrīndu‑te sub ea. Asemenea acelor rīuri care
n‑au albie: căci inundă sau seacă.
Ancorat īn
plus sau īn minus, esti predestinat nefericirii, ca orice fiintă smulsă
din linia vietuirii. A fi e o stavilă pentru infinitul inimii.
Este atīt de
misterios fenomenul prin care un om creste peste el īnsusi! Trezindu‑se,
nu mai vede pe nimeni īn jurul lui. Astfel, īsi tinteste ochii spre cer, spre
cea mai apropiată īnăltime. In materie de singurătate, omul nu
mai are ce‑nvăta decīt de la Cel de Sus.
Spiritul
īnfloreste pe ruinele vietii.
Se spune:
cutare cunoaste pe Spinoza, pe Kant etc. ... N‑am auzit īnsă
spunīndu‑se despre nimeni: acela cunoaste pe Dumnezeu. Si doar numai atīt
ar interesa.
Cīnd īn nopti
ti se deschide mintea spre cīte un adevăr, īntunericul devine usor ca
spatiul diafan al unei evidente.
Boala acordă
vietii, cu o putere de inevitabil si cu un prestigiu fatal, o dimensiune spre
nelimitat, care īngreuiază dureros si nobil ritmul fiintării. Tot ce‑i
adīnc rezultă din vecinătatea mortii.
Si cīnd nu
esti bolnav de boli, ci de prezenta altor lumi īn principiul vietuirii tale...
O oboseală divină pare a se fi lăsat pe miezul fiintei..., măduva
vietii e surmenată de cer...
Groaza este o
memorie a viitorului.
Acele tresăriri
de răutate funebră īn care ai vrea să ucizi aerul... si‑n
care un zīmbet te cutremură ca mīinile de mort din cosmaruri.
A trăi nu‑i
o noblete. Dar a te īnvălui īn nimb de nimiciri...
In zadar umbli
după existentă si adevăr. Nimic e totul, o horă de
īnchipuiri lipsită de ritm. Ceea ce face ca un lucru să fie e starea
noastră de febră, iar adevărurile se proiectează pe o lume
de absente prin vioiciunea căldurilor noastre. Suflul de substantă
care transformă nefiinta lumii īn realitate emană din intensitătile
noastre. De‑am fi mai reci sau mai domoli, nimic n‑ar fi. Focurile
lăuntrice sustin soliditatea aparentă a firii, īnsufletesc peisajul
de neant al vietuirii. Jăraticul interior e arhitectul vietii, lumea‑i
o prelungire exterioară a flăcării noastre.
Oare Dumnezeu
va ierta omului de a‑si fi dus atīt de departe umanitatea? Va īntelege El
că a nu mai fi om e fenomenul central al experientei umane?
A
exista adică a colora afectiv fiece clipă. Prin nuante de
sentiment facem nimicului o concesie de realitate. Fără cheltuielile
sufletului, am trăit īntr‑un univers alb. Căci obiectele nu
sīnt decīt iluzii materiale ale unor excese lăuntrice.
Ultima treaptă
a desprimăvărării noastre: Dumnezeu.
Spiritul fiind
o lipsă pozitivă a vitalitătii, ideile ce răsar din el
sīnt, prin compensatie, gravide.
Cu cīt
dorintele sīnt specializate mai putin, cu atīt realizăm mai repede
infinitul prin simturi. Vagul īn instincte īndreaptă irevocabil spre absolut.
Din amintirea
timpului īn care n‑am fost si din presimtirea timpului īn care nu vom fi
se īnfiripă sugestia dezmărginirii melodice din orice melancolie.
Inima nu e
turnată pe micimea lumii. Putea‑o‑voi urma spre cer? Sau o voi
folosi de lunecus spre moarte?
Odată
primenit de timp, mai esti deschis doar adierilor divine.
Acel tainic si
imens delir prin care sustii īn viată universul īnclinat destrămării,
impulsul dureros si irezistibil insuflīnd miscare si nădejde pămīntului
si vietătilor, īntărind slăbiciunile cărnii si abătīnd
duhul de la patimile nimicului, ce prospetimi secrete īl īmping, īn
mijlocul lumii si al dezolării ei, să refacă edificiul cosmic si
faima gīndului?
Nu e creatia
reactiunea ultimă īn fata ruinei si a iremediabilului? Nu reīnvie spiritul
īn preajma deznodămīntului si a īnfundăturilor sortii? Altcum,
de ce nu vine căderea, de ce rămīnem verticali cīnd toate au devenit
una prin monotonia scīrbei si a nimicului?
Suferind cu tărie
neīmplinirile vietii, te asemeni unui naufragiat care‑ar fugi de tărm.
Ajungi să nu mai cauti decīt valuri si īnotul pe‑un nesfīrsit de
ondulatii.
Melancolia:
timpul devenit afectivitate.
As vrea să
trăiesc īntr‑o lume de flori rănite de soare si care, īntoarse
cu fata spre pămīnt, si‑ar deschide petalele īn directia contrară
luminii.
Natura‑i
un mormīnt si razele ne īmpiedică să ne asezăm īn el. Abătīndu‑ne
de la substanta mortii, ele alcătuiesc o criză gravă de
inesential. In lumină, sīntem toti aparenta noastră; īn īntuneric,
sīntem maximum de noi īnsine si de aceea nu mai sīntem.
Plictiseala:
tautologie cosmică.
Cine n‑a
ascultat niciodată orga nu īntelege cum eternitatea poate evolua.
Dacă tot
ce‑am dat zadarnic oamenilor as fi cheltuit īn Dumnezeu, ce departe eram
acum!
Că viata
are o calitate de existentă doar prin intensitătile noastre, ce
dovedeste mai sigur decīt vidul lumii īn absenta de iubire? Fără
ispitele erotice, nimicul e piedica fiecărei clipe. Doar īnfiripările
dragostei silesc lumea să fie, iar pasiunile ei sīnt o surdină pentru
neant.
Un minus de
iubire este o lipsă de existentă, iar vidul erotic, un univers
purificat de fire. Nu‑i plictiseala o vacantă a dragostei, o pauză
īn demiurgia indispensabilei īnselăciuni? Si nu ne plictisim dintr‑o
insuficientă de delir? Acesta introduce o notă de fiintă īn
monotonia nimicului. Din vibratiile ultime ale sufletului irupe universul,
zborul gīndurilor pătimase īl recreează neīncetat.
In mijlocul
plictiselii stim că existenta n‑a fost să fie; īn
intermitentele ei, ne uităm de toate si sīntem.
Purtīnd cu
dureroasă străduintă povara propriei fiinte, semenii tăi
sīnt mai obositi de tine decīt tu īnsuti.
La un anumit
grad al dezlipirii de lume, oamenii nu mai există decīt prin excesele
memoriei, iar tu, prin vestigiile unui egoism.
In orice parte
ai apuca, nu dai decīt de Dumnezeu.
Oare cum pot
privi cerul acei ce n‑au regrete?
Pentru a iubi,
trebuie să uiti că semenii sīnt creaturi; luciditatea nu te apropie
decīt de Dumnezeu si de neant. Fericiti sīnt doar acei cărora dragostea le
e un tot ce nu le dezvăluie nimic; care iubesc īntr‑un freamăt
de nestiintă si perfectiune.
Din zarea
lumii, Dumnezeu e tot atīt de departe ca si neantul.
Acea năpădire
vastă si coplesitoare a anumitor dimineti, cīnd pari a te trezi īn stiinta
ultimelor taine, īntr‑o īnfrigurare istovitoare de cunoastere si de
vedenie finală sau acele nopti subtiate īntr‑un violet tremurător,
care ni se oferă molesitoare si perfecte ca niste grădini ale
spiritului...
Cine ar avea
cuvinte pentru imposibilitatea de a nu sti totul? Si cīte clipe numeri īn viată
de fericire sfīsietoare a cunostintei? Nici un văl nu mai ascunde nici un
lucru. Dar să ne īntoarcem la taine ca să putem respira...
De ce amiezele
au mai multă obiectivitate decīt īnserările? De ce amurgul e interior
si belsugul de lumină rămīne īn afară, īn el īnsusi?
...Orice‑i
sugestie de sfīrsit reprezintă un plus de subiectivitate. Viata ca atare
nu se petrece īn inimă. Numai moartea. De aceea‑i ea fenomenul cel
mai subiectiv desi mai universal decīt viata.
De‑as avea
mai multă statornicie īn Dumnezeu! Ce resturi de vietuire mă retin īn
El ca eu? Dac‑as putea lipsi īn mijlocul Lui!
Norii albi si
nemiscati ce īmpīnzesc cerul nebuniei... Privind adesea lipsa de nuante sumbre,
cenusiul deschis al īnăltimilor, īti pare că ai proiectat pe bolte
umbrele stătute ale creierului si decolorările mute ale mintii.
Prăpăstiile
omului n‑au fund, fiindcă răzbat īn Dumnezeu.
Prin orice
lacrimă ne priveste Dumnezeu.
Doamne! prin
ce‑am meritat fericirea supranaturală a acestei clipe de topire īn
ceruri? Aruncă pe capul meu dureri si mai mari, dacă au răsplată
atīt de īnaltă! Mi‑am pierdut urma printre īngeri? Fă să
nu mă mai īntīlnesc nicicīnd cu mine. Ajută‑mă să‑mi
īnec duhul īn raiul simturilor, smintite de cer!
Omul n‑are
drept să se creadă pierdut, atīta vreme cīt deznădejdea īi oferă
īncă distrugerea voluptuoasă īn Dumnezeu.
O dată ce
dorintele devin spumoase, ajungi să trăiesti prin consimtirea dată
fiecărei clipe. Silit să‑ti acorzi tie existenta, măresti
spatiul dintre tine si lume īn repetarea neīncetată a străduintei.
Timpului
apucat de streche, veghea spiritului īi pune surdina hotărīrii de a fi. Nu
ne‑ar īnghiti gama vremii de n‑am domoli‑o īn efortul de
consimtire la fire?
Celelalte
fiinte trăiesc; omul se căzneste să trăiască. Este ca
si cum te‑ai uita īn oglindă īnaintea fiecărei actiuni. Omul e
un animal care se vede trăind.
Ideea e un fel
de melodie ce a prins cheag.
Gīndirea
proiectează neantul, ca o supremă consolare, sub presiunea unui
infinit orgoliu rănit. Vrīnd să fii totul si totul opunīndu‑se,
ce‑ai face fără dimensiunea absolută a absentei?
Chinurile
mīndriei nemăsurate volatilizează firea si poleiesc nimicul cu
prestigiile unei măretii īn care se linisteste patima orgoliului. Nefiinta
e o splendoare funebră, care ne stinge geloziile divine. Sugestia
nimicului ne satură gustul de Absolut subiectiv, precum harul mortii de
armonie īn dezastru.
Cīnd voi
ajunge să mă deprind cu mine īnsumi? Toate drumurile duc la această
Romă interioară si inaccesibilă; omul este o ruină
invincibilă. Cine i‑o fi turnat atīt entuziasm īn deceptii?
A trăi īn
sens ultim: a deveni un sfīnt al propriei singurătăti.
Vrăjit īn
izolarea ta, ceasurile s‑au oprit si Vesnicia a īnceput să bată.
Iar Dumnezeu trage clopotele spre cerul tău...
Singurătatea
e un afrodiziac al spiritului, precum conversatia al inteligentei.
Sīnt atītea
posibilităti de a muri īn muzica lăuntrică, īncīt nu‑mi
voi mai găsi sfīrsitul... Nu esti cadavru decīt īn lipsa de sonorităti
interne. Dar cīnd simturile gem de ele, imperiul inimii depăseste pe cel
al fiintei si universul devine functia unui acord interior, iar Dumnezeu,
prelungirea infinită a unei tonalităti.
Cīnd, īn
mijlocul unei vechi sonate, cu greu īti stăpīnesti un Doamne! de nu s‑ar
mai sfīrsi, undele unei verticale nebunii te‑avīntă spre
dumnezeire. Acolo să mă exilez, cu toată muzica...
Omul e asa de
singur, că deznădejdea‑i pare un cuib si groaza un adăpost.
In zadar īsi
caută o cărare prin desisul firii, el rămīne mīhnit, cu fata
spre īnfundăturile propriului său duh. Căci, īn el, lumina nu s‑a
despărtit de īntuneric. Prin ceea ce īncoronează Creatia, prin
spirit, el apartine īnceputurilor ei.
Nimic nu‑i
va scutura din constiintă noptile timpului. Nu‑i creste nobletea
ursitei īn această ereditate nocturnă?
Omul are de
partea lui prea multe nopti...
De cīte ori mă
cuprind vrăjile plictiselii, de atītea ori īmi īntorc ochii spre cer. Si
atunci stiu că voi muri cīndva de urīt, īn plină zi, īn văzul
soarelui sau al norilor...
...dacă
este cu putintă, depărtează de la Mine paharul acesta. Paharul
plictiselilor...
As vrea să
strig si eu Tată!, dar spre cine, cīnd Plictiseala este ea īnsăsi o
divinitate?
De ce a
trebuit să‑mi deschid ochii asupra lumii ca s‑o descopăr
un Ghetsimani al Urītului?
Pămīntul
e prea sterp ca să găsesc īn el otrăvurile nemiloase si
molesitoare care să mă sloboadă din īndeletnicirea fiintării...
Doar destrămări ceresti să emane arome de īmbătare īn
nimic, din īnăltimi să cadă fulgi adormitori pe răni ce nu
se mai īnchid... Sau ploi de dincolo de lume, ploi veninoase să se
strecoare printr‑un azur dement pe īntinderea bolnavă a cugetului...
Doamne! eu nu
spun că tu nu esti; eu spun că nu mai sīnt.
Dacă
neantul ne‑ar da numai un gust pervers de absolut, n‑ar fi nimic;
dar el creīndu‑ti un complex dureros de superioritate te
face să privesti īn jos spre fiintă si să te mīngīi de o
nostalgie prin dispret.
Despre eu n‑ar
trebui să vorbească decīt Shakespeare sau Dumnezeu.
Intre două
fiinte ce se află la acelasi grad de luciditate, iubirea nu e posibilă.
Ca īntīlnirea să fie fericită, trebuie ca una din ele să
cunoască mai de aproape deliciile inconstientei. Indepărtarea egală
de natură le face egal de sensibile viclesugurilor ei; de aici, o jenă
de echivocurile erotice si mai cu seamă rezerva īn complicitatea
inevitabilă. Atunci cīnd īnselăciunile vietii nu mai au nimic
impermeabil ochiului tău, e bine ca femeia să fie aproape de starea
de slujnică. Dragostea nu se poate consuma īntre două absente de iluzii,
unul măcar trebuie să nu stie. Celălalt, victimă a
nonerorilor spiritului, supraveghează voluptatea vecinului identic si se
uită pe sine īnsusi prin molipsire.
Răsturnarea
haotică a simturilor, cu extazul implicit si periferic, seamănă
unei concesii penibile, īn care bărbatului si femeii secretele vietii le
sīnt diafane. Ei par a se fi īnvoit să gresească īmpotriva veghii
duhului, dar nu reusesc decīt să‑si privească uitarea si să‑si
diminueze, prin gīndire, farmecul disparitiei orizontale. Astfel introduce
luciditatea o notă de amurg īn suspinele acelui ieftin absolut.
Nu dezamăgirile,
nici ura si nici orgoliul ne scutesc de oameni, cīt tăriile sufletului,
care se īnstăpīnesc īn noi cu forta unei revelatii subite. Atunci ce‑ai
mai putea spune cuiva si de ce i‑ai mai spune, cīnd freamătul lăuntric
e ca un fluviu ce‑ar curge dintr‑o dată īn sus?
Din sīnul
semenilor ne aruncă valurile unor fericiri năpraznice, care
īnmultindu‑ne identitatea suspendă zīmbetul spre femei si surīsul
spre prieteni. Eul se pierde īn infinitatea lui, viata s‑a exagerat īn
intensităti care o sovăie īntre lumi. Din tot ce‑ai fost, nu
mai rămīne decīt o adiere patetică.
Nesfīrsitul
noptii pare o margine din privelistea acestei dilatări si doresti
stingerea ca o limită, agonia ca o īncadrare. Cine va fi altoit infinitul
pe o biată inimă?
Cum oamenilor
le lipseste poezia, īn ce să ancorezi, dacă nu īn moarte? Cīt
prestigiu nu aruncă iminenta nefiintei peste peisajul sters si searbăd
al fiintei?
Dorinta de a
te īneca, de a te īnălta la ceruri prin spīnzurătoare sau de a‑ti
curma viforos zilele pleacă dintr‑un sublim al plictiselii
flaut īn fund de iad.
A stoarce din
clipe un cīntec de pieire, a născoci veninuri transcendente īn urītul
vremii, a‑ti spulbera dracii īn sīnge si īn devenire...
Rostul
metafizic al timpului e să ne descarce de povara individuatiei. A fi e o
īntreprindere atīt de grea, fiindcă urcăm spre a nu fi; un vid
avīntat spre o supremă degradare de existentă.
Timpul e un
suis spre nefiintă.
Prin toate
simturile rīvnesc după desfătările sfīrsirii... Ce dor de
tainice īmpliniri mă īnclină spre ele? Imposibil să nu descoperi
măretia mortii, după ce‑ai fost trădat de viată!...
Cine‑a văzut
prin oameni si prin sine īnsusi, de scīrbă ar trebui să‑si
zidească o īntăritură pe fundul mărilor.
Nefericirea nu
se īntīlneste decīt la un temperament esential contradictoriu.
Cel obosit de
sine īnsusi oboseste pe semeni si este obosit de ei.
Deceptiile
repetate presupun ambitii inumane. Oamenii cu adevărat tristi sīnt acei
care, neputīnd răsturna totul, s‑au acceptat ca ruină a
idealului lor.
Timpul este
crucea pe care ne răstigneste plictiseala.
In năpădirea
de farmece si‑n suflul de extaz ce‑mi risipeste rosturile pe latura
nemărginirii, scīrba de mine e singurul meu stăvilar.
Ce să mai
fac cu atīt eu?
Bach e un
decadent īn sens ceresc. Numai asa se explică descompunerea solemnă
de care nu te poti feri de cīte ori te īntīlnesti cu lumea creată de el.
Pe măsură
ce plictiseala īngroasă timpul, ea subtiază lucrurile īn calităti
străvezii. Materia nu rezistă desfigurării ei necrutătoare.
A‑ti fi
urīt īnseamnă a vedea prin obiecte, a volatiliza firea. Pīnă si
stīncile se dizolvă īn fum cīnd răul lucid se deschide spre ele.
Nu‑mi
stiu vreo senzatie pe care să n‑o fi īngropat īn gīnd. (Spiritul e
un mormīnt al naturii.)
Sinuciderea
ca orice īncercare de mīntuire e un act religios.
Sinceritatea,
fiind o expresie a inadaptabilitătii la echivocurile esentiale ale vietii,
derivă dintr‑o vitalitate sovăitoare. Acel ce o practică
nu se expune primejdiei, cum se crede īndeobste, ci este deja primejduit, ca
orice om ce desparte adevărul de minciună.
Aplecarea spre
sinceritate e un simptom maladiv prin excelentă, o critică a vietii.
Cine n‑a omorīt īn el īngerul e menit pieirii. Fără erori, nu
se poate respira nici măcar o clipă.
Ochii stinsi
nu se aprind decīt de dorul mortii; sīngele nu se‑nflăcărează
decīt īntr‑un imn de agonie.
Scobor sau urc
spre povīrnisurile firii?
Un animal care
a văzut viata si care vrea īncă să trăiască: omul.
Drama lui se epuizează īn această īndīrjire.
Intr‑o
inimă īn care s‑a asezat nimicul, iruptia dragostei e atīt de nespus
de sfīsietoare fiindcă ea nu găseste nici un teren de īnflorire. De
ar fi să cuceresti numai femeia, ce usor ar fi! Dar să destelenesti
propriul neant, să te īnstăpīnesti cu greu īn vrăjmăsia
sufletului tău, să faci drum iubirii tale spre tine īnsuti! Războirea
aceasta care te azvīrle cu dusmănie īmpotriva ta explică
de ce nicicīnd n‑ai vrea să te omori mai crunt ca īn fiorurile dragostei.
In Beethoven
nu e destul farmec molesitor si nici destulă oboseală...
Ultima
subtilitate a diavolului e diferenta īntre iad si inimă.
Numai īn
marile suferinte, īn care esti prea aproape de Dumnezeu, īti dai seama ce
zadarnic e rolul de mijlocitor al Fiului său si ce destin minor ascunde
simbolul acelei Cruci.
Spiritul
datoreste aproape totul chinurilor fizice. Fără ele, viata n‑ar
fi mai mult de[cīt] viată.
Doar boala
aduce ceva nou. Nu‑i ea al cincilea anotimp?
Nirvanizarea
zilnică prin gīnd si prin durere...
Cīnd porti
atīta muzică īntr‑o lume fără melodie...
Omul nu e un
animal făcut pentru viată. De aceea cheltuieste el atīta vitalitate
īn dorinta de a muri.
Irealitatea
vietii nicăieri nu e mai tulburătoare ca īn deznădejdile fericirii.
De aici, nespusul dureros al dragostei.
Intreaga
poezie a vocilor lăuntrice se reduce la imposibilitatea de‑a separa
dorul de viată de dorul de moarte.
Sperantele
sīnt cuiburi fragede de sfīrsituri. A trăi si a muri: două semne
pentru aceeasi īnchipuire.
Toate
lacrimile neplīnse mi s‑au vărsat īn sīnge. Si eu nu m‑am născut
pentru atītea mări si nici pentru atīt amar.
Nu găsesc
cheia la acest fapt; īn bucuria inspirată repetăm pe Dumnezeu, iar īn
tristete rămīnem cu cenusa propriei substante.
O reflectie
trebuie să aibă ceva din schema interioară a unui sonet. Arta de
a prescurta sfīsierile..., interventia de arhitectură īn dezmembrările
noastre muzicale...
Tristetea
un infinit prin slăbiciune, un cer de deficiente...
Viata omului
se reduce la ochi. Nu putem astepta nimic de la el, fără o reformă
a privirii.
Dragostea este
sfintenie plus sexualitate. Nimeni si nimic nu poate īmblīnzi paradoxul
acesta prăpăstios si sublim.
Hamlet n‑a
uitat să īnsire iubirea printre relele care fac sinuciderea preferabilă
vietuirii. Numai că el vorbeste de chinurile dragostei
dispretuite. Ce mare ar fi celebrul monolog de‑ar zice doar:
iubire!
Pe tărmurile
mării, seceta lăuntrică a zilelor pustii adună īn
aceeasi sete dorinta de fericire si de durere. Tot pe tărmurile ei,
te dispensezi religios de Dumnezeu...
Mediterana e
marea cea mai calmă, cea mai cinstită si mai putin mistică. Ea
se interpune cu absenta ei de valuri īntre om si Absolut.
Intrucīt e
singură, femeia este.
Forta unui om
derivă din neīmplinirile vietii sale. Prin ele īncetează el să
fie natură.
Definitia Vrăjii
trece prin Wagner. El a introdus punctele de suspensie īn muzică,
interminabilul dizolvant... si recăderea surdă a motivelor īntr‑un
subteran melodios si indefinit. O neurastenie a... sīngelui, la artistul care
si‑a proiectat fastuos si măret nervii īn mitologie.
Si de aceea,
īn īncīntarea wagneriană, valuri īndepărtate si pline de amurg tălăzuiesc
īn preajma tīmplelor obosite sau răstoarnă peste vine adormite
leacuri de vis si de pieire.
Răbufnirile
mortii īmpestritează peisajul gramatical al existentei, asa cum ni‑l
prezintă excesul de sistem al plictiselii, si‑n locul lipsei de
surprize ne asază la pīndă, cu postul instalat īn nelinistea noastră.
Din plictiseală,
printr‑un lung proces, putem ancora īn Dumnezeu. In sine, ea nu e decīt o
lipsă de religie.
Gīndindu‑ne
la stil uităm viata; străduintele spre expresie acoperă greutătile
respiratiei; pasiunea formei īnăbusă īnflăcărarea negativă
a amărăciunii; farmecul cuvīntului ne scapă de povara clipei;
formula micsorează sfīrselile.
Singura iesire
pentru a nu cădea: a‑ti sti toate sfīrsiturile a‑ti
slei otrăvurile‑n spirit.
De ti‑ai
fi lăsat mīhnirile īn starea de senzatie, de mult n‑ai mai fi...
Spiritul nu
serveste viata decīt prin expresie. Este forma prin care ea se apără
cu propriul ei dusman.
Oboselile după‑amiezelor,
cu patina vesniciei īn suflet si adierile de ameteală īn mijlocul unei grădini
atinse de primăvară...
Eternitatea e
sera īn care se ofileste Dumnezeu din īnceputuri si omul, din cīnd īn cīnd,
prin gīnd.
Cīnd
vitalitatea nu e distinctă de slăbiciuni, ci se pierde īn ele,
rezultatul defineste compozitia lăuntrică a unui om contradictoriu. A
face psihologie pe spatele cuiva īnseamnă chiar a dezvălui lipsa de
puritate a fortelor ce īl agită, amestecul ciudat si neprevăzut de
elemente. Teoretic, greu ne īnchipuim combinatia de barbarie si de melancolie
decadentă, de vitalitate si de vag, de instinct si de rafinament. De fapt
īnsă, atītia sīnt chinuiti de un apus al vietii īn reflexe īncă
sigure!
Doruri
īndelungi, īmbrătisīnd desfăsurările cosmice si īnflorindu‑le
de nesigurantele visului de unde ar porni ele, dacă imboldurile de
la temeiul nostru n‑ar scoborī si n‑ar urca povīrnisul slăbiciunilor
noastre? Si dorintele, de ce n‑au ele un curs necutremurat, cine
introduce legănarea īn pofte, dacă nu nedespărtirea afirmatiilor
si negatiilor sīngelui? De‑ar avea instinctele noastre o directie si slăbiciunile
alta, n‑am fi de două ori perfecti, n‑am atinge desăvīrsirea
īn două feluri? Intīlnirea paradoxală de porniri, inseparabilul
ireductibilelor creează o īncordare ce alcătuieste si dezalcătuieste
atīt de straniu o fiintă. Si nu‑i usor să porti iadurile
dulci si īmbătătoare ale decadentei pe cerul monoton si proaspăt
al barbariei, să te descurci īn tinerete cu povara unor bătrīneti
vaste, să tīrīi sfīrsituri de ev īn fiorul vertical al zorilor! Ce menire
ciudată au acei ce īnmuguresc toamna, care au pierdut anotimpurile vietii
īntr‑o anapoda eternă a clipelor!
De ce‑ti
mai īntorci ochii spre soare, cīnd rădăcinile tale hrănesc
pulsul mortii? Cu cītă furie si‑ndurerare o să te azvīrli īn
abisul divin! Nici o margine de cuget si nici o zare a lumii nu vor mai opri tăvălirea
deznădejdii pe pustiul lui Dumnezeu si nici un rai nu va mai īnflori pe năpăstuirea
lor comună. Creatorul īsi va da ultima suflare īn creatură, īn
creatura fără de suflare.
Ce gust de
cenusă emană de dincolo de lumi!
In patru ochi
cu Diavolul. De ce se arată el mai rar decīt Dumnezeu? Sau īl trăiesti
pe acesta prea diabolic, de amestecul straniu face superfluă revelatia
esentei pure a Satanei?
Calea
dorurilor zilnice urcă de la pămīnt la cer. Drumul invers e mai rar.
De aceea, Diavolul e o grozăvie mai putin frecventă decīt marele lui
Dusman.
In dezrobirea
cugetului de fiintă, voluptatea nu mai are preferinte īntre durere si plăcere.
Ea le īncoronează pe amīndouă.
Perfectiunea
stranie a senzatiilor suspendă deosebirile īntre ele. Durere si plăcere
devin sinonime.
Oare de ce
gīndind īti pierzi īntīi inima si numai apoi mintea?
Farmecul
nelinistii constă īn oroarea de solutii, īn a sti totul īn īntrebări...
Orice răspuns e pătat de o nuantă de vulgaritate. Superioritatea
religiei derivă din a crede că numai Dumnezeu poate răspunde.
As vrea să
mă īngrop īn plīnsurile oamenilor, să‑mi fac din fiecare lacrimă
un mormīnt.
Tot ce creează
omul se īntoarce īmpotriva lui. Si nu numai tot ce creează, ci si tot ce
face. In istorie, un pas īnainte e un pas īnapoi. Dar din tot ce a conceput si
a trăit el, nimic nu se īntoarce mai mult īmpotriva lui ca singurătatea.
Oare de ce
amintirile nu mai au legătură cu memoria? Si patimile, de ce si‑or
fi pierdut rădăcinile din sīnge? Balcanism ceresc...
Razele răsfirate
ce emană din Dumnezeu nu ti se‑arată decīt īn amurgul mintii.
Apropierea de
extaz e singurul criteriu pentru o ierarhie a valorilor.
Experienta om
a reusit doar pentru clipele īn care acesta se crede Dumnezeu.
Timpul se
destramă īn ondulatii vagi, ca o spumă solemnă, de cīte ori
moartea īmpovărează simturile cu ruina ei de farmece sau norii
scoboară cu cer cu tot īn gīnduri.
Ispăsesc
lipsa de deceptii a strămosilor, īndur urmările fericirii lor, plătesc
scump sperantele agoniei lor si putrezesc īn viată prospetimile nestiintei
străbune. Iată sensul decadentei.
Iar pe planul
culturii, cīteva secole de creatii si iluzii ce se cer iremediabil răscumpărate
īn luciditate si nemīngīiere. Alexandrinism...
Nu e usor să
plătesti pe toti tăranii altor veacuri, să nu mai ai verdeată
si pămīnt īn sīnge... si nici să te scalzi īn asfintiturile
spiritului...
Numai īn muzică
si īn freamăte extatice, pierzīnd pudoarea limitelor si superstitia
formei, ajungem la inseparabilul vietii de moarte, la pulsatia unitară de
murire vitală, de comuniune īntre vietuire si stingere. Oamenii disting
prin reflexie si prin iluzii ceea ce īn devenirea muzicală este vrajă
de eternitate echivocă, flux si reflux al aceluiasi motiv. Muzica e timp
absolut, substantializare de clipe, vesnicie orbită de unde...
A avea
adīncime īnseamnă a nu mai fi amăgit de separatii, a nu mai fi rob
planurilor, a nu mai dezarticula viata de moarte. Contopind toate īntr‑o
confuzie melodică de lumi, agitatia infinită, sumbră si cuprinzătoare
de elemente se purifică īntr‑un fior de neant si plinătate,
īntr‑un suspin crescut din străfundurile ultime ale firii si care ne
lasă pe veci un gust de muzică si de fum...
Existenta
oamenilor e justificată prin reflexiile amare ce ni le inspiră. La un
tribunal al amărăciunii, vor fi achitati cu totii si‑n primul
rīnd femeia...
Nimic nu te
satisface, nici măcar Absolutul; doar muzica, această destrămare
a Absolutului.
Numai īmbătīndu‑ne
de propriile noastre păcate putem purta povara vietii. Fiecare lipsă
trebuie convertită īntr‑un deliciu; prin cult să īnăltăm
deficientele. Altcum ne īnăbusim.
După ce‑ai
vrut să răstorni lumi, ce greseli te mai leagă de raiul vid a
doi ochi infiniti si nuli?
Dumnezeu, prevăzīnd
căderea omului, i‑a oferit compensatia iluzorie a femeii. Prin ea,
putut‑a el uita Paradisul? Nevoia religioasă e răspunsul
negativ.
Intr‑un
simpozion care ar reuni pe Platon si pe romanticii germani, s‑ar spune
aproape totul despre iubire.
Esentialul ar
trebui īnsă adăugat de Diavol.
Acel ce a
refuzat sfintenia, dar nu lepădarea de lume, īsi face dintr‑o
divinitate dezabuzată tinta devenirii lui.
Cīnd te
adresezi lui Dumnezeu, fă‑o cu pronumele, fii singur, ca să
poti fi cu El. Altcum esti om si nu vei sta niciodată fată‑n
fată cu singurătatea Lui.
Teologia n‑a
mai păstrat pentru Dumnezeu decīt respectul majusculei.
E atīta
noblete cruntă si atīta artă īn a‑ti feri suferintele de văzul
semenilor, īn a juca rolul de cancer hazliu...
Cīnd azurul
echivoc se topeste īn stropi de plictiseală si picură o imensitate de
albastru si de dezolare, mă apăr de mine si de cer cu Mediteranele
spiritului.
De nefericire
ne purificăm īn accesele de ură sărbătorească si vastă,
īn care, reducīnd totul la nimic si‑n primul rīnd iubirea, curătăm
eul de toate impuritătile firii. Cine nu poate urī nu cunoaste nici unul
din secretele terapeutice. Orice īnsănătosire īncepe printr‑o
operă de distrugere. Puritatea se cīstigă nimicind. Nu sīntem noi
īnsine decīt călcīndu‑ne fără milă īn picioare.
Un adevăr
care n‑ar trebui spus nimănui, niciodată: nu există decīt
suferinte fizice.
In ispitele
dragostei, nu mai e spatiu īntre mine si moarte.
Absolutul se
asază la capătul unei erotici purificate de univers. Tot ce creste
peste iubirea terestră zideste temeliile lui Dumnezeu. Imposibilitatea de‑a
īmpăca dragostea cu lumea...
Mai mult decīt
īn orice, īn iubire esti si nu esti. Nediferentierea mortii de viată e un
fenomen al īndrăgostirii.
Fiind teolog
sau cinic, poti suporta istoria. Dar cei ce cred īn om si‑n ratiune, cum
de nu īnnebunesc de dezamăgire si cum īsi păstrează cumpătul
īn dezmintirea continuă a īntīmplărilor? Apelīnd īnsă la
Dumnezeu sau la scīrbă, te descurci cu usurintă īn devenire...
Oscilatia īntre teologie si cinism este singura solutie la‑ndemīna
sufletelor rănite.
Acele nopti
crude, lungi, de o vitregie surdă, cu furtuni īnecate īn apele moarte ale
gīndurilor pe care le īnduri din setea curioasă de a sti cum vei răspunde
īntrebării mute: oare mă voi omorī pīnă īn zori?
Materia s‑a
īmbibat de durere.
Cīnd cugetul
ti‑a crescut peste crestele lumii, strīmtoarea vietii īti dă fioruri
de elefant īn seră.
Ce valuri
nebune de mări necunoscute īmi izbesc pleoapele si‑mi cotropesc
mintea? Cītă măretie nu ascunde oboseala de a fi om!
Amintirea mării
īn noptile albe ne dă, mai mult decīt orga sau deznădejdea, imaginea
imensitătii. Ideea de infinit nu e decīt spatiul creat īn spirit
prin absenta somnului.
Cadranul solar
din Ibiza purta inscriptia: Ultima multis.
...Despre
moarte nu se poate vorbi decīt latineste.
Cine are vreo
părere sigură despre vreun lucru oarecare dovedeste a nu se fi
apropiat de nici una din tainele fiintei.
Spiritul e
prin esentă pro‑contra firii.
In trupul
stors de veghi descoperi doi ochi rătăciti īntr‑un schelet. Si‑n
farmecul răsturnător al tresăririi, te cauti īn ce n‑ai
fost si‑n ce nu vei fi...
In mod
cinstit, un om nu poate vorbi decīt despre el si despre Dumnezeu.
In sīnul
vietii te afli, de cīte ori spui din tot sufletul o banalitate...
Prin ce taină
ne trezim īn anumite dimineti cu toate erorile Paradisului īn ochi? Din ce zăcăminte
ale memoriei se adapă lacrimi lăuntrice de fericire si ce lumini străvechi
sustin extazul divin peste pustiul materiei?
...In astfel
de dimineti, īnteleg nonrezistenta la Dumnezeu.
Viitorul:
dorinta de a muri tradusă‑n dimensiune de timp.
Nobletea de a
nu păcătui niciodată īmpotriva mortii...
Universul si‑a
aprins glasurile‑n tine si tu treci pe bulevard...
Cerul si‑a
incendiat umbrele īn sīngele tău si tu surīzi cu semeni... Cīnd īti vei răsturna
mīnăstirile inimii pe ei?
E atīt
neasteptat si‑atīta indecentă īn infinitul sufletului cum de‑l
īngăduie desertul oaselor si surmenajul cărnii?
Vraja
tristetii seamănă undelor invizibile ale apelor moarte.
Nevoia de‑a‑nsemna
toate reflexiile amare, din teama stranie c‑ai putea ajunge vreodată
să nu mai fii trist...
Neavīnd
extazul la‑ndemīnă, ca misticii, regiunile cele mai adīnci ale firii
le descoperi īn recăderile grave ale oboselii... Ideile se reīntorc spre
izvorul lor, se scufundă īn confuzia originară si spiritul pluteste
pe fundurile vietii.
Sfredelirea
lumii īn oboselile halucinante despoaie lucrurile de strălucire si īnselăciune
si nimic nu ne īmpiedică de la accesul la zona de bastină a
īnceputului, pură ca o auroră finală. Asa dispare tot ce timpul
a adăugat virtualitătii initiale. Existenta ni se dezvăluie ca
atare: la remorca neantului si nu nimicul este la marginea lumii, ci
lumea la marginea nimicului.
Oboseala ca
instrument de cunoastere.
Cugetul scăldat
īn lumina nocturnă a disperării.
Spiritul are
prea putine leacuri. Căci de el īnsusi trebuie să ne vindecăm īn
primul rīnd. De natură si femeie te apropii, fugi si revii din nou, cu
toată teama de insuportabilul fericirii. Sīnt peisaje si īmbrătisări
care īti lasă un gust de exil ca tot ce amestecă absolutul cu
timpul.
Esti incurabil
pierdut amăgirii si vietii cīnd, privind cerul īn ochi de femeie, nu poti
uita originalul.
A putea suferi
cu nebunie, curaj, zīmbet si deznădejde.
Eroismul nu e
decīt rezistenta la sfintenie.
Primejdia īn
suferintă e de a fi blīnd; de a īndura cu īngăduintă. Te
pomenesti astfel lunecīnd īntr‑o icoană, din omul ce erai, plămădit
dintr‑o carne infinit muritoare.
Să nu
devii pentru nimeni exemplu de pefectiune; distruge‑n tine tot ce‑i
chip si dīră de urmat.
Oamenii să‑nvete
de la tine să se īnspăimīnte de căile omului. Acesta‑i
rostul suferintei tale.
Mintea
smulsă din rădăcini a rămas singură cu ea īnsăsi.
Toate īntrebările
se reduc la atīt: cum poti să nu fii cel mai nefericit?
Ce nu atinge
boala e vulgar si ce nu adie moartea e lipsit de taină.
Cīntec surd īn
străfunduri: se roagă boala īn oase.
Viata nu merită
să fie trăită decīt pentru deliciile īnflorite pe ruinele ei.
Cīnd găsesti
o anumită noblete īn tīnguire, paradoxul e forma prin care inteligenta īnăbusă
plīnsul.
Ce zori īmi
vor trezi cugetul īmbătat de ireparabil?
Oare cīnd voi
īnceta să mor?
Sīnt răni
care cer interventia Paradisului.
Cu toate păcatele
si cu nici unul, mintea s‑a asezat pe fundul iadului si ochii privesc nemărmuriti
spre lume.
Cīnd iubesti
viata cu patimă si scīrbă, doar diavolul se mai milostiveste de tine
si‑ti oferă sălasul fatal īndurerării tale aiurite.
Acele sfīsieri
ale cărnii si demente ale gīndului, īn care am cădea īn plină
sfintenie dacă Dumnezeu ne‑ar sări īntr‑ajutor. Sovăirile
lui ne mai tin īn rīnd cu lumea.
De ce nu m‑ai
făcut, Doamne, un prost etern sub boltile tale nătīngi?
Spiritul e
carne lovită de streche transcendentă.
Lupta nu se dă
īntre om si om, ci īntre om si Dumnezeu. De aceea, nici problemele sociale si
nici istoria nu pot rezolva nimic.
Gīndul la
Dumnezeu nu serveste decīt spre a muri. Nu de bunăvoie te‑ndrepti
spre el, ci fiindcă n‑ai īncotro.
Nimeni nu
poate sti dacă e credincios sau nu.
Privind pe
atīti si pe atīti care se īngroapă īntr‑o idee, īntr‑o menire,
īntr‑un viciu sau īntr‑o virtute, te miri de ce infimă distantă
de lucruri dispun oamenii. Să fi văzut ei asa de putin? Să nu fi
fost ei atinsi de cunostinta care nu īngăduie nici un act? A sti nu mai
rabdă firea decīt prin vointa noastră de a fi īncă īn ea. Te frămīnti
atunci printre obiecte si idealuri, aderīnd cu fărīme de pasiuni, acordīnd
din milă si din amăreală o adiere de existentă umbrelor īn
căutare de fiintă.
Universul nu e
serios. El trebuie luat tragic īn glumă.
A face este
antipodul lui a sti.
Nehotărīrile
īntre cer si pămīnt te sortesc unui destin de Ianus, ale cărui fete
ar deveni una īn durere.
Cu inima
spīnzurată īntre freamăt si īndoială: un sceptic deschis extazului.
In după‑amiezele
de duminică mai mult decīt īn celelalte după‑amieze ale
timpului ratiunea se dezvăluie ca o absentă de cer, si
ideile stele negre pe fondul de vid al vesniciei. Plictiseala se
naste dintr‑o īmpīnzire ultimă a simtirii, dezlipită de fire.
In cuprinderea
cosmică a urītului căscat al universului , pădurile
par a se īnclina ca să‑ti ridice cu triumf de frunze inima pierdută
printre vreascuri.
Din fosnirea
vremii se‑nfiripă muzica plictiselii din accentele surde ale
stingerii timpului.
Inima
mea prin care a trecut cerul e punctul cel mai īndepărtat de
Dumnezeu.
Nimic nu mă
poate face să uit viata, desi totul mă īnstrăinează de ea.
La o egală distantă de sfintenie si de viată.
Eu n‑am
tăria ca să‑ndur splendorile lumii; īn mijlocul lor mi‑am
pierdut suflarea si nu mi‑a rămas glas decīt pentru disperarea
frumusetii.
Oamenii fug
atīt de moarte, cīt si de gīndul ei. De acesta m‑am legat pe vecie.
Incolo, am fugit īn rīnd cu ceilalti dacă nu chiar mai repede ca
ei.
Plictiseala
bīntuie un suflet erotic ce nu găseste absolutul īn dragoste.
Pentru a
acoperi cu fast drama vietuirii, aruncă prin spirit un foc de artificii;
īntretine‑l din zori īn noapte; creează īn preajma ta strălucirea
efemeră si eternă a inteligentei īnnebunite īn propriul ei joc; fă
din viată o scīnteiere pe un cimitir. Căci nu‑i sufletul omului
un mormīnt īn flăcări?
Dă un
curs genial senzatiilor; impune trupului vecinătatea astrilor; carnea,
ridic‑o prin gratie sau crimă pīnă la cer; simbolul tău
să fie: un trandafir pe‑o bardă.
Invată
voluptatea de‑a acorda ideilor spatiul unei clipe, de‑a iubi fiinta
fără a‑i īngădui un rost, de‑a fi tu īnsuti fără
tine.
Din asteptările
visătoare īn mijlocul naturii, privind cum aripile unui vultur ating
broderia destrămată a norilor.
...Si
īnchipuindu‑ti c‑ai zburat cu inversă altitudine
spre adīncurile vietii, c‑ai mīngīiat cu aripi de nemīngīieri un cer de
drojdie, neīndestulător setei tale de străfunduri.
Cīti pot să
spună: eu sīnt un om pentru care Diavolul există? Cum n‑am
simti o atractie de soartă fată de cei porniti spre o asemenea mărturisire?
O icoană
completă a lumii ar putea‑o da gīndurile crescute īn insomniile unui
asasin, īndulcite de‑un parfum emanat din rătăciri de īngeri.
Orice‑ai
face, după ce ti‑ai pierdut sprijinul īn tine, nu mai poti găsi
altul decīt īn Dumnezeu. Si dacă fără El se mai poate īncă
respira, fără ideea lui te‑ai pierde īn părăsirile
mintii.
Ceea ce‑i
fascinant īn disperare este că ne aruncă dintr‑o dată īn
fata Absolutului; un salt organic, irezistibil, la picioarele Ultimului. După
aceea, īncepi să gīndesti si să limpezesti sau să īntuneci prin
reflexie situatia creată de furia metafizică a deznădejdii.
Despărtit
de semeni prin soarta insulară a inimii, te agăti de Dumnezeu ca mările
nebuniei să nu‑si īnalte valurile mai sus de singurătatea ta.
In poezie,
necrezīnd īn nimic, adaugi un plus de farmec inspiratiei, căci nihilismul
e un supliment de muzică; pe cīnd īn proză trebuie să
aderi la ceva, ca să nu rămīi gol īn fata vidului cuvintelor. A fi
gīnditor nu‑i un noroc cīnd cugetul nu mai e īntors spre adevărurile
īnăltătoare, produse ale orbirii.
Singurul rost
al pămīntului e să īnghită lacrimile muritorilor.
Muzica ne arată
cam ce ar fi timpul īn cer.
Există un
fel de cīntec īn fiece boală.
Punti nu se
mai pot īntinde īntre omul urmărit de moarte si semenii lui. Si orice ar
face el īncercările de apropiere adīncesc doar o prăpastie si
accentuează o fatalitate.
Cu de‑aproapele
trebuie să fii indiferent sau vesel. Dar, nemaicunoscīnd decīt exaltarea
si tristetea, rostul tău e iremediabil paralel soartei omului. Ajungi
īncetul cu īncetul să nu te mai īntīlnesti cu nimeni niciodată.
In
tristete moartea si nebunia luīndu‑se la īntrecere , nădejdile
vitregite se īntorc īn gīnduri ucigase. Si devii un ostatic al nefiintei, din
dobitoc uman ce‑ai fost.
De ce nu s‑or
īntinde peste mine umbrele vesnicei prostii si răcorile nestiintei? Căldurile
unui bărăgan de deznădejdi...
Intr‑un
creier defunct, timpurile plecate‑n cruciadă de distrugere nu vor
putea ucide amintirea unui Dumnezeu plămădit din suspine si singurătăti.
In lumea‑n
care nu mai am pe nimeni, mai dispun doar de Dumnezeu.
Tăcerea
ce urmează marilor intensităti: inspiratiei, sexualitătii,
disperării. Parc‑a fugit natura, si omul a rămas fără
zări īntr‑o veghe vecină nimicirii. Firea este o functie
a căldurilor sufletului. Existenta se creează īn momentul subiectiv
prin excelentă. Căci nimic nu este īn afară de năvălirile
inimii.
Omul suferă
de o neputintă de vacantă a nelinistii. El n‑a reusit să lărgească
orizontul ratiunii decīt prin groază.
...Setea de un
paradis al indulgentei, clădit pe un zīmbet de destrăbălări
ceresti...
Nevroza e o
stare de hamletism automat. Ea acordă celui atins atribute de geniu, fără
suportul talentului.
Nehotărīrea
īntre pămīnt si cer te transformă īntr‑un sfīnt negativ.
Pe piscuri de
Alpi si de Pirinei, cu norii sub mine, rezemat pe zăpezi si pe cer, am
īnteles:
că
senzatiile trebuie să fie mai pure decīt aerul rarefiat al īnăltimilor,
că‑n ele nu trebuie să intre nici omul, nici pămīntul si
nici un obiect al lumii, adieri extatice să fie clipele, vīrtej de
altitudine privirea;
ca murmurul
melancolic al vīntului ce atinge azurul si zăpada, gīndurile să
mīngīie poleiala lucrurilor ce nu sīnt. In cugetul tău să se răsfrīngă
toate crestele de munti pe care n‑ai fost om si toate tărmurile de mări
pe care ai fost trist. Plictiseala devine muzică pe marginea mării si
extaz pe vīrf de munte;
sentimente
nu mai sīnt. Căci spre cine s‑ar īndrepta? De cīte ori nu mai esti
om, de atītea ori nu mai simti decīt tăriile nefiintei;
nu se mai
poate trăi decīt īn rătăcire. Răstoarnă‑ti pasii
si calcă pe stele. Repetă zilnic lectia acelei nopti, īn care astrii
ti s‑au dezvăluit ridicol de singuri.
După
fiece călătorie, progresul īn nimic te leagă incurabil de lume.
Descoperind noi frumuseti, pierzi prin atractia lor rădăcinile ce ti‑au
crescut cīnd nu le‑ai bănuit. O dată īn interiorul vrăjii
lor, īn mireasma de nelume ce emană din ele, te īnalti spre un gol pur, mărit
de ruina iluziilor.
Din ce cred īn
mai putine lucruri, din ce am murit mai mult īn umbra frumusetii, din aceea,
neavīnd nimic ce să mă prindă īncă īn viată, nu mai am
nimic ce să mă īntoarcă īmpotriva ei. N‑am īnceput să
o iubesc decīt pe măsura risipirii sperantelor. Cīnd nu voi mai avea nimic
de pierdut, voi fi una cu ea.
Donjuanismul e
fructul unei sfintenii rău īntrebuintate. In toate declaratiile de
dragoste, simteam că numai Absolutul importă si de aceea
puteam face cīte voiam si oricui.
Fīsiile de zăpadă
pe fondul cenusiu al muntilor īn dimineti de vară: dărīmături
ale unui cer imemorial.
Ideile sīnt
melodii moarte.
Neputīnd dezvălui
oamenilor pricinile inimii noastre, fără Dumnezeu ar trebui să
ruginim pumnale prin ascunzisurile ei. Inima se apleacă cu miscări
naturale spre floarea sinuciderii din mijlocul grădinii de rătăciri
care e viata.
Soarta omului
e o absentă continuă de acum si o frecventă stăruitore de
altădată acest cuvīnt al fatalitătii. Din sonoritatea
lui prelungă se desprinde un netămăduit fior de pieire.
Nimic nu
tulbură mai mult naivitătile sīngelui ca interventia eternitătii.
Ce pacoste va fi turnīnd ea peste prospetimea dorintelor, de le răvăseste
si le stīrpeste fără urmă? Vesnicia nu se compune din sufluri de
viată. Prestigiul ei funebru īnăbusă avīnturile si reduce
realitatea la starea de absentă.
Peste valurile
de neant ce cuprind īn voie firea, numai dorintele adie o briză de
existentă.
In toate
religiile, partea privitoare la durere este singura rodnică pentru o
reflexie dezinteresată. Restul e pură legislatie sau metafizică
de ocazie.
In plictiseală,
timpul īnlocuieste sīngele. Fără ea n‑am sti cum curg clipele
si nici că ele sīnt. Cīnd se sloboade, nimic n‑o mai poate
opri. Căci ti‑e urīt atunci cu tot timpul.
Rostul
gīnditorului e să născocească idei poetice, să suplinească
lumea prin imagini absolute, fugind de general si călcīnd pe legi. Din esenta
firii ni se revelă īn rusinea de identitate si‑n oroarea de
principii. Gīndirea īncolteste pe ruina ratiunii.
Iubesc
privirile care nu servesc viata si piscurile pe care aud timpul. (Sufletul nu‑i
contemporan lumii.)
Sīnt tări
īn care n‑as fi putut rata nici măcar o clipă, ca Spania de
pildă. Si sīnt locuri mărete si sumbre, īn care piatra sfidează
sperantele, pe ale căror ziduri leneveste vesnicia, aducīndu‑si
aminte de timp, locuri privilegiate de siestă a Divinitătii, care te
silesc să fii tu īnsuti īn mod absolut: īn Franta Mont‑Saint‑Michel,
Aigues‑Mortes, Les Baux si Rocamadour. In Italia, toată
Italia.
Plictiseala
absolută se confundă cu obiectivarea īn carne a ideii de timp.
Un gīnd
trebuie să fie straniu ca ruina unui zīmbet.
Spatiul īn
care se īnvīrte cugetul īmi pare īndepărtat si fără de temei ca
un Uruguay ceresc.
Defectul
tuturor oamenilor care cred īn ceva consistă īn a deprecia moartea.
Absolutul acesteia nu se descoperă decīt celor ce au un simt ascutit
pentru accidentul individuatiei, pentru eroarea multiplă a fiintării.
Individul e un esec existent, o greseală ce īnfruntă rigoarea oricărui
principiu. Nu ratiunea te pune‑n fata mortii, ci conditia unică de
individ. Cine are convingeri maschează chiar această dramă a unicitătii.
Spre moarte, īntoarce‑te purificat si gol neatins de īndulcirile
mintii, de atenuările ideilor. Ea trebuie privită īn fată, cu
virginitatea lăuntrică a momentelor īn care nu crezi īn nimic, mai
mult chiar: ca martir al nimicului.
Dragostea de viată,
plină de freamăt si durere, nu ispiteste decīt pe cei īnecati īn silă.
Sīnt dimineti ce īnfloresc subit īn desertul oboselilor si care ne tintuiesc
īnmărmuriti īn bratele fiintei.
In sila de
toate, īn sila vastă, emanīnd din tīnjala sīngelui si a ideilor, năpădesc
revelatii fugitive de fericire ce se īntind echivoc pe suspinele noastre, ca
zdrente de azur. Si atunci cauti o cumpănă īntre sila de a fi si de a
nu fi.
O ceată
de īngeri sau de draci mi‑a asezat pe frunte cununa plictiselilor. Dar,
īmpătimit īn lume, ele nu‑mi pot umbri tăria sperantelor
desarte.
Cerul, nu pămīntul,
m‑a făcut pesimist. Neputinta de a fi, consecutivă gīndului
la Dumnezeu...
In mistică
există suferintă, infinită suferintă. Dar nu tragedie.
Extazul e antipodul ireparabilului. Tragedia nu e posibilă decīt īn viata
ca atare, această lipsă de iesire plină de măretie, de
nefolosintă si de prăbusire. Shakespeare e mare fiindcă
īn el nu triumfă nici o idee: numai viata si moartea. Cine crede īn ceva
n‑are simt pentru tragic.
De la o vreme
nu mai gīndesti asupra urītului, ci‑l lasi să gīndească asupra
lui īnsuti. In vagul sufletului, plictiseala tinde spre substantă. Si ea
ajunge: substantă de vid.
Acel ce‑n
preajma Absolutului nu poate scăpa de ademenirile vietii nici o sinucidere
nu poate pune capăt dezbinării lui lăuntrice. Nimic nu‑l
ajută să dezlege drama crudă a cugetului. Irezolvabilul gīndirii
se epuizează īn acest conflict. Farmecul firii trage greu īn cumpănă
si nu e chip a‑l anula, desi ideile plutesc pe luciul nefiintei. A trăi
senzual īn nimic...
Cīnd ai iubit
prea pătimas viata, ce‑ai căutat printre gīnduri? Spiritul e o
eroare imensă de cīte ori slăbiciunile acordă vietii prestigii
de axiomă.
Sīnt o Sahară
roasă de voluptăti, un sarcofag de trandafiri.
Străzile
pustii īn marile orase: parcă īn fiece casă se spīnzură cineva.
...Si apoi,
inima mea spīnzurătoare pe măsura cine stie cărui diavol.
Sfintenia e
cel mai īnalt grad de activitate la care putem ajunge fără mijloacele
vitalitătii.
Nihilismul:
forma de limită a bunăvointei.
Plictiseala e
rīnd pe rīnd vulgară si sublimă, după cum ne pare că
universul miroase a ceapă sau că emană din inutilitatea unei
raze.
Nu mă
simt acasă decīt pe tărmurile mării. Căci nu‑mi pot
construi o patrie decīt din spuma valurilor.
In fluxul si
refluxul gīndurilor, stiu eu prea bine că nu mai am pe nimeni: fără
tară, fără continent si fără lume. Rămas cu
suspinele lucide ale iubirilor fugare īn nopti care īmpreună fericirea cu
nebunia.
Singura scuză
pentru pasiunea zădărniciilor: a trăi religios inutilitatea
lumii.
Martor mi‑este
Dumnezeu c‑am amestecat cerul īn toate senzatiile, c‑am īnăltat
o boltă de regret peste fiece sărut si‑un azur de alte doruri
peste acel lesin.
Nimic nu
serveste mai putin natura ca dragostea. Cīnd femeia īsi īnchide ochii,
privirile tale lunecă pe pleoapele ei căutīnd alte firmamente.
In disperările
subite si neīntemeiate, sufletul e o mare īn care s‑a īnecat Dumnezeu.
Singurul
continut pozitiv al vietii este unul negativ: frica de a muri.
Intelepciunea moarte a reflexelor o īnvinge. Cum putem īnsă
să nu ne mai temem de moarte fără să cădem īn
īntelepciune? Nedezlipind īn nici un fel faptul de a trăi de cel de a
muri, īntīlnind viata si moartea īn voluptatea contradictiei. Fără
deliciile acesteia, o minte lucidă nu mai poate īngădui opozitiile
firii si nici suferi irezolvabilele existentei.
In ultima
treaptă a incurabilului, te hotărăsti pentru Dumnezeu. A crede
īnseamnă a muri cu aparentele vietii. Religia īndulceste absolutul mortii
pentru a putea atribui lui Dumnezeu virtuti rezultate din acea micsorare. El e
mare īn măsura īn care moartea nu e totul. Si pīnă acum nimeni n‑a
avut semetia să sustină īn afară de greselile
entuziasmului că ea n‑ar fi totul...
Cu cīt īmi pierd
mai mult credintele īn lume, cu atīt sīnt mai mult īn Dumnezeu, fără
să cred īn el. Să fie o boală tainică sau o cinste a
mintii si a inimii care te face să fii īn acelasi timp sceptic si mistic?
Nefericirea n‑are
loc īn universul cuvintelor.
Vesnicia nu‑i
decīt povara absentei de timp. De aceea, n‑o simtim nicăieri mai
intens ca‑n oboseală senzatie fizică a eternitătii.
Tot ce nu e
timp, tot ce e mai mult ca timpul se naste dintr‑o sleire adīncă,
din toropeala vastă si meditativă a organelor, din pierderea ritmului
fiintei. Vesnicia se īntinde pe tăcerile vitalitătii.
Prin ceea ce
sīnt mai mult eu īnsumi, mi‑am rupt zăgazurile. Putea‑va
spiritul să le refacă anulīndu‑se īn certitudinea orbirilor? Cu
ce minuni si cu ce farmece am putea da cunoasterea īnapoi? Cīnd vor bate
veghile īn retragere? Fiinta nu poate fi salvată fără lasitătile
mintii.
Pīnă cīnd
rostul inimii va fi să cīnte agoniile ratiunii? Si cum să pui capăt
cugetului hărtuit īntre īndoială si delir?
Lirismul este
maximum de eroare prin care ne putem apăra de urmările luciditătii
si ale cunoasterii.
A nu face
deosebire īntre drama cărnii si a gīndului... A fi introdus sīngele īn
logică...
Scīrba de
lume: iruptia urii īn urīt. In vagul plictiselii se introduce astfel calitatea
religioasă a negatiei.
Viata‑mi
pare o mīnăstire unde te‑ai refugia ca să uiti pe Dumnezeu si
ale cărei cruci ar străpunge nimicul cerului.
După ce
sufletul a filtrat pe Dumnezeu, drojdia ce rămīne devine ca pedeapsă
substanta sufletului.
Totul este
nefolositor si fără rost afară poate de melodia ascunsă
a chinului. Fruntariile omului sīnt cele ale suferintei. Doar după ce‑ai
īndurat mult ai dreptul să consideri lumea un pretext estetic, un
spectacol īntelegerii tale nobile si bolnave. Atunci suferi, fiind īn afara
suferintei. Nimeni nu va sti din ce belsug de dureri devii estet īn mod
religios.
Gīndurile
izvorăsc din pustnicirea instinctelor, iar spiritul văduveste
puterile vietii. Astfel, omul devine tare dar fără mijloacele
vitalitătii. Fenomenul uman e cea mai mare criză a biologiei.
Neputīnd lua
asupră‑mi suferintele altora, le‑am luat īndoielile. In
īntīiul fel sfīrsesti pe cruce si termini; īn al doilea, Golgota se urcă
pīnă la cer.
Suferintele
sīnt infinite; īndoielile, interminabile.
Cīnd nu te mai
poti ruga, īn loc de Dumnezeu zici Absolut. Primatul abstractului este o lipsă
de rugăciune. Absolutul e un Dumnezeu īn afara inimii.
Inaintăm
īn procesul de sleire a persoanei divine pe măsură ce introducem
cultul inutilitătii pe īntinderea cugetului. La ce să ne mai servească
Absolutul? Din eternitate, totul este inutil. Avīntul mistic trebuie purificat
de nobletea gestului estetic. De rădăcinile ultime ale firii, să
luăm contact cu maximum de stil. Insesi Judecătii din Urmă să‑i
īmprumutăm prestigiul artei si să ne topim īn temeiul final al lumii
cu absentă patetică. Intr‑o simtire īnaltă, Absolutul e o
frīntură gratuită a Nimicului, īntocmai ca un torso.
De ce oamenii
nu s‑or fi īnchinat norilor?
Fiindcă
acestia plutesc mai usor pe creier decīt pe cer?
Gīndurile născute
īn groază au taina si īmpietrirea ochilor din icoanele bizantine.
Toate căile
merg de la mine spre Dumnezeu, nici una de la El spre mine. De aceea, inima
este un absolut si Absolutul, un nimic.
Despatrierea lăuntrică
este climatul absolut pentru gīndurile fără rădăcini. Nu
atingi inutilitatea măreată a duhului atīta vreme cīt ai un loc īn
lume. Gīndesti īntotdeauna din lipsa unei patrii. Neavīnd
granite, spiritul n‑are unde să te‑nchidă. De aceea,
gīnditorul este un emigrant īn viată. Si cīnd nu te‑ai stiut opri la
timp, rătăcirea devine singurul făgas al nemīngīierilor tale.
Melancolia
introduce atīta muzică īn năruirea mintii!
Alipiti de
imediat, oamenii respiră prin vulgaritate. Ce poti vorbi cu ei, decīt
despre oameni? Si īncă despre īntīmplări, obiecte si griji. Niciodată
idei. Si doar numai conceptul nu e vulgar. Nobletea abstractiei le e necunoscută,
căci, zgīrciti cu puterile lor, ei nu‑s capabili de‑a cheltui
energii pentru a hrăni ceea ce nu e: ideea. Vulgaritatea: lipsa de
abstractie.
Lepădarea
patetică de lucruri fixează cei doi poli ai simtirii: o iubire fără
iubire si o ură fără ură. Iar universul se tranformă
īntr‑un Nimic activ, īn care totul este pur si fără de folos ca
īntunericul īntr‑un ochi de īnger.
Boala‑i
o dezastruoasă desfătare, ce nu poate fi asemuită decīt vinului
si femeii. Trei mijloace prin care eul este totdeauna mai mult si mai putin,
ferestre spre Absolut si care se‑nchid īn īntunecările vaste ale
mintii. Căci nebunia‑i o piedică ce si‑o pune cunoasterea
ei īnsesi un insuportabil al spiritului.
Cu cīt omul
are margini mai nesigure, cu atīt se apropie mai usor de lipsa de fund a lui
Dumnezeu. L‑am fi īntīlnit noi oare de ar fi fost el natură, persoană
sau altceva? Putem spune despre el doar atīt: că nu se mai gată īn
adīncime. Astfel spre imensitatea divină, omul n‑are altă
punte decīt indefinitul său. Lipsa de fund e punctul de contact īntre
abisul divin si abisul uman.
Tendinta
noastră de‑a ne pierde marginile, aplecarea spre infinit si spre
distrugere sīnt un fior ce ne instalează īn spatiul īn care se desfăsoară
suflul divin. De‑am rămīne redusi la limitele conditiei individuale,
prin ce am putea luneca īnspre Dumnezeu? Vagul si nesiguranta noastră
reprezintă surse metafizice mai importante decīt īncrederea īntr‑o
menire si abandonarea orgolioasă īntr‑un rost. Slăbiciunile
omului sīnt posibilităti religioase; cu conditia să fie adīnci. Căci
atunci răzbat pīnă īn Dumnezeu.
Valurile de
nimic ce agită fiinta umană se prelungesc īn unduiri pīnă īn
absenta infinită a Divinitătii. Omul n‑are alt temei
decīt lipsa de fund a lui Dumnezeu.
Sīnt si eu un
martir: as vrea să mor pentru īndoieli. Scepticismul fără
o latură religioasă e o degradare a spiritului. Nu īndoielile
inteligentei, ci ale răstignirii. Să bati piroane īn miezul duhului.
Să‑ti pleci cugetul cu suferintă spre zările lumii; să
sīngerezi īn zīmbet. Cīnd voi aprinde focuri īn idei? Este atīta jăratic
īn oscilatiile mintii! Nu e usor lucru a te īndoi privind spre Dumnezeu!
In genunchi,
străpunge‑voi oare pămīntul? Voi duce nerugăciunea pīnă
la capăt? Voi umili pe Dumnezeu, cu supranaturalul meu dezmăt?
Cu cīt urc
spre cer, cu atīt scobor mai tare spre pămīnt.
Spiritul,
dezlipit de toate, se‑ndreaptă cu aceeasi tărie īn directii
opuse. Nu poti adera la ceva fără să faci o rezervă egală.
Orice pasiune trezeste simultan antipodul ei. Contrariile sīnt substanta
respiratiei omului. Am de partea mea toate directiile lumii, de cīnd nu mă
mai am.
Paradoxul
exprimă incapacitatea de a fi firesc īn lume.
Universul e o
pauză a spiritului.
Rostul inimii
e să devină imn.
In ultimă
analiză, scepticismul nu izvorăste decīt din imposibilitatea de a te
īmplini īn extaz, de‑a‑l atinge, de‑a‑l trăi. De
īndoieli ne vindecă numai orbirea lui luminoasă, sfīsietor de
revelatoare. O moarte de fioruri balsamice. Cīnd sīngele‑ti
zvīcneste pīnă la cer, cum să te mai īndoiesti? Dar ce rar zvīcneste
el asa!
Scepticism:
nemīngīierea de a nu fi īn cer.
A introduce sălciile
plīngătoare īn categorii...
Numai īn măsura
īn care suferi ai dreptul să‑l ataci pe Isus, precum īn mod cinstit
nu poti fi īmpotriva religiei dacă nu esti religios. Din afară, nici
o critică nu dovedeste nimic si nu angajează pe nimeni. Cīnd ataci
īnlăuntrul unei pozitii, īnlăuntrul pozitiei tale, nu tragi īn
adversar, ci īn tine īnsuti. O critică efectivă e o autotortură.
Restul e joc.
Zīmbete
dureroase care sting soarele...
Istoria s‑ar
isprăvi īn clipa īn care omul s‑ar īntepeni īntr‑un adevăr.
Dar omul trăieste cu adevărat numai īntru cīt se plictiseste de orice
adevăr. Izvorul devenirii este posibilitatea de greseală a lumii.
O epocă
se reazemă pe un adevăr si crede īn el fiindcă nu‑l cumpăneste.
Cum l‑ai pus la cīntar si‑i măsori greutatea, se transformă
īntr‑un adevăr oarecare īn eroare. Cīnd judeci, orice
din sigurantă de nestrămutat ajunge un principiu ce se clatină fără
rost.
Nu poti fi
lucid īntr‑un adevăr, fără să‑l compromiti. Un
individ sau o epocă trebuie să respire inconstient īn neconditionatul
unui principiu, pentru a‑l recunoaste ca atare. A sti răstoarnă
orice urmă de certitudine. Constiinta fenomen de limită a
ratiunii este o sursă de īndoieli, ce nu pot fi īnfrīnte decīt īn
amurgul cugetului treaz. Luciditatea este un dezastru pentru adevăr, dar
nu pentru cunoastere, pe ale cărei baze se īnaltă o arhitectură
complicată de erori, numită spirit din nevoie de simplificare.
Duhul meu nu‑si
mai află īndestulare decīt īn metafizică si‑n Acatist.
In fiecare
clipă suspină Dumnezeu; căci timpul e rugăciunea Lui.
Cīnd sănătatea
si norocul se lasă asupra noastră, peste gīnduri se asază o spuză
si mintea se retrage.
Nefericirea e
cel mai puternic stimulent al spiritului.
Dacă
inima ar fi redusă la esenta ei ideală, adică la Răstignire,
ar răsări cruci pe meleagurile ei, de care s‑ar spīnzura nădejdile
cu tot farmecul zadarnic al nebuniei lor.
Luciditatea: o
toamnă a instinctelor.
Nu mi‑e
frică de suferinte, cīt de resemnarea ce le‑ar urma. De‑as
putea suferi vesnic, fără īmpăcare si fără milogeală!
Boala te asază
la limitele materiei; prin ea, trupul devine o cale spre Absolut. Căci
īnfrīngerile corpului fac din durere un rai īn dezastru.
Boala serveste
duhul fără nici un īnconjur. Sau poate si mai mult: duhul este boală
pe plan abstract, precum omul: materie atinsă.
Prin singurătate,
tot ce iese de sub controlul simturilor īn primul rīnd
invizibilul capătă un caracter de imediat. A fi fără
oameni si fără lume; a te afla, adică, nemijlocit īn esentă.
Asa ti se deschide īntr‑un fior rar viziunea substantială a noptii,
a luminii, a gīndului. Desprinzi atunci din toate restul absolut, ceea ce rămīne
dintr‑un lucru cīnd el nu mai există pentru simturi. Intelegi taina
ultimă a noptii, dar simturile nu mai simt noaptea. Sau te īmbeti de muzică
si nici un sunet nu mai mīngīie urechea. Singurătatea necrutătoare a
duhului descoperă neantul imaculat din temelia aparentelor, puritatea
divină sau demonică de la baza tuturor alcătuirilor. Si atunci,
īntelegi că rostul din urmă al duhului e īmbolnăvirea de
infinit.
Cīnd mă
voi scufunda fără apel īn Diavol si īn Dumnezeu?
In paradis,
azurul īndeplinea functia pămīntului pentru noi. Cei doi oameni călcau,
adică, pe un desert albastru. De aceea nu puteau cunoaste ei acolo
pe cīnd aici, pe pămīnt, pe culoarea dureroasă a pămīntului, n‑ai
altceva de făcut.
Smulgeti o
floare sau o buruiană si observati din ce a crescut: din ispăsire
solidificată.
Intīia lacrimă
a lui Adam a urnit istoria. Picurul acela sărat, transparent si infinit
concret este primul moment istoric, iar vidul lăsat īn inima sinistrului
nostru strămos, īntīiul ideal.
Incetul cu
īncetul, oamenii, pierzīndu‑si darul plīnsului, au īnlocuit prin idei
lacrimile. Cultura īnsăsi nu e decīt imposibilitatea de a plīnge.
Există o
oboseală substantială, īn care se adună toate oboselile zilnice
si care ne depun fără ocol īn mijlocul Absolutului. Umbli printre
oameni, īmparti zīmbete sau cauti din obisnuintă adevăruri, si īn
sinea ta te rezemi pe temeiurile firii. N‑ai īncotro: esti īmpins spre
ele. Zaci cu voie sau fără de voie īn straturile ultime ale
existentei. Viata īti pare atunci atunci dramatic al fiecărei
clipe un vis pe care‑l depeni din privelistea Absolutului, o nălucire
a īnstrăinării tale de toate. Cum luneci asa, pe panta rosturilor nemărginite,
si prin vagi instincte trebuie să te mai tii de lume, contradictia soartei
tale e mai dureroasă ca năpădirea primăverii īntr‑un
cimitir de tară.
Omul e un
naufragiat al Absolutului. Nu se poate īnălta īn acesta. Doar să se
īnece. Si nimic nu‑l īneacă mai adīnc īn el decīt marile oboseli,
acele oboseli care deschid spatiul īntr‑un căscat al infinitului si‑al
plictiselii.
Noi n‑avem
dreptul, ca fiinte, să privim dincolo de mărginirea noastră. Am
devenit oameni si‑am iesit din raiul fiintei. Eram Absolut. Acum stim că
sīntem īn el. Si astfel, nu mai sīntem nici el si nici noi. Cunoasterea a
ridicat un zid de neīntrecut īntre om si fericire. Suferinta nu e decīt
constiinta Absolutului.
Ideile trebuie
să fie vaste si ondulate ca melodia noptilor albe.
Ceea ce este
mai vag, adică Dumnezeu. Doar ideea de El e mai vagă decīt el īnsusi.
...Si acest
Vag de totdeauna e chinul cel mai sfīsietor al omului. Moartea nu introduce
precizie īn el, ci numai īn individ. Căci murind, nu cunoastem mai de‑aproape
pe Dumnezeu, deoarece ne stingem cu toate lipsurile făpturii noastre si
aflăm astfel ce nu sīntem sau ceea ce am fi putut să fim. Si cu
aceasta, moartea ne‑a descărcat pentru ultima oară de sarcina
cunoasterii.
Acea teamă
de plictiseală ce nu poate fi asemuită cu nimic... Un rău ciudat
īncălzeste sīngele si prevesteste golul surd ce te macină apoi, īn
ceasuri fără nume. Se apropie Urītul, fiere a timpului turnată
īn vine. Si teama ce te īnvăluie cere fuga. Asa īncepi să nu mai ai
pace īn nici un loc.
Neajunsurile
acestei lumi trebuie trăite pīnă la teologie si diabolism. In nici un
fel să nu rămīnem la stadiul sentimentelor. Totul trebuie raportat la
Dumnezeu si la diavol īn acelasi timp.
Bach si
Wagner, aparent fundamental deosebiti, sīnt muzicienii care se aseamănă
īn fond mai mult. Nu ca arhitectură muzicală, ci ca substrat de
sensibilitate. Există doi creatori īn istoria muzicii care să fi
exprimat mai amplu si mai cuprinzător starea indefinibilă a
langoarei? Că la īntīiul ea‑i divină si la al doilea erotică,
sau că unul īti condensează tīnjirea sufletului īntr‑o
constructie sonoră de o absolută rigoare, iar altul īsi tărăgăneste
sufletul īntr‑o muzică formal tărăgănată
aceasta nu dovedeste nimic īmpotriva unei comunităti adīnci de
sensibilitate. Cu Bach, nu mai esti īn lume din cauza lui Dumnezeu, cu Wagner,
din a iubirii. Important este că amīndoi sīnt decadenti, că amīndoi
destramă viata īntr‑un fel de elan negativ, amīndoi ne īmbie să
murim īn afară de noi. Si amīndoi nu pot fi īntelesi decīt īn oboseală,
īn neanturi vitale, īn deliciile pieirii. Nici unul, nici altul nu pot servi ca
antidot ispitei de a nu fi.
In orice fel
sexualitatea este misterioasă, dar īn special cīnd nu mai apartii lumii.
Atunci, revii la revelatiile ei cu o nespusă mirare si esti silit să
te īntrebi dacă īntr‑adevăr nu mai apartii lumii, de dată
ce un exercitiu atīt de străvechi te subjugă si te cucereste.
Se prea poate
īnsă ca rostul gīndirii pornite pe cărări proprii să nu fie
altul decīt īncordarea īn contradictii si adīncirea īn irezolvabile. Nicăieri
mai mult ca‑n lepădarea de lume nu le putem atinge mai usor. Infinit
reversibilul extaz, străpungīnd īnăltimile detasării, creează
o dezorientare care este sursă de probleme, de nelinisti si de īntrebări.
Intr‑un spirit urgisit de excesul de gīnduri, dezmierdările si horcăiala
consecutivă īmpreună planuri divergente si lumi ireconciliabile. Se
īmpacă īn rosturi orizontale cele două fete ale universului, dusmănia
duhului si a cărnii. Se īmpacă pentru un moment. După
aceea, īncep din nou, cu o tărie mai crīncenă si mai nemiloasă.
Important este că te poti īncă mira. Si nici un prilej de acesta nu
trebuie scăpat. Ceilalti oameni se supun mirărilor cărnii; ei nu
cunosc pe acele izvorīte la intersectia duhului cu carnea si nici tulburarea,
plină de voluptate si de chin, a complicitătii lor.
Neurastenia:
moment slav al sufletului.
De n‑am
fi avut suflet, ni l‑ar fi creat muzica.
Tot ce nu‑i
natură e boală. Devenirea istorică exprimă trepte ale
īmbolnăvirii naturii. Aceste trepte nu sīnt lipsuri, ci crize de īnăltimi.
Căci sănătatea poate reprezenta un concept pozitiv numai pīnă
la aparitia spiritului.
Lumea s‑a
urnit din linistea initială prin exasperarea identitătii. Nu putem
sti ce a atins echilibrul originar, dar este clar că o plictiseală
a identitătii de sine īnsusi, o īmbolnăvire a infinitului static a
pus lumea īn miscare. Boala e un agent al devenirii. Iată rostul ei
metafizic.
...Si de
aceea, īn orice plictiseală răzbat reflexe ale urītului initial, ca
si cum īn peisajul saturnian al sufletului s‑ar īntinde oaze de pustiu
din vremea cīnd lucrurile, īncremenite īn ele īnsele, asteptau să fie.
Este atīta
ratiune si mediocritate īn institutia căsătoriei, că ea pare a
fi fost născocită de fortele ostile nebuniei.
N‑as
vrea să‑mi pierd mintea. Dar este atīta vulgaritate īn a o păstra!
Să veghezi inutil neīntelesul lumii si al lui Dumnezeu si să extragi
stiintă din chin! Sīnt beat de ură si de mine.
Mīhnirea e un dar, ca betia, credinta, existenta si ca tot ce e mare, dureros si irezistibil. Darul mīhnirii...
-Sfārsit-
INAPOI LA