Emil CIORAN, AMURGUL GÎNDURILOR

Humanitas, 1994

EMIL CIORAN s‑a nåscut în 8 Aprilie 1911 la Råsinari (Sibiu), ca al doilea fiu al lui Emilian Cioran — preot în Råsinari — si al Elvirei (Comaniciu) Cioran. Frecventeazå, începînd din 1921, Liceul Gheorghe Lazår din Sibiu, oras în care se va muta întreaga familie în 1924. Între 1928 si 1932 urmeazå cursurile Facultåtii de Litere si Filozofie din Bucuresti. În ultimul an de facultate publicå articole în periodicele Calendarul, Floarea de foc, Gândirea, Vremea, Azi. Îsi încheie studiile universitare cu o tezå de licentå asupra intuitionismului bergsonian. În acelasi an (1932) se înscrie la doctorat, sperînd så obtinå astfel o burså în Franta sau Germania. În 1934 îi apare prima carte, Pe culmile disperårii, pentru care i se conferå Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitati. Va mai publica încå patru cårti în tarå, înainte de a se stabili definitiv în Franta. Între 1933 si 1935 se aflå la Berlin, ca bursier al Fundatiei Humboldt. Reîntors în tarå, ocupå vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul Andrei Saguna din Brasov. În 1936 pleacå la Paris cu o burså a Institutului francez din Bucuresti, care i se va prelungi pînå în 1944. În 1940 începe så scrie Îndreptar påtimas, ultima sa carte în limba românå, a cårei variantå definitivå (råmaså ineditå pînå în 1991) va fi încheiatå în 1945, an cînd se stabileste definitiv în Franta. Dupå 1945 începe så scrie în limba francezå, iar în 1949 îi apare la Gallimard prima carte, Précis de décomposition; îi vor urma, pînå în 1987, încå nouå, publicate la aceeasi prestigioaså editurå parizianå. Cu exceptia Premiului Rivarol, care i se conferå în 1950 pentru „debutul“ francez, va refuza toate celelalte importante premii literare decernate ulterior (Sainte‑Beuve, Combat, Nimier).

 

SCRIERI: Pe culmile disperårii (Bucuresti, 1934; 1990; 1993); Cartea amågirilor (Bucuresti, 1936; 1991); Schimbarea la fatå a României (Bucuresti, 1936; 1941; editii revåzute 1990, 1993); Lacrimi si sfinti (Bucuresti, 1937; 1991); Amurgul gîndurilor (Sibiu, 1940; Bucuresti, 1991); Indreptar påtimas (Bucuresti, 1991); Précis de décomposition (Paris, 1949) – Tratat de descompunere (Bucuresti, 1992); Syllogismes de l’amertume (Paris, 1952) – Silogismele amåråciunii (Bucuresti, 1992); La Tentation d’exister (Paris, 1956) – Ispita de a exista (Bucuresti, 1992); Histoire et utopie (Paris, 1960) – Istorie si utopie (Bucuresti, 1992); La chute dans le temps (Paris, 1964) – Cåderea în timp (Bucuresti, 1994); Le Mauvais Démiurge (Paris, 1969); De l’inconvénient d’être né (Paris, 1973); Ecartèlement (Paris, 1979); Exercices d’admiration (Paris, 1986) – Exercitii de admiratie (Bucuresti, 1993); Aveux et anathèmes (Paris, 1987) – Marturisiri si anateme (Bucuresti, 1994).

EMIL CIORAN

AMURGUL GÂNDURILOR

HUMANITAS

„... hråniti‑l cu pîinea si

cu apa întristårii.“

 

Cronici 2,18

 

 Poti spune usor cå universul n‑are nici un rost. Nimeni nu se va supåra. — Dar afirmå acelasi lucru despre un individ oarecare; el va protesta si va lua chiar måsuri spre a te sanctiona.

Asa sîntem cu totii: ne scoatem din cauzå cînd e vorba de un principiu general si nu ne e rusine så ne izolåm într‑o exceptie. Dacå universul n‑are nici un rost, scåpat‑am careva din blestemul acestei osînde?

Tot secretul vietii se reduce la atît: ea n‑are nici un rost; fiecare din noi gåseste înså unul.

 

Singuråtatea nu te‑nvatå cå esti singur, ci singurul.

 

Dumnezeu are tot interesul så‑si vegheze adevårurile. Uneori, o simplå smuciturå din umeri i le dårîmå pe toate, cåci gîndurile i le‑au surpat de mult. Dacå un vierme e capabil de neliniste metafizicå, si el îi tulburå somnul.

Gîndul la Dumnezeu este un obstacol sinuciderii, dar nu mortii. El nu îmblînzeste deloc întunericul de care se va fi speriat Dumnezeu pe vremea cînd îsi cåuta pulsul prin teroarea nimicului....

Se spune cå Diogene s‑ar fi ocupat cu falsificarea de bani. — Orice om care nu crede în adevårul absolut are drept så falsifice totul.

Diogene, dacå se nåstea dupå Cristos, ar fi fost un sfînt. — Admiratia pentru cinici si douå mii de ani de crestinism la ce ne poate duce? Un Diogene duios…

Platon a numit pe Diogene un Socrate nebun. Greu mai poate fi salvat Socrate...

 

Dacå ar prinde glas agitatia surdå din mine, fiecare gest ar fi o îngenunchere la un zid al plîngerii. Port un doliu din nastere — doliul acestei lumi.

 

Tot ce nu‑i uitare ne uzeazå substanta; remuscarea este la antipodul uitårii. De aceea se ridicå ea amenintåtoare ca un monstru stråvechi ce te råpune din privire sau îti umple clipele cu senzatii de plumb topit în sînge.

Oamenii simpli simt remuscåri în urma unui act oarecare; ei stiu de ce le au, fiindcå motivele le sînt sub ochi. În zadar le‑am vorbi de „accese“, ei n‑ar putea întelege tåria unui chin inutil.

Remuscarea metafizicå este o tulburare fårå cauzå, o neliniste eticå pe marginea vietii. N‑ai nici o vinå pe care s‑o regreti, si totusi simti remuscåri. Nu‑ti aduci aminte de nimic, dar te nåpådeste un infinit dureros al trecutului. N‑ai fåcut nici o faptå rea, dar te simti responsabil de råul universului. Senzatii de Satanå în delir de scrupul. Principiul Råului în mrejele problemelor etice si‑n teroarea imediatå a solutiilor.

Cu cît esti mai putin indiferent în fata råului, cu atît esti mai aproape de remuscarea esentialå. Aceasta‑i uneori tulbure si echivocå: atunci porti povara absentei Binelui.

Violetul e culoarea remuscårii. (Ceea ce e straniu în el pleacå din lupta dintre frivolitate si melancolie, cu triumful ultimei.)

Remuscarea este forma eticå a regretului. (Pårerile de råu devin probleme, iar nu tristeti.) Un regret ridicat la rangul de suferintå.

Ea nu rezolvå nimic, dar începe totul. Aparitia moralei este identicå întîiului freamåt de remuscare.

Un dinamism dureros face din ea o risipå somptuoaså si zadarnicå a sufletului. — Numai marea — si fumul de tigarå — ne dau imaginea ei.

Påcatul este expresia religioaså a remuscårii, precum regretul expresia ei poeticå. Primul este o limitå superioarå; ultimul, una inferioarå.

Te cåiesti de ceva ce s‑a întîmplat sub tine... Erai liber så dispui alt curs lucrurilor, dar atractia råului sau a vulgaritåtii a învins reflectia eticå. Ambiguitatea pleacå din amestecul de teologie si vulgaritate din orice remuscare.

In nimic nu simti mai dureros ireversibilitatea timpului ca în ea. Ireparabilul nu‑i decît interpretarea moralå a acestei ireversibilitåti.

Råul ne dezvåluie substanta demonicå a timpului; binele, potentialul de vesnicie al devenirii. Råul este abandonare; binele, un calcul inspirat. Nimeni nu stie diferentia rational unul de celålalt. Dar simtim cu totii cåldura dureroaså a råului si råceala extaticå a binelui.

Dualismul lor transpune în lumea valorilor un altul mai adînc: nevinovåtie si cunoastere.

Ceea ce deosebeste remuscarea de deznådejde, de urå sau de groazå este o înduiosare, un patetic al incurabilului.

 

Sînt atîti oameni pe care îi separå de moarte doar nostalgia ei! In aceasta, moartea îsi creeazå din viatå o oglindå pentru a se putea admira. Poezia nu‑i decît instrumentul unui funebru narcisism.

 

Atît animalele, cît si plantele sînt triste, dar ele n‑au descoperit tristetea ca un procedeu de cunoastere. Numai în måsura în care omul îl foloseste înceteazå a fi naturå. Privind în jurul nostru, cine nu observå c‑am acordat prietenia la plante, animale si la cîte minerale! — dar nici unui om.

 

Lumea nu‑i decît un Nicåieri universal. De aceea, n‑ai unde så te duci niciodatå...

 

Toate momentele acelea cînd viata tace, ca så‑ti auzi singuråtatea... În Paris, ca si într‑un cåtun îndepårtat, timpul se retrage, se înghemuieste într‑un colt al constiintei si råmîi cu tine însuti, cu umbrele si luminile tale. Sufletul s‑a izolat si în zvîrcoliri nedefinite se ridicå la suprafata ta, ca un cadavru pescuit în adîncimi. Si atunci îti dai seama cå mai existå si alt sens al pierderii sufletului decît cel biblic.

 

Toate gîndurile par gemetele unei rîme cålcate de îngeri.

 

Nu poti pricepe ce înseamnå „meditatia“ dacå nu esti obisnuit så asculti tåcerea. Vocea ei este un îndemn la renuntare. Toate initierile religioase sînt cufundåri în adîncimile ei. Din misterul lui Buddha am început så bånuiesc în clipa în care m‑a apucat frica de tåcere. Mutenia cosmicå îti spune atîtea lucruri, cå lasitatea te împinge în bratele acestei lumi.

Religia‑i o revelatie atenuatå a tåcerii, o îndulcire a lectiei de nihilism ce ne‑o inspirå soaptele ei, filtrate de teama si prudenta noastrå... Astfel se asazå tåcerea la antipodul vietii.

 

De cîte ori îmi vine‑n minte cuvîntul: råtåcire, de atîtea ori am revelatia omului. Si tot de atîtea ori, parcå au atipit muntii pe fruntea mea...

 

Suso ne spune, în autobiografia sa, cå si‑a gravat numele lui Isus, cu un stil metalic, în dreptul inimii. Sîngele n‑a curs în zadar, cåci dupå o vreme descoperå o luminå în acele litere, pe care le acoperå ca så nu le zåreascå nimeni. — Ce mi‑as scrie în dreptul inimii? — Se prea poate cå: nefericire. Si surpriza lui Suso s‑ar repeta la interval de secole, dacå diavolul ar avea luminå måcar pentru emblema lui... In felul acesta, inima omeneascå ar ajunge reclama luminoaså a Satanei.

 

Sînt poieni în care îngerii îsi fac vilegiatura. In ele as semåna flori din marginea deserturilor, ca så må odihnesc în umbra propriului simbol.

 

Trebuie så ai spiritul unui sceptic grec si o inimå de Iov ca så încerci sentimentele în ele însele: un påcat fårå vinå, o tristete fårå motiv, o remuscare fårå cauzå, o urå fårå obiect...

Sentimente pure — care îsi au echivalentul în a filozofa fårå probleme. Nici viata si nici gîndirea nu mai au — în felul acesta — vreo legåturå cu timpul, iar existenta se defineste ca o suspendare. Tot ce se petrece în tine nu se mai poate raporta la nimic, fiindcå nu se îndreaptå nicåieri, ci se epuizeazå în finalitatea internå a actului. Devii cu atît mai esential, cu cît råpesti „istoriei“ tale caracterul de temporalitate. Privirile spre cer n‑au datå, iar viata în ea însåsi e mai putin localizabilå decît neantul.

In dorul dupå absolut existå puritatea unui vag, care trebuie så ne lecuiascå de infectiile temporale si så ne serveascå de prototip al neîncetatei suspendåri. Cåci aceasta nu‑i, în fond, decît deparazitarea constiintei de timp.

 

De cîte ori må gîndesc la om, mila îmi îneacå gîndurile. Si astfel nu‑i pot da de urmå în nici un chip. O frînturå în naturå te obligå la meditatii frînte.

Pasiunea pentru sfintenie înlocuieste alcoolul în aceeasi måsurå ca muzica. Tot asa, erotica si poezia. Forme diferite ale uitårii, perfect substituibile. Betivii, sfintii, îndrågostitii si poetii se aflå initial la aceeasi distantå de cer sau, mai bine zis, de påmînt. Numai cåile diferå, desi toti sînt pe cale så nu mai fie oameni. — Asa se explicå de ce o voluptate a imanentei îi condamnå în mod egal.

 

Timiditatea este un dispret instinctiv al vietii; cinismul, unul rational. Induiosarea? Un amurg delicat al luciditåtii, o „degradare“ a spiritului la rangul inimii.

In orice timiditate se aflå o nuantå religioaså. Teama cå nu sîntem ai nimånui, cå Dumnezeu este un nimeni, iar lumea opera lui... Neîncrederea metafizicå ne creeazå o neprielnicie în fire si o jenå în societate. Lipsa de îndråznealå între oameni — decantarea fortei în dispret — pleacå dintr‑o vitalitate nesigurå, agravatå de bånuieli la ce e mai esential în lume. Un instinct sigur si o credintå hotårîtå îti dau dreptul så fii obraznic; te silesc chiar. — Timiditatea‑i modul de a‑ti învålui un regret. Cåci orice îndråznealå nu e decît forma pe care o ia lipsa de regrete.

 

De cîte ori nu mai ai iluzii, este ca si cum ai fi servit de oglindå toaletei intime a vietii. — Mister mai înduiosåtor ca în dragostea de viatå nu existå; ea singurå calcå peste toate evidentele. Trebuie så nu mai apartii deloc lumii ca viata så‑ti parå un absolut. O perspectivå din cer asa o proiecteazå.

 

Unde apare paradoxul moare sistemul si triumfå viata. Prin el îsi salveazå onoarea ratiunea în fata irationalului. Ce e tulbure în viatå nu poate fi exprimat decît în blestem sau imn. Cine nu le poate mînui mai are la îndemînå o singurå scåpare: paradoxul — surîs formal al irationalului.

Ce‑i el din perspectiva logicii dacå nu un joc iresponsabil, iar din a bunului‑simt o imoralitate teoreticå? Dar nu ard în el toate irezolvabilele, nonsensurile si conflictele ce fråmîntå subteran viata? De cîte ori umbrele ei nelinistite se mårturisesc ratiunii, aceasta le îmbracå soaptele în eleganta paradoxului, spre a le masca originea. Insusi cel de salon, este el altceva decît expresia cea mai profundå pe care o poate afecta superficialitatea?

Paradoxul nu‑i o solutie; cåci nu rezolvå nimic. Poate fi folosit doar ca împodobire a ireparabilului. A voi så îndrepti ceva cu el este cel mai mare paradox. Fårå dezabuzarea ratiunii nu mi‑l pot închipui. Lipsa ei de patos o obligå så tragå cu urechea la murmurul vietii si så‑si desfiinteze autonomia în tålmåcirea acesteia. In paradox, ratiunea se anuleazå pe ea însåsi; si‑a deschis granitele si nu mai poate opri nåvala erorilor palpitante, a erorilor care zvîcnesc.

Teologii sînt paraziti ai paradoxului. Fårå întrebuintarea lui inconstientå, ei trebuiau så depunå de mult armele. Scepticismul religios nu e decît practica lui constientå.

Tot ce nu încape în ratiune este motiv de îndoialå; dar în ea nu este nimic. De aici avîntul rodnic al gîndirii paradoxale, care a introdus continut în forme si a dat curs oficial absurditåtii.

Paradoxul împrumutå vietii farmecul unei absurditåti expresive. Îi întoarce ceea ce ea i‑a atribuit dintru început.

 

Dac‑as fi Moise, as scoate cu toiagul regrete din stînci. Oricum — este si acesta un mod de‑a stinge setea muritorilor...

 

Ceea ce‑i religios nu‑i chestiune de continut, ci de intensitate. Dumnezeu se determinå ca un moment al frigurilor noastre, asa încît lumea în care vietuim devine un obiectiv atît de rar al sensibilitåtii religioase prin faptul cå n‑o putem gîndi decît în clipele neutre. Fårå „cålduri“ nu depåsim cîmpul perceptiei, adicå nu vedem nimic. Ochii servesc pe Dumnezeu numai cînd nu disting obiectele; absolutul se teme de individualizare.

Intensificarea nu importå cårei senzatii este semn de religiozitate. Un dezgust maxim ne dezvåluie Råul (calea negativå spre Dumnezeu). Viciul e mai aproape de absolut decît un instinct nefalsificat, deoarece participarea la divin este posibilå în måsura în care nu mai sîntem naturå.

Un om lucid îsi måsoarå „cåldurile“ la fiece pas, spectator al pasiunii proprii, vesnic pe urmele lui, abandonîndu‑se echivoc nåscocirilor tristetii sale. In luciditate, cunoasterea este un omagiu fiziologiei.

Cu cît stim mai mult despre noi, cu atît îndeplinim cerintele unei igiene, care consistå în realizarea transparentei organice. De atîta puritate, vedem prin noi. Ajungi astfel så asisti la tine însuti.

 

Sursa isteriei sfinte în mînåstiri nu poate fi decît ascultarea tåcerii, contemplarea spectacolului de liniste al singuråtåtii. — Dar palpitatia låuntricå a Timpului, pierderea constiintei în ondulatia valurilor temporale? Sursa isteriei laice...

Timpul este un surogat metafizic al mårii. Nu te gîndesti la el decît spre a învinge nostalgia ei.

 

Dacå se admite în univers un infinitezimal real, totul este real; — dacå nu existå ceva, nu existå nimic. A face concesii multiplicitåtii si a reduce totul la o ierarhie de aparente înseamnå a nu avea curajul negatiei. Distanta teoreticå de viatå si slåbiciunea sentimentalå pentru ea ne duc la solutia sovåitoare a treptelor irealitåtii, la un pro‑contra firii.

Situatia paradoxalå exprimå o indeterminatie esentialå a fiintei. Lucrurile nu s‑au asezat. Atît ca situatie realå, cît si ca formå teoreticå — paradoxul izvoråste din conditia nedesåvîrsirii. Unul singur, si ar arunca raiul în aer.

Contingenta — oazele de arbitrar în desertul Necesitåtii — nu e sesizabilå de formele ratiunii decît prin interventia de mobilitate pe care‑o introduce neastîmpårul paradoxului. Ce‑i el dacå nu o iruptie demoniacå în ratiune, o transfuzie de sînge în Logicå si o suferintå a formelor?

Semnul hotårîtor cå misticii n‑au rezolvat nimic, dar au înteles totul? Avalansa de paradoxe în preajma lui Dumnezeu, spre a se usura de teama neîntelesului. Mistica este suprema expresie a gîndirii paradoxale. Însisi sfintii au folosit acest instrument al indeterminatiei spre a „preciza“ indescifrabilul divin.

 

Senzatii eterice ale Timpului în care vidul îsi surîde lui însusi...

 

Melancolia — nimb vaporos al Temporalitåtii.

 

Existenta demoniacå ridicå fiece clipå la demnitatea de eveniment. Actiunea — moarte a spiritului — emanå dintr‑un principiu satanic, încît luptåm în måsura în care avem ceva de ispåsit. Mai mult decît orice, activitatea politicå e o ispåsire inconstientå.

 

Sensibilitatea fatå de timp pleacå din incapacitatea de a tråi în prezent. Îti dai seama în fiece clipå de miscarea nemiloaså a vremii, care se substituie dinamismului imediat al vietii. Nu mai tråiesti în timp, ci cu el, paralel lui.

Fiind una cu viata, esti timp. Tråindu‑l, mori împreunå cu el, fårå îndoieli si fårå chin. Sånåtatea perfectå se realizeazå în asimilarea temporalå, pe cînd starea de boalå este o disociere echivalentå. Cu cît percepi mai bine timpul, cu atît esti mai înaintat într‑o dizarmonie organicå.

In mod firesc, trecutul se pierde în actualitatea prezentului, se însumeazå si se topeste în el. Regretul — expresie a acuitåtii temporale, a dezintegrårii din prezent — izoleazå trecutul ca actualitate, îl vitalizeazå printr‑o adevåratå opticå regresivå. Cåci în regret trecutul påstreazå o virtute de posibil. Un ireparabil convertit în virtualitate.

Cînd stii neîncetat ce agent de distrugere e timpul, sentimentele care se înjghebeazå în jurul acestei constiinte încearcå så‑l salveze pe toate laturile. Profetia este actualitatea viitorului, precum regretul a trecutului. Neputînd fi în prezent, transformåm trecutul si viitorul în prezente, încît nulitatea actualå a timpului ne usureazå accesul infinitåtii lui.

A fi bolnav înseamnå a tråi într‑un prezent constient, într‑un prezent sie însusi trans‑lucid, cåci teama de trecut si de viitor, de ce s‑a întîmplat si de ce se va întîmpla, dilatå clipa pe måsura imensitåtii temporale.

Un bolnav care‑ar putea tråi naiv n‑ar fi propriu‑zis bolnav, cåci poti fi atins de cancer, dacå n‑ai teroarea deznodåmîntului (acest viitor care fuge înspre noi, nu spre care alergåm), esti sånåtos. Nu existå boli, ci numai constiinta lor însotitå totdeauna de hipertrofia simtului temporal.

Uneori nu ni se întîmplå så pipåim timpul, så‑l pierdem printre degete, în excese de intensitate care‑l proiecteazå în conture materiale? Sau alteori så‑l simtim ca o adiere subtilå prin firele de pår? Så fi obosit? Cautå el vreun culcus? Sînt inimi mai ostenite ca el si care totusi nu i‑ar refuza azilul...

 

Råul, påråsind indiferenta originarå, si‑a luat Timpul ca pseudonim.

Oamenii au construit paradisul filtrînd eternitatea, din „esentå“ de vesnicie. Acelasi procedeu aplicat ordinii temporale ne face inteligibilå suferinta. Cåci, într‑adevår, ce este ea dacå nu „esentå“ de timp?

 

Dupå miezul noptii, gîndesti ca si cum n‑ai mai fi în viatå sau — în cel mai bun caz — ca si cum n‑ai mai fi tu. Devii o simplå unealtå a tåcerii, a vesniciei sau a vidului. Te crezi trist si nu stii cå acestea respirå prin tine. Esti victima unui complot al fortelor obscure, cåci dintr‑un individ nu se poate naste o tristete care så nu încapå în el. Tot ce ne întrece îsi are sursa în afarå de noi. Atît plåcerea, cît si suferinta. Misticii au raportat revårsarea de delicii a extazului la Dumnezeu, pentru cå nu puteau admite cå mårginirea individualå este capabilå de atîta plinåtate. Asa se întîmplå cu tristetea si cu toate. Esti singur, dar cu toatå singuråtatea.

 

Cînd totul se mineralizeazå, nostalgia însåsi devine geometrie, stîncile par fluide fatå de împietrirea vagului sufletesc si nuantele sînt mai pråpåstioase decît muntii. Atunci nu‑ti mai trebuie decît tremurul si privirea cîinilor cålcati, si‑un ceas hodorogit din alte secole — pernå a unei frunti înnebunite.

 

De cîte ori må primblu prin ceatå, må dezvåluiesc mai usor mie însumi. Soarele te înstråineazå, cåci descoperindu‑ti lumea, te leagå înselåciunilor ei. Dar ceata este culoarea amåråciunii.

 

Accesele de milå sînt precedate de o stare de slåbire generalå, în care umbli cu teama de a nu cådea în toate obiectele, de a nu te topi în ele. Mila este forma patologicå a cunoasterii intuitive. Cu toate acestea, nu poate fi asezatå în rîndul bolilor, ea fiind un lesin... vertical. Cazi în directia propriei singuråtåti.

 

Noptile albe — singurele negre — te fac un adevårat scafandru al Timpului. Cobori, cobori spre lipsa lui de fund... Scufundarea muzicalå si nedefinitå spre rådåcinile temporalitåtii råmîne o voluptate neîmplinitå, fiindcå nu putem atinge marginile timpului decît sårind din el. Saltul acesta ni‑l face înså exterior; îi percepem marginile, dar nu în experienta lui. Suspendarea îl transformå în irealitate si‑i råpeste sugestia de infinit — decor al noptilor albe.

Somnul n‑are alt rost decît uitarea timpului, a principiului demonic ce vegheazå în el.

 

In biserici må gîndesc adesea ce lucru mare ar fi religia dacå n‑ar fi credinciosii, ci numai nelinistea religioaså a lui Dumnezeu, de care ne vorbeste orga.

 

Mediocritatea filozofiei se explicå prin faptul cå nu se poate cugeta decît la o temperaturå scåzutå. Cînd esti ståpîn pe febrå, orînduiesti gîndurile ca påpusile; tragi ideile de atå si publicul nu se refuzå iluziei. Dar cînd orice privire spre tine însuti e un incendiu sau un naufragiu, cînd peisajul låuntric e o devastare somptuoaså de flåcåri evoluînd la orizontul mårilor — atunci dai drumul gîndurilor, coloane turmentate de epilepsia focului interior.

 

Dacå as sti c‑am fost trist o singurå datå din cauza oamenilor, de rusine as depune armele. Ei pot fi uneori iubiti sau urîti si totdeauna compåtimiti, dar atentia unei întriståri e o concesie degradantå. Clipele de generozitate divinå, în care i‑am îmbråtisa pe toti, sînt inspiratii rare, adevårate „gratii“.

Iubirea de oameni este boalå tonicå si în acelasi timp ciudatå, fiindcå nu‑i sprijinitå de nici un element din realitate. Un psiholog iubitor de oameni n‑a existat pînå acum si desigur nu va exista niciodatå. Cunoasterea nu merge în sensul umanitåtii. — Sînt înså pauze ale luciditåtii, recreatii ale cunoasterii, crize ale ochiului necrutåtor, care îl pun în situatia stranie a iubirii. Atunci ar dori så se întindå în mijlocul stråzii, så sårute tålpile muritorilor, så dezlege curelele încåltåmintei negustorilor ca si cersetorilor, så se tîrîie prin toate rånile si însîngerårile, så atîrne de privirea criminalului aripi de porumb — så fie ultimul om din dragoste!

Cunoasterea de oameni si dezgustul fac din psiholog, de bine, de råu, o victimå a propriilor lui cadavre. Cåci pentru el orice iubire este o ispåsire. — Oamenii pe care i‑a anulat cunoasterea mor în tine; victimele dispretului tåu putrezesc în inima ta. Si întreg acest cimitir care prinde viatå în delirul de dragoste, în spasmele ispåsirii tale!

 

Sublimul este incomensurabilul ca sugestie de moarte. Marea, renuntarea, muntii si orga — în moduri diferite si totusi în acelasi fel — sînt încoronarea unui sfîrsit, care desi se consumå în timp, destructia lui este totusi dincolo de el. Cåci sublimul e o crizå temporalå a eternitåtii.

Ceea ce‑i sublim în exemplul lui Isus derivå din råtåcirea prin timp a vesniciei, din nemåsurata ei degradare. Tot ce e înså scop în existenta Mîntuitorului atenueazå ideea de sublim, care exclude aluziile etice. Dacå s‑a coborît de bunåvoie ca så ne salveze, atunci el ne poate interesa numai în måsura în care guståm estetic un gest etic. Dimpotrivå, dacå trecerea lui printre noi este numai o gresealå a vesniciei, o ispitire inconstientå de moarte a perfectiunii, o ispåsire în timp a absolutului, atunci proportiile enorme ale acestei inutilitåti nu se înaltå sub semnul sublimului? — Estetica så mai salveze crucea, ca simbol al vesniciei.

 

Nu existå o plåcere mai mare ca aceea så crezi c‑ai fost filozof — si nu mai esti.

A suferi înseamnå a medita o senzatie de durere: a filozofa — a medita asupra acestei meditatii.

Suferinta‑i ruina unui concept; o avalanså de senzatii, care intimideazå orice formå.

Totul în filozofie este de rangul al doilea, al treilea... Nimic direct. Un sistem se construieste din derivåri, el însusi fiind derivatul prin excelentå. Iar filozoful nu‑i mai mult de un geniu indirect.

 

Nu putem fi atît de generosi cu noi însine, încît så nu ne zgîrcim în libertatea ce ne‑o acordåm. De nu ne‑am pune piedicå, de cîte ori fiece clipå n‑ar fi altceva decît o supravietuire! Nu se întîmplå de multe ori så råmînem noi însine doar prin ideea limitelor noastre? O biatå amintire a unei individualizåri trecute, o zdreantå a propriei individuatii... Ca si cum am fi un obiect ce‑si cautå un nume într‑o naturå fårå identitate. — Omul e fåcut — ca toate vietåtile — pe måsura unor anumite senzatii. Or, se întîmplå ca ele så nu‑si mai facå loc una alteia, în succesiunea normalå, ci så nåpådeascå toate într‑o furie elementarå, roind în jurul unei epave — din plenitudine — care e eul. Unde så mai fie loc atunci pentru pata de vid care e constiinta?

 

Este atîta crimå si poezie în Shakespeare, cå dramele lui par concepute de un trandafir în dementå.

 

Oricîtå amåråciune ar fi în noi, ea nu‑i atît de mare încît så ne poatå dispensa de amåråciunile altora. Iatå de ce lectura moralistilor francezi este balsamicå în orele tîrzii. Ei au stiut totdeauna ce înseamnå a fi singur între oameni; rar de tot ce e singuråtatea în lume. Pînå si Pascal n‑a putut învinge conditia lui de om retras din societate. O suferintå ceva mai reduså, si‑am fi înregistrat doar o mare inteligentå. — Intre francezi si Dumnezeu s‑a interpus totdeauna salonul.

 

Douå lucruri m‑au umplut neîncetat de o isterie metafizicå: un ceas care stå si un ceas care umblå.

 

Cu cît oamenii te intereseazå mai putin, cu atît devii mai timid în fata lor, iar cînd ajungi så‑i dispretuiesti, începi så te bîlbîi. — Natura nu‑ti iartå nici un pas peste inconstienta ei si‑ti urmåreste toate cårårile orgoliului, împînzindu‑le de regrete. Cum s‑ar explica altcum cå oricårui triumf peste conditia de om i se asociazå o pårere de råu corespunzåtoare?

Timiditatea împrumutå fiintei umane ceva din discretia intimå a plantelor, iar unui spirit agitat de el însusi o melancolie resemnatå care pare a fi aceea a lumii vegetale. Sînt gelos pe un crin numai cînd nu‑s timid.

 

Dacå suferinta n‑ar fi un instrument de cunoastere, sinuciderea ar fi obligatorie. Si viata însåsi — cu inutilitåtile ei sfîsietoare, cu bestialitatea ei obscurå, care ne tîrîie în erori pentru a ne spînzura din cînd în cînd de cîte un adevår, cine ar putea‑o suporta, de n‑ar fi un spectacol de cunoastere unic? Tråind primejdiile spiritului, ne mîngîiem prin intensitåti de lipsa unui adevår final.

Orice eroare este un fost adevår. Nu existå înså una initialå, deoarece între adevår si eroare distanta e marcatå doar de pulsatie, de animatia låuntricå, de ritmul secret. Astfel, eroarea‑i un adevår care nu mai are suflet, un adevår uzat si care asteaptå så fie vitalizat.

Adevårurile mor psihologic, nu formal; ele îsi mentin valabilitatea, continuînd nonviata formelor, desi pot så nu mai fie valabile pentru nimeni.

Tot ce‑i viatå în ele se petrece în timp; eternitatea formalå le asazå într‑un vid categorial.

Pentru un om, cam cît „tine“ un adevår? Nu mai mult ca o pereche de ghete. Doar cersetorii nu le schimbå niciodatå. Intru cît esti înså în rînd cu viata, trebuie så te primenesti încontinuu, cåci plinåtatea unei existente se måsoarå dupå suma de erori înmagazinate, dupå cantitatea de ex‑adevåruri.

 

Nimic din ceea ce stim nu råmîne neispåsit. Orice paradox, curaj de gînd sau indiscretie a spiritului le plåtim scump mai curînd sau mai tîrziu. Este de un farmec straniu aceastå pedeapså care urmeazå oricårui progres al cunoasterii. Ai sfîsiat un vål ce acoperea inconstienta naturii? Îl vei ispåsi într‑o tristete a cårei surså n‑o vei bånui. Si‑a scåpat un gînd plin de råsturnåri si amenintåtor? Sînt nopti ce nu pot fi umplute decît de evolutiile cåintei. Ai pus prea multe întrebåri lui Dumnezeu? Atunci, de ce te mirå povara råspunsurilor ce nu le‑ai primit?!

Indirect, prin consecinte, cunoasterea‑i un act religios.

Ispåsim cu voluptate spiritul si cu toatå abandonarea în inevitabil. Cum dezintoxicarea de cunoastere este imposibilå, deoarece o cere organismul, incapabil de‑a se obisnui cu doze mici, — så facem si din actul reflex o reflexie. In felul acesta, setea infinitå a spiritului îsi aflå o ispåsire echivalentå.

 

Cultul frumusetii seamånå unei lasitåti delicate, unei dezertåri subtile. N‑o iubesti oare fiindcå te scuteste de‑a tråi? Sub impresia unei sonate sau unui peisaj, ne dispensåm de viatå cu un zîmbet de bucurie dureroaså si de superioritate visåtoare. Din centrul frumusetii, totul este în urma noastrå si nu putem privi spre viatå decît întorcîndu‑ne. Orice emotie dezinteresatå, neasociatå imediatului existentei, încetineste mersul inimii. Intr‑adevår, organul timpului, care‑i inima, ce‑ar mai putea marca în amintirea vesniciei care e frumusetea?!

Ceea ce nu apartine timpului ne retine respiratia. Umbrele eternitåtii, ce se apleacå de cîte ori singuråtatea este inspiratå de un spectacol de frumusete, ne taie suflarea. Ca si cum am pîngåri nemårmurirea prin aburii respiratiei noastre!

 

Cînd toate lucrurile ce le‑as atinge ar deveni triste, cînd o privire furisatå spre cer i‑ar împrumuta culoarea mîhnirilor, cînd n‑ar exista ochi uscati în preajma mea si as evolua pe bulevarde ca prin måråcini, cå urmele pasilor mei le‑ar sorbi soarele spre a se îmbåta de durere, atunci as avea dreptul si mîndria så afirm viata. Orice aprobare ar avea de partea ei mårturia infinitului de suferintå si orice bucurie sprijinul amåråciunilor. E urît si vulgar a scoate o afirmatie întåritoare din ce nu e plenitudine de råu, durere si mîhnire. Optimismul este un aspect degradant al spiritului, fiindcå nu pleacå din febrå, din înåltimi si ameteli. Tot asa o pasiune ce nu‑si extrage tåria din umbrele vietii. In scuipat, în gunoi, în tina anonimå a ulitelor zace un izvor mai curat si nesfîrsit mai rodnic decît în împårtåsirea blîndå si rationalå din viatå. Avem destule vine prin care så urce adevårurile, destule vine în care plouå, ninge, bate vîntul, apun si råsar sori. Si‑n sîngele nostru nu cad stele spre a‑si recåpåta sclipirea?

 

Nu‑i loc sub soare ca så må retinå si nici umbrå så må adåposteascå, fiindcå spatiul devine vaporos în avîntul råtåcitor si‑n fuga nesåtioaså. Ca så råmîi undeva, ca så‑ti ai „locul“ tåu în lume, trebuie så fi împlinit miracolul de a te fi aflat în vreun punct al spatiului, negîrbovit de amåråciuni. Cînd te gåsesti într‑un loc, nu faci decît så te gîndesti la altul, încît nostalgia se contureazå organic într‑o functie vegetativå. Dorinta de altceva, din simbol spiritual, devine naturå.

Expresie a aviditåtii de spatiu, nostalgia sfîrseste prin a‑l anula. Cine suferå numai de pasiunea Absolutului n‑are nevoie de aceastå lunecare orizontalå pe întinderi. Existenta stationarå a cålugårilor îsi are sursa în canalizarea verticalå, spre cer, a acestor doruri vagi dupå vesnic alte locuri si alte depårtåri. O emotie religioaså n‑asteaptå consolare de la spatiu; mai mult, ea nu‑i intenså decît în måsura în care îl asimileazå unui cadru de cåderi.

Cînd nu‑i loc în care så nu fi suferit, ce alt motiv poti invoca în sprijinul råtåcirii? Si ce o så te lege de spatiu, cînd albastrul întunecat al nostalgiei te dezleagå de tine însuti?

 

Dacå omul n‑ar fi stiut introduce un delir voluptuos în singuråtate — de mult s‑ar fi aprins întunericul.

Descompunerea cea mai oribilå, într‑un cimitir necunoscut, este o icoanå palidå pentru påråsirea în care te afli cînd, din aer sau de sub påmînt, o voce neasteptatå îti dezvåluie cît esti de singur.

Så n‑ai cui så spui niciodatå nimic! Numai obiecte; nici o fiintå. Si nåpåstuirea singuråtåtii nu pleacå decît din sentimentul cå esti înconjurat de lucruri neînsufletite, cårora n‑ai ce så le spui.

Nu din extravagantå si nici din cinism umbla Diogene cu un felinar, în plinå zi, så caute un om. Stim noi prea bine cå din singuråtate...

 

Cînd nu‑ti poti aduna gîndurile si te supui, înfrînt, argintului lor viu — ca aburul se risipeste lumea si cu ea tu însuti, cå pari a asculta la marginile unei måri ce si‑a retras apele lectura propriilor memorii scrise într‑o altå viatå... Incotro aleargå mintea, spre ce nicåieri îsi dizolvå granitele? Se topesc ghetari în vine? Si‑n ce anotimp al sîngelui si‑al spiritului te afli?

Mai esti tu însuti? Nu‑ti zvîcnesc tîmplele de teama contrarå? Esti altul, esti altul...

...Cu ochii pierduti spre celålalt în melancolia neprihånitå a parcurilor.

 

Despre orice — si‑n primul rînd despre singuråtate — esti obligat a gîndi negativ si pozitiv în acelasi timp.

 

Fårå tristete ne‑am da noi seama, în aceeasi vreme, de trup si de duh? Fiziologia si cunoasterea se întîlnesc în ambiguitatea ei constitutivå, încît nu esti mai prezent tie însuti si mai solidar cu tine ca‑n clipele de tristete. Va fi aceasta — ca si constiinta — un agent de înstråinare de lume, un factor de exterioritate; cu cît ne îndepårteazå înså de toate, cu atît coincidem mai mult cu noi. Seriozitatea — tristete fårå accent afectiv — ne face sensibili numai la un proces rational, cåci neutralitatea ei n‑are adîncimea care asociazå capriciile viscerelor vibratiei spiritului. O fiintå serioaså este un animal ce îndeplineste conditiile de om; opreste‑i o clipå mecanismul de gîndire; nu va observa ce usor a redevenit animalul de altådatå. Råpeste‑i înså tristetii reflexia; va råmîne destulå imbecilitate sumbrå ca zoologia så nu te accepte.

A lua lucrurile în serios înseamnå a le cîntåri fårå a participa; a le lua în tragic — a te angaja în soarta lor. Intre seriozitate si tragedie (aceastå tristete ca actiune) este o mai mare deosebire decît între un functionar si un erou. — Filozofii sînt bieti agenti ai Absolutului, plåtiti din contributiile mîhnirilor noastre. Din a lua lumea în serios si‑au fåcut o profesie.

Tristetea — în forma ei elementarå — este o genialitate a materiei. Inspiratie primarå fårå gînduri. Trupul si‑a înfrînt conditia si tinde la o participare „superioarå“ lui, iar în formele reflexive ale tristetii procesul este completat de o descindere a spiritului prin vine, ca pentru a ne aråta cît de organic ne apartinem.

Råpindu‑ne firii si redîndu‑ne nouå, tristetea‑i o izolare substantialå a firii noastre, în deosebire de împråstierea ontologicå a fericirii.

 

In „accesele“ de milå se manifestå o atractie secretå pentru „proastele maniere“, pentru murdårie si degradare. Orice monstruozitate este o perfectiune fatå de lipsa „bunului‑gust“ al milei, acest råu cu aparentele reale ale blîndetii.

In mormanul de pete si de devieri ale naturii sau în rafinamentul vicios al mintii, nu veti gåsi o perversiune mai întunecoaså si mai fråmîntatå ca mila. Nimic nu ne abate de la frumusete mai mult decît „accesele“ ei. Si dac‑ar fi numai frumusetea! Dar virtutile subterane ale acestui viciu ne întorc de la rosturile noastre esentiale si considerå depravare tot ce nu emanå din gustul pråbusirii, din mlastini si din putregai, întinderi ale milei si pretexte ale voluptåtii ei infernale.

Nici o patologie n‑a studiat‑o fiindcå este o boalå practicå, si stiinta a fost totdeauna în serviciul primåriilor. Cine‑ar adînci tulburårile låuntrice, iadul iubirii perverse de oameni, — ar mai putea întinde mîna vreunui milostiv?

 

Rostul gînditorului este så întoarcå viata pe toate pårtile, så‑i proiecteze fetele în toate nuantele, så revinå neîncetat asupra ascunzisurilor ei, så‑i batå în jos si‑n sus cårårile, de mii de ori så priveascå acelasi aspect, så nu descopere noul decît în ce‑a våzut nelåmurit, aceleasi teme så le treacå prin toate membrele, amestecîndu‑si cugetele‑n trup — så zdrentuiascå astfel viata gîndind‑o pînå la capåt.

Nu‑i revelator pentru ce e nedefinibil în insuficientele vietii cå numai cioburile unei oglinzi sfårîmate pot så ne redea icoana ei caracteristicå?

 

Dupå ce ti‑ai dat seama cå oamenii nu‑ti pot oferi nimic si continui totusi a‑i întîlni, este ca si cum ai fi lichidat cu orice superstitie, dar mai crezi în fantome. Dumnezeu, pentru a obliga pe singuratici la lasitate, a creat zîmbetul, anemic si aerian la fecioare, concret si imediat la femei pierdute, înduiosåtor la båtrîni si irezistibil la muribunzi. De altfel, nimic nu dovedeste mai mult cå oamenii‑s muritori ca zîmbetul, expresie a echivocului sfîsietor al vremelniciei. De cîte ori zîmbim, nu este ca la o ultimå întîlnire, si nu‑i zîmbetul testamentul aromat al individului? Lumina tremuråtoare a obrazului si a buzelor, umiditatea solemnå a ochilor transformå viata într‑un port, în care vapoarele pleacå în larg fårå destinatie, transportînd nu oameni, ci despårtiri. Si viata ce‑i, dacå nu locul despårtirilor?

De cîte ori må înduioseazå un zîmbet, må îndepårtez cu o povarå de ireparabil, cåci nimic nu descoperå mai înfioråtor ruina care asteaptå omul ca acest simbol aparent de fericire si care exprimå mai crud unei inimi desfrunzite freamåtul de vremelnicie al vietii, decît horcåitul clasic al sfîrsitului. — Si de cîte ori îmi zîmbeste cineva, descifrez pe fruntea luminoaså chemarea sfîsietoare: „Apropie‑te, vezi prea bine cå si eu sînt muritor!“ — Sau cînd ochii mi s‑au întunecat de noaptea mea, glasul zîmbetului îmi fluturå pe lîngå urechi avide de implacabil: „Priveste‑må, este pentru ultima oarå!“

...Si de aceea zîmbetul te opreste de la singuråtatea din urmå, si oricît nu te‑ar mai interesa colegii de respiratie si de putrefactie, te‑ntorci spre ei ca så le sorbi secretul, så te îneci în el si ei så nu stie, så nu stie ce grei sînt de vremelnicie, ce måri poartå si la cîte naufragii nu ne invitå fråmîntarea inconstientå si incurabilå a zîmbetului lor, la ce ispite de disparitie te supun, deschizîndu‑si sufletul spre tine si tu ridicînd — cu freamåt si îndurerare — lespedea surîsului!

 

Germinatia fiecårui adevår ne pune corpul la teasc. Ne stoarcem viata de cîte ori cugetåm, încît un gînditor absolut ar fi un schelet ce si‑ar ascunde oasele în... transparenta gîndurilor.

 

Paloarea e culoarea ce‑o ia gîndirea pe fata omeneascå.

 

Destin nu existå decît în actiune, fiindcå numai în ea risti totul, fårå så stii unde vei ajunge. Politica — în sensul de exasperare a ceea ce‑i istoric în om — este spatiul fatalitåtii, abandonarea integralå fortelor constructive si destructive ale devenirii.

Si în singuråtate risti totul, dar aici fiind în clar cu ce se va întîmpla, luciditatea atenueazå irationalul soartei. Iti anticipezi viata, îti tråiesti destinul ca un inevitabil fårå surprize, cåci, într‑adevår, ce‑i singuråtatea dacå nu viziunea trans‑lucidå a fatalitåtii, maximum de luminozitate în agitatia oarbå a vietii?

Omul politic renuntå la constiintå; singuraticul, la actiune. Unul tråieste uitarea (si asta e politica); celålalt o cautå (si asta‑i singuråtatea).

O filozofie a constiintei nu poate sfîrsi decît într‑una a uitårii.

 

Un om care practicå o viatå întreagå luciditatea ajunge un clasic al deznådejdii.

Femeia ce priveste spre ceva oferå o imagine de o rarå trivialitate. Ochii melancolici te invitå, dimpotrivå, la o distrugere aerianå, si setea de impalpabil pe care ti‑o satisface funebrul si parfumatul lor azur te împiedicå så mai fii tu însuti. Ochi ce nu zåresc nimic si din fata cårora dispari, ca så nu le påtezi infinitul cu obiectul prezentei tale. Privirea purå a melancoliei este modul cel mai ciudat prin care femeia ne face så credem cå a fost cîndva tovaråsa noastrå în Rai.

 

Melancolia este o religiozitate fårå nevoia Absolutului, o lunecare din lume fårå atractia transcendentului, o slåbiciune pentru aparentele cerului egalå insensibilitåtii la simbolul acestuia. Posibilitatea ei de a se dispensa de Dumnezeu — desi îndeplineste conditiile initiale ale apropierii de el — o transformå într‑o voluptate, care se satisface cresterii ei proprii si slåbiciunilor ei repetate. Cåci melancolia este un delir estetic, suficient siesi, steril în mitologie. Nu vei gåsi în ea nimic stråin unui vis legånat, cåci nu genereazå nici o imagine peste cursul etericei sale destråmåri.

Melancolia‑i o virtute la femei si un påcat la bårbati. Asa se explicå de ce acestia au folosit‑o spre cunoastere...

 

Existå în unele surîsuri feminine o aprobare duioaså, care te îmbolnåveste. Ele se încuibå si se depun pe fondul necazurilor zilnice, exercitînd un control subteran. Femeile — ca si muzica — trebuie ocolite în receptivitåtile tulburi care måresc pînå la lesin pretextele de înduiosare. Cînd vorbesti despre teamå, despre teama însåsi, în fata unei blonde spiritualizate de paloare si care‑si apleacå ochii pentru a suplini prin gest mårturisirea, surîsul ei frînt si amar ti se rostogoleste‑n carne si‑si prelungeste prin ecouri chinul såu imaterial.

Surîsurile sînt o povarå voluptuoaså pentru cel ce le împarte si pentru cel ce le primeste. O inimå atinså de delicatete greu poate supravietui unui surîs duios. Tot asa, sînt priviri dupå care nu te mai poti hotårî pentru nimic.

 

Un fulg råtåcitor prin aer este o imagine de zådårnicie mai sfîsietoare si mai simbolicå decît un cadavru. Tot asa, un parfum neobisnuit ne face mai tristi decît un cimitir, precum o indigestie — mai gînditori decît un filozof. Si mai mult decît catedralele, nu ne face mai religiosi mîna unui cersetor ce ne aratå drumul de urmat într‑un oras mare si‑n care ne‑am pierdut?

 

Incepi a te nelinisti de Timp, cu mult înainte de a‑i citi pe filozofi, privind atent, într‑un moment de obosealå, fata unui om båtrîn. Brazdele adîncite de necazuri, de sperante si de nåluciri se înnegresc si se pierd parcå fårå urmå într‑un fond de întuneric, pe care „fata“ îl ascunde cu greu, mascå nesigurå a unui abis îndurerat. In fiece cutå pare a se fi adunat vremea, a se fi ruginit devenirea, a fi îmbåtrînit durata. Nu atîrnå timpul în ridurile båtrînetii si nu e fiecare cutå un cadavru temporal? Fata omeneascå este folositå de demonia vremii ca o demonstratie de zådårnicie. O poate cineva privi senin în amurgul ei?

Inclinå‑ti ochii spre un båtrîn cînd n‑ai Ecleziastul la îndemînå, fata lui — de care el poate fi perfect stråin — te va învåta mai mult ca înteleptii. Cåci sînt încretituri care dezvelesc actiunea Timpului mai nemilos decît un tratat de zådårnicie. Unde så gåsesti cuvinte care så zugråveascå eroziunea lui implacabilå, înaintarea lui destructivå, cînd peisajul deschis si accesibil al båtrînetii ti se oferå la toate colturile ca o lectie decisivå si o sentintå fårå apel?

Neastîmpårul copiilor în bratele bunicilor så nu fie oroarea instinctivå de Timp? Cine n‑a simtit în sårutul unui båtrîn inutilitatea infinitå a timpului?

 

De oameni må separå toti oamenii.

 

De‑as alerga ca un nebun în cåutarea mea, cine‑mi spune cå nu‑mi voi iesi niciodatå în cale? Pe ce maidan al universului må voi fi råtåcit? Må duc så må caut acolo unde se aude lumina..., cåci de mi‑aduc bine aminte, iubit‑am altceva decît sonoritatea transparentelor?

 

Cui nu i se pare cå dupå fiece amåråciune luna a devenit mai palidå si razele soarelui mai sfioase si cå devenirea îsi cere scuze, schilodindu‑si ritmul, — aceluia îi lipseste baza cosmicå a singuråtåtii.

 

Ruptura de fiintå te face bolnav de tine însuti, încît este destul så pronunti cuvinte ca: uitare, nefericire, despårtire, pentru a te dizolva într‑un fior mortal. Si atunci, ca så tråiesti, risti imposibilul: accepti viata.

 

A råmîne singur cu întreaga iubire, cu povara infinitului erotic — iatå sensul spiritual al nefericirii în dragoste, încît sinuciderile nu sînt probe ale lasitåtii omului, ci ale dimensiunilor inumane ale iubirii. Dacå n‑ar fi atenuat chinurile amoroase prin dispretul teoretic pentru femeie, toti amantii s‑ar fi sinucis pînå acum. Stiind înså ce e ea, au introdus prin luciditate un element de mediocritate în insuportabilul acelor våpåi. Nefericirea în dragoste întrece în intensitate cele mai adînci emotii religioase. Ce e drept, ea n‑a construit biserici; dar a ridicat morminte, morminte peste tot.

Iubirea? Dar priviti cum fiece razå de soare se‑ngroapå într‑o lacrimå, de parcå astrul strålucitor s‑ar fi nåscut dintr‑un acces de plîns al Divinitåtii!

 

Nefericirea este starea poeticå prin excelentå.

 

In måsura în care animalele sînt capabile de nefericire în dragoste, participå la umanitate. De ce n‑am admite cå privirea umedå a cîinelui sau duiosia resemnatå a mågarului nu exprimå uneori regrete fårå cuvinte? Existå ceva sumbru si îndepårtat în erotica animalå, si care ne‑o face atît de stråinå.

Literatura este o mårturie sigurå cå noi ne simtim mai aproape de plante decît de animale. Poezia în mare parte nu‑i decît un comentariu la viata florilor, iar muzica o depravare umanå a melodiilor vegetale.

Orice floare poate servi de imagine nefericirii în dragoste. Asa se explicå apropierea noastrå de ele. Si apoi, nici un animal nu poate fi un simbol al vremelniciei, pe cînd florile sînt expresiile ei directe, ireparabilul estetic al efemerului.

 

La adicå, ce face fiecare om? Se ispåseste pe sine însusi.

 

N‑as putea iubi decît un întelept nefericit în dragoste...

 

Ceea ce face orasele mari atît de triste este cå fiecare om vrea så fie fericit, iar sansele scad pe måsura ce dorinta creste. Cåutarea fericirii indicå distanta de rai, gradul cåderii umane. Si atunci, så ne miråm de ce Parisul e punctul cel mai îndepårtat de Paradis?

 

Poti înghiti biblioteci întregi, nu vei gåsi mai mult de trei‑patru autori care meritå a fi cititi si recititi. Proeminentele acestui gen sînt niste analfabeti geniali, care trebuie admirati si la nevoie învåtati, dar care, în fond, nu ne spun nimic. As vrea så pot interveni în istoria spiritului omenesc cu brutalitatea unui måcelar împodobit de cel mai rafinat diogenism. Cåci pînå cînd vom mai låsa în picioare pe atîtia creatori care n‑au stiut nimic, copii obraznici si inspirati, lipsiti de maturitatea fericirii si a nefericirii? Un geniu care n‑a ajuns la rådåcinile vietii, oricîte posibilitåti de expresie ar avea, nu trebuie gustat decît în clipe de indiferentå. Este mai mult decît înfioråtor så te gîndesti ce putini oameni au stiut ceva cu adevårat, ce putine existente complete au apårut pînå acum. Si ce‑i o existentå completå, si ce‑nseamnå a sti? — A påstra o sete de viatå în amurguri...

 

Anumite fiinte simt pornirea spre crimå numai pentru a gusta o viatå intensificatå, asa încît negatia bolnåvicioaså a vietii este în acelasi timp omagiul ei.

Oare ar fi existat criminali dacå sîngele n‑ar fi cald? Impulsul destructiv cautå leacul unei råceli interne si må îndoiesc cå, fårå o reprezentare implicitå a unei cålduri molesitoare si rosii, vreun pumnal s‑ar fi înfipt cîndva în vreun trup. Sîngele emanå aburi adormitori, în care asasinul nådåjduieste a‑si îmblînzi fiorurile de gheatå. O singuråtate neîndulcitå de înduiosåri genereazå crima, încît orice moralå ce vrea distrugerea råului în adîncime are de privit numai o problemå: ce directie trebuie så dåm singuråtåtii, acest cadru ideal al ruinei si al descompunerii.

 

Gåsi‑va cineva vreodatå cuvinte pentru freamåtul care împreunå în infinitatea aceleiasi clipe suprema voluptate cu suprema durere? Sau vreo muzicå, plecînd din toate zorile si apusurile acestei lumi, — putea‑va ea transmite altor oameni senzatiile unei victime cosmice a fericirii si nefericirii? Un naufragiat båtut de toate valurile, izbit de toate stîncile, chemat de toate întunecimile — si care‑ar tine soarele în brate! Epavå råtåcind cu izvorul vietii la piept, strîngîndu‑i strålucirea lui mortalå, înecîndu‑se cu el în valuri, cåci fundurile mårii asteaptå din vesnicie lumina si groparul ei.

 

Contactul între oameni — societatea în genere — n‑ar fi posibil fårå întrebuintarea repetatå a acelorasi adjective. Interziceti‑le prin lege si veti vedea în ce micå måsurå omul este un animal sociabil. Vor dispårea imediat conversatia, vizitele, întîlnirile, si societatea se va degrada la raporturi mecanice de interese. Lenea de gîndire a dat nastere la automatismul adjectivului. Aceeasi calificatie i se aplicå lui Dumnezeu si unei måturi. Altådatå, Dumnezeu era infinit; aståzi e epatant. (Fiecare tarå îsi are expresiile vidului ei mental.) — Interziceti adjectivul cotidian si definitia celebrå a lui Aristot cade.

 

Diferentele dintre filozofii antici si cei moderni, atît de frapante si de defavorabile ultimilor, pleacå din faptul cå acestia au filozofat la masa de lucru, la birou, pe cînd aceia în grådini, în piete sau la cine stie ce margine de mare. Apoi anticii, mai lenesi, ståteau multå vreme întinsi, cåci stiau bine cå inspiratia vine orizontal. Astfel, ei asteptau gîndurile, pe cînd modernii le siluiesc si le provoacå prin lecturå, fåcînd impresia cå nici unul n‑a cunoscut plåcerea iresponsabilitåtii meditative, ci si‑au organizat ideile cu aplicatie de întreprinzåtori. Niste ingineri în jurul lui Dumnezeu.

Multe spirite au descoperit Absolutul din a fi avut o canapea în preajma lor.

Fiecare pozitie a vietii este o altå perspectivå a ei. Filozofii se gîndesc la altå lume, fiindcå gîrbovi de obicei, s‑au såturat a o privi pe aceasta.

Cårui om, zårindu‑se‑n oglindå într‑un semiîntuneric, nu i se pare a se fi întîlnit cu sinucigasul din el?

 

Poti iubi o fiintå impermeabilå Absurdului si care nu bånuieste din ce tragedie pleacå el, din cîte elegante de venin, din cît rafinament de dezolare, din cîte reflexe vicioase si înselåtoare ale pustiului låuntric?

Absurditatea este insomnia unei erori, esuarea dramaticå a unui paradox. Febra spiritului nu poate fi måsuratå decît prin abundenta acestor funeralii logice care sînt formulele absurde.

Muritorii de totdeauna s‑au ferit cu teamå de ele, au priceput ei negresit ceva din nobila lor descompunere, dar nu le‑au putut prefera sigurantei sterpe, calmului compromitåtor al ratiunii.

 

De cîte ori må gîndesc la moarte, îmi pare cå voi muri mai putin, cå nu pot så må sting, stiind cå må voi stinge, cå nu pot så dispar, stiind cå voi dispårea... Si dispar, må sting si mor de totdeauna.

 

Viata‑i etericå si funebrå ca sinuciderea unui fluture.

 

Nemurirea este o concesie de eternitate pe care moartea o face vietii. Stim noi înså prea bine cå n‑o face... Cåci atîta generozitate ar costa‑o viata.

 

Pentru fiece problemå îti trebuie altå temperaturå. Numai nefericirii îi convine oricare...

 

Så pari vesel tuturor si nimeni så nu vadå cå si fulgii sînt lespezi de mormînt! A avea vervå în agonie...

 

Moralitatea subiectivå îsi atinge punctul culminant în hotårîrea de a nu mai fi trist.

Permeabilå demoniei, tristetea este ruina indirectå a moralei. Cînd råul se opune binelui, el participå la valorile etice ca fortå negativå, cînd înså îsi cîstigå autonomia si zace în sine, fårå a se mai afirma în luptå cu el, atunci realizeazå demonia. Tristetea‑i unul din agentii de autonomie a råului si de såpare a eticii. Dacå binele exprimå elanurile de puritate ale vietii, tristetea‑i umbra lui incurabilå.

 

Creatiile spiritului sînt un indicator al insuportabilului vietii. Tot asa si eroismul.

 

Melancolia‑i starea de vis a egoismului.

 

De n‑ar exista o voluptate secretå în nefericire, am duce femeile så nascå la abator.

 

Spune unui suflet delicat: despårtire, si ai trezit poetul din el. Acelasi cuvînt unui om de rînd nu‑i inspirå nimic. Si nu numai despårtire, ci orice. Diferenta între oameni se måsoarå dupå rezonanta afectivå a cuvintelor. Unii se îmbolnåvesc de o sfîrsealå extaticå ascultînd o expresie banalå, altii råmîn reci la o probå de zådårnicie. Pentru aceia, nu este cuvînt în dictionar care så nu ascundå o suferintå, iar acestia nici n‑o au în vocabular. Prea putini sînt cei ce‑si pot întoarce cugetul — oricînd — spre întristare.

 

Oricît s‑ar lega bolile de constitutia noastrå, este imposibil så nu le disociem, så nu le gåsim exterioare, stråine, neavenite. De aceea, cînd vorbim de un om nesånåtos îi precizåm boala ca o anexå fatalå, care introduce un plus de iremediabil identitåtii lui initiale. In fata noastrå, el råmîne cu boala lui, care påstreazå o independentå si o obiectivitate relativå. Ce greu e înså a disocia melancolia de o fiintå! Cåci ea‑i boala subiectivå prin excelentå, inseparabilå de cel posedat, aderentå pînå la coincidentå, si ca atare incurabilå. Så nu existe leac pentru ea? Totusi; dar atunci trebuie så ne lecuim de propriul eu. Nostalgia dupå altceva din reveriile melancolice nu e decît dorul dupå un alt eu, dar pe care‑l cåutåm în peisaje, în depårtåri, în muzicå, înselîndu‑ne fårå voie asupra unui proces mult mai adînc. Totdeauna ne reîntoarcem nemultumiti si ne abandonåm nouå însine, cåci nu este iesire din boala care ne poartå numele si pe care pierzînd‑o, nu ne‑am mai afla.

 

Nu cred ca Dumnezeu så fi fåcut pe Eva din coasta noastrå, cåci atunci ar trebui så ne întelegem cu ea si altundeva decît în pat. Dar la drept vorbind, nu‑i si aceasta o înselåciune? Sîntem oare mai departe unul de altul decît în cvasiidentitatea orizontalå? De unde altcum pornirea obscurå si neståpînitå, a ceasurilor tulburi, de a‑ti vårsa plînsuri tainice pe sînii femeilor pierdute, în hoteluri vechi?

Nu atît din instinct, cît din groaza de plictisealå atîrnåm de femeie. Si se prea poate ca ea så nu fie decît o nåscocire a acelei groaze. Din frica de singuråtate a lui Adam a plåmådit Dumnezeu pe Eva, si de cîte ori ne nåpådesc fiorurile izolårii am oferi Creatorului cîte o „coastå“, pentru ca, nåscutå din noi, så ne sorbim în femeie propria singuråtate.

Castitatea este un refuz al cunoasterii. Ascetii îsi puteau satisface dorinta de pustiu mai usor în preajma femeii, dacå spaima de „ispitå“ nu i‑ar fi deposedat de adîncimea misterioaså a sexualitåtii. Panica într‑o lume de obiecte trezeste un dor mortal de femeie, ea însåsi obiect, însufletit de patimile plictiselii noastre.

 

O fiintå pe calea unei spiritualizåri complete nu mai e capabilå de melancolie, fiindcå nu se mai poate abandona în voia ondulatiilor capricioase. Spirit înseamnå rezistentå, pe cînd melancolia, mai mult decît orice, presupune ne‑rezistenta la suflet, la fierberea elementarå a simtirii, la incontrolabilul afectelor. Tot ceea ce în noi e neståpînit, tulbure, irationalul alcåtuit din vis si bestialitate, deficiente organice si aspiratii turmentate, ca si explozii muzicale ce umbresc puritatea îngerilor si ne fac så privim dispretuitor spre crini — constituie zona primarå a sufletului. Aici se aflå melancolia acaså, în poezia acestor slåbiciuni.

Cînd te crezi mai îndepårtat de lume, adierile melancolice îti dovedesc iluzia apropierii tale de spirit. Fortele vitale ale sufletului te atrag în jos, te obligå så te scufunzi în adîncimea primarå, så‑ti recunosti sursele, de care te izoleazå vidul abstract al spiritului, seninåtatea lui implacabilå.

Melancolia‑i o distantå de lume prin mijloacele vietii, iar nu ale spiritului; dezertarea din imanentå a tesuturilor. Prin apelul neîncetat la spirit, bårbatii i‑au adåugat o nuantå reflexivå, ce n‑o întîlnim la femei, care, nerezistînd niciodatå sufletului lor, se tålåzuiesc într‑o melancolie imediatå.

 

Nevoia de un timp pur, curåtit de devenire, si care så nu fie eternitate.... O subtiere etericå a „trecerii“, o crestere în sine a temporalitåtii, un timp fårå „curgere“... Extaz delicat al mobilitåtii, plenitudine temporalå în afarå de clipe... A te scufunda într‑un timp lipsit de dimensiuni si de o calitate atît de aerianå, cå inima noastrå‑l poate întoarce înapoi, el nefiind påtat de ireversibil si nici atins de irevocabil...

...Incep så bånuiesc felul în care el s‑a insinuat în Paradis.

 

Cine n‑are organ pentru eternitate o concepe ca o altå formå a temporalitåtii, încît alcåtuieste imaginea unui timp ce curge în afarå de sine sau a unui timp vertical. Icoana temporalå a eternitåtii ar fi atunci o curgere în sus, o acumulare verticalå de clipe, care ståvilesc lunecarea dinamicå, deplasarea orizontalå spre moarte.

Suspendarea timpului introduce o dimensiune verticalå, dar numai atîta vreme cît dureazå actul acestei suspendåri. Odatå consumat, eternitatea neagå timpul, constituind o ordine ireductibilå. Schimbarea directiei naturale, violentarea temporalitåtii din accesul la vesnicie ne aratå cum orice act de înfrîngere a vietii implicå si o siluire a timpului. Dimensiunea verticalå a suspendårii este o perversiune a simtului temporal, cåci eternitatea n‑ar fi accesibilå fårå depravarea si vicierea acestuia.

 

Boala reprezintå triumful principiului personal, înfrîngerea substantei anonime din noi. De aceea este ea fenomenul cel mai caracteristic al individuatiei. Sånåtatea — chiar în forma transfiguratå a naivitåtii — exprimå participarea la anonimat, la paradisul biologic al indiviziunii, pe cînd boala este sursa directå a separativitåtii. Ea schimbå conditia unei fiinte, plus‑ul ei determinå o unicitate, un salt peste firesc. Diferenta între un om bolnav si unul sånåtos este mai mare ca între ultimul si nu importå care animal. Cåci a fi bolnav înseamnå a fi altceva decît ceea ce esti, a te supune determinårilor posibilului, a identifica momentul cu surprizå. In mod normal dispunem de soarta noastrå, ne prevedem în fiecare clipå si tråim într‑o sigurantå plinå de indiferentå. Sîntem liberi så credem cå în cutare zi, în cutare ceas, vom putea fi seriosi, veseli si nimic nu ne împiedicå så ne bazåm pe interesul ce‑l vom acorda unor lucruri oarecare. — Dimpotrivå, în constiinta generatå de boalå. Nici o urmå de libertate; nu putem prevedea nimic, robi chinuiti ai dispozitiilor si capriciilor organice. Fatalitatea respirå prin toti porii, urîtul izvoråste din membre si toate alcåtuiesc apoteoza necesitåtii care este boala. Niciodatå nu stii ce vei face, ce se va întîmpla, ce dezastre pîndesc în umbrele låuntrice, nici în ce måsurå vei iubi, nici în ce måsurå vei urî, pradå climatului isteric al nesigurantelor. Boala care ne separå de naturå ne leagå de ea mai råu decît mormîntul. Nuantele cerului ne obligå la modificåri echivalente în suflet, gradele de umiditate la dispozitii corespunzåtoare, anotimpurile la o periodicitate blestematå. Astfel, traducem moral întreagå natura. La distantå infinitå de ea îi tålmåcim toate fanteziile, haosul evident sau implicit, curbele materiei în pendulatiile unei inimi incerte. Så stii cå n‑ai nici o legåturå cu lumea si så‑i înregistrezi toate variatiile, iatå paradoxul bolii, necesitatea stranie ce ni se impune, libertatea de a gîndi dincolo de fiintå si conditia de cersetor al propriului trup. Cåci, într‑adevår, nu întindem mîna spre noi însine, nu ne solicitåm sprijinul, vagabonzi la portile eului nostru, în abandonarea unei vieti fårå leac? Nevoia de a face ceva pentru tine însuti si a nu te putea ridica peste o pedagogie a incurabilului!

De‑am fi liberi în boli, medicii ar ajunge cersetori, cåci muritorii trag spre suferintå, dar nu spre amestecul ei chinuitor de subiectivitate exasperatå si de necesitate invincibilå.

Boala este modul în care moartea iubeste viata, iar individul teatrul acestei slåbiciuni. In orice durere, absolutul mortii gustå devenirea, chinul nostru nefiind decît ispita, degradarea voluntarå a întunericului. Si astfel, suferinta nu e decît un „minus de absolut“ al mortii.

 

„Mi s‑a fåcut inima ca ceara si se topeste înlåuntrul meu.“ (Psalm XXII) Få, Doamne, ce mai poti pînå nu‑ti trîntesc oasele mele în cap!

 

Muzica este timp sonor.

 

Viata si cu mine sîntem douå linii paralele ce se întîlnesc în moarte.

 

Fiecare om este propriul lui cersetor.

 

Ametelile cårora sînt supusi unii oameni si care îi obligå så se rezeme de arbori sau de ziduri în plinå stradå au un sens mai adînc decît sînt înclinati a crede filozofii si chiar poetii. A nu mai putea sta vertical — a te degaja de pozitia naturalå a omului — nu‑si are sursa într‑o tulburare nervoaså sau într‑o compozitie a sîngelui, ci în istovirea fenomenului uman, care implicå abandonarea tuturor caracterelor ce‑l însotesc. Ai uzat omenescul în tine? Atunci påråsesti fatal forma prin care el s‑a definit. Cazi; fårå ca totusi så te reîntorci la animalitate, cåci este mai mult decît probabil cå ametelile ne aruncå la påmînt pentru a ne da alte posibilitåti de înåltare. Revenirea la pozitia care a precedat fenomenul verticalei umane ne deschide alte cåråri, ne pregåteste o altå crestere si, schimbîndu‑ne înclinarea corpului, ne deschide spre o altå perspectivå a lumii.

Senzatiile stranii de ametealå, care te apucå orisiunde si mai cu seamå de cîte ori distanta de om evolueazå în directia infinitului, nu indicå numai o prezentå agresivå a spiritului, dar si o ofensivå nåprasnicå a tot ce‑am adåugat peste constantele soartei umane. Cåci ameteala este simptomul specific al depåsirii unei conditii firesti si al imposibilitåtii de a mai împårtåsi pozitia fizicå legatå de ea. Rupîndu‑se legåturile låuntrice cu omul, semnele lor exterioare urmeazå procesul de disolutie. Tulburåri analoage trebuie så fi resimtit animalul cînd a început så se ridice în douå labe. Si nu sînt introspectii regresive care ne coboarå pînå la acele îndepårtate nelinisti, si amintiri indefinibile care ne apropie de ametelile începutului uman?

Tot ce nu este inert trebuie, în grade diferite, så se rezeme. Si cu atît mai mult omul, care nu‑si împlineste destinul decît nåscocindu‑si sigurante si nu‑si påstreazå pozitia decît prin tonicul înselåciunilor. Dar cine e pus în fata sa însusi, cine lunecå în transparenta propriei conditii, cine nu mai e om decît în bunåvointele memoriei — mai poate el apela la sprijinul traditional, la mîndria animalului vertical, si mai poate så se rezeme pe sine, cînd de mult nu mai este el?

Obiectele îl mai tin doar så nu cadå, asteptînd så rodeascå fructele altei vieti în seva atîtor ameteli.

Putrezeste omul în tine în abuzul pervers al cunoasterii, si nimic nu exprimå mai direct aceastå supremå destråmare ca nesiguranta pasilor în lume. Ameteala consecutivå finalului uman este un fior de limitå, la început prevestitor si dureros, apoi promitåtor si întåritor. O sperantå de o vitalitate dråceascå ne mînå spre cåderi repetate, în vederea unor purificåri nebånuite. Altceva va începe, dupå ce omul s‑a copt în noi si a lesinat, ceva stråin presimtirii celor råmasi în urmå, pe la mijlocul umanitåtii. Så ti se descompunå Dumnezeu în vine, så‑l îngropi împreunå cu resturile tale, ce le vei aduna prin amintiri, si cu stîrvuri umane si divine så‑ti îngrasi verdeturi de nådejde, si lumini de putregai så sprijine timiditatea atîtor zori!

Dar pentru a te purifica de mostenirea omenescului tåu, învatå a obosi, a dizolva, a corupe moartea din tine, de la råspîntiile tale. Priveste un om stingher care asteaptå ceva si întreabå‑te ce. Si vei vedea cå nimeni n‑asteaptå nimic, nimic ce n‑ar fi moartea. Fost‑ai cîndva destul de‑nfrigurat så vezi aceasta, så vezi cum toti se‑nsalå, cum toti fårå så stie întind spre moarte mîinile, cînd cred cå vine cineva, cå n‑au stat în zadar? De ce fiinta singurå, cu ochii plecati de‑o atentie obositå, si de ce orice vietate ne pare cå n‑au ce astepta, cå nu este un ce, în afarå de atractia caldå si rece a mortii, råtåcitoare prin deserturi, cafenele, paturi vechi si colturi de stradå? Så nu existe întîlniri decît cu ea? Pe cine, pe cine poate astepta un muritor fårå så moarå? Mergi în calea lui ca så tråiesti, så „tråiesti“ lîngå un muritor? Ce îngrozitor så nu observi cå fugi dupå cei ce mor ca så scapi de moarte!

 

Nu eu sufår în lume, ci lumea suferå în mine. Individul existå doar în måsura în care concentreazå durerile mute ale lucrurilor, de la zdreantå pînå la catedralå. Si tot asa, el nu‑i viatå decît din clipa în care, de la vierme la Dumnezeu, vietåtile se bucurå si gem în el.

 

Nici un pictor n‑a reusit så redea singuråtatea resemnatå din privirea dobitoacelor, fiindcå nici unul nu pare a fi înteles incompatibilul ochilor animalici: o enormå tristete si o lipså de poezie echivalentå.

Privirea omeneascå n‑a adåugat decît accentul de regret poetic, a cårui absentå indicå la fiintele respective vecinåtatea originii lor.

 

Amåråciunea este o muzicå alteratå de vulgaritate. Noblete nu existå decît în melancolie... De aceea, nu e cu totul neimportant så stii în ce nuantå a urîtului de lume te‑ai gîndit la Dumnezeu...

 

Un gînditor ce‑ar auzi cum putrezeste o idee...

 

„A omorî timpul“, asa se exprimå banal si profund neprielnicia plictiselii. Independenta cursului temporal fatå de imediatul vital ne face sensibili la inesentialul, la vidul devenirii, care si‑a pierdut substanta; o duratå fårå continut vital. Tråirea în imediat asociazå viata si timpul într‑o unitate fluidå, cåreia ne abandonåm cu pateticul elementar al naivitåtii. Cînd înså atentia, fruct al unor inegalitåti låuntrice, se aplicå asupra scurgerii vremii si se înstråineazå de ceea ce palpitå în devenire, ne pomenim prezenti într‑un gol temporal, care în afarå de sugestia unei desfåsuråri fårå obiect nu ne poate oferi nimic. Plictiseala e prizonieratul în timpul inexpresiv, emancipat de viatå, ce‑o evacueazå chiar, spre a‑si crea o sinistrå autonomie. Si atunci ce mai råmîne? Vidul omului si vidul vremii. Împerecherea a douå neanturi genereazå plictiseala — doliu temporal al constiintei separate de viatå. Ai vrea så tråiesti si nu poti „tråi“ decît în timp; ai vrea o baie de imediat si nu poti decît så te usuci în aerul purificat de fiintå al unei deveniri abstracte. Ce e de fåcut împotriva plictiselii? Cine e dusmanul ce trebuie råpus sau måcar uitat? Desigur timpul — si numai el. Am fi noi însine — de‑am trage ultimele consecinte. Dar plictiseala se defineste chiar prin ocolirea acestora; ea cautå în imediat ceea ce nu poate fi gåsit decît în transcendent.

„A omorî timpul“ nu înseamnå decît a nu mai „avea“ timp — cåci plictiseala e cresterea lui abundentå, multiplicarea lui nesfîrsitå în fata såråciei imediatului. „Omori“ timpul pentru a‑l sili så intre în tiparele existentei, pentru a nu‑si mai însusi prerogative de existentå.

Orice solutie împotriva plictiselii este o concesie vietii, a cårei bazå se clatinå în hipertrofia temporalå. Existenta nu‑i suportabilå decît în echilibrul dintre viatå si timp. Situatiile de limitå derivå din exasperarea acestui dualism. Atunci omul, pus în fata pozitiei tiranice a timpului, victimå în imperiul lui, ce‑o så mai „omoare“, cînd viata nu mai e prezentå decît în sclavia regretului?

 

As vrea uneori så fiu atît de singur, cå mortii, enervati de mahalaua si de zarva cimitirului, l‑ar påråsi — si invidiindu‑mi linistea, mi‑ar cere rugåtor ospitalitatea inimii. Si cum ar coborî ei pe scåri tainice spre funduri de nemårmurire, deserturile tåcerii le‑ar scoate un oftat ce‑ar trezi faraonii din perfectiunea adåpostului lor. Astfel ar veni mumiile, dezertînd din întunecimile piramidelor, så‑si continue somnul în morminte mai sigure si mai imobile.

 

Viata: pretext suprem pentru cine e mai aproape de depårtarea lui Dumnezeu decît de imediatul ei.

 

De‑ar fi femeile nefericite în ele însele, si nu din pricina noastrå, de ce jertfe n‑am fi capabili, de cîte umilinte si slåbiciuni! De la o vreme nu mai poti inventa voluptåti si nici sorbi delicii, decît în aromele insinuante, în mrejele îmbåtåtoare ale nefericirii. Cum numai întîmplarea le face triste, pîndim si noi prilejul pentru un exercitiu de gust, ahtiati de umbre feminine, råtåcitori nocturni ai iubirii si paraziti îngîndurati ai lui Eros. Femeia‑i Paradisul ca noapte. — Asa se proiecteazå în setea de obscuritate måtåsoaså, de‑ntuneric dureros. Patima amurgurilor o asazå în centrul zvîrcolirilor noastre — vietate anonimå transfiguratå de gustul nostru de umbre.

In durerile mari, în durerile monstruoase, a muri nu înseamnå nimic, este atît de natural, cå nu te poti scoborî la nivelul unei atari banalitåti. Problema cea mare este atunci a tråi; a cåuta secretul acestei chinuitoare imposibilitåti, a dezlega taina respiratiei si a sperantelor. Asa se explicå de ce reformatorii — fråmîntati pînå la obsesie de a da alte tipare vietii — au fost fiinte ce au suferit peste marginile chinului! Moartea le pårea o evidentå strivitor de comunå. Si nu apare ea din centrul bolii ca o fatalitate atît de apropiatå, încît e aproape comic s‑o mai transformi în problemå? E destul så suferi, så suferi îndelung, ca så‑ti dai seama cå în lumea asta totul e evidentå — afarå de viatå. Råpit din mrejele ei, faci tot posibilul s‑o asezi în alte ordine, så‑i dai alt curs sau, în sfîrsit, s‑o nåscocesti. Reformatorii au ales cåile prime; ultima e solutia extremå a unei extreme singuråtåti.

Frica de moarte este un fruct bolnåvicios al zorilor suferintei. Pe måsurå ce durerile devin grave si mature, îndepårtîndu‑ne de viatå — aceasta se fixeazå fatal în centrul perspectivei, încît nimic nu ne desparte mai mult de moarte ca vecinåtatea ei. Iatå de ce, pentru omul separat de imediat prin infinit, sperante nu mai pot renaste decît la marginea pråpastiei.

 

De si‑ar aseza Dumnezeu fruntea pe umårul meu ce bine ne‑ar sta nouå asa, singuri si nemîngîiati...

 

O autobiografie trebuie så se adreseze lui Dumnezeu, si nu oamenilor. Natura însåsi îti då un certificat de deces cînd te povestesti muritorilor.

Nefericirea de a nu fi destul de nefericit...

 

Så nu mai poti tråi decît deasupra sau sub spirit, în extaz sau imbecilitate! Si cum primåvara extazului moare în tråsnetul unei clipe — apusul obscur al imbecilitåtii nu se mai terminå niciodatå. Fioruri prelungi de nebun beat, tåndåri si gunoaie risipite în sînge oprindu‑i mersul, lighioane scîrboase spurcînd gîndurile si draci cårînd idei printr‑un creier pustiit... Ce vråjmas a biruit spiritul? Si ce substantå de‑ntuneric hråneste atîta noapte?

Groaza ce se‑ntinde la poalele imbecilitåtii înaltå aburi de adormire mutå si viata tace resemnatå, în ceremonialul funebru de‑ngropare a spiritului. Un vis de monotonie neagrå cåruia locasurile de veci sînt prea înguste imensitåtii lui crepusculare.

 

Idiotenia este o groazå ce nu poate gîndi asupra ei însåsi, un neant material. — Cînd separatia de tine însuti prin reflexie îsi pierde din tårie si n‑ai distantå de propria ta groazå, o introspectie atentå te obligå la o privire fråteascå spre idioti. Ce mare boalå este groaza!

 

Cu fiecare zi sîntem mai singuri. Ce grea si ce usoarå trebuie så fie ultima!

Dupå ce‑ai adunat cu trudå si cu hårnicie atîta izolare, sentimente de proprietar te‑mpiedicå så mori cu cugetul împåcat. Atît avut fårå mostenitori! Spulberare este cuvîntul pentru rosturile din urmå ale inimii...

Azvîrlit în preajma propriului gol, spectator al unei poezii despuiate, incapabil de a te dezmetici dintr‑o mîhnire rece — vidul låuntric îti descoperå nedeterminarea infinitå ca formå a ispåsirii.

 

In plinå luminå så te gîndesti la noapte, så‑ti fugå cugetul spre ea în mijlocul amiezei... Soarele nu numai cå nu învinge întunericul, dar måreste pînå la suferintå aspiratia nocturnå a sufletului. De ne‑ar servi azurul de pat si soarele de pernå, sfîrseala voluptuoaså ar chema noaptea spre a‑si îndestula nevoia de obosealå vastå. Tot ce în noi este dimensiune nocturnå plåmådeste un revers sumbru al infinitului. Si astfel, sfîrseala din zile si din nopti ne duce spre o nesfîrsire negativå.

 

Singuråtatea este o operå de convertire la tine însuti. Se întîmplå înså cå, adresîndu‑te numai tie, ceea ce ai mai bun devine independent de identitatea ta fireascå. Si astfel te adresezi cuiva, altuia. De aici, sentimentul cå nu esti singur de cîte ori esti mai singur.

 

Dacå soarele ar refuza lumii lumina, ultima zi de strålucire ar asemui‑o rînjetului unui idiot.

 

Cînd ai murit lumii, ti‑e dor de tine însuti si‑ti consumi ce‑ti mai råmîne de tråit într‑o nostalgie neîmplinitå. Dumnezeu este un vecin fatå de exilul eului nostru, care ne face så ne cåutåm pe alte tårîmuri si så nu fim niciodatå în apropierea noastrå, prin soartå inaccesibili nouå.

 

Indivizii sînt organe ale durerii. Fårå ei, disponibilitåtile de suferintå ale naturii ar fi transformat‑o în haos. Individuatia, determinîndu‑se ca formå originarå a ispåsirii, a salvat echilibrul si legile naturii. Cînd durerea n‑a mai putut råmîne în ea însåsi, au apårut fiintele ca s‑o scape de chinurile virtualitåtii. Orice act este o perfectiune de suferintå.

 

Doar prin distinctia nefericirii o femeie se deosebeste de o servitoare. Gratia funebrå este o surså de nedefinibile încîntåri.

Asteptarea — ca ritm ascendent — defineste aspectul dinamic al vietii. Inteleptii — datoritå exercitiului luciditåtii — o suspendå, fårå ca totusi så înlåture surprizele viitorului. Numai idiotenia — perfectiune a ne‑asteptårii — se asazå în afarå de timp si de viatå. O detasare completå de lucruri nu trebuie så ne permitå mai mult de ceea ce ar fi emotiile unui idiot.

 

Dupå fiece intensitate, nu redevii persoanå, ci obiect. Apropierile de Absolut au urmåri mai grave decît orice intoxicare. Starea consecutivå betiei e domoalå si plåcutå fatå de întepenirea ce urmeazå slåbiciunilor împlinite pentru Dumnezeu. Accesul ultim te face doar så simti groaza de a nu mai întelege nimic si nu reintri în materie decît dupå extaz. Cine ar avea curajul så defineascå acele clipe în care sfintii se uitå‑n sus spre idioti?

 

Preocupårile teologice au împiedicat cunoasterea de sine a omului. Acesta, proiectînd în Dumnezeu tot ceea ce nu e el, ne putem da prea bine seama la ce descompunere sinistrå ajungea, dacå îsi aplica interesul si curiozitatea asupra lui însusi din începuturi. Antipodul atributelor divine reduce omul la dimensiuni de vierme. Si, într‑adevår, unde am ajuns cu psihologia si cunoasterea de sine? Så ne transformåm în viermi, în viermi ce n‑au nevoie så‑si mai caute cadavre...

Prostia este o suferintå nedureroaså a inteligentei. Ea apartine naturii si n‑are astfel istorie. Nici måcar în patologie nu intrå prostii, fiindcå au de partea lor eternitatea.

Icoana cea mai veridicå a lumii s‑ar putea alcåtui din „licåririle“ unui idiot — dacå el ar putea învinge senzatia de putrezire a sîngelui si si‑ar da seama uneori de fluxul infinitezimal al inteligentei sale.

Vocea sîngelui este o elegie neîntreruptå.

 

A tråi sub semnul muzicii înseamnå oare altceva decît a muri cu gratie? Muzica sau incurabilul ca voluptate...

 

De n‑ai usurat pe nimeni în a nu fi, n‑ai cunoscut nicicînd lanturile fiintei si nici emotia dureros de rarå cînd cineva îti multumeste de a‑l fi sprijinit în moarte, de a‑i fi întårit sfîrsirea si gîndul sfîrsirii, de a‑l fi scutit de trivialitatea încurajårilor si a nådejdilor.

Nici nu ne închipuim ce multi sînt acei ce asteaptå så‑i dezlegåm de fericire...

 

Cele douå tipuri de filozofi: cei ce gîndesc asupra ideilor si cei ce gîndesc asupra lor însisi. Deosebirea dintre silogism si nefericire...

Pentru un filozof obiectiv, numai ideile au biografie; pentru unul subiectiv, numai autobiografia are idei. Esti predestinat så tråiesti în preajma categoriilor sau în preajma ta. In felul ultim, filozofia este meditatia poeticå a nefericirii.

 

Oricîte pretentii am avea, în fond nu putem cere vietii mai mult de permisiunea singuråtåtii. Îi oferim astfel prilejul de a fi generoaså si chiar risipitoare...

 

Rostul muzicii este så ne mîngîie de ruptura de naturå, iar gradul slåbiciunii pentru ea indicå distanta noastrå de originar. Spiritul se vindecå de propria autonomie în creatia muzicalå.

 

Finetele anemiei ne fac permeabili unei alte lumi, iar în tristetile ei cådem perpendicular pe cer.

Tot ce nu e sånåtate — de la idiotenie la genialitate — este o stare de groazå.

 

Sensibilitatea pentru timp e o formå difuzå a spaimei.

 

Cînd nu te mai poti gîndi la nimic, pricepi prea bine prezentul absolut al idiotilor, ca si senzatiile de vid ce apropie uneori mistica de imbecilitate, cu diferenta cå în nesfîrsitul gol al misticilor se agitå o tendintå secretå de înåltare, pîlpîie stingher un avînt vertical, pe cînd vidul orizontal al idiotilor este o întindere stearså pe care lunecå surd teroarea. Nimic nu unduieste desertul monoton al imbecilitåtii si nici o culoare nu însufleteste clipa vesnicå si zårile ei moarte.

 

Putinta de a fi vesel printre oameni, si mai cu seamå cînd te stînjeneste si privirea unei påsåri, este unul din secretele cele mai ciudate ale tristetii. Totul e înghetat si tu esti risipitor de zîmbete; nici o amintire nu te mai poartå spre cel ce‑ai fost si‑ti scornesti sågalnic un trecut; sîngele refuzå adieri de dragoste si patimile aruncå flåcåri reci peste ochi stinsi.

O tristete ce nu stie så rîdå, o tristete fårå mascå este o pierzanie ce laså‑n urmå ciuma si, fårå îndoialå, de n‑ar fi rîsul, rîsul oamenilor tristi, societatea supunea de mult la penalitåti mîhnirile. Pînå si grimasele agoniei nu sînt decît încercåri nereusite de rîs, care trådeazå înså natura echivocå a acestuia. Asa se explicå de ce astfel de accese ne laså un gol mai amar decît o betie sau o noapte de dragoste. Pragul sinuciderii e un fior ce urmeazå unui rîs nåvalnic, fårå måsurå si fårå crutare. Nimic nu degradeazå vitalitatea mai mult ca veselia, atunci cînd n‑ai chemare si nu esti învechit în ea. Oboselii delicate a tristetii, veselia este un atletism istovitor.

Pînå si tristetea este un mestesug. Cåci nu te deprinzi asa de usor så fii singur si zi de zi trebuie så te cåznesti în nemîngîiere, supunînd nåvala amåråciunilor unei culturi intime. Nevoia de stil în nefericire si de simetrie în mîhniri pare a le fi lipsit poetilor. Cåci ce înseamnå a fi poet? A nu avea distantå de propriile mîhniri, a fi identic nefericirii proprii.

Preocuparea de educatie personalå, pînå si în aceste lucruri, trådeazå un rest filozofic într‑un suflet atins de poezie. Superstitia teoreticå organizeazå totul, pînå si tristetea. Însåsi moartea unui filozof seamånå unei geometrii descompuse, pe cînd poetul, purtîndu‑si din viatå mormîntul, a murit înainte de moarte. Miezul låuntric al poeziei este o sfîrsire anticipatå si lira n‑are glas decît în preajma unei inimi corupte. Pe nimic nu luneci mai repede în mormînt ca pe ritm si pe rimå, cåci versurile n‑au fåcut decît så ridice lespezi pentru însetatii noptii.

 

Spectacolul unei femei vesele întrece în vulgaritate vulgaritatea însåsi. — Curios cum tot ce‑ar trebui så ne facå mai putin stråini în lume sapå doar mai crunt la groapa dintre noi si ea.

Oare lumea nu‑i stråinå în sine?

 

Esti singur totdeauna fatå de tine însuti, nu fatå de altcineva.

 

Filozoful se gîndeste la Divinitate, credinciosul la Dumnezeu. Unul la esentå, altul la persoanå. Divinitatea este ipostaza abstractå si impersonalå a lui Dumnezeu. Credinta fiind un imediat transcendent, ea îsi extrage vitalitatea din ruina esentelor. Filozofia e doar o aluzie existentialå, precum Divinitatea e un aspect indirect al lui Dumnezeu.

Nu vorbi de singuråtate dacå nu simti cum se clatinå Dumnezeu... si nici un blestem, dacå nu‑L auzi sfîrsindu‑se în tine.

Viata este ceea ce as fi fost, de nu m‑ar fi robit ispita nimicului.

 

Mor în suflet ecourile echivoce ale clipei în care viata — surprizå a indiferentei initiale — stråpuns‑a linistea neantului.

 

Dumnezeu este încercarea ultimå de a ne îndestula dorinta de somn... Astfel devine el un cuib de cîte ori cresc aripi oboselii noastre.

 

Dezlipirea muzicalå de lume subtiazå obiectele în fantome; nimic nu se mai întîmplå în preajma ta si ochii nu mai sînt în slujba fiintelor. Ce så mai vezi, cînd totul se întîmplå departe? Tristetea — deficientå opticå a perceptiei...

Fiece clipå este o groapå, neîndestulåtor de adîncå, de trebuie så sårim prin atîtea pînå så ne rupem capul.

 

Nu esti gelos pe Dumnezeu, ci pe singuråtatea lui. Cåci fatå de disperarea îmbålsåmatå care e El, omul e o mumie fîsneatå.

 

Timiditatea este arma ce ne‑o oferå natura pentru a ne apåra singuråtatea.

 

Cînd te crezi mai tare, te pomenesti deodatå la picioarele lui Dumnezeu. Nici o nemurire nu te poate mîntui de o atare cådere. Dar ce så faci dacå rånile vietii sînt ochi spre Creator si guri deschise spre merinde de absolut!

Privegherile înfricosate ne mîntuie — peste vrerea noastrå — de superstitia fiintårii si, obosindu‑ne avîntul, ne hrånesc din adierile desertului divin. Slåbirea vointei înfige pe Dumnezeu — ca un par de spînzuråtoare — în mijlocul nesigurantelor noastre... Absolutul e un stadiu crepuscular al vointei, o stare de foame istovitoare.

 

Dragostea de frumusete este inseparabilå de sentimentul mortii. Cåci tot ce ne råpeste simturile în fioruri de admiratie ne ridicå într‑o plenitudine de sfîrsit, care nu e decît dorul arzåtor de a nu supravietui emotiei. Frumusetea îti sugereazå icoana unei zådårnicii eterne! Venetia sau amurgurile pariziene invitå la o sfîrsealå aromatå, în care vesnicia pare a se fi topit în timp.

 

O agonie neîmplinitå este erotica, si de aceea nu poti iubi femeia ce nu‑ti sopteste despre moarte si nu te ajutå în a nu mai fi...

Interpunîndu‑se între noi si lucruri, ea ne‑a înstråinat firea, purtînd astfel råspunderea înapoierii noastre în cunoastere. Cît datoreste spiritul nefericirii în dragoste! S‑ar putea prea bine ca el så nu fie decît opera acesteia.

Observati de altfel cå femeile n‑au intrat în istorie decît în måsura în care au putut face pe bårbati mai singuri.

 

Bruma de poezie care, de bine, de råu, învåluie acest påmînt emanå din toamna vesnicå a Creatorului si dintr‑un cer necopt pentru a‑si scutura stelele. Anotimpul la care s‑a oprit ne aratå prea bine cå El nu‑i o aurorå, ci un amurg, si cå doar prin umbre ni‑l apropiem. Dumnezeu — o toamnå absolutå, un sfîrsit initial.

Primåvara — ca orice început — este o deficientå de vesnicie. Si oamenii care mor în ea sînt singurele punti spre absolut. Cînd totul înfloreste, muritorii devin voluptuosi ai stingerii, ca så salveze periferia metafizicå a primåverii.

La‑nceput a fost Amurgul.

 

Intr‑o lume fårå melancolie, privighetorile ar începe så scuipe si crinii ar deschide un bordel.

 

Atît bucuria, cît si veselia învioreazå, dar una spiritul si alta simturile. — A vorbit cineva de veselie în misticå? S‑a auzit vreodatå de vreun sfînt vesel? Dar bucuria însoteste extazul si învecineazå cu cerul pînå si în forme domoale.

Nu poti fi vesel decît între oameni; nu poti cunoaste bucuria decît singur. Trebuie så fii vesel cu cineva; cînd n‑ai pe nimeni, esti mai aproape de piscurile bucuriei.

 

Nu existå boalå de care nu ne‑ar vindeca o lacrimå ce‑ar începe så cînte...

 

Vîrtejul mortal ce uneste viata si moartea dincolo de timp si de eternitate... Nu poti descoperi acest tainic unde, asezat în afarå de vreme si de vesnicie, dar sufletul se ridicå prin flåcåri finale spre o pajiste incendiarå. Mori si tråiesti într‑o logodnå misticå cu singuråtatea... Ce demon de fiintå si de nefiintå te scoate din toate spre un tot, în care viatå si moarte înaltå boltile unui suspin? De‑acum så urci prin extaz spiralele unei lumi ce laså în urmå nimicul si alte ceruri, în spatiul ce adåposteste singuråtatea, atît de pur cå si neantul îl påteazå. Unde, unde? — Dar nu simti o adiere, ca visul de nevinovåtie al spumei? Nu respiri paradisul fåurit de utopia unui trandafir?

Asa trebuie så fie amintirea neantului într‑o floare vestejitå‑n Dumnezeu.

 

Doamne, m‑am nåscut sfîrsit în tine, în tine Prea‑sfîrsitule. — Si uneori ti‑am jertfit atîta viatå, c‑am fost fîntînå såritoare prin restristea ta. Sînt stîrv sau vulcan în tine? Sau nici tu nu stii, Påråginitule?! — Freamåtul demiurgic cînd strigi: ajutor! ca viata så nu moarå de infinitul ei... Caut astrul cel mai departe de påmînt; în el så‑mi fac un leagån si un sicriu, si så må nasc din mine si så mor în mine.

 

Cînd aspiratia spre neant atinge intensitatea unei erotici, timpul sau eternitatea nu‑ti mai spun nimic. Acum sau pururea sînt elemente cu care se opereazå în lume, sînt puncte de reper, conventii de muritor. Eternitatea ne pare un bun, pe care umblåm så‑l cucerim, sau timpul o lipså de merit, de care ne scuzåm în toate împrejurårile. Ce sînt toate acestea, pentru cine priveste din absenta absolutå si‑si deschide ochii în desåvîrsirea unui nicåieri? Zåreste el, în încîntarea purå a nimicului, în privelistea bolnåvicios de goalå, vreo patå ce s‑atingå un nesfîrsit virgin?

Timp si eternitate sînt forme ale aderentei sau inaderentei noastre la lume, dar nu ale lepådårii totale, care e o muzicå fårå sunete, o aspiratie fårå dorintå, o viatå fårå respiratie si o moarte fårå stingere.

La marginea extremå a subtierii fiintei, acum, aici, acolo, niciodatå si totdeauna îsi pierd întelesul, cåci unde så mai gåsesti un loc sau o clipå, cînd nu mai påstrezi din lume nici amintirea ei?

Acest nicåieri voluptuos, dar de o voluptate fårå continut, e un extaz formal al irealitåtii. O stare de transparentå devine fiinta noastrå si un trandafir gîndit de un înger nu e mai usor si mai vaporos ca înariparea spre desåvîrsirea planantå a nefiintei.

Vesnicia e un prilej de mîndrie a muritorilor, o formå pretentioaså, prin care îsi multumesc un gust trecåtor de nonviatå. Vesnic dezamågiti de ea, ei redevin solidari cu propriile lor fantome si iubesc mai departe timpul etern care‑i viata. Prin ce se deosebeste acesta de eternitate? In el tråiesti, cåci nu se poate respira decît în betia infinitei deveniri, pe cînd eternitatea este luciditatea devenirii.

Cînd, în curgerea lucrurilor, ne scoatem capul nemultumiti si ne trezim råzvråtiti din betia fiintårii, încercarea de evadare ne împinge spre negarea timpului. Decît, eternitatea ne obligå la o continuå comparatie cu temporalitatea, ceea ce nu se mai întîmplå în suspendarea radicalå din experienta neantului, care „este“ neutralitate atît fatå de timp, cît si de vesnicie, neutralitate fatå de „orice“.

Eternitatea ar putea fi treapta finalå a timpului, precum neantul sublimarea ultimå a eternitåtii.

 

Curios cum, atunci cînd îti dai seama cå fiintele sînt umbre, cå totul e zadarnic — te îndepårtezi de lume pentru a gåsi unicul rost în contemplatia nimicului, cînd puteai råmîne prea bine în umbrele si în nimicul de fiecare zi. De unde så derive nevoia de a superpune neantului efectiv un neant suprem?

 

Eventualitatea paradisului må face så sorb toate amåråciunile de sub soare... Si chiar fårå sansa acelei perfectiuni, nu e îngrozitor så mori pe la mijlocul lor, så lasi atîtea neîmplinite mîhniri, så te såvîrsesti în diletant al nefericirii? — De‑ti supravietuieste o singurå tristete, zadarnic cersit‑ai izbåvirea nemiloasei nopti.

 

A vorbi de eternitate si a te fåli cu ea presupune o vitalitate a organului temporal, un omagiu secret timpului, prezent prin negatie. A sti cå esti în eternitate înseamnå a fi în clar cu distanta ta de ea, a nu fi total înlåuntrul ei. Din zarea unei totalitåti vii, a unei existente prezente, constiinta indicå totdeauna o absentå.

Doar tråind nemijlocit si naiv în vesnicie, ai înfrînt energia organului temporal. Sfintenia — un imediat al eternitåtii — nu se mîndreste cu pasul împlinit în afarå de trecerea directå a lucrurilor, fiindcå ea este eternitate. Cel mult, se poate spovedi timpului, pentru a se usura de excesul substantei proprii. Mårturisirile sfintilor izvoråsc din povara pozitivå a vesniciei. Cårtile lor cad în timp, precum stelele din firmament. Exces de eternitate de o parte si de alta.

Pierderea naivitåtii naste o constiintå ironicå, pe care n‑o poti înåbusi nici în preajma lui Dumnezeu. Te tåvålesti într‑o isterie duioaså si spui tuturor cå vietuiesti... Si ei te cred.

Devenirea e agonie fårå deznodåmînt, fiindcå supremul nu‑i o categorie a timpului.

Deserturile sînt parcurile lui Dumnezeu. Prin ele îsi plimbå oboseala de totdeauna si prin ele se vaicårå chinuitele noastre avînturi. Singuråtatea e punctul nostru comun cu El, dar si cu diavolul. Din vremuri de‑nceput se‑ntrec ei în a fi singuri — si noi venit‑am tîrziu, chiar prea tîrziu, la un concurs fatal. Cînd se vor retrage din arenå, råmîne‑vom singuri în Singuråtate, si pustiurile vor fi neîncåpåtoare pentru un salt mortal.

 

Vulgaritatea este o cale de purificare egalå extazului — cu conditia så fie suferintå. Chinul în gunoi, în murdårie, teroarea‑n mahala devin surse mistice — si esti mai aproape de cer cînd te îneci cu groazå într‑o mocirlå, decît privind nepåsåtor icoana unei madone. Blestemul e un act religios; bunåtatea, unul moral. (Stim noi prea bine cå morala nu‑i decît aspectul cetåtenesc al înclinårii noastre spre Absolut!)

Din fierberea duhorilor låuntrice se ridicå aburi avîntati spre azur. De simti nevoia, aruncå un scuipat spre astri, esti astfel mai aproape de måretia lor decît zårindu‑i demn si cuviincios. O balegå råsfrînge cerul mai personal decît o apå cristalinå. Si ochii tulburi au pete de azur ce compromit monotonia albastrå a inocentei.

Ceea ce de obicei se numeste perfectiune constituie o priveliste de fadoare, chiar din lipsa chinului vulgaritåtii. Imaginile de desåvîrsire propuse de muritori trezesc o impresie de neîndestulare, de viatå neîmplinitå si nereusitå. Ingerii au fost scosi din circulatie chiar din acest motiv: n‑au cunoscut suferintele degradårii, voluptåtile mistice ale putregaiului. Imaginea idealå a desåvîrsirii trebuie schimbatå, si morala trebuie så‑si însuseascå avantajele descompunerii pentru a nu råmîne o constructie în vînt.

Morala cere purificare. Dar de ce? Ce anume så înlåturåm? Desigur, vulgaritatea. Ea nu poate fi înså îndepårtatå decît tråitå pînå la capåt, pînå în ultima umilire. Numai dupå ce ai epuizat toate posibilitåtile ei de chin poti vorbi de purificare. Råul moare doar istovindu‑si vitalitatea. De aceea, triumful moralei implicå un exercitiu dureros în mocirlå. Inecul în ea e mai greu de sens decît o puritate de suprafatå. Decadenta în sine n‑are mai multå adîncime decît inocenta? „Un om moral“ nu‑si meritå titlul decît în virtutea titlurilor compromitåtoare din trecut.

A cådea în ispitå nu e a cådea în viatå? Du‑ne, Doamne, în ispitå si ne mîntuieste de cel bun!

Rugåciunea de fiecare zi ar trebui så fie o initiere la Råutate si „Tatål nostru“ så sfîsie vålul ce‑o acoperå, pentru ca privind‑o în fatå, familiari pierzaniei, så fim ispititi de cel Bun.

Morala e pierdutå de lipsa ei de mister. Så n‑ascundå binele nici o tainå?

Decolorarea pasiunilor, îndulcirea instinctelor si întreaga diluare a sufletului modern ne‑au dezvåtat de mîngîierile furiei si ne‑au slåbit vitalitatea gîndirii, din care emanå arta de a blestema. Shakespeare si Vechiul Testament ne prezintå oameni fatå de care sîntem maimute înfumurate sau domnisori discreti, ce nu stiu så‑si urle în spatiu durerile si bucuriile, så provoace natura sau pe Dumnezeu. Iatå unde au dus cîteva secole de educatie si de prostie savantå! Pe vremuri muritorii strigau, aståzi se plictisesc. Explozia cosmicå a constiintei a fost înlocuitå cu intimitatea. Rabdå si crapå! este deviza pentru distinctia omului modern. Distinctia — asta‑i superstitia unui gen corupt. Dar încordarea spiritului cere un anumit nivel de barbarie, fårå de care se molesesc arcurile gîndirii, un vulcanism ce nu trebuie domolit decît în lasitåti voite. O idee så se rostogoleascå în avînturi de imn, cu o vrajå de delir sau de fatalitate, asa cum se întîmplå în incandescenta blestemelor — aceste limbi de foc ale spiritului.

Modernii sînt cålduti, prea cålduti. N‑a båtut ceasul så‑nvåtåm iubirea si ura, ca dimensiuni de naturå în suflet? Blestemul este o provocare nemåsuratå si el creste în tårie cu cît se îndreaptå înspre nemåsurat. Obiectivul lui final e doar incomensurabilul. Dupå ce vorbele au pus la zid un individ, un neam sau natura, sfîrsesti cu furia spre cer.

Blestemul e atasare de viatå prin aparente de distrugåtor; un fals nihilism. Cåci nu tuni si fulgeri decît dintr‑o pozitie absolutå într‑o valoare. Iov iubeste viata cu o pasiune bolnavå, iar Regele Lear se sprijinå în orgoliu ca într‑o zeitate. Toti profetii Vechiului Testament se înfurie în numele a ceva, în numele poporului sau al lui Dumnezeu. Si în numele nimicului poti azvîrli blesteme, dacå aderi la el dogmatic. O dezlåntuire necrutåtoare si incendiarå, un absolut în ton direct, o nåvalå de distrugere, cu o certitudine mårturisitå sau nu. Cå în dosul exasperårii se ascunde o credintå sau titanismul eului, pentru furia blestemårii ca atare putin importå. Nivelul sufletului, înåltimea de pasiune a unei fiinte, iatå totul. Cåci în sine, blestemul nu‑i decît un dogmatism liric.

 

Så calci peste deliciul de a muri zilnic în tine, så împarti în doi povara fiintårii, så ai un vecin pentru deceptii! Femeia comercializeazå neîntelesul, iar în cåsåtorie vinzi portii de singuråtate si blestemul fiintårii devine marfå. Sursa nefericirii în dragoste e teama de a fi iubit, voluptatea singuråtåtii întrecînd îmbråtisårile. Femeia nu pleacå de bunåvoie, ci simte prea bine pata de luciditate pe înselåciunea lesinului dublu. Ce e drept, niciodatå ea nu va întelege cum un om poate fi practicant al nefericirii si nici în ce fel prezenta ei vatåmå perfectiunea izolårii. Ea totusi trebuie så se ducå, så se ducå. Si dupå ce‑a plecat, îti dai seama ce mare eroare e viata cu ea si fårå ea.

Dac‑ai putea muri lumii în umbra femeii, dacå parfumul ei ar fi emanatie de melancolie pentru adormirea unei inimi, smulså påmîntului!

 

Existå dezlipiri de lume care te nåpådesc subit, ca adieri mortale, si‑n care înteleptii îti par biete veverite, iar sfintii profesori ratati.

 

Cheia pentru inexplicabilul soartei noastre este setea de nefericire, adîncå si tainicå si mai durabilå ca dorinta zvåpåiatå de fericire. De‑ar predomina aceasta, cum am låmuri îndepårtarea vertiginoaså de rai si tragedia ca o conditie fireascå? Istoria întreagå e proba limpede cå omul nu numai cå n‑a fugit de chin, dar i‑a nåscocit mreje, pentru a nu scåpa cumva din vraja lui. Dacå n‑ar fi iubit durerea, n‑ar fi avut nevoie så nåscoceascå iadul — utopie a suferintei. Si dac‑a preferat uneori cu mai multå ardoare raiul, a fåcut‑o pentru fantasticul lui, pentru garantia de irealizabil — o utopie esteticå. „Evenimentele“ istoriei ne aratå înså clar ce a luat el în serios...

 

De mult nu mai tråiesc în moarte, ci în poezia ei. Te topesti asa într‑un flux mortal, sålåsluind visåtor în delicatå agonie, vråjit de miresme funebre. Cåci moartea‑i untdelemn ce se prelinge pe spatiul nevåzut al lepådårii noastre de lume si ne învåluie de o amînare plåcut‑dureroaså a stingerii, pentru a ne sugera cå viata‑i un final virtual si devenirea potentialitate infinitå de sfîrsit.

 

A suferi e modul de a fi activ fårå så faci ceva.

 

In mod corect, nu te poti întreba ce este viata, ci ce nu este.

 

Dorul de moarte începe ca secretie obscurå a organismului si sfîrseste într‑un lesin de poezie. Stingerea voluptuoaså de fiecare zi e o adormire a sîngelui. Si aceastå adormire e tristetea însåsi.

 

Numai dupå ce ai suferit pentru toate lucrurile ai dreptul så‑ti bati joc de ele. Cum o så calci în picioare ce n‑a fost chin? (Sensul universalei ironii.)

 

Gustul singuråtåtii nu‑si aflå o împlinire mai deplinå ca în dorinta covîrsitoare de moarte, care, mårindu‑se peste rezistentele noastre si noi neputînd muri, devine — prin reactiune — o revelatie a vietii.

Cum as putea så uit cå sînt, cînd excesul mortii må dezleagå de moarte?

Voi descoperi viata în plinåtatea ei cînd voi începe så gîndesc împotriva mea, cînd nu voi mai fi de fatå în nici un gînd...

La început socotesti moartea realitate metafizicå. Tîrziu, dupå ce‑ai gustat din ea, dupå ce te‑a înfiorat si te‑a strivit, o înlocuiesti prin sentimentul ei. Vorbesti atunci de fricå, de neliniste si de agonie, si nu de moarte. Astfel se face trecerea de la metafizicå la psihologie.

 

Lumina mi se pare tot mai stråinå si mai departe; o privesc — si må cutremur. Ce så caut prin ea cînd noaptea‑i o aurorå de gînduri?

...Dar priviti, priviti lumina: cum fosneste si cum cade‑n zdrente, de cîte ori esti surpat de tristeti. Doar ruina zilei ne va ajuta så ridicåm viata la rangul de vis.

...Dulceata mortii så fie altceva decît un maximum de irealitate? Si aplicarea spre poezie, altceva decît topire în fantomal?

E atîta voluptate muzicalå în dorul de moarte, c‑ai vrea nemurirea numai pentru a nu o întrerupe. Sau de‑ai gåsi un mormînt în care s‑o continui, så mori nesfîrsit în dorul de a muri! Cåci nici un amurg marin si nici o melodie terestrå nu pot înlocui cresterea destråmatå si poezia evanescentå a muririi.

Nicåieri mai mult ca în paturile vechi ale hotelurilor provinciale sau în privelistea brumatå a bulevardelor nu esti mai legånat de sugestiile stingerii si mai dispus så gusti dintr‑un moment final.

Prin moarte devine omul contemporan cu sine însusi.

 

Ca så nu te plictisesti, trebuie så fii sfînt sau dobitoc, în asa måsurå vacanta esentialå a constiintei defineste soarta omului. Plictiseala e un fel de echilibru instabil între golul inimii si golul lumii, o echivalentå de vid, care ar însemna împietrire, de n‑ar fi prezenta secretå a dorintei. Iluminarea si îndobitocirea — una prin plus si alta prin minus — se asazå în afarå de soarta omului si deci în afarå de posibilitåtile plictiselii. Putem fi noi înså absolut siguri cå sfintilor nu le e urît uneori în Dumnezeu si cå dobitoacele — asa cum le trådeazå privirea lor vacantå — nu simt nimicul nestiintei lor?

Omul nu‑si poate tîrî toatå viata în plictisealå, desi aceasta nu‑i o boalå, ci o absentå de intensitate. Golul consecutiv unei suferinte sau amintirea rece a unei nefericiri; curgerea tåcerii cåreia nu‑i putem proiecta un continut; insensibilitatea eroticå si regretul de a n‑o învinge — sînt ståri ce alcåtuiesc degradarea constiintei si care succed unor emotii intense, ce nu le mai putem atinge. Nu te doare nimic, dar ai prefera un chin precis vagului de neliniste. Insåsi boala este un continut — si unul substantial —, fatå de indiferenta apåsåtoare si tulbure a plictiselii, în care te simti bine, desi råul unei boli sigure e preferabil. Orice chin e regretat pentru precizia lui. Boala e ocupatie; plictiseala nu. De aceea seamånå ea unei eliberåri — de care am vrea så scåpåm.

Acesta‑i paradoxul plictiselii: de a fi o absentå si de a nu putea fi exteriori ei. Fatå de boalå — o sånåtate insuportabilå, iritantå, un bine surd si monoton si care nu e grav decît pentru impresia de neterminabil, de infinit vulgar. O însånåtosire ce nu se mai gatå... Plictiseala? O convalescentå incurabilå.

 

Viata, în sensul ei pozitiv, este o ordine a posibilului, o cådere în viitor. Cîte ferestre îi deschizi spre acesta, atîta cantitate de posibil realizezi. Deznådejdea, dimpotrivå, este negatia posibilului si de aceea a vietii. Mai mult. Ea este intensitate absolutå perpendicularå pe Nimic.

Ceva e pozitiv cînd are o legåturå låuntricå cu viitorul, cînd creste spre el. Intru cît viata tinde spre un plin temporal, ea se împlineste. Deznådejdea crescînd în sine, intensitatea ei e un posibil fårå viitor, o negativitate, o înfundåturå în flåcåri. Cînd ai ajuns înså så deschizi ferestre disperårii, atunci viata — nåpåditå de sine însåsi — pare o gratie dezlåntuitå si un clocot de zîmbete.

 

„Vulpile au vizuini si påsårile cerului au cuiburi; dar Fiul omului n‑are unde‑si odihni capul.“ (Luca, 9, 10) — Mårturisirea aceasta a lui Isus — si care întrece ca nivel de singuråtate Ghetsimani — mi‑l apropie mai mult decît toate dovezile de iubire care i‑au asigurat un credit cvasietern printre muritori. Cu cît te deosebesti de oameni, cu atît ai mai putin loc în lume pentru ca accesul la divin så te separe de singuråtate. Ultimul cersetor e un proprietar fatå de råtåcirea påmînteascå a lui Isus. Oamenii l‑au råstignit chiar pentru a‑i gåsi un loc si lui, pentru a‑l lega cumva de spatiu. Decît, ei n‑au observat cå pe cruce capul se odihneste în directia cerului sau, în tot cazul, mai mult pe cer decît pe påmînt. Si Invierea, ce e ea dacå nu proba cå un Dumnezeu nici mort nu se poate odihni în lume si ca el orice om ce nu mai este om?

O lespede a acoperit trei zile insomnia lui Isus. Cåci nu‑mi pot închipui un Dumnezeu mort care så nu‑si priveascå moartea.

Doar pentru cei ce si‑au dormit viata moartea poate însemna un somn. Ceilalti, atinsi de veghe, vor supravietui treji cenusii lor sau scheletului ironic! — Cînd nici o fibrå n‑a råmas nestråpunså de cunoastere, atunci nimic nu te poate face så crezi c‑ai încetat cîndva a fi constient. Si se pare explicabil så mori, dar cine te‑ar putea opri så crezi c‑ai înceta så stii si så te stii? E ca si cînd nu‑ti vei odihni capul nicåieri si niciodatå...

Dorinta de singuråtate så fie oare altceva decît deghizarea poeticå a egoismului?

 

Lumea poate exista doar pentru cei ce n‑au våzut‑o. Ceilalti si‑au pierdut vederea de atîta aparentå si si‑au rånit ochii într‑un real minor. Spatiul oferit de visuri n‑are orizont si astfel se întinde el generos unei priviri plecate, spre a nu se mai opri.

Cum se dezmårgineste lumea într‑o simtire asfintitå!

 

De‑as fi Dumnezeu, m‑as face orice afarå de om. — Ce mare ar fi Isus, dac‑ar fi fost mai mizantrop!

 

Fatå de materie, viata reprezintå un avantaj de intensitate. Tot asa boala fatå de viatå, cu diferenta cå ne aflåm în prezenta unei intensitåti negative.

Cînd esti bolnav, natura te obligå la cunoastere; te pomenesti cå stii fårå voia ta. Totul ti se dezvåluie indiscret, cåci tainele si‑au pierdut pudoarea în stiinta involuntarå care e boala.

 

Cum viata nu‑i respirabilå la rece, gåsi‑vom focurile så aprindem mintile? Nådejdile cresc din incendiul luciditåtii.

 

Intrebare în fata trecutului: la ce‑mi serveste un „eveniment“? Istoria universalå existå doar ca mijloc de autointerpretare. Intîmplårile care nu m‑au descoperit mie însumi s‑au „întîmplat“ vreodatå? — Fatå de trecut trebuie så fim mai subiectivi decît fatå de prezent.

 

Singuråtatea‑i o exasperare ontologicå a fiintei noastre. Esti mai mult decît trebuie. Iar lumea‑i mai putin decît ar trebui.

Adevårul este o eroare exilatå în eternitate.

 

Omul se chinuie så fie måcar o gresealå, precum Dumnezeu un adevår. Amîndoi sînt pe cale cu sanse reduse si sperante putine. Este drept cå Dumnezeu e pe drum din vesnicie si se cautå pe sine din începuturi, pe cînd råtåcirea umanå e de datå mai recentå. Dacå putem fi mai blînzi cu omul, mai gåsi‑vom concesii pentru Dumnezeu, care nu‑i mai mult de o sintezå a scuzelor noastre? L‑am definit cu totii prin absente, i‑am îngåduit fiinta de cîte ori a fost nevoie, i‑am iertat neîmplinirea pînå la lasitate. Noi si asa ne vom îneca în eroare, dar un Dumnezeu ce nu dispune decît de o frînturå de adevår! Fiti siguri cå, de l‑ar fi descoperit, ni l‑ar fi trîmbitat de mult.

 

Un gînd ce nu miscå pe un lepros, are el vreo legåturå cu singuråtatea? Si o carte ce nu poate fi închinatå amintirii lui Iov...

 

...As vrea så må boceascå fantome de îngeri cåzuti, pe frînturi de melodii culese din inima mea, acordatå din nasterea corului lor.

 

Atît un plus, cît si un minus de viatå må påtrund de un fior de irealitate. O mare moartå si o mare furioaså, într‑o måsurå egalå, sînt lipsite de ritm.

Si cum nu pot merge în pasul vietii, apele ei, fie cå se retrag, fie cå må coplesesc, må aruncå pe‑un uscat din care totul a fost.

Plåcerea de‑a te depårta de fire din învålmåseala låuntricå, de‑a såri fiinta în mîndria unei vîltori nemåsurate... Cine nu se leagånå în întinderea golurilor cu nådejdea unei råzbunåri, cine nu gustå în vid o seductie de plinåtate viitoare — acela nu se stie måcina pozitiv, nu‑si stie cheltui cu folos excesul de zådårnicie al vitalitåtii.

Psihologii, care se aplicå asupra altora, fiindcå ei însisi n‑au destul suflet, derivå înclinatia spre ireal numai din deficientele noastre. Ei nu cunosc în ce fel absenta poate izvorî dintr‑o senzatie de barbarie. Sau cum se amestecå anemia si barbaria în privelistea de irealitate a vietii. Cåci, într‑adevår, la ce le‑am vorbi de un sînge fårå ritm, potrivit în vine spre amintirea unei måri fårå valuri si a unei måri numai valuri?

 

Niciodatå viata nu mi‑a pårut demnå de a fi tråitå. Ea meritå uneori prea mult si alteori prea putin. Insuportabilå în amîndouå cazurile. Sinuciderea din dragoste de viatå nu e cu nimic mai neîndreptåtitå decît cea oficialå si curentå. Ba e chiar mai naturalå... Raiul este o stare de sinucidere continuå, ca si iadul. Intre ele se intercaleazå starea de nesinucidere numitå a fi.

 

Dacå, printr‑o concesie cereascå, mi‑ar fi îngåduit så stau de vorbå cu vreun muritor din alte veacuri, as alege pe Lazår cel înviat. El mi‑ar ajuta desigur så‑nteleg teama retrospectivå, sentimentul c‑ai fost mort, cå te‑ai nåscut din moarte si mergi spre altceva..., cå esti expus unui vag absolut, nasterea derivînd din precizia mortii. Lazår mi‑ar putea spune cum poti muri cînd nu mai mergi spre moarte, cum poti scåpa de Invierea asta infinitå...

 

Gîndul cå viata ar putea fi altceva decît o demonicå înflorire, cå ea ar duce spre ceva, spre un rost exterior zadarnicei ei desfåsuråri — mi se pare atît de apåsåtor si de neavenit, cå adeverirea lui m‑ar råni nevindecabil. Atunci nesfîrsitul ce nu l‑ai fåcut si toate leneviile scuzate prin cinism s‑ar nåpusti peste groaza ta înmårmuritå. — Nu sîntem ratati decît dacå viata are un sens. Fiindcå numai în acest caz tot ce n‑am îndeplinit alcåtuieste o cådere sau un påcat. Intr‑o lume cu un rost afarå de ea, într‑o lume care tinde spre ceva, sîntem siliti så fim pînå în marginile noastre.

De s‑ar gåsi vreun muritor så‑mi dovedeascå prezenta unui sens absolut, så‑mi demonstreze o eticå imanentå devenirii — mi‑as pierde mintile de remuscare si deznådejde. Cînd ti‑ai risipit viata mîngîindu‑te în inutila trecere, în viclesugurile devenirii, cînd ai suferit påtimas în aparente — Absolutul te îmbolnåveste. Hotårît lucru! Viata nu poate avea un rost. Sau dacå are, va trebui så‑l ascundå de vrea så ne mai aibå.

Cine iubeste cît de putin libertatea nu se poate înjuga de bunåvoie într‑un sens. Chiar dacå este vorba de sensul lumii.

 

Nostalgia mårii premerge si urmeazå introspectiei.

 

Orice fel de luciditate este constiinta unei pierderi.

 

Felul nostru de a concepe lucrurile depinde de atîtea conditii din afarå, încît s‑ar putea scrie geografia fiecårui gînd. Am începe cu nuanta cerului si am sfîrsi cu pozitia scaunului. Mahalaua cugetårii îsi are si ea rosturile ei.

 

Pascal — dar mai cu seamå Nietzsche — par niste reporteri ai eternitåtii.

 

Cînd te‑ai cufundat nemilos în stråfundurile firii si le‑ai despuiat de bogåtii în ochiri subterane, te pomenesti mîndru si înfumurat în legånårile nimicului. Ce te face înså ca în acest dezmåt metafizic så te opresti deodatå, ca fulgerat de‑un este? Rezistentele ascunse ale sîngelui, patimile nåvålind cunoasterea sau instinctele asediind spiritul? E ceva în noi care refuzå nimicul, atunci cînd mintea ne aratå cå totul e nimic. Acest ceva så fie totul? Se prea poate, de datå ce tråim prin el.

Sfintii, nebunii si sinucigasii par a fi învins acest ceva, nelåmuritul esential si ascuns care ståvileste spiritul în ultima lui mîndrie. Noi cestilalti, ratati ai absolutului, — sîntem pînditi de viatå cînd ne credem mai departe de ea. Si dacå ne iese înainte cînd o uitasem, din soaptele ei descifråm cå absolutul nu‑i decît Nimicul ca treaptå din urmå a cunoasterii. Si atunci dåm înapoi... Spiritului, viata nu‑i decît o batere în retragere.

 

Nostalgia infinitului, fiind prea vagå, ia formå si contur în dorul de moarte. Cåutåm precizie pînå si în lîncezeala visåtoare sau în sfîrseala poeticå. Moartea introduce oricum o anumitå ordine în infinit. Nu este ea singura lui directie?

 

Împotriva sinuciderii nu se poate face decît un fel de întîmpinare: nu e firesc så‑ti pui capåt zilelor înainte de a‑ti fi demonstrat pînå unde poti merge, pînå unde te poti împlini! Desi sinucigasii cred în precocitatea lor, ei totusi consumå un act înainte de‑a fi atins o maturitate efectivå, de a fi copti pentru o stingere voitå. Cå un om vrea så termine cu viata, este usor de înteles. De ce nu‑si alege înså culmea, momentul cel mai favorabil al cresterii lui? Sinuciderile sînt oribile chiar prin faptul cå nu se fac la timp, cå ele întrerup o soartå, în loc s‑o încunune. Un sfîrsit trebuie grådinårit. Pentru antici, sinuciderea era o pedagogie; sfîrsitul încoltea si înflorea în ei. Si cînd se stingeau de bunåvoie, moartea era un sfîrsit fårå amurg.

Modernilor le lipseste cultura låuntricå a sinuciderii, estetica sfîrsitului. Nici unul nu moare cum trebuie si toti se sfîrsesc la întîmplare. Neinitiati în sinucidere, niste amårîti ai mortii. Dac‑ar sti ei så se termine la timp, n‑am suferi nici unul de strîngerea de inimå la vestea atîtor si atîtor „acte disperate“ si n‑am numi „nefericit“ un om ce‑si sfinteste propria împlinire. Lipsa de axå a modernilor nicåieri nu apare mai izbitoare ca în depårtarea låuntricå de sinuciderea îngrijitå si gînditå, de sinuciderea ca oroare de ratare, îndobitocire si båtrînete, de sinuciderea ca omagiu fortei, înfloririi si eroismului.

 

De cîte ori nu må ispitesc presimtiri de extaz, de atîtea ori må simt obiect. Pare cå a înghetat lumina pe creier... si timpul s‑a nåruit într‑o inimå moartå.

Privesc pietrele si le invidiez zvîcnirile. Vor pricepe ele vreodatå cå må ofer odihnei lor? Si stîncile voi‑vor ele så se înece în tåcerea sîngelui?

...Ajungi asa obiect desfrînat de nepåsare si în care natura îsi contemplå ultima ei înmårmurire.

Impietrirea ta trezit‑a gelozia pietrelor? Våzut‑ai cum ghetarilor le mijesc vinele?

 

Nu gîndesc asupra mortii, ci ea se gîndeste pe sine. Tot ce e posibilitate de viatå în ea respirå prin mine si nu exist decît prin timpul de care e capabilå vesnicia ei. Întru cît se apårå de propriul ei absolut, întru cît se refuzå måretiei si scoboarå de bunåvoie într‑o degradare temporalå, într‑atît sînt. Pînå si‑n moarte caut viata, si rostul meu nu este decît a o descoperi în tot ce nu e ea. Dacå mortåciunea divinå ar fi mai vie, de mult as poposi în bratele ei. Dar Dumnezeu a împrumutat prea putin vietii ca så am ce så caut în pustiul lui.

Nu se mai poate tråi decît pîndind viata peste tot unde nu‑i la ea acaså, ca s‑o salvezi de la înstråinare. Astfel, te surghiunesti în moarte, ca så gusti viata în umbletul ei desert.

 

Ceea ce lipseste sånåtåtii este infinitul. Iatå de ce au renuntat oamenii la ea.

 

In îmbråtisåri, senzatia de fericire si de nefericire te chinuie într‑o sfîrsealå echivocå, în care ai vrea ca din senin så te spulbere un tråsnet. Din buze emanå o dulceatå mortalå, inundînd marginile firii si înecîndu‑te într‑o deznådejde de paradis. Niciodatå moartea nu pare mai învåluitoare ca în preajma dezamågirii erotice. Dragostea‑i un înec, o scufundare în fiintå si în nefiintå. Cåci orice voluptate e o împlinire si o stingere. Doar iubind poti bånui cum autodistrugerea este baza rodniciei. Fårå femeie — muzicå råtåcitå‑n carne —, viata ar fi o sinucidere automatå. Cåci într‑adevår, fårå ea în ce‑am muri? Unde am descoperi stingeri mai aromate, unde am înflori în amurguri si am pîlpîi îngropîndu‑ne?

 

Dacå oamenii ar umbla goi, ar cîstiga mult mai usor siguranta fizicå a mortii. Hainele se interpun între noi si rosturile noastre, creînd o iluzie de putere si neatîrnare. Cînd treci înså gol prin fata unei oglinzi, te pomenesti menit pieirii, cåci trupul e un zåcåmînt de zådårnicie, în care mucegåieste gîndul nemuririi.

Dupå cîteva milenii de civilizatie, de‑ar începe oamenii så umble dezbråcati, aruncînd cu hainele iluziile implicate, ar deveni cu totii metafizicieni.

Doar cînd te zåresti gol ti‑aduci aminte cå existi si cå esti muritor. Îmbråcåmintea ne împrumutå o superioritate artificialå asupra timpului. Cum o så fii muritor, cu o pålårie pe cap si cu o cravatå la gît? Hainele au creat mai multe iluzii decît religiile.

 

Pare cå mii si mii de vieti necunoscute se sinucid înlåuntrul meu si din suspinele lor se alcåtuieste un extaz final, cå nu sînt mai mult de o boltå peste infinite sfîrsituri... De m‑as putea împråstia în elementele chinului, så må fårîm în frînturi de sfîsieri si så nu mai fiu nicåieri si în primul rînd în mine! Ca într‑un delir de absentå, så må suprim în toate si så må sting, centrifugal mie.

 

Omul este drumul cel mai scurt între viatå si moarte.

 

Moartea este sublimul la îndemîna fiecåruia.

 

Cele mai crîncene dureri si halucinatiile de groazå cele mai crude nu mi‑au låsat un dezgust comparabil celui ce urmeazå despårtirii de un grup de oameni pe care îi uråsti sau pe care îi iubesti. Ai fost sau n‑ai fost strålucitor, admirat sau dispretuit, cînd te desparti de ei, orice sinucidere e prea dulce. Fiece cuvînt ce l‑ai spus parcå a devenit noroi si se ascunde undeva pe fondul izolårii tale, ca så te murdåreascå în fata ta. Vorbele se transformå în otravå si, dupå ce te‑ai spovedit ceasuri si ceasuri, te ameteste vidul oamenilor si‑al tåu. Tot ce nu e singur putrezeste, si niciodatå n‑am fost singur pînå la înmugurire.

Dupå orice conversatie, esti mai påråsit ca în mormînt. ºi‑ai usurat spiritul si ti‑a putrezit inima. Vorbele au zburat în vînt si cu ele substanta izolårii tale.

 

Distanta de lume o putem verifica doar în iubire. In bratele femeii, inima se supune instinctului, dar gîndul råtåceste în preajma lumii, fruct bolnav al dezrådåcinårii erotice. Si de aceea în clocotul senzual al sîngelui se înaltå un protest melodic si sfîsietor ce nu‑l distingem totdeauna, dar e prezent în spatiul unei licåriri, amintindu‑ne în treacåt vremelnicia duioaså a voluptåtii. Cum am culege altcum moartea trandafirie din fiece sårut, învåluiti agonizant de îmbråtisåri?

Si cum ne‑am måsura singuråtatea, de nu ne‑am privi‑o în ochii pierduti ai femeii? Cåci prin ei, izolarea îsi oferå o priveliste de infinit siesi.

 

Echivocul iubirii pleacå din faptul cå esti fericit si nefericit în acelasi timp, chinul egalînd voluptatea într‑un vîrtej unic. De aceea, nefericirea în dragoste creste cu cît femeia te întelege si te iubeste mai mult. O pasiune fårå margini te face så regreti cå mårile au fund, si dorul de scufundare în nemårginit îl stingi în nesfîrsitul azurului. Cerul måcar n‑are granite si pare fåcut pe måsura verticalei sinucideri.

Iubirea‑i o ispitire de înec, o tentatie de adîncime. Prin aceasta seamånå mortii. Asa se explicå de ce sentimentul sfîrsitului îl au numai naturile erotice. Iubind, scobori pînå în rådåcinile vietii, pînå în prospetimea fatalå a mortii. Nu sînt fulgere ca så te loveascå în îmbråtisåri, iar ferestrele dau spre spatiu pentru a te putea arunca prin ele. Este prea multå fericire si prea multå nefericire în suisurile si scoborîsurile iubirii si inima e prea îngustå dimensiunilor ei.

Erotica emanå de dincolo de om; îl copleseste si‑l nåruie. Si de aceea, nåpådit de valurile ei, zilele trec fårå så mai observi cå obiectele sînt, vietåtile se agitå si viata se macinå, cåci prins în somnul voluptuos al iubirii, de prea multå viatå si de prea multå moarte, le‑ai uitat pe amîndouå, încît, trezit din dragoste, sfîsierilor ei neîntrecute le urmeazå o pråbusire lucidå si nemîngîiatå.

Sensul mai adînc al iubirii nu este inteligibil nici prin „geniul spetei“ si nici chiar prin depåsirea individuatiei. Cine poate crede cå ea ar atinge intensitåti atît de furtunoase, de o neumanå gravitate, dacå noi am fi simple instrumente într‑un proces în care personal pierdem? Si cine poate admite cå ne‑am angaja în suferinte atît de mari, ca så fim doar victime? Sexele nu sînt capabile de atîta renuntare si nici de atîta înselåciune.

In fond, iubim ca så ne apåråm de vidul existentei, ca o reactiune împotriva lui. Dimensiunea eroticå a fiintei noastre este o plinåtate dureroaså care umple golul din noi si din afarå de noi. Fårå invazia vidului esential, care roade sîmburele firii si nåruie iluzia necesarå fiintårii, dragostea ar fi un exercitiu usor, un pretext plåcut, si nu o reactie misterioaså sau o zvîrcolire crepuscularå. Nimicul ce ne înconjoarå suferå de prezenta Erosului, care si el este o înselåciune, atinså de existentå. Din tot ce se oferå simtirii, iubirea este un minim de vid, la care nu putem renunta fårå så deschidem bratele golului firesc, banal si vesnic.

Fiind maximum de viatå si de moarte, iubirea constituie o iruptie de intensitate în vid. Si orice intensitate este o suferintå a vidului.

Chinul dragostei — l‑am suporta noi oare de n‑ar fi el o armå în contra plictiselii cosmice, a putregaiului imanent? Sau am luneca noi pe moarte cu încîntare si suspine, de n‑am gåsi în ea o cale de a fi spre nefiintå?

 

Nu te poti consola de neantul lumii prin fortå, ci prin orgoliu. Fiece om e prea mîndru ca så se închine în fata evidentelor. Si atunci inventeazå existenta.

 

Intimitatea mea cu lucrurile ce se sting? Må supravietuiesc dupå orice tristete...

Doar fiind pînå în gît în nefericire, începe inima så‑mi batå. Suspinul e spatiul ideal al respiratiei, iar fericirea nu‑i temperatura vietii.

 

Se prea poate ca în sine iubirea så continå un potential de fericire mai mare decît este înclinatå a crede mintea noastrå, molipsitå de inimå. De unde vin atunci acordurile funebre ale esentialei betii si parfumul de sinucidere al îmbråtisårilor?

Arheologia fatalå a iubirii scoate la suprafatå nu numai durerile clare, actuale, ci si toate nefericirile incomplete, pe care credeam a le fi îngropat pe veci, însîngerårile ce le socoteam ispråvite si înseteazå dorul suferintelor prelungi. Intocmai ca în liturghia eroticå a lui Wagner, latura de umbre a trecutului se însufleteste si pune ståpînire pe chinul nostru incert, încît sîntem mai putin nefericiti din senzatiile imediate ale iubirii, cît din cele dezmortite si trezite din trecut.

Dacå dragostea n‑ar fi mai mult de o prezentå epidermicå, ar fi imposibil s‑o asociezi suferintei. Dar ei îi convine un nesfîrsit de predicate, ca si lui Dumnezeu. Femeia poate fi un infinit nul; în fata iubirii înså, infinitul roseste. Cåci totul e prea putin, raportat la ea. Nu sînt clipe de dragoste fatå de care moartea pare o simplå obråznicie?

 

Sînt oameni care, de n‑ar putea gîndi asupra iubirii, ar înnebuni de iubire. Reflexia este un derivativ unic. Fårå ea, nimic n‑ar putea fi suportabil. Am muri atunci din cauza lui Dumnezeu, a muzicii sau a femeii. Transpozitia reflexivå îndulceste furia patimilor si atenueazå transportul spre nefiintå din orice voluptate. In felul acesta devine gîndirea un instrument de mediocritate.

 

Ne agitåm, credem si gîndim ca så ne scuzåm existenta. Este ca si cum cineva ne‑ar privi din altå lume cu dispret, iar noi, pentru a nu cådea victime ale dezgustului såu, ne justificåm prin gesturi, vorbe si fapte. Nådåjduim astfel så obtinem îndurarea sa, iertarea curiozitåtii de a fi. — Iar cînd acel cineva e botezat Dumnezeu, împodobim jalnicul nostru spectacol, ca si cum acesta ar fi altceva decît oglinda Marelui Amårît.

 

Totul må råneste si raiul îmi pare prea brutal. Orice atingere‑i o rostogolire de stînci si råsfrîngerea stelelor în ochi visåtori de fecioarå må doare, ca materie. Florile råspîndesc parfumuri mortale si un crin nu e destul de pur unei inimi fugare din tot. Doar visul de fericire al unui înger ar putea oferi un pat legånårii ei astrale.

Lumea s‑a vestejit în periferiile inimii, iar mintea zace‑n înseråri. Universul îsi întinde zîmbetul lui înfricosat, în care disting — simbol al vietii — un înger canibal.

 

Nimic nu poate fi redus la unitate. Haosul pîndeste lumea la toate colturile. Contradictia nu e numai sensul vietii, dar si al mortii. Orice act este identic tuturor celorlalte. Nu existå nici nådejde si nici deznådejde, ci toate sînt deodatå. Mori tråind si tråind mori. Absolutul este simultaneitate: amurguri, lacrimi, muguri, bestii si roze; toate înoatå în betia indistinctului. Ah! singuråtåtile pline — cu senzatia de Dumnezeu în transå — si‑n care esti gelos pe tine însuti!

Dacå nu simti cå marea îti poate servi de pseudonim, n‑ai gustat o clipå din singuråtate.

 

Medicii n‑au urechea destul de finå. Dar cînd stii cå‑n orice auscultatie ai descoperi un mars funebru...

Prin tristeti, îti pierzi pozitia de om. De‑as da drum slobod pornirilor mele, m‑as odihni într‑un cimitir de cersetori sau de împårati nebuni.

Numai ca surså de nefericire este femeia o revelatie a absolutului. Sorbindu‑i metafizic alcåtuirile misterioase, înfrîngi viata cu mijloacele ei proprii, chiar cînd panica anemiei, în preajma lesinului esential, toarnå våpåi abstracte în sînge.

O dragoste împlinitå, o voluptate ce nu‑i un delicios dezastru, compromite în måsurå egalå pe bårbat si pe femeie. Iubirea nu se poate suporta, ci numai suferi. Cu fruntea pe sîni, te despåmîntenesti cu tot påmîntul.

Orice‑ai face, pentru femeie nu poti avea decît un cult, chiar misogin fiind. Si apoi, adoratia are un prestigiu mai înalt cu cît nu se aplicå unei valori intrinseci. Nu adori femeia, ci ceea ce esti prin ea. Un cult necesar pentru a evita narcisismul.

Dupå femei alergi din fricå de singuråtate si råmîi cu ele dintr‑o sete egalå acelei frici. Cåci mai mult decît în orice, în iubire esti putred de tine însuti.

Sexualitatea‑i o operatie în care esti, rînd pe rînd, chirurg si poet. O måcelårie extaticå, un grohåit de astri. — Nu stiu de ce în iubire am senzatii de fost‑sfînt....

 

Iubirea ne aratå pînå unde putem fi bolnavi în cadrul sånåtåtii. Starea amoroaså nu‑i o intoxicare organicå, ci metafizicå.

 

Orice s‑ar spune despre sinucidere, nimeni nu‑i poate råpi prestigiul absolutului. Cåci nu‑i ea o moarte care se întrece pe sine?

 

Obosit de individuatie, as vrea så må odihnesc de mine. Si cum mi‑as pråfui inima în depårtåri, ca din urmele de sînge så lingå serpii însetati de otravå — si vipere încîrligîndu‑se în creier si sugînd idei dupå idei, tîrîtoare îmbåtate de deznådejde! Pråbusiti‑vå, tåriilor, nu veti avea ce mai turti! Cåci astrii se învîrt în univers ca ouå clocite, ale cåror emanatii toti trandafirii raiului nu le vor acoperi. Putea‑voi så‑mi sfårîm gîndurile de propria mea umbrå?

Dracii de‑ar gusta din amarul sîngelui ar înnebuni de tristete. Si el circulå prin vine în bunåvoie — si nimeni nu‑l opreste... Parcå se dezgheatå lacrimi în el, într‑un oftat prelung si îndepårtat. Cine‑mi va fi plîns în sînge?

 

Dacå iubirea n‑ar fi amestecul irezolvabil de crimå premeditatå si de infinitå delicatete, ce usor ne‑ar fi s‑o reducem la formulå! Dar chinurile amoroase întrec tragedia lui Iov... O leprå etericå‑i erotica... Societatea nu te izoleazå, ce e drept, dar îti agraveazå chinul, micsorîndu‑ti izolarea.

Nimic nu neagå mai intens si mai dureros viata ca pulsatia ei supremå în iubire. Si vrînd a ne lega de ea prin femeie, nu facem decît s‑o întrecem. Iubirea nu încape în viatå. Si de aceea, parfumul feminin pare aroma de moarte a unei corole de cimitir.

 

In ce înfloreste sinuciderea mai mult ca‑n zîmbet?

 

Adîncimea iubirii se måsoarå dupå potentialul de singuråtate si care‑si aflå expresia într‑o nuantå de fatal, prezentå în gesturi, vorbe si suspine. Inclinatia inimii înspre a nu fi acordå dragostei o seriozitate mai gravå decît deznådejdii. Pe cînd aceasta ne închide accesul spre viitor, azvîrlindu‑ne fårå scåpare în dezastrul pur al timpului, iubirea amestecå lipsa de sperante cu o ispitå de fericire unicå. Deznådejdea‑i o înfundåturå furioaså, un ireparabil nåvalnic, o exasperare a imposibilului, pe cînd iubirea‑i o deznådejde înspre viitor, deschiså fericirii.

 

Pînå si faptul de a bea apå este un act religios. Absolutul se desfatå si‑n ultimul firicel de iarbå. Absolutul si Vidul...

Unde nu‑i Dumnezeu? Unde nu‑i Dumnezeu si Nimicul? Deznådejdea‑i o vitalitate a Neantului...

 

Teologia n‑a putut låmuri pînå acum cine e mai singur: Dumnezeu sau omul. A venit poezia. Si‑am înteles cå‑i omul...

 

Revelatia subitå a irealitåtii, cînd, prins de panicå, îti vine så te‑ndrepti spre sergentul din colt ca så‑l întrebi dacå existå lumea sau nu... Si cum te linistesti deodatå, bucuros de nesigurantå... Cåci, într‑adevår, ce‑ai face dac‑ar exista?!

 

Iubesc oamenii Vechiului Testament: sînt råzbunåtori si tristi. Singurii care i‑au cerut socotealå lui Dumnezeu de cîte ori au vrut, care n‑au scåpat nici un prilej de a‑i aminti cå‑i neînduråtor si cå ei n‑au timp så mai astepte. Pe atunci muritorii aveau instinct religios, azi doar credintå si nici måcar atît. Råul cel mare al crestinismului este de a nu fi stiut înåspri raporturile dintre om si Creator. Prea multe solutii si prea multi intermediari. Drama lui Isus a îndulcit suferintele si a råpit dreptul la bårbåtie în treburile religioase. Altådatå se ridicau pumnii spre cer, azi doar privirile.

 

Despre gradul de imanentå al eroticii nu‑ti dai seama decît în muzica religioaså. O asculti si nu pricepi. Spre ce zonå dureroaså a påmîntului te scoboarå femeia? Sau, cînd te despåmînteneste, unde råtåcesti de nu descoperi cerul? Bach n‑a amutit nici un amant. Nici chiar nemîngîiat în dragoste, nu‑l întelegi; doar în vacanta eroticå. Si poate si mai mult. In vacanta lumii.

Oare, în afarå de iubire, ce ne mai împiedicå så ne sfîrsim cu totii‑n Dumnezeu?

Putea‑vom auzi melodia tainicå a fiecårui lucru? Putea‑vom asculta un zîmbet? Si ochii våd ei, într‑adevår, dacå nu emanå o muzicå îndepårtatå si dulce? Ce sunete pleacå din priviri si mor în umbra melodioaså a inimii? Totul prinde glas timid si lucrurile parcå‑si înaltå acordurile spre cer.

Ca un bolnav astral, senzatii tulburåtor de fine så te apropie de taina muzicalå a fiintei. Auzi totul, plînsul eteric al unei lumi ascunse? Parcå florile si‑au rupt rådåcinile în inimå... si ai råmas singur cu suspinele lor...

Asculti amurgul unui crin? Sau melodia sfîsietoare a unui parfum necunoscut?

De‑am mirosi un trandafir pînå la sunet, ce mars funebru ne‑ar deschide mai delicat o lespede‑n azur? Si azurul însusi nu‑si pierde strålucirea, suptå‑n o muzicå scoborînd spre noi?

 

Cine så te vindece de tine? O tînårå fatå? Dar cine‑i darnic pînå la jertfå, ca så‑ti preia melancolia? Ce suflet pur, dornic de vis si nefericire, så se‑ncumete la o povarå ce n‑o presimte? Si‑ai putea så‑ti lepezi otrava sorbindu‑ti primåveri într‑o tinerete defunctå? Sau så påtezi ochi nevinovati cu greul întristårii? Ce virginitate nu‑nceteazå în preajma lui?

In carnea lucidå amorteste seva si ochi stinsi se aprind într‑o tomnaticå ofrandå, culeaså de palorile unei iubiri.

 

De cînd Eva a trezit pe Adam din somnul inutilei perfectiuni, urmasele ei continuå opera de dezmortire si pînå aståzi ele ne ademenesc în nefiintå. Privirea lor nedeslusitå, ameteala aerianå din chemårile lor nesigure råmîne‑vor stråine întelegerii noastre tulburi?

Viata‑i învesnicirea clipei de teamå nemîngîiatå în care Adam, proaspåt izgonit din rai, si‑a dat seama de nemåsuratul pierderii si de nesfîrsitul pierzaniei ce‑l asteaptå. Nu reeditåm cu totii — în cursul vietuirii — iluminarea deznådåjduitå a acelei nemiloase clipe? Mostenirea primului om este lumina întîii deznådejdi.

 

Cînd stelele se vor preschimba‑n pumnale si inima‑mi va zbura spre ele, toate laolaltå n‑o vor sfîsia pînå într‑atît ca mîhnirea så nu‑si descrie, pe albastrul boltelor, dîra ei råzvråtitå. As vrea så pier în fiecare astru, så må zdrobesc de fiece înåltime si‑un adåpost mortuar s‑alcåtuiesc, în stele putrede, pentru un cadavru descompus în farmecul sferelor.

Ce cîntec s‑a pogorît în carne si ce pierzanie sonorå îmbatå fiece celulå, de nimeni nu l‑ar mai opri, în avîntul de murire?

 

Este atît nedefinibil în acest cuvînt: zådårnicie — parcå mi l‑ar fi soptit Buddha într‑un cabaret.

 

O sinucidere face mai mult decît o ne‑sinucidere.

 

Sînt unii oameni atît de prosti, cå de le‑ar apårea vreo idee la suprafata creierului ea s‑ar sinucide din groaza de singuråtate.

 

Precum neurastenia este implicatia organicå a gustului pentru frumusete, asa ametelile traduc înclinarea noastrå spre absolut. Nu mai sînt obiecte care så te retinå, nici stîlpi de rezemat, nici bånci så‑ti odihnesti povara cårnii îngîndurate. Incheieturile ti se topesc si cazi în vesnicia anonimå a lucrurilor. Vinele, presimtind altå lume, nu mai adåpostesc mîndria verticalå, ci vestejesc spre absolut de bunåvoie. Iar sufletul, desfermecat de lume si de sine, urmeazå pilda trupului.

Mi‑as vrea viata povestitå de îngeri veseli în umbra unei sålcii plîngåtoare. Si de cîte ori ei nu s‑ar dumiri, crengile aplecate så le lumineze nestiinta cu adierile întristårii...

 

De‑as vrea så våd ce m‑a îmbogåtit mai mult în cursul vietuirii, din ce am iesit mai tare si mai singur — nici dragostea, nici chinul imediat al trupului sau temerea în preajma neîntelesului si nici cåinta necurmatå a gîndului n‑ar fi izvorul cresterii låuntrice, ci toate laolaltå, învåluite si purificate în sentimentul mortii. Fårå el, te înalti anapoda, îndepårtînd din sfîrsit gråuntele de nimb sau de apoteozå. Cînd înså moartea încolteste în fiece suflare, rodul suferintelor noastre îsi påstreazå o maturitate neatinså si viata este mai putin pierzanie, acordatå ultimelor ei rosturi. Nu cresti decît la unison cu o agonie‑n floare. Prin sentimentul mortii, facem viata complice cu absolutul, chiar dacå‑i råpim din frågezime. Inchisi în marginile individuale, ce‑am face fårå ispita de dezmårginire a mortii? Doar murind am fost mai mult decît mine, murind rodnic, germinînd în vis si fortå o agonie ondulatå. De ce sfîrsit m‑as înfrica, atunci cînd l‑am anticipat voios în måduvå si‑n gînduri? Sau fi‑va vreo celulå care så nu fi dospit moartea?

Dar se prea poate så fi îmbogåtit o vietuire peste prevederile ei. Dacå nu cumva, din zarea vietii, infinitul e o boalå. De unde ar pleca altcum mîndria sîngelui trist?

 

Sînt priviri feminine care au ceva din perfectiunea tristå a unui sonet.

 

Fårå nefericire, iubirea n‑ar fi mai mult de o administratie a naturii.

 

In fiece parfum se tînguie un plîns imaterial al florilor, de datå ce ne inspirå o destråmare funebrå. Invåluiti în el, nelinistea mortii ne cuprinde ca o sevå pornind de departe si ridicîndu‑se domol si trist în vlaga trupului. Si cum suspinå un trandafir în mîhnirea noastrå, înnobilînd‑o!

Sau parfumuri încårcate de sinucidere, plutind vast si tulbure spre inimi apuse!

 

Chiar dacå stii de cînd melancolia te‑a dezbinat de fire, îti pare totusi cå te‑a însotit dintotdeauna, cå te‑ai nåscut cu ea si poate chiar din ea. Mort fiind, te‑ar supravietui, tesîndu‑si poezia violetå a stingerii får‑de sfîrsit.

Sentimentul vesniciei negative a vietii mele... Am murit får‑de‑început.

 

Cînd nu te mai simti deloc om si continui totusi a iubi, contradictia se måreste într‑o suferintå nespuså, infernalå. Iubirea — de bine, de råu — derivå din conditia vietåtii ca atare, iar la om ea nu‑i împlinire decît apartinînd, prin toate slåbiciunile, formei de viatå ce el o reprezintå. Femeia — acest om prin excelentå — s‑o ridici la tine nu poti, så te scobori la ea, mai putin. Atunci, tråiesti în preajma ei si suferi, învåluind‑o în ne‑umanitate. Perversiunea aceasta, de a iubi o fiintå omeneascå atunci cînd nu mai ai senzatii de om, cînd nu esti nici deasupra si nici dedesubt, ci în afarå de soarta umanå! Si iluzia femeii crezînd a‑ti oferi uitarea si nefåcînd decît a te verifica de depårtarea ta de toate si de tot!

 

De ce nu s‑o‑ndura påmîntul så‑si deschidå vågåunile si‑nghitindu‑må, så‑mi sfarme oasele si så‑mi sugå sîngele? Doar numai asa s‑ar împlini visul de groazå care må asazå sub greul muntilor si mårilor. Nu sînt un stîrv care zåreste din fundul lumilor cum se zdrobesc tårii si bolti, spre a se rostogoli pe el si a‑l turti? Sub ce stea n‑am murit, sub ce mare si sub ce uscat? Ah! totul a murit, în frunte cu moartea! — Universul? Parcå zåresc nåluci din fundul unei måsele stricate...

 

Un vampir — sugîndu‑mi ultima picåturå de sînge si‑ncepînd apoi så cînte trist...

 

Totul trebuie reformat — pînå si sinuciderea...

 

Oamenii îti cer o meserie. — Ca si cum faptul de‑a tråi n‑ar fi una — si încå cea mai grea!

 

Sînt un Iov fårå prieteni, fårå Dumnezeu si fårå leprå.

 

Numai mårindu‑ti nefericirea, prin gînd si faptå, poti gåsi în ea plåcere si duh.

 

Adevårul — ca orice minus de iluzie — nu apare decît într‑o vitalitate compromiså. Instinctele, nemaiputînd alimenta farmecul erorilor în care se scaldå viata, îsi umplu golurile cu dezastrul luciditåtii. Incepi så vezi cum stau lucrurile si atunci nu mai poti tråi. Fårå erori, viata e un bulevard desert prin care evoluezi ca peripatetician al tristetii.

 

Nevoia de a‑ti pune capåt zilelor în inima unei femei palide, ca så‑ti poarte cadavrul o nonviatå... sau de a vorbi despre dragoste atît de eteric, cå si fulgii så‑si cearå scuze. O iubire vaporoaså ca schizofrenia unui parfum...

 

In cafenea — mai mult ca oriunde — nu mai poti sta de vorbå decît cu Dumnezeu.

 

Imi mai amintesc cå sînt doar auzindu‑mi pasii pe caldarîm în nopti tîrzii.

Mai fi‑voi multå vreme vecin al inimii mele? Cît voi mai merge alåturi de timpul meu? Si cine m‑o fi surghiunit departe de mine?

 

Ochii pierduti ai femeilor triste — si care n‑ar trebui deschisi decît la Judecata de Apoi...

 

Viata, neridicatå la rangul de vis, seamånå unui Apocalips al prostiei si al vulgaritåtii. Cine‑ar suporta‑o, fårå coeficientul ei de irealitate?

 

Gîndurile aromate de nobletea sinuciderii... Parc‑am înghitit otravå din mîna unei sfinte. Sau am sorbit påcatul din gura unanimå a unei femei pierdute. Unde sînteti, boli ascunse, de nu urcati, fatale si necrutåtoare, spre un sînge dornic de spaimå si de nimicire?

 

Tot ce numim proces istoric îsi are izvorul în suferinta‑n dragoste. Dacå Adam era fericit cu Eva, nimic nu s‑ar fi schimbat în lume. Ispita diavolului: „veti fi asemenea lui Dumnezeu“, s‑a realizat în måsura în care creatia omeneascå, nåscutå din chinul iubirii, ne apropie de o treaptå divinå. Fericirea n‑are virtuti istorice. — Dumnezeu este mai mic de fiece datå [cînd] un bårbat nu descoperå Absolutul în dragoste sau îl descoperå în deceptie.

 

Actul sinuciderii este înspåimîntåtor de mare. Dar parcå e mai coplesitor så te sinucizi în fiecare zi...

 

Boala unui om se måsoarå dupå frecventa cuvîntului „viatå“ în vocabularul såu.

 

Fontenelle, aproape centenar, spunea medicului såu: Je ne me sens autre chose qu’une difficulté d’être.

Cînd te gîndesti cå atîtia altii simt acelasi lucru de la întîia reflexie, iar nu numai pe patul de moarte.

Povara vietuirii e suportabilå cînd te apaså pînå la înåbusire. Suferinta nu e dulce decît sub forma chinului.

Priveghindu‑ti nimicnicia, eul se volatilizeazå cu aburii dezolårii. Si atunci ce mai råmîne din întîmplarea individualizårii tale? O substantå de amåråciune, råspînditå într‑o teastå de drac påråsit.

Mîhnirea este veghea la nivelul unei inimi de diavol.

 

 

Nevoia apåsåtoare de a te ruga si neputinta de a te adresa totusi cuiva... Si apoi cealaltå nevoie: de a te trînti la påmînt, muscîndu‑l înfuriat si vårsîndu‑ti turbarea sau religiozitatea negativå a cårnii.

Så fie creierul alee pentru îngeri ce poartå potcoave, de nu pot så‑nteleg ecoul lui vulgar si divin? Sau se vor fi aprins plînsurile? Ori vînturi ce‑ntetesc incendiul lacrimal al lumii?

Cînd zåresc cerul, îmi vine så må dizolv în el, iar cînd privesc påmîntul, så må îngrop în måruntaiele lui. Atunci så må mai mir de ce unul si altul se descompun în minte si în inimå? Mi‑am chinuit nådejdile între o geologie a cerului si o teologie a påmîntului.

Cum mi‑as vrea lipiti obrajii de un albastru senin ca acele frunze ce par crescute‑n cer cînd le privesti, în dupå‑amieze, din umbra unui pom!

 

In inima lui Diogene florile deveneau stîrvuri si pietrele rîdeau. Nimic nu råmînea neschimonosit; omul îsi pocea fata si obiectele tåcerea. Natura, atinså de obråznicie, îsi expunea generos impudoarea, în care se desfåta nebunia clarvåzåtoare a celui mai lucid muritor. Lucrurile îsi pierdeau virginitatea în ochiul lui sfredelitor, a cårui lectie pare a ne învåta despre o legåturå mai adîncå între sinceritate si neant.

Fost‑a Diogene omul cel mai sincer? El pare a fi fost, de‑ndatå ce n‑a crutat pe nimeni si nimic; chiar bolnåvicios de sincer, cåci nu i‑a fost fricå de urmårile cunoasterii. Si aceste urmåri sînt cinismul însusi.

Ce l‑o fi îndemnat så scuture dulceata prejudecåtii si a cuviintei? Ce a pierdut, de nu l‑a mai legat nimic de vraja aparentei si a erorii? Se poate ajunge numai prin inteligentå la îndråzneala si la provocarea adevårului? Niciodatå, atîta vreme cît inima mai rezistå în înselåciune si în serviciul sîngelui. Dar inima lui Diogene pare a fi fost smulså din interesul fiintårii si — lucru nemaiîntîlnit — a fi devenit leagånul inteligentei, locul de popas si de‑ntremare al luciditåtii. Sîngele scos din circulatie, viata controlatå fårå milå, unde så se mai miste eroarea si så se încînte iluzia? Cinismul înfloreste în aceastå evacuare, ce te dezleagå de toate si‑ti îngåduie så rîzi, så dispretuiesti, så calci totul în picioare si pe tine însuti în primul rînd, mîndru de absenta universalå. Cinicul este spectatorul acestei universale absente. El priveste — îndurerat sau rîzînd — la nimic.

Ce l‑o fi mînat pe Diogene înspre catastrofala rupturå de farmecul naiv, delicat si învåluitor al existentei? Ce l‑o fi aruncat în situatia de criminal al erorilor indispensabile vietii? Nu‑i datoråm lui un minus de iluzie de care ne fålim, îndurerati? Ce consolare i‑o fi lipsit sau în mijlocul cåror mîngîieri a fost întrerupt, dezbinîndu‑se fericirea la care a trebuit så fie sensibil, chiar de s‑a nåscut cu vocatie de osîndit? Si un monstru se naste cu înclinåri spre fericire, ce nu le poate pierde chiar dacå ea l‑a abandonat.

Ce ne împiedicå în viatå de la cinism chiar atunci cînd mintea ne împinge si ne sileste? Ce ne mårgineste impertinenta ultimå a cunoasterii?

Så mai amintim dragostea, generatoarea erorilor fecunde?

Orice pas în iubire intimideazå cunoasterea si o obligå så meargå modest alåturi sau la marginea noastrå. Micsorarea luciditåtii este un semn de vitalitate a dragostei.

Cînd înså ceva a intervenit si a dezlåntuit luciditatea într‑un imperiu vast cît fiinta, dragostea se retrage înfrîntå si buimåcitå. Si cînd acel „ceva“ este o fiintå, sau poate mai multe, pe care le‑ai pierdut la vîrsta înselåciunilor, golul urmînd permite întinderea nemiloaså a cugetului rece si distrugåtor. In mod firesc, nimeni nu poate mosteni atîta veghe încît så lunece în cinism, ci în cursul vietii deceptiile fac lumea stråvezie, încît vezi, pînå la fund, ceea ce n‑ar fi trebuit decît så mîngîi. Noi nu cunoastem viata lui Diogene la epoca în care nefericirea în dragoste hotåråste cursul reflexiei. Ce importantå ar avea înså så stim pe cine a pierdut, cînd stim prea bine ce a pierdut si unde duce aceastå pierdere.

 

De‑as putea deveni fîntînå de lacrimi în mîinile lui Dumnezeu! Så må plîng în el, si el så se plîngå în mine!

 

Prin pasiune si fericire, învingem caracterul de relativitate al vietii si o proiectåm în Absolut. Asa devine ea un Apocalips zilnic...

 

Existå o måretie resemnatå pe care n‑o cunosti decît surprins de tulburarea mortii în mijlocul bulevardelor... Sau acea îngrijorare somptuoaså, care te cuprinde pe stråzile cenusii ale Parisului de cîte ori te‑ntrebi dac‑ai fost vreodatå, si casele‑nclinate si båtrîne ce‑ti dau råspunsul negativ al agoniei lor...

 

Mijloacele de a învinge singuråtatea nu fac decît s‑o måreascå. Vrînd a ne îndepårta de noi însine prin dragoste, betie sau credintå, nu reusim decît a ne adînci identitatea. Esti mai mult tu însuti în preajma femeii, a båuturii sau a lui Dumnezeu. Pînå si sinuciderea nu‑i decît un omagiu negativ ce ni‑l aducem nouå.

 

Fiorul ce ne dezvåluie cå spiritul a råmas clar si neatins, dar cå sîngele si carnea si‑au pierdut mintile... Sau cå oasele si‑au pierdut capul, cînd ratiunea îsi gustå propria ei lucire...

De s‑ar surpa cerurile înaintea mintii!

 

Iubirea pare ocupatie vulgarå fatå de dorinta de adoratie, în care pornirile vietii se filtreazå într‑o lume de adieri pure. Femeia care cade victimå setei noastre imateriale se poate considera, cu drept cuvînt, nefericitå‑n dragoste. Cåci nu‑i oferim prea mult, un exces care jigneste putinul fericirii?

Decît, ea niciodatå nu va întelege de ce în adoratie prezenta ei e tot atît de vanå ca si absenta. Ea n‑are nevoie så fie si nici så stie. Cu cît ar putea multumi sau îndulci nevoia de absolut råtåcitå‑n Eros? Adorînd‑o, ea nu existå decît în måsura în care nu este — ca pretext gustului nostru de irealitate supremå. Acest absolut la suprafata noastrå... botezat femeie.

 

Doar în fata mårii îti dai seama ce lipså de poezie ascunde rezistenta noastrå la valurile mortii...

Poezie înseamnå lesin, abandonare, nonrezistentå la farmec... Si cum orice farmec este disparitie, cine ar putea gåsi o singurå poezie înåltåtoare? Ea ne scoboarå spre suprem...

Sînt inimi, a cåror muzicå de s‑ar concentra într‑un tråsnet sonor — viata ar începe de la capåt. De‑am sti atinge coarda cosmogonicå a fiecårei inimi...

Duplicitatea esentialå a oricårei tristeti: cu o mînå ai vrea så tii un crin, si cu cealaltå så mîngîi un cålåu. Poezia si crima så aibå acelasi izvor?

In tristete, totul are douå fete. Nu poti fi nici în iad si nici în rai, nici în viatå si nici în moarte, nici fericit si nici nefericit. Un plîns fårå lacrimi, un echivoc fårå sfîrsit. Cåci nu te izgoneste ea în aceeasi måsurå din aceastå lume, ca si din cealaltå?

Esti trist de totdeauna, nu de acum. Si acest totdeauna e toatå lumea înainte de nasterea ta. Nu‑i tristetea amintirea vremii în care n‑am fost?

 

Paloarea ne aratå pînå unde corpul poate întelege sufletul.

 

Intinderile cerului îmi vor ajunge så peticesc o inimå zdrentuitå? Sau så cersesc si pe ale påmîntului? — Ca si cum ele ar mai avea ce acoperi dintr‑un suflet nåscut îngropat!

 

Ati privit marea în momentele ei de plictisealå? Parcå‑si agitå valurile din scîrbå de ea însåsi. Le trimite så nu se mai întoarcå. Dar ele revin, revin neîncetat. Asa påtim si noi. Cine ne întoarce spre noi însine, cînd ne sfortåm mai mult a ne îndepårta?

Nevoia tainicå de a te abandona mårii, de a te risipi în fråmîntarea zadarnicå a tuturor mårilor, så nu fie un gust de plictisealå infinitå si o senzatie de evanescentå mai vastå ca depårtårile? Nici vinul, nici muzica si nici îmbråtisårile nu te apropie de dulceata destråmårii ca valurile ce se urcå spre absenta si nimicnicia ta si te mîngîie cu insinuåri de disparitie! Marea — comentariu fårå sfîrsit la Ecleziast...

Un om fericit descifreazå el ceva în întinderile marine? Ca si cum marea ar fi fåcutå pentru oameni! Pentru acestia e påmîntul, acest amårît påmînt... Dar acordurile nefericirii se împreunå cu ale mårii, într‑o armonie voluptuoaså si sfîsietoare ce ne aruncå în afarå de soarta muritorilor.

Si astfel, tonalitatea mårii este aceea a unei muriri eterne, a unui sfîrsit ce nu se mai gatå, a unei agonii înflorite. Nu‑ti trebuie o inimå bolnavå de nuante si nici o simtire atinså de subtilitåtile extazului pentru a surprinde un fior mortal în melodiile marine, ci doar o înclinare spre tainele si vocile melancoliei. Atunci nu mai esti sigur de identitatea ta si trebuie oarecum så te aduni, så te pescuiesti neîncetat, spre a nu te înghiti mårile din tine si din afarå. Nu te poti ståpîni decît între patru pereti. Chemårile depårtårilor te împing mai departe de calculul existentei tale...

Marea este o ispitå de disparitie numai pentru cei ce au descoperit‑o în zile si în nopti, prin introspectie... Avînd‑o în fatå, îti verifici numai pråpastia acelor zile si acelor nopti... Demonia marinå este un viscol aromatic, o ruinå cåreia nu ne putem refuza fårå så cålcåm pe ce e mai adînc în noi..., o nobilå descompunere pe care trebuie s‑o grådinårim. Si apoi, nu zvîcneste sîngele în ritm marin, nu e orgoliul lui melancolic acordat rånii albastre, miscåtoare si infinite? Suferinta asta vastå si lichidå, ea så‑mi împlineascå un gust de dureri nemåsurate si så‑mi astîmpere setea de nefericiri neîntrecute! De s‑ar înfuria mårile, så‑si spargå valurile de inima omeneascå!

Lasi Paradisul pentru rahitici cînd råtåcesti pe malurile mårii. Cåci el este o mare fårå demonie. Icoana raiului nu m‑a urmårit decît în momentele acelea periculoase în care ti se topesc încheieturile si ti se moaie oasele, într‑o supremå slåbiciune, într‑o maximå deficientå. Imaginea cea mai purå pe care o alcåtuieste mintea este emanatia unei vitalitåti vacante.

Nicåieri mai mult ca la mare nu esti înclinat a socoti lumea o prelungire a sufletului. Si nicåieri nu esti mai capabil de un fior religios prin faptul simplu de a privi. O viatå plinå, cu un nimb de absolut, ar fi aceea în care orice perceptie ar fi o revelatie. Esti pe cale a o realiza în sugestia amurgurilor marine... Uita‑voi vreodatå înserarea unicå de la Mont‑Saint‑Michel, cînd, între un soare în agonie si o cetate mai singurå ca soarele, toate apusurile lumii må chemau spre o måretie tristå, întrezåritå‑n presimtiri? Si apoi, så te primbli cu acel crespuscul în suflet prin parcul din Combourg, încercînd a fi demn de plictiseala marelui René. Trebuie într‑adevår så cunosti dezolarea magnificå a anumitor zile la Saint‑Malo si la Combourg, pentru ca så‑l poti scuza pe Chateaubriand. E drept cå, în afarå de cîteva pagini din Memoriile lui, cu greu mai poate fi recitit, cåci retorica lui, avînd amploare, este lipsitå totusi de substantå. Lamentatiile lui nu sînt destul de gîndite si plictiseala lui nu‑i destul de esentialå. Dacå l‑am iubit totusi, a fost pentru desfåsurarea somptuoaså a vietii lui, pentru a fi ridicat vidul låuntric la rangul de artå.

Asa si‑a stiut gospodåri nimicnicia, ca så nu mai putem fi decît epigoni în mestesugul plictiselilor. Trebuie så fi våzut måcar camera în care el si‑a petrecut copilåria si så fi întrevåzut ceea ce au putut fi discutiile cu Lucile, pentru care orice amator de melancolie trebuie så aibå pietate — spre a‑ti da seama cå o dezolare pornitå dintr‑un sat valah nu poate atinge prestigiul funebru al uneia råsårite într‑un castel solitar. Noi sîntem mai mult amårîti decît tristi, cåci nu cunoastem mîndria soartei triste, ci umbrele destinului amarnic.

„O inimå plinå într‑o lume vidå.“ Chateaubriand s‑a înselat definindu‑si astfel plictiseala; s‑a înselat din orgoliu. Cåci în plictisealå noi nu sîntem mai mult decît lumea, ci tot atît de putin cît ea. Este o corespondentå de vid. Cåci de‑am fi mai mult, ne‑am rezema destul în noi însine, am fi destul existentå, ca så nu atingem rarefierea constiintei, din care izvoråste vidul interior. Stårile de mare încordare, fie ele de extaz, fie de chin, ne fac impermeabili plictiselii, desi din partea lumii înconjuråtoare ar putea pleca o sugestie irezistibilå de zådårnicie.

Din ce vezi lucrurile mai de‑aproape, din aceea nu le poti iubi decît pe måsura irealitåtii lor. Existenta nu‑i suportabilå decît prin coeficientul de neexistentå. Virtualitåtile de nefiintå ne apropie fiinta. Nimicul e un balsam existential.

In felul acesta, înteleg mai bine înclinarea noastrå bolnåvicioaså, plinå de suferintå pasionatå, pentru femeie. Desi mai ancoratå în viatå decît noi, nu‑i putem totusi råpi un caracter de ireal, alcåtuit atît din poezia vaporoaså în care ne complåcem a o învålui, cît si din echivocul sexualitåtii. Femeia este orice, afarå de o evidentå. Si suferinta în dragoste, în orice dragoste, împlinitå sau neîmplinitå, cîstigå în adîncime si ciudåtenie cu cît prezenta femeii se subtilizeazå într‑o perfectiune pe cît de carnalå, pe atît de nedefinibilå. Dragostea nu e infinitå decît negativ, convertind plinåtatea în suferintå. Nevoia nefericirii n‑o resimti decît pentru a împrumuta fiorurilor erotice o expresie supremå.

Sexualitatea fårå ideea mortii e înfioråtoare si degradantå. In bratele femeii descind sicrie din azur. Echivocul eroticii este chiar aceastå sugestie mortalå de plinåtate, de exces dezastruos, de înflorire crepuscularå.

Cui, abandonîndu‑se mårii sau amintirii ei, nu i‑a fost rusine de a fi petrecut clipe de dragoste multumit sau indiferent? Nu este marea o jenå în fata oricårei împliniri? N‑o obligåm la reflux cînd o zårim fårå ochi îndurerati? Melancolia este un omagiu de fiecare clipå întinderilor marine. Si‑n privirile visåtoare si pierdute, marea se prelungeste peste malurile ei si oceanele îsi continuå un flux ideal spre întristare. De aceea, ochii nu mai au fund...

 

Ce curios så te primbli printre femei si alti oameni, gîndindu‑te dacå face sau nu så fii Dumnezeu! Rumegînd la iluzia vesniciei tale, îti zici: „la marginile mele, mai fi‑voi ståpîn pe mine?“ — Si trecåtoare, care soptesc: „eu prefer Crêpe de Chine.“

Ce noroc cå mai sînt si femei înfrumusetate misterios de boalå, care så‑nteleagå climatul durerii si pierzania luciditåtii! Spiritul este materie ridicatå la rangul de suferintå. Si întrucît femeile sînt avide de dureri, participå la el.

Nevinovåtia e antipodul spiritului. Tot asa fericirea si orice nu‑i durere.

 

Parcurile sînt deserturi pozitive.

 

Cînd nu mai esti acordat lumii nici prin gînd si nici prin inimå, trebuie så alergi încontinuu, pentru ca în ritmul pasilor så te ocolesti si så uiti alcåtuirea lacrimalå a firii. Altcum, redevii grådinar al sinuciderii...

Nebunia‑i o pråbusire a eului în eu, o exasperare a identitåtii. Pierzîndu‑ti mintile, nimic nu te mai poate opri så fii nelimitat tu însuti.

 

Boala: stadiu liric al materiei. Sau poate si mai mult: materie liricå.

 

Nu explici un paradox, precum nu explici un strånutat. De altfel, nu‑i paradoxul un strånutat al spiritului?

Tristetea‑i indefinibilul ce se interpune între mine si viatå. Si cum indefinibilul este o aproximatie delicatå a infinitului...

 

Cînd esti iubit, suferi mai mult decît cînd nu esti. Påråsit, te mîngîi prin orgoliu; dar ce consolare mai poti nåscoci în fata unei inimi ce ti se deschide?

 

Muntii îsi însalå singuråtatea cu vecinåtatea cerului si desertul cu poezia mirajelor. Numai inima omului råmîne vesnic cu ea însåsi...

 

De unde så plece pornirea murdarå de a må tåvåli în nefericire, mai råu ca bivolii în bålti si porcii în gunoi? O lenevie împroscatå de bålegar si de vis...

...Si cînd stii cå ea nu‑i viciul vietii tale, ci izvorul ei. Si cînd mai stii cum, alåturi de femeie, trîndåvia devine vesnicie...

 

De cîte ori privesc albastrul cerului si orice albastru, încetez pe loc de‑a apartine lumii. Cine‑a numit consolatoare culoarea celei mai subtile pierzanii?

Dacå avea cerul altå înfåtisare, religia ar fi consistat probabil în alipirea de påmînt. Cum înså albastrul este culoarea dezlipirii, credinta a devenit un salt din lume.

In orice nuantå, albastrul e negatia imanentei.

 

Cu cît må lecuiesc mai mult de mine, cu atît îmi semån mai mult. Melancolia ne scuteste de Eu, în asa måsurå este ea råul lui.

 

Fatå de totul mortii, nimicul vietii este o imensitate.

 

Sfintii au spus atîtea paradoxe, încît e imposibil så nu te gîndesti la ei în cafenea.

Sentimentul mortii este molesitor si crud, parcå înoatå o lebådå si un sacal pe undele otråvite ale sîngelui...

 

Cînd citesti pe filozofi, uiti inima omeneascå, iar cînd citesti pe poeti, nu stii cum så te scapi de ea.

Filozofia e prea suportabilå. Acesta‑i marele ei defect. E lipsitå de patimå, de alcool, de dragoste.

Fårå poezie, realitatea‑i un minus. Tot ce nu‑i inspiratie e deficientå. Viata, si cu atît mai mult moartea, sînt ståri de inspiratie.

Lesinul tuturor lucrurilor, în urechi si inimi agonizînd de poezie...

 

Melancolia? A fi îngropat de viu în agonia unui trandafir.

 

Cînd, atins de o noblete tristå, dezlegat de oameni si de lume, tîrîi o murire înfloritå, nimic nu te mai împiedicå så crezi cå te‑ai nåscut prin generatie spontanå dintr‑o toamnå vesnicå.

Prin mine råtåceste un Septembrie visåtor si fårå de‑nceput.

 

Un om plictisitor este un om incapabil de plictisealå.

 

Viata este un minus de eternitate al mortii, iar individuatia o crizå a infinitului.

 

Atentia neîntreruptå la fiintå este izvorul plictiselii. Ce påcat cå existenta nu rezistå spiritului! Pînå si Dumnezeu pierde prin atentia noastrå.

Neantul e atentie absolutå.

 

Bucuria e reflexul psihic al purei existente — al unei existente ce nu‑i capabilå decît de ea însåsi.

Dorinta de a muri ascunde prea multe garantii de absolut si de perfectiune, prea multå insensibilitate la eroare, încît setea de‑a tråi cîstigå în farmec prin prestigiul nedesåvîrsirii si prin atractia greselilor aromate. Nu e mai ciudat så îndrågesti imperfectiunea?

Predilectia straniului salveazå viata; moartea se scufundå în evidentå.

Nu existå måretie în viatå si nici chiar în moarte, ci într‑un Nimic ce se ridicå neutru si etern spre cer, asemenea Mont‑Blanc‑ului.

 

Privind piscurile schizofrenice: curios cå nu existå singuråtate decît spre cer.

Muntii nu‑ti dau senzatia de infinit, ci de grandoare. — Pentru infinit ne ajunge marea si nefericirea.

As vrea så am o inimå la intersectia Alpilor cu azurul.

Melancolia må dispenseazå de alpinism. Cînd ajungi så întelegi muntii de jos...

 

Femeile care nu stiu zîmbi må fac så må gîndesc la o muzicå de pompieri în Paradis.

 

Numai farmacia mai poate opri gîndurile.

 

Cînd otrava veghii ti‑a depravat fiinta, nimic nu se mai poate desfåsura sub soare fårå så te irite. In afarå, poate, de un dialog al florilor despre moarte.

 

Mîndria dråceascå de a dispune de amåråciune în fata nu importå cårui lucru, de a desfigura banalitatea în vîrtejul paradoxului si de‑a tulbura linistea firii în patima contradictiei... Nu mai råmîne nimic decît desfrîul mintii peste o realitate desfrunzitå, o opticå sumbrå stråpungînd calmul uitårii si påtînd orice prospetime. Si atunci, så te miri de ce lebedele — suflete spulberate‑n corpuri — îti par chioare (cåci nu privesc ele în låturi?); de ce un cer senin îti trezeste icoana lucie a unui creier de imbecil si viata îti pare mai comicå decît un sfînt zburdalnic?

Dacå izvoarele Alpilor mi‑ar spåla mintea si mi‑ar råcori inima! Doar asa as fi vesel så descopår frågezimea nestiintei, si nu så rumeg în munti si‑n sesuri, pe måri si pustiuri curiozitatea fatalå a lui Adam, izgonindu‑må prin veghe din mine însumi.

Så tråiesti toatå viata drama påcatului si uneori så te simti asa de pur, cå aripi de lebådå te poartå înspre o insulå de îngeri priveghind agonia Paradisului!

Si totusi, numai în sentimentul påcatului esti om în sensul propriu al cuvîntului. Cåci a fi om înseamnå a te identifica la orice latitudine a påmîntului si a inimii cu fenomenul cåderii.

Cine nu simte cå merge la fund — chiar atunci cînd lucreazå si creeazå pozitiv, cînd e notar sau geniu — nu întelege nimic din natura specificå a soartei umane, iar cei ce nu cunosc atractia irezistibilå a nåpåstuirii, a esentialei lunecåri, a cresterii înspre abis — n‑au atins în nici un fel conditia cåreia au fost meniti.

Mor propriu‑zis numai oamenii stråini de ispita rodnicei scufundåri, care nu‑si rup gîtul în orice ocazie a vietii. Ceilalti au totul îndåråtul lor, si‑n primul rînd sfîrsitul.

 

Luciditatea: a avea senzatii la persoana a treia.

 

Oamenii sînt în genere obiecte. De aceea simt ei nevoia så „existe“ Dumnezeu. Cînd ai fåcut trecerea de la obiect la eu, Dumnezeu e superior faptului de a fi sau a nu fi. Intocmai ca eul, El devine o irealitate care se cautå.

Nu poti atinge echilibrul în lume, atîta vreme cît existenta nu e mai mult de o stare. Cåci, în asemenea conditie, esti încontinuu fie în acord, fie în dezacord cu ea. In mod firesc, existenta e ireductibilå, o rezistentå pur si simplu în fata cåreia ne aflåm fårå så fim nevoiti a o acorda sau nu subiectivitåtii.

Dezechilibrul în lume, fruct al exasperårii constiintei, derivå din incapacitatea de a concepe neutru realitatea. Oricît ne‑am sforta, ea nu‑i decît stare, la care aderåm sau nu. Cresterea accentului subiectiv al constiintei micsoreazå autonomia firii. Cîstigi în intensitate si realitatea pierde echivalent în prezentå.

Constiinta? A nu mai fi la nivelul firii.

 

Pe cînd în extaz punctele universului sînt inseparabile de centrul iradierii noastre — în groazå, ele se aflå la o distantå egalå de noi, fårå ca unul singur så ne råmînå indiferent. Nimic nu ne separå de lume, desi ea ni‑i ostilå. Extazul si groaza — atît de diferite — ne angajeazå în mod egal în ea.

De aceea, uluit în alternanta lor, ajungi så nu mai descifrezi care‑i eul si care‑i lumea. In amîndouå, n‑are ce så mai råmînå neutru; totul participå si nimic nu stå în afarå, nimic nu este obiectiv.

In groazå, nu stii dacå lumea‑i o prelungire negativå a eului sau eul o prelungire negativå a lumii; iar în extaz, nu poti så califici o plinåtate, în asa måsurå confuzia unicå absoarbe diferentele fiintei.

 

O lume de urzici altruiste si de bolovani invitîndu‑se la menuet... sau de stîrvuri ce‑si surîd ca‑n vodevil...

Realitatea trebuie chematå la viatå sau interziså.

 

Prezenta spiritului devenitå colectivå anemiazå cresterea unui popor si‑l apropie de decadentå prin tulburarea rafinamentului. Finalul unei tåri este în genere un surmenaj istoric, o istovire explicabilå si fatalå. Nobila deficientå a Greciei si a Romei, în maturitatea lor crepuscularå, presupune o soartå rotunjitå si o ispåsire înaltå a unui exces unic. Un trecut de creatie trebuie plåtit prin suferintele vitalitåtii si nimic nu‑i mai impresionant ca o båtrînete lucidå, deschiså unui vast amar.

Sînt înså popoare care nu se duc la fund din excesul spiritului, sau care au atins culmi, dar si‑au revenit. Olanda — a cårei picturå echivaleazå muzica germanå — n‑a degenarat în sånåtate? Dupå înåltimile ei istorice, i s‑a „asezat“ sîngele, si oamenii, în locul palorii, au preferat o apoteozå a untului. Sau Suedia, nu moare esuatå‑n prospetime? — Ce o împiedicå så se usuce glorios în amurg? Si cum pot fi tåri care n‑au soartå, din teamå de anemia consecutivå „istoriei“? Devenirea universalå înregistreazå numai popoarele ce nu se crutå, ce nu‑si cumpånesc destinul, ci se îndreaptå triumfåtor si nemilos spre agonie.

Primejdiile creatiei îndepårteazå atît pe indivizi, cît si pe tåri, — de spirit. Preferînd sånåtatea, se opun naturii. Florile îsi retin mireasma ca så nu se usuce? Parfumul e istoria unei flori, precum spiritul a unui individ. — Popoarele care nu se ofilesc n‑au tråit niciodatå.

 

 

Timpul e uneori asa de apåsåtor, c‑ai vrea så‑ti spargi capul de el.

Devenirea s‑a coagulat în creier si existenta ia culoarea påcatului.

Individuatia este orgie de singuråtate. — Inapoi spre Fiintå sau Nimic, spre o mîntuire — lipsitå de sperante.

Buddha a fost, oricum, prea naiv...

 

In marile singuråtåti pari a fi gîtuit de un demon pentru o plåcere crudå a lui Dumnezeu.

Si de aceea mintea tese în ele o teologie iresponsabilå.

 

Cunoasterea ucide eroarea vitalå a iubirii, iar ratiunea construieste viata pe ruina inimii.

 

Orice luciditate este o pauzå a sîngelui.

 

Trebuie så fi våzut båtrînetea, boala si moartea ca så te retragi din lume? Gestul lui Buddha este prea mult un omagiu evidentelor... Renuntårii lui îi lipseste paradoxul. Cînd ai dreptate, nu‑i nici un merit så påråsesti viata. — Dar så tråiesti în dezbinarea låuntricå de toate — si så ai argumente contra singuråtåtii! Calea lui Buddha e croitå pe måsura muritorilor... Calmul printului gînditor n‑ar pricepe niciodatå cum poti vedea ca el si totusi îndrågi nimicnicia. Pînå si Buddha så fi fost un dascål? E prea mult sistem în lepådårile lui, prea multe consecvente în mîhniri. El ar condamna, desigur, råtåcirea celui ce‑si tîråste neantul printre muritori si n‑ar pricepe cum în vidul lumii mari surîzi vietii. Cåci el n‑a cunoscut anumite culmi ale nefericirii; a tråit si a murit consolat. Ca orice om stråin de ispita fatalå a vietii, de seductia de neant a fiintårii si de Nirvana întåritoare a fiecårei clipe.

 

Cînd toate gîndurile s‑au înecat în sînge, din filozof te pomenesti un avocat al inimii.

 

Privind infinitatea calmå a cerului senin: oare cum de existå råul? — Si a‑ti afunda apoi cugetul în azur, pentru a descoperi cå numai visul ne poate despårti de prospetimea eternå a råului — betie negativå a devenirii.

Cerul a precedat oamenii, poezia a „existat“ înaintea lor. Cum de‑au putut ei råmîne înapoi, cînd o privire fugarå spre întinderi albastre este izvor de delir? Cerul ne‑a luat‑o înainte — si de nu interveneau poetii, el se închidea în sine, råmînînd ca noi så ne zårim în ochi — în epavele lui — si så ne mîngîiem în naufragiul de poezie care‑i privirea omeneascå.

 

Constiinta neantului împreunatå cu dragostea de viatå?

Un Buddha de bulevard...

 

O idee stinge o plåcere si creeazå o voluptate. Atipind reflexele, trezesti reflexiile. Gîndesti doar cînd se opreste viata.

De cîte ori o fiintå nu se poate „aseza“ în fire, se aflå în prezenta Råului. Tot ce rateazå derivå din el — si el fiind imanent devenirii, toate fiintele au de luptat cu el.

In måsura în care Dumnezeu nu este asezat în sine, prin ce este deficient conditiei lui participå la råu. De altfel, nu‑i el marele Ratat?

Cît despre om, cåutîndu‑si soarta de la Adam încoace, si‑a cîstigat o demnitate din lupta cu råul. Ratarea lui are ceva învioråtor si eroic: nefiind prezent ca fiintå, neavînd nici un loc în fire, el si‑a creat o conditie din lipsa lui de conditie, încît nimeni nu poate spune încå dacå omul e un ceva, un nimic sau un tot.

Cu totii stim sau bånuim ce‑i un animal sau un Dumnezeu. In tot cazul, ei „sînt“. Dar omul nu este; cåci nu‑i el un agent de legåturå între lumi? O! dac‑ar fi! Dar acest conditional e definitia însåsi a Råului.

Intr‑o teologie „serioaså“, care ar încerca så salveze în mod absolut pe Dumnezeu, råul nu‑si gåseste o explicatie valabilå. Teodiceele s‑au dovedit nemultumitoare în fata acestei piedici esentiale.

Existenta råului transformå pe Atotputernic într‑un Absolut hodorogit. Devenirea i‑a mîncat misterul si puterea.

Råul nu e comparabil decît cu un Dumnezeu... laic.

 

Omul nu stie pînå unde se poate întinde si cît tin granitele lui. Uitåm în fiecare clipå fatalitatea individuatiei si tråim ca si cum am fi tot ce vedem. Fårå aceastå înselåciune, orice am face ne‑ar descoperi marginea noastrå.

Dar constiinta individuatiei ne‑ar întepeni în lume, fiindcå ne‑ar descoperi nemilos un loc de care greu ne‑am putea mîndri, asa încît sîntem pierduti fiindcå nu ne stim marginile — si‑am fi poate si mai mult, dacå le‑am sti.

Omul îsi dibuieste soarta, mîndru si trist de a nu o gåsi. Numai dezastrul dezvåluie micimea individuatiei: cåci în el încerci nemîngîierea de a vedea cå te mårginesti cu toate si în primul rînd cu tine.

 

Gînditorii care n‑au meditat asupra omului nu stiu ce înseamnå a suferi pentru cunoastere si a‑ti semna sentinta prin fiecare gînd sau a‑ti astîmpåra avînturile într‑o tristete orgolioaså.

Antropologia e un amestec de zoologie si psihiatrie. Poti construi utopii — privind doar florile. Paradisul nu‑i un apendice al botanicii?

 

Voluptatea ne scoate din lume, în deosebire de plåcere, care, neadresîndu‑se decît simturilor, e lipsitå de culoare religioaså. Nimic nu ne aduce aminte mai mult de cer ca fiorurile prin care am vrea så‑l uitåm.

 

Doar prin moarte înceteazå omul de a fi o buruianå a devenirii si cîstigå ceva din boala purå a florilor. — Si precum gîndurile izvoråsc dintr‑un amurg fraged al cårnii, asa florile dintr‑o anemie visåtoare a materiei.

 

Ca så crezi nestråmutat în om trebuie så nu fii capabil de introspectie si så nu cunosti istoria. Numai un psiholog si un istoric au dreptul så dispretuiascå „idealurile“.

 

Intr‑un gol vital, nimic nu se întîmplå si nimic nu „trece“. Dorinta creeazå timpul. Si de aceea în absenta låuntricå, în linistea pustie a poftelor, în desertul setei si în mutenia sîngelui ti se descoperå deodatå lipsa vastå a vremii si iluzia curgerii ei. Iar cînd un ceas de catedralå veche marcheazå ora în noapte, båtåile lui ne dezvåluie si mai dureros fuga din lume a timpului. Atunci, imensitatea‑i un suspin etern al clipei, în care ni se‑ngroapå cugetul si trupul.

 

In freamåtele de singuråtate, esti nåpådit de senzatia de a fi plåmådit din altå substantå decît lumea. Si oricîte întîmpinåri abstracte ai gåsi izolårii tale, practic nu poti trece peste un dureros ireductibil. Oamenii par victime ale unei erori cu neputintå de împårtåsit, iar firea — un gol menit pasiunii tale de råtåcire. Ce s‑a mårit în tine, de nu mai încapi în fiintå? Vesnicia‑i prea micå pentru un suflet nebun si vast, dezacordat, prin infinit, de fire. Ce så mai råzbatå în el dintr‑o lume amutitå?

 

Un gînd seacå måri, dar nu poate usca o lacrimå: umbreste astrii, dar nu poate lumina alt gînd; — o aureolå de nemîngîiere.

 

Dintr‑un minus de vitalitate rezultå luciditatea, ca orice lipså de iluzie. A‑ti da seama nu merge în directia vietii; a fi în clar cu ceva, mai putin. Esti cîtå vreme nu stii cå esti. A fi înseamnå a te însela.

 

Cînd existenta ti se pare suportabilå, orice poet e un monstru. (Poezia are întotdeauna un sens ultim sau nu e poezie.)

 

Esti om pînå în clipa‑n care oasele încep så‑ti scîrtîie de tristete... Dupå aceea, ti se deschid toate drumurile.

 

Fårå dorul de moarte, n‑as fi avut niciodatå revelatia inimii.

 

Cînd îmi port mîna pe coaste ca pe o mandolinå, senzatia mortii ia contur de nemurire.

Iar cînd nimic îmi spune totul, simturile se aprind într‑un suflet gol. Si atunci, nimicul femeii supravietuieste nimicului lumii.

 

Din ce gåsesti mai putine argumente spre a tråi, din aceea te legi mai mult de viatå. Cåci dragostea ce i‑o aråtåm n‑are valoare decît prin tensiunea absurdului.

Moartea, avînd de partea ei totul, a încetat så mai convingå. Sprijinul ratiunii i‑a fost fatal.

Lipsa de argumente a salvat viata. Cum ai råmîne rece în fata unei atari såråcii?

 

E mai usor så faci biografia unui nor decît så spui ceva despre om. Si cum ai spune ceva, cînd despre el orice e valabil?

Cu bunåvointå, Dumnezeu încape într‑o definitie; omul, nu. Acestuia totul i se aplicå, totul îi „merge“, ca oricårui lucru ce este si nu este.

 

Lenea e un scepticism al cårnii.

 

Nevoia de a dovedi o afirmatie, de‑a vîna argumente în dreapta si‑n stînga presupune o anemie a spiritului, o nesigurantå a inteligentei si a persoanei în genere. Cînd un gînd te nåpådeste cu putere si violentå, el izvoråste din substanta existentei tale; a‑l dovedi, a‑l împresura în argumente înseamnå a‑l slåbi si a te îndoi de tine. Un poet sau un profet nu demonstreazå, fiindcå gîndul lor este fiinta lor; ideea nu se deosebeste de existenta lor. Metoda si sistemul sînt moartea cugetului. Pînå si Dumnezeu gîndeste în fragmente; în fragmente absolute.

De cîte ori încerci a dovedi ceva, te asezi în afara gîndirii, alåturi de ea, nu deasupra ei. Filozofii tråiesc paralel ideilor; le urmåresc råbdåtori si cuminti si, dacå se întîlnesc uneori cu ele, nu sînt totusi niciodatå în ele.

Cum poti vorbi de suferintå, de nemurire, de cer si de pustiu, fårå så fii suferintå, nemurire, cer si pustiu?

Un gînditor trebuie så fie tot ce spune. Aceasta se învatå de la poeti si de la voluptåtile si durerile ce le încerci tråind.

 

Vidul låuntric e ca o muzicå fårå sunete, un cîntec fårå glas. Nesonora lui tålåzuire se interpune tainic între noi si lume si ne separå de viatå în mijlocul vietuirii si de moarte în mijlocul muririi. Spre ce suferindå înåltare se îndreaptå duhul fiintårii? De ce ne doare orice apropiere si de ce se‑nsufleteste respiratia pentru tot ce‑i depårtat?

Unde‑s brate crude de muiere så‑ti strîngå oasele, tremurînd de gînd, si tu så‑ti pleci urechea pe båtåile inimii ei îmbåtate, nutrindu‑ti groaza scumpå si voluptuos neconsolatå?!

 

Cînd ochii mi se‑nchid si marginile mele le‑ntind spre marginile lumii, ce auz misterios îmi descifreazå în zare un cor de copii nebuni?

...In incerta vesnicie a unei dupå‑amieze de varå, vocea spartå a unui pusti te tulburå mai mult ca rugåciunea unui dement sau ca surîsul irevocabil al unui sinucigas.

 

Un gînditor n‑are drept så se contrazicå mai mult decît viata.

 

N‑are rost så fii decît poet, matematician sau general.

S‑ar putea ca femeile så nu existe decît pentru a îmbogåti inspiratia si s‑ar putea, mai mult, ca lumea så nu fie decît un pretext al poeziei.

Nici cerul si nici påmîntul nu l‑au cîntat poetii, ci un fel de nonlume existentå în melancolii.

 

Poezia într‑un parc e stat în stat.

Lenevia‑i o melancolie ce apartine exclusiv fiziologiei.

 

O cascadå în surdinå alcåtuieste imaginea a ceea ce numim de obicei suflet...

 

Fi‑va Dumnezeu altceva decît o încercare de a‑mi îndestula nevoia infinitå de Muzicå?

Cel ce iubeste mistica, muzica si poezia este neapårat o naturå eroticå, un voluptuos rafinat si care, negåsind satisfactie deplinå în iubire, recurge la delicii ce depåsesc viata. Dacå ai atinge absolutul în dragoste, la ce ai umbla în goanå dupå voluptåti prelungi si delicate? Nu le‑ai putea simti nevoia si, dacå te‑ar interesa abstract, ele nu ti‑ar putea sugera o pasiune durabilå si intenså.

In iubirea împlinitå — cu toate vulgaritåtile inerente — tråim aspiratia spre alte lumi ca o distractie, ca un pretext. Si atunci cum ar deveni muzica, mistica sau poezia substantå a vietii?

Saltul din lume presupune un exces de individualizare. Tot asa, orice voluptate care înlocuieste iubirea directå, legalå si obligatorie a genului uman.

 

Nu se poate concepe fortå fårå boalå. Nu în zadar oamenii cei mai primejdiosi sînt acei a cåror sånåtate e atinså.

Istoria e mînatå de oameni care‑si pipåie necontenit pulsul.

 

Elementele care definesc boala: excesul constiintei; paroxism de individuatie; transparentå organicå; luciditate crudå, energie proportionalå „pierderii“; respiratie în paradox; religiozitate vegetativå, reflexå; orgoliu visceral; vanitate rånitå a cårnii; intolerantå; delicatete de înger si bestialitate de cålåu.

Un Dumnezeu care cerseste la poarta Raiului pare a fi orice bolnav. De altfel, nu e ca si cum s‑ar fi infiltrat în fiecare din celulele lui un paradox? Boala este o stare de inspiratie a tesuturilor, o manie de grandoare a cårnii, un patos imperialist al sîngelui.

Cînd o parte din trup se‑mbolnåveste sau cînd te‑mbolnåvesti întreg, ai impresia c‑a pornit natura så gîndeascå. Un maximum de pozitivitate al negativului, o limitå înspre spirit a måruntaielor, un efort dialectic al materiei, o stråduintå abstractå a imediatului.

Fårå boalå — si acum am fi în rai. Patologia se ocupå de stårile geniale ale naturii.

Sånåtatea este o absentå de intensitate. Teama de boli nu consistå decît în tulburarea ce‑o simtim în fata unei plenitudini pentru care n‑am fost pregåtiti si care ne înspåimîntå, fiindcå nu sîntem obisnuiti decît cu prezenta neutrå a echilibrului, pe cînd boala este o fortå måritå de vecinåtatea nimicului.

 

Tot ce nu‑i muzical e aparentå, eroare sau påcat.

 

O! dacå aburii muririi s‑ar înålta melodic spre cer si‑ar îmbråca în imn sonor o stea încremenitå!

De n‑ar fi melancolia, s‑ar întîlni vreodatå muzica cu moartea?

In clipa‑n care vom fi reusit så dizolvåm toatå viata într‑o mare sonorå, nu vom mai avea nici o obligatie fatå de Infinit.

Sînt invazii muzicale de o fascinatie absolutå, dupå care sinucigasii îti par diletanti, marea ridicolå, moartea o anecdotå, nefericirea un pretext si dragostea o fericire. Nimic nu mai poti face si nimic nu mai poti gîndi. Si atunci ai vrea så te îmbålsåmezi într‑un suspin.

 

Wagner pare a fi stors toatå esenta sonorå a umbrei.

Cine iubeste cu adevårat muzica nu cautå în ea un adåpost, ci un nobil dezastru. Universul nu se înaltå spre destråmarea ei?

 

Intocmai ca gîndurile, muzica se instaleazå în golurile vitale. Un sînge proaspåt si o carne rumenå rezistå ademenirilor vibrante, n‑au spatiu pentru ele; boala înså le face loc. Pe måsurå ce roade din viatå, absolutul înainteazå. Nu e revelator cå‑n infinitul muzicii si‑n infinitul mortii se topeste totul în noi, cå materia îsi pierde marginile, cå ne sfårîmåm granitele pentru a oferi întinderi nåpådirii sonore si mortale?

 

Fiecare purtåm, în grade diferite, o nostalgie a haosului — si care se exprimå în dragostea de muzicå. Nu‑i aceasta universul în starea purå a virtualitåtii? Muzica este tot — minus lumea.

 

Boala — acces involuntar al absolutului.

 

Luciditatea e un reflex al påcatului zilnic de a fi, iar cunoasterea, o formå vulgarå a nostalgiei.

 

Oare cum se råsfrînge viata într‑un suflet neîntinat de cunoastere? Råspunsul ar fi usor de am sti în ce fel vremelnicia poate fi tråitå ca vesnicie, în ce fel sînt alcåtuiti îngerii sau pînå unde se întinde peisajul låuntric al prostiei.

 

In Dumnezeu esti mai singur decît într‑o mansardå parizianå.

 

Dacå ai putea gîndi atunci cînd ti se aprind gîndurile! Dar ce idee ar mai lua contur cînd din creier se împråstie fum si din inimå scîntei?

Doresti dorul de moarte si nu moartea, fiindcå n‑ai ajuns la capåtul scîrbei de a vietui si esti încå mîndru în prada erorii fiintårii.

Dar cine a descoperit dorul de a muri nu mai poate fi alipit nici vietii si nici mortii. Amîndouå sînt îngrozitoare. Voluptate nu existå decît în acel dor..., în acea granitå de fioruri ce alcåtuieste echivocul dulce si amar al muririi.

 

De cîte ori ridic ochii spre cer, nu pot înåbusi sentimentul unei infinite pierderi. De s‑ar porni o cruciadå împotriva albastrului! Ce vijelios m‑as îngropa în culoarea marelui regret!

Au luat foc toamnele în mine si inima mi s‑a întors pe dos.

Cîntecul prelung si vaporos al mortii må învåluie ca o spumå a vesniciei. Si‑n lîncezeala ademenitoare a sfîrsitului, sînt o epavå încoronatå pe mårile de muzicå ale lui Dumnezeu sau un înger fluturînd prin inima Lui.

 

Fiindcå iubesc prea mult viata, evreii n‑au poeti.

 

Gustul violet al nefericirii...

 

Inserårile au ceva din frumusetea unei halucinatii.

 

Vremile noi au pierdut în asa måsurå simtul marilor sfîrsituri, încît Isus ar muri aståzi pe o canapea. Stiinta, eliminînd råtåcirea, a micsorat eroismul, iar Pedagogia a luat locul Mitologiei.

 

Devenirea este un dor imanent firii, o dimensiune ontologicå a nostalgiei. Ea ne face inteligibil sensul unui „suflet“ al lumii.

De ce, cînd ne adîncim în taina ei, sîntem prinsi de un freamåt patetic si de o tulburare vecinå religiei? Så nu fie cumva Devenirea o fugå din Dumnezeu? Si så nu fie mersul ei sfîsietor o întoarcere în El? Se prea poate, din moment ce Timpul suspinå, prin toate laturile lui, dupå Absolut. Nostalgia exprimå mai direct si mai dramatic imposibilitatea omului de a‑si fixa o soartå. „Devenire“ hipertrofiatå, el îsi gustå, în instabilitatea ei, lipsa lui de conditie. Si nu este ca si cum el s‑ar „gråbi“ cu tot timpul?

 

Dacå tot ce „este“ nu m‑ar face så sufår, oare cum as suferi så fiu? Si fårå excesul balsamic al durerii, cine‑ar suporta osînda la viatå? Dar încårcat si prigonit de ea, te råsfeti într‑un avînt funebru spre nemurire, spre vesnicia muririi — numitå si viatå...

 

Dorul de a muri exprimå uneori numai o subtilitate a orgoliului nostru: vrem, adicå, så ne facem ståpîni pe surprizele fatale ale viitorului, så nu cådem victime ale dezastrului esential.

Sîntem superiori mortii doar în dorinta de‑a muri, cåci ne murim moartea tråind. Cînd aceasta îsi råsfatå în tine lipsa ei de margini, clipa finalå nu‑i mai mult de un accent melodios. Este o lipså de mîndrie creaturalå în a nu‑ti oferi inima istovirii voluptuoase a mortii. Doar stingîndu‑te neîncetat o stingi în tine, îi reduci din infinit. Cel ce n‑a cunoscut intimitatea mortii înainte de‑a muri, minor sfîrsitului, se rostogoleste umilit în necunoscut. El sare în vid; pe cînd, prins în ondulatia muririi, luneci în moarte ca spre tine însuti.

 

Cînd stii ce‑i gustul mortii, nu mai poti crede c‑ai tråit vreodatå fårå så‑l cunosti... sau c‑ai trecut cîndva cu ochii închisi prin dulceata peisajelor de agonie. Ce înviorare ciudatå îti descoperå verdeturile stingerii si înflorirea suspinelor fårå de capåt! Pururi tînår în amurguri, întremat în sfîrsituri, cåutînd întinderile mortii fiindcå viata nu‑i destul de‑ncåpåtoare si încetinindu‑ti råsuflarea ca zgomotul vietuirii så nu acopere depånårile visului final!

Sînt dupå‑amieze de toamnå de o atît de melancolicå nemårmurire, încît ti se opreste respiratia pe ruina timpului si nici un fior nu mai poate însufleti zîmbetul împietrit pe absenta eternitåtii. Si atunci, înteleg o lume post‑apocalipticå...

 

In Dumnezeu nu trebuie våzut mai mult de o terapeuticå în contra omului.

 

De chinurile iubirii te poti scåpa dizolvîndu‑le în muzicå. In felul acesta, îsi pierd într‑o imensitate vagå tåria lor fierbinte.

Cînd pasiunea‑i prea intenså, sinuozitåtile wagneriene o destramå în infinit si‑n locul chinului precis te legeni vaporos într‑o disolutie orizontalå, te‑ntinzi tomnatic pe desertul unei melodii...

Wagner — muzicå a nesfîrsitei neîmpliniri — se acordå suspinului arhitectural si cenusiu al Parisului. Aici, piatra ascunde un apus muzical, plin de regrete si dorinti..., iar stråzile se întîlnesc spre a‑si împårtåsi taine ce nu sînt totusi stråine unui ochi întristat. Si cînd azurul împînzit al Parisului pare a‑si fi condensat aburii în sonoritåti, tålåzuirea de motive wagneriene se‑ntîlneste undeva cu cerul.

 

Sufletul unei catedrale geme în surmenajul vertical al pietrei.

 

As vrea så fiu mîngîiat de mîini prin care poti strecura Timpul...

...sau så fiu plîns de ochi smulsi dintr‑un Paradis în flåcåri.

 

Tot mai mult må conving cå oamenii nu‑s decît obiecte: bune sau rele. Atît.

Si eu sînt oare mai mult de un obiect trist? Cîtå vreme suferi, nu de a tråi printre oameni, ci de a fi om, cu ce drept ai face din nelinistea ta o culme? O materie cåreia îi e rusine de ea însåsi råmîne tot materie... Si cu toate acestea...

Intr‑o lume de måråcini, parcå sînt o salcie ce‑si plînge crengile spre cer.

 

Cînd mintea s‑a oprit, de ce mai bate oare inima?

Si verdele putred al ochilor spre ce se mai deschide cînd sîngele a orbit?

Ce negurå spintecå måruntaiele si ce ziduri se dårîmå în tesuturi?

Si oasele spre cine urlå în våzduh, si våzduhul de ce‑mi apaså mîhnirea gråbitå înspre nimic?

Si ce chemare spre înec îmi împinge gîndurile spre ape moarte?

Dumnezeule! pe ce frînghie så urc spre tine, ca de nepåsarea ta så‑mi sfårîm trup si suflet?

 

Oamenii nu tråiesc în ei, ci în altceva. De aceea au preocupåri. Si le au fiindcå n‑ar avea ce face cu absenta lor de fiecare clipå. Numai poetul este cu el si în el. Si lucrurile nu‑i cad toate perpendicular pe inimå?

Cine n‑are sentimentul sau închipuirea cå realitatea întreagå respirå prin el nu bånuieste nimic din existenta poeticå.

A‑ti tråi eul ca univers e secretul poetilor — si mai cu seamå al sufletelor poetice. Acestea — dintr‑o pudoare ciudatå — îmblînzesc prin surdinå simtirea, pentru ca o încîntare fårå margini si fårå expresie så se prelungeascå neîncetat într‑un fel de nemurire visåtoare, neîngropatå‑n vers. Nimic nu ucide mai mult poezia låuntricå si vagul melodic al inimii ca talentul poetic. Sînt poet prin toate versurile ce nu le‑am scris...

Obsedat de el însusi, poetul este un egoist; un univers egoist. El nu‑i trist, ci lumea toatå‑i tristå‑n el. Capriciul lui ia contur de emanatie cosmicå. Nu‑i poetul punctul celei mai slabe rezistente prin care lumea devine transparentå ei însesi? Si nu‑i natura bolnavå‑n el? Un univers atins — si‑au apårut poetii...

 

Cum så nu suferi de a fi om, privind muritorii gîfîindu‑si destinul?

Cînd vom vietui cu sentimentul cå în curînd omul nu va mai fi om, atunci va începe istoria, adevårata istorie. Pînå acum am tråit cu idealuri, de aici încolo vom tråi absolut, adicå fiecare se va înålta în propria lui singuråtate. Si nu vor mai fi indivizi, ci lumi.

Adam a cåzut în om; noi va trebui så cådem în noi însine, în limita noastrå, la orizontul nostru. Cînd fiecare va respira la marginea lui, istoria s‑a încheiat. Si asta‑i adevårata istorie. Suspendarea devenirii în absolutul constiintei. In sufletul omului nu va mai avea loc nici o credintå. Vom fi prea maturi pentru idealuri. Atîta vreme cît ne mai agåtåm de deznådejdi si de iluzii, sîntem iremediabil oameni. Aproape nici unul n‑am reusit så ståm drepti în fata lumii si a nimicului. Sîntem oameni, infinit oameni: cåci nu simtim încå nevoia de suferintå?

A fi „muritor“ înseamnå a nu putea respira fårå setea de durere. Ea‑i oxigenul individului si voluptatea ce se interpune între om si absolut. „Devenirea“ — implicatia ei...

 

De nu mi‑ar plåcea så îngrijesc blînd erorile si de n‑as atipi constiinta prin dulci înselåciuni, unde‑ar duce o veghe nemiloaså într‑o lume nemilos îngustå?

Nici o nebunie nu m‑ar consola de putinul lumii, în clipele în care inima e o fîntînå såritoare într‑un desert.

Experienta om a ratat. El a devenit o înfundåturå, pe cînd un ne‑om e mai mult: o posibilitate.

Priveste un „semen“ adînc în ochi: ce te face så crezi cå nu mai poti astepta nimic? Orice om e prea putin...

 

Ce este teama de moarte, de întuneric, de nefiintå, fatå de teama de tine însuti? Si existå oare alta? Nu se reduc toate la ea? Urîtul nesfîrsit al vietuirii si plictiseala lucrurilor ce devin sau nu devin, groaza unei lumi urnite în sine si uruiala timpului în simtiri gingase — de unde pleacå ele, dacå nu din fiorul care ne înstråineazå de noi însine în mijlocul nostru? Ca si cum oriunde ai merge n‑ai da de ceva mai råu ca tine, cå tu esti råul care se bolteste deasupra lumii, cå nu poti fi cu tine fårå så fii împotriva ta! Pesterile ascunse sînt mai putin înfioråtoare decît golul pe care ti‑l deschizi de cîte ori îti ochesti subteran fiinta. Ce nimic se cascå în sîmburele tåu, de teama te apårå de neîndurarea ta? Mai poti tu råmîne cu tine? De ce arborii mai zåresc spre cer si nu‑si întorc frunzele ca så‑ti ascundå întristarea si så‑ti îngroape teama?

 

Va descifra cineva cîndva drama de a fi nevoit så traduci dialectic lacrimile, în loc så le lasi så curgå‑n vers?

Si sti‑va cineva vreodatå cîte piedici trebuie dorintelor ca så izvorascå gîndul, cîte înfrîngeri costå înmugurirea cugetului? Si ce toamnå a tineretii este spiritul!

 

Doamne! dezleagå‑må de mine, cå de miresmele si de miasmele lumii m‑am dezlegat de mult. Spre o cåintå plinå de cîntec înaltå‑mi cugetul si nu må mai låsa vecin mie, ci întinde‑ti deserturile tale între inima si gîndul meu. Au nu vezi tu vråjmasul duh al soartei mele, ursitå blestemelor si plînsului?

Ce rugi gåsi‑voi pentru tine, Mosneag neputincios, si din ce istoviri ridica‑voi un urlet spre nepåsarea ta? Dar cine‑mi spune cå sînt si eu båtrîn, mai båtrîn ca tine, cå inima mi‑e mai cåruntå decît barba ta?

De‑as da drum slobod glasurilor mele, pe ce meleaguri ne‑ar mai întîlni gîndul? Tu nu vezi, Doamne, cå unul din altul ne vom såvîrsi, meniti rostogolirii; cåci nici tu si nici eu n‑am nåscocit un reazem în afarå de noi?

Voit‑am så må bizui pe tine — si‑am cåzut; voit‑ai så te bizui pe mine si n‑ai mai avut ce cådea!

 

Poezia, fatå de filozofie, reprezintå un plus de intensitate, de suferintå si de singuråtate. Existå totusi un moment de prestigiu pentru filozof: cînd se simte singur cu întreaga cunoastere. Atunci råzbat suspinele în Logicå. Doar o måretie funebrå mai poate face ideile vii.

 

Dumnezeu este modul cel mai favorabil de a ne dispensa de viatå.

 

Cinicii nu sînt nici supra‑ si nici sub‑oameni, ci post‑oameni. Ajungi så‑i întelegi si chiar så‑i iubesti, cînd îti scapå din chinul absentei tale o mårturisire adresatå tie sau nimånui: am fost om si acuma nu mai sînt.

Cînd în tine nu mai e nimeni, nici chiar Diogene, si esti vacant pînå si de vid si urechile nu‑ti mai tiuie de neant...

 

Romantismul german — sau vremea în care nemtii cunosteau genialitatea sinuciderii...

 

Cînd te apropii de Dumnezeu prin råutate si de viatå prin umbre, la ce poti ajunge dacå nu la o misticå negativå si la o filozofie nocturnå?

Crezi fårå så crezi si tråiesti fårå så tråiesti... Paradoxul îl rezolvi într‑o duiosie însîngeratå, întårit de amurguri si cernit de aurore.

 

Vråjit de surmenajul cunoasterii, doar într‑un tîrziu ajungi så resimti imensa obosealå ce urmeazå insomniei spiritului. Si atunci începi så te trezesti din cunoastere si så oftezi dupå farmecele orbirii.

Cum gîndul råsare în paguba cårnii, cum orice gînd este un viciu pozitiv, prisosul spiritului ne îndeamnå spre antipodul lui. Asa apare dorinta tainicå a uitårii si vråjmåsia cugetului împotriva cunoasterii.

 

Omul este atît de alipit de vidul existentei, cå pentru el si‑ar da oricînd viata, si atît de îmbibat de infinitul plictiselii, încît martirajul vietuirii îl suferå ca pe un deliciu.

Cu cît esti mai låmurit de putinul totului, cu atît te atasezi mai mult de el. Si moartea‑ti pare prea putin ca så‑l salvezi. Numai astfel se explicå de ce religiile sînt în contra sinuciderii. Cåci toate încearcå så dea un sens vietii în clipa în care ea‑l are mai putin. Ele sînt în esentå atît: un nihilism împotiva sinuciderii. Orice mîntuire izvoråste din refuzul ultimelor consecinte.

 

Fårå patimile tulburi ale muzicii, ce‑am face oare cu simtirea caligraficå a filozofilor?

Si ce‑am face cu timpul alb, golit si dezbinat de viatå, cu timpul alb al plictiselii?

Nu iubesti muzica decît pe litoralul vietii. Cu Wagner asisti atunci la o ceremonie a clarobscurului, la o cosmogonie a sufletului, iar cu Mozart la florile Paradisului visînd alte ceruri.

 

Orice deznådejde este un ultimatum lui Dumnezeu.

Neurastenia‑i la om ceea ce‑i divinitatea la Dumnezeu.

 

Gîndurile o sterg din lume, iar simturile o iau razna spre cer. Unde fuge mintea, de må‑mbåt de lipsa mea, de lipsa mea si‑a lumii? Doamne! mic esti pentru dezastrul fiilor tåi! In tine nu‑i loc så ne adåpostim groaza, cåci tu n‑ai loc de groaza ta! Si må voi ascunde iaråsi în inimå, pråfuitå de amintirea mea!

 

Nu‑i etern decît ceea ce n‑are nici o legåturå cu adevårul.

 

Femei — a cåror vitalitate nu le permite mai mult de un surîs... Jacqueline Pascal sau Lucile de Chateaubriand. Ce bine cå nu e în putinta vietii så ne desprindå de melancolie!

Je m’endormirai d’un sommeil de mort sur ma destinée. (Lucile)

 

Lumea e salvatå de cele cîteva femei care au renuntat la ea.

 

Anemia este înfrîngerea prin sînge a timpului.

 

De‑as trece lacrimile prin sitå, de‑as pune la teasc plînsurile, ca din drojdia lor så‑mi otråvesc credintele, sub un cer fugar!

Nimic nu exprimå mai chinuitor deceptiile unui suflet religios ca dorul de otråvuri. Ce flori veninoase, ce adormitoare crude så ne vindece de molima înfioråtoarei lumini? Si ce vifor de cåintå så ne descarce sufletul la margini de fire?

 

Timpul e un anotimp al vesniciei; o primåvarå funebrå a eternitåtii.

Desprinderea fiintelor din haosul initial a creat fenomenul individuatiei, adevåratå stråduintå a vietii spre luciditate. Ca un strigåt dupå constiintå s‑au înfiripat alcåtuirile individuale si fiintele triumfau în efortul lor de a se detasa din confuzia totului. Cîtå vreme omul a råmas fiintå si numai atît, individuatia nu depåsise cadrele vietii, cåci el se sprijinea în tot si era tot. Dar avîntul spre sine însusi, scotîndu‑l din centrul firii, i‑a creat iluzia unui infinit posibil în granitele individuale. Si astfel omul a început så‑si piardå limita, si individuatia a devenit osîndå. Aici rezidå måretia lui dureroaså. Cåci fårå cursul aventuros al individuatiei, el n‑ar fi nimic.

 

Intocmai ca ochii evreilor, viata are ceva mort si agresiv în acelasi timp.

 

Cînd n‑ai måsurå în nimic, te måsori cu Dumnezeu. Orice exces ni‑l apropie. Cåci El nu‑i decît incapacitatea noastrå de a ne opri undeva. Tot ce n‑are margine — iubirea, furia, nebunia, ura — e de esentå religioaså.

 

Melancolia‑i nebunie în sensul în care parfumul e stare anormalå.

 

Nevoia de a te såvîrsi în Dumnezeu nu‑i altceva decît dorinta de a‑ti muri moartea pînå la capåt, de a nu te sfîrsi supravietuit de viata ce n‑ai tråit‑o. Frica de a nu fi murit de tot face moartea atît de îngrozitoare. Lîncezim dupå vesnicia în Dumnezeu, din teama de a nu fi vii cînd sîntem exterior stîrvuri. Dac‑am asteptat pentru a ne naste o eternitate, trebuie s‑asteptåm alta pentru a muri.

 

Cum sub ochiul melancolic si pietrele par a visa, zadarnic am cåuta fårå el noblete în fire.

 

Melancolia exprimå toate posibilitåtile de cer ale påmîntului. Nu‑i ea apropierea cea mai îndepårtatå de Absolut si nu‑i ea o realizare a divinului prin fuga de Dumnezeu? In afara ei, ce‑am putea opune Paradisului, cînd de lume nu ne mai leagå decît faptul de a tråi în ea si golul pozitiv al inimii.

 

Avantajul neantului fatå de eternitate este cå nu poate fi påtat de timp. De aceea se asemuieste el zîmbetului melancolic.

 

Specificul soartei umane se epuizeazå în prestigiul metafizic al chinului.

Omul trebuie så sufere pînå la scîrba de suferintå si de el însusi.

 

Så nu fie Dumnezeu starea de eu a neantului?

 

In noptile de veghe si‑n orice noapte, nu mai respiråm în timp, ci în amintirea lui, precum în mijlocul luminii care ne råneste nu mai tråim în noi, ci în amintirea noastrå.

 

Melancolia e singurul sentiment care då drept omului la majusculå. Din atipirea simturilor si privegherea cugetului îsi cristalizeazå ea aroma visåtoare, fårå de care n‑am mai privi spre noi fårå remuscarea de‑a nu fi murit în Dumnezeu.

Otrava deliciilor amare ale fiintårii ia glas în iadul muzical al sîngelui, din aburii cåruia se înaltå miresmele ei funebre.

 

Plictiseala care ne asteaptå în viitor ne îngrozeste mai mult decît orice groazå a clipei de fatå. Prezentul în sine ne dezvåluie viata plåcut insuportabilå.

 

Nebunia este introducerea sperantei în logicå.

Måretia voluptåtii purcede din pierderea mintii. De n‑am simti cå înnebunim, sexualitatea ar fi o murdårie si un påcat.

 

Nevoia de otråvuri så nu fie un gust negativ al eternitåtii? Altcum, de ce ne zvîrcolim în bratele unui diavol divin, cînd setea de‑a ne otråvi ne otråveste gîndul?

Dorul de veninuri este o crizå a imanentei: un maximum de transcendentå cu mijloacele lumii. — Dar toate laolaltå sînt prea slabe ca så ne învenineze de o altå lume pînå la a ne uita veninul. Cînd va cråpa odatå fierea spiritului?

...Si ce recunoscåtori trebuie så fim cerului cå este o otravå ce nu se mai gatå, si ce adoratie trebuie så avem pentru veninul inepuizabil al lui Dumnezeu! Ce‑am face de nu i‑am sorbi drojdia în orice veghe? Si unde am fi, de nu ne‑am tîrî pe fundurile lui?

 

Absenta din lume a femeilor dezamågite le împrumutå nemårmurirea unei lumini solidificate.

 

Omul depinde de Dumnezeu în felul în care acesta depinde de Divinitate.

 

Totul se bålåceste în neant. Iar neantul în el însusi.

 

Ostenit de a scoborî clipå de clipå din Dumnezeu... Si lipsa aceasta de popas, numitå „a tråi“...

Nu te istovesti în muncå, necaz si caznå, ci în cåinta umbletului prin lume, cu umbra lui Dumnezeu în spate. Nimic nu e mai propriu fåpturii ca oboseala.

Cum mi se despicå duhul si mi se clatinå cugetul! Cine så‑mi stingå negura senzualå din sînge si vuietul aiurit din oase?!

Toti serpii trag de moarte în înserårile sîngelui si‑n vågåunile mintii. Si nici un demon care så le opreascå agonia sau så le‑ndulceascå zvîrcolirile într‑un trup închinat nimicirii!

Parc‑as fi o buruianå zvîrlitå la margini de lume, sub care se vaitå sopîrle demente!

 

In patima vidului, doar zîmbetul cenusiu al cetii mai însufleteste descompunerea måreatå si funebrå a gîndului.

Unde sînteti voi, ceturi crude si amågitoare, de nu vå råsturnati încå pe o minte împåienjenitå? In voi as vrea så‑mi sfîsii amarul si så‑mi ascund o spaimå mai vastå ca amurgul plutirii voastre!

Ce Nord mi se laså‑n sînge!

 

A fi? O lipså de pudoare.

 

Aerul îmi pare o mînåstire în care Nebunia e staret.

 

Tot ce nu‑i fericire este un minus de iubire.

 

Omul nu poate crea nimic fårå o pornire tainicå de a se distruge. A tråi, a te afla înlåuntrul existentei înseamnå a nu putea adåuga nimic vietii. Cînd înså esti în afarå de ea, apucat pe o cale primejdiaoså, urmårit de scandalul neîntrerupt al fatalitåtii, ros de mîndria disperatå a implacabilei ursiri, deschis primåvåratic pråbusirii, cu ochii tintuiti în crimå si în nebunie sau învinetiti de povara måretiei — atunci încarci viata de tot ce‑n tine n‑a fost ea.

Din chin se naste tot ce nu‑i evidentå.

N‑ai soartå decît în furia irezistibilå de‑a‑ti måcina rezervele fiintei, atras voluptuos de chemarea propriei ruini. Destin înseamnå a lupta deasupra sau alåturi de viatå, a‑i face concurentå în pasiune, råzvråtire si suferintå.

De nu simti cå‑n tine si‑a råtåcit drama un Dumnezeu necunoscut, cå forte oarbe, crescute‑n vraja îndurerårii, se‑nlåntuie pe flåcåri tremuråtoare, råsårite din atîtea focuri nevåzute — ce nume‑ti poti tu da ca så nu fii toti?

Ceea ce nu‑i durere n‑are nume. Fericirea este, dar nu existå. Pe cînd în durere, fiinta atinge un paroxism existential — în afara firii. Intensitatea suferintei este un neant mai efectiv decît existenta.

 

Doamne, de‑as putea sfårîma astrii, ca sclipirea lor så nu må mai împiedice så mor în tine! Si oasele mele afla‑vor odihnå în lumina ta? Aratå‑ti întunecimile, scoboarå‑ti noptile ca‑n ele så‑mi asez tårîna spaimelor si carnea defunctå de nådejdi! Sicriu får‑de‑nceput, asazå‑må sub negrul cerului tåu si stelele fi‑vor cuie pe acoperisul meu si‑al tåu!

 

Una este så descoperi pe Dumnezeu prin neant, si alta så descoperi neantul prin Dumnezeu.

 

Nimic nu se explicå, nimic nu se dovedeste, totul se vede.

 

 

Ce‑i un artist? Un om care stie tot — fårå så‑si dea seama. Un filozof? Un om care‑si då seama, dar nu stie nimic.

In artå se poate orice; în filozofie... Dar ea nu‑i decît deficienta instinctului creator în folosul reflexiei.

 

Nonfilozofie: ideile se sufocå de sentiment.

 

Bolile sînt indiscretii de eternitate ale cårnii.

 

De cîte ori må ispiteste ameteala, îmi pare cå îngerii si‑au rupt aripile din tårii ca så‑mi facå vînt din lume.

 

Ce ranå mi s‑a deschis, ca o primåvarå neagrå, si‑mi înverzeste simturile cu muguri funebri? Ce înger, cu ce arme, mi‑a însîngerat seva? Sau Dumnezeu mi‑a întors blestemele?

Orice ocarå la adresa Lui se întoarce împotriva celui ce a spus‑o. Cåci distrugîndu‑L, ti‑ai tåiat creanga de sub picioare. Ai zdruncinat tåriile; ti‑ai zdruncinat tåria.

 

Ura împotriva lui Dumnezeu pleacå din scîrba de tine însuti. Îl ucizi pentru a‑ti masca pråbusirea.

Rostul omului este så preia suferinta lui Dumnezeu. Cel putin de la crestinism încoace.

 

Religios e acel ce se poate lipsi de credintå, dar nu de Dumnezeu.

 

Pentru ce mîinile nu se întind spre rugåciune, mîinile de muritori, ca så‑mi sprijin pe ele mîhnirea dråceascå si spaima asasinå? Si pietrele, de ce nu‑mi suspinå groaza si oboseala spre un cer înlemnit de propria lui lipså? Iar tu, Naturå, ce plînsuri mai astepti de nu te råzvråtesti cu rugi si cu blesteme? Si voi, obiecte fårå suflet, de ce nu urlati soarta vråjmaså a sufletului? Sau vreti så moarå rostogolindu‑se pe voi, pe voi care nu cunoasteti frica de a deveni obiect? Si nici o stîncå nu zboarå spre bolti ca så‑ti cerseascå îndurarea!

Pe vremuri, lucrurile se rugau pentru muritori si mårile deveneau furioase pentr‑un suflet. Azi, toate mor si stelele nu mai cad în måri si mårile nu se mai reped spre stele. Doar sufletul îti mai înaltå agonia spre întinderi învinse si spre leacurile mortii.

 

In ultima etapå a spaimei, îti vine så‑ti ceri scuze de la trecåtori, de la arbori, de la case, de la ape si de la tot ce a murit si n‑a murit.

Cea din urmå despårtire, cel din urmå sårut dat acestui univers, mai mort decît un mort iubit.

Må va scuza cineva c‑am fost? De‑as avea genunchi ca Alpii, så‑mi cer iertare oamenilor si depårtårilor!

 

Cine n‑a avut sentimentul cå pentru el toatå lumea ar trebui så se omoare si cå el ar trebui så se omoare pentru toatå lumea — acela n‑a tråit niciodatå.

Eroismul consistå în a voi så mori, dar si în a voi så tråiesti atunci cînd fiecare zi te apaså mai råu ca o eternitate. Cine n‑a suferit de insuportabilul vietii n‑a tråit niciodatå.

 

Cu ultimele picåturi de sînge, melancolia va descrie un semn de întrebare pe o inimå palidå. Cåci la ce‑ar mai îngropa o inimå subteranå?

 

Cînd porti pe umeri toate Judecåtile din Urmå...

 

Luciditatea este un vaccin contra vietii.

 

Trebuie så fi încercat multå vreme dorinta de a muri, ca så cunosti dezgustul de moarte. Såtul de patima sfîrsitului, ajungi la antipodul fricii de a te stinge. Desi moartea, ca si Dumnezeu, dispune de prestigiul infinitului, ea nu reuseste, precum nici El, så împiedice chinul satietåtii sau så îndulceascå povara excesului si exasperarea intimitåtii prelungi. De n‑am fi plicitisiti de infinit, ar mai exista oare viatå? Ce vitalitate secretå ne separå de absolut?

 

Doar sîngele meu mai påteazå paloarea lui Dumnezeu... (Îmi vei ierta Tu stropii întristårii si ai nebuniei?)

 

Sînt dureri de care nu m‑ar putea consola decît disparitia cerului.

 

In nopti infinite, timpul se urcå în oase si nefericirea muzeazå în vine. Si nici un somn nu opreste igrasia temporalå si nici o aurorå nu‑mblînzeste fermentarea chinului.

„Sufletul“ îsi extrage vitalitatea din patimi ce clocotesc dureros, iar „inima“ e un sînge nåpåstuit. Gustul mortii så nu fie o sete de cruzime si pe care, din decentå, ne‑o satisfacem asupra noastrå? Nu vrem så murim pentru a nu omorî?

„Profunzimea“ e o cruzime secretå.

 

Te întrebi de ce un betiv întelege mai mult? Fiindcå betia‑i suferintå.

De ce un nebun vede mai mult? Fiindcå nebunia‑i suferintå.

De ce un singuratic simte mai mult? Fiindcå singuråtatea‑i suferintå.

Si de ce suferinta stie totul? Fiindcå‑i Spirit.

Defectele, viciile, påcatele nu ne descoperå laturi ascunse ale firii prin fulgerårile de plåcere, ci prin sfîsierea cårnii si a duhului, prin revelatiile negatiilor. Cåci tot ce‑i negativ e ispåsire si ca atare cunoastere. O fiintå care ar sti totul ar fi un fluviu de sînge. Dumnezeu, dispunînd de prea multå durere, nu mai apartine timpului. El e o hemoragie pe dimensiunea eternitåtii. Insîngerarea lui începe din întîia clipå fugarå din Neant.

Cel ce ridicå viata cuiva este mînat de o furie patologicå a cunoasterii, chiar dacå motive meschine îi ascund mobilul secret. Criminalului i se dezvåluie taine ce nouå ne råmîn stråine. De aceea le plåteste el asa de scump. Unul din motivele pentru care societatea executå pe asasin este acela de a nu‑i acorda satisfactiile unui infinit al remuscårii. A‑l låsa în viatå este a‑i acorda libertatea de a ne întrece. Adîncimile råului conferå o superioritate iritantå. Se prea poate ca oamenii så fi adorat pe Dumnezeu din gelozie pe Diavol.

 

In stråfulgerarea cosmicå a constiintei, cerul se risipeste‑n melodie, urmat de munti, de arbori si de ape. Si înfricat de absolutul clipei, Recviemul sufletului este un naufragiu si o aureolå.

 

Nu e ca si cum o negurå din altå lume ne‑ar visa viata?

Depånarea låuntricå a mortii este ceatå ridicatå la principiu metafizic.

O catedralå e maximum de sensibil al cetii. Negurå solidificatå.

 

Existå în om o dorintå tainicå de remuscare, ce precede Råul, ce‑l creeazå. Fårådelegea, viciul sau crima izvoråsc din fråmîntarea ei ascunså. Odatå actul consumat, ea apare în constiintå clar si definit, pierzîndu‑si din dulceata virtualitåtii.

Aroma remuscårii ne mînå spre råu, ca un dor de alte fågasuri.

 

Un suflet care are spatiu pentru Dumnezeu trebuie så aibå pentru orice. — Så nu plece de aici nevoia de a ne mårturisi unui credincios ultimele nelinisti si tulburåri? Ce ne face så credem cå el nu poate så nu ne înteleagå? Ca si cum credinta‑n Dumnezeu ar fi un viciu dinlåuntrul cåruia totul ne poate fi scuzat sau un abuz fatå de care totul e legitimat. Sau cå, prin Dumnezeu nemaiapartinînd påmîntului, orice crimå în lume ne poate fi iertatå.

Unui credincios nimic nu trebuie så‑i scape: scîrba, deznådejdea, moartea.

Oamenii cad spre cer; cåci Dumnezeu e un abis privit de jos.

 

Revelatia subitå: a sti tot si fiorul care‑i urmeazå: a nu mai sti încotro. Deodatå, gîndurile au despletit universul si ochii s‑au oprit în zåcåmintele firii.

Timpul si‑a pierdut respiratia. Atunci, cum ai måsura vîrtejul luminii ce te inundå? El pare a dura cam cît absenta absolutå a unei secunde.

Dupå astfel de stråfulgeråri cunoasterea e inutilå, spiritul se supravietuieste, iar Dumnezeu devine vacant de divinitate.

 

Cînd ai dilatat viata la infinit, vointa de a te distruge emanå dintr‑o senzatie dureroaså de plinåtate. Cåci nu lîncezesti în dorul muririi decît întinzîndu‑ti fiinta dincolo de spatiul ei.

Negatia vietii din plenitudine este o stare extaticå. Niciodatå nu ne stingem din vid, ci din preaplin.

Un moment absolut råscumpårå golul tuturor zilelor; o clipå reabiliteazå o viatå. Orgasmul spiritului este scuza supremå a existentei. Asa îti pierzi de fericire mintile în Dumnezeu.

 

Mîinile palide sînt un leagån în care îti suspini viata. Femeile nu ni le‑ntind decît ca så plîngem în ele.

 

Ceata e neurastenia aerului.

 

Acele glasuri din afunduri, pentru care ti‑ar trebui accentul unui Iov asasin...

Ce înger nebun cerseste cu flasneta pe la o inimå fårå porti? — Sau m‑am dezlipit din suferinta lui Dumnezeu?

 

In fericirea si nefericirea în dragoste, cerul, de‑ar fi de gheatå, n‑ar putea domoli betia råzvråtitå a sîngelui. Moartea‑l încålzeste si mai tare si mirajul vietuirii se‑nfiripå din aburii ei funebri.

 

Toate apele au culoarea înecului.

In azurul timid al diminetilor, paloarea atîtor femei, ce le‑ai iubit sau nu, ti se oferå ca un pustiu înflorit gustului mortal de nesfîrsire.

De ce în umbra lor infinitul ne pare aproape? Fiindcå în preajma femeii nu mai existå timp. Si tulburarea noastrå creste, din cauzå cå atingem în lume o stare care depåseste lumea.

Iubirea este o aparentå intemporalå; cåci nu se suspendå devenirea în mijlocul vietii? Sînt îmbråtisåri, în care timpul e mai absent decît într‑un astru mort.

Dragostea fiind o întîlnire dureroaså si paradoxalå a fericirii cu disperarea, el e prea neîncåpåtor excesului ei inuman. De aceea, de cîte ori te trezesti din iubire, pare cå ti‑a putrezit timpul prin nu mai stiu ce inimå.

 

Ceea ce face påcatul superior virtutii este un plus de suferintå si de singuråtate, pe care nu‑l întîlnim în „constiinta împåcatå“ si nici în „fapta bunå“.

In sine, el e un act de individualizare, prin care te separi de ceva: de un om, de oameni sau de tot. A fi singur e o stare difuzå de påcåtuire. Din ea izvoråste nevoia de Dumnezeu, din frica de sine însusi. Virtutile nu servesc cerul.

 

Dupå ce‑ai gustat înselåciunile vietii, deceptiile se întind blînd ca untdelemnul si fiinta se îmbracå în splendorile evanescentei.

...Si atunci regreti de‑a nu fi cunoscut mai multe iluzii pentru a te legåna în amarul absentei lor.

 

Fårå sentimentul mortii, oamenii sînt copii — dar cu el, ce mai sînt?

Cînd stii ce‑i sfîrsirea, a fi nu mai are parfumul firii. Cåci moartea furå melodia vietii. Si din amîndouå nu mai råmîne decît un dezastru nocturn si muzical.

Cînd ai cunoscut amåråciunile si dulceata lor, îti pare råu cå n‑ai decît o inimå de sfårîmat.

 

Oare de cînd s‑au mutat deserturile în sîngele omului? Si schimnicii de cînd tipå‑n el rugile spre înåltimi? Cît se vor mai boci întinderile în unduirea lui otråvitå? Si cînd va înceta înecul oropsitilor în valurile låuntrice ale muririi?

Doamne! singurul tåu martir: sîngele omului.

 

Dacå moartea n‑ar întrerupe consolårile dorului de a muri...

Dar vietii lipsindu‑i infinitul, cum am putea muri fårå capåt?

 

Omul, scîrbit de sine însusi, devine un lunatic care‑si cautå pieirea în pustiurile lui Dumnezeu.

 

De nu‑ti pare cå esti autorul norilor ce împînzesc cerul, la ce mai vorbesti de plictisealå? Si de nu simti cum cerul se plictiseste în tine, la ce mai privesti spre Dumnezeu?

 

Sînt vulgare acele fericiri care nu‑ti trezesc dorinta de‑a muri. Cînd înså universul devine o spumå de irealitate si extaz, si cerul se topeste în cåldura inimii, de curge azurul pe spatiul ei înnebunit de imensitate — atunci vocile sfîrsirii emanå din gîlgîirile plinåtåtii. Si fericirea devine tot atît de vastå cît nefericirea.

Infinitul trebuie så fie culoarea fiecårei clipe si, fiindcå prin viatå nu‑l pot onora decît prin crize, ridicå‑må, Moarte, la prestigiul lui neîntrerupt si îmbracå‑må în insomnia nesfîrsirii! Avea‑voi lacrimi pentru tot ce n‑am murit?

 

Dragostea e singurul mod fecund de a te însela în cadrul absolutului. De aceea, în iubire nu poti fi aproape de Dumnezeu decît prin toate iluziile vietii.

Cel ce s‑a molipsit de eternitate nu mai poate lua parte la istorie decît prin vointa de autodistrugere. Cåci, între semeni, nu esti creator decît pe propria ruinå.

Omul e singura fiintå care s‑a dezmortit din betia timpului. Si toatå stråduinta lui este så reintre în el, så redevinå timp.

Privilegiul izolårii în naturå derivå din ruptura constiintei de devenire. Doar mergînd alåturi de timp omul e om. De aceea, de cîte ori se plictiseste de conditia lui, clipele nu par destul de fluide si nici destul de adînci setei lui de scufundare.

 

Cînd mintea ti se‑ndreaptå înspre Dumnezeu, de lume te mai leagå doar dorinta de a nu mai fi în ea.

 

Senzatia de båtrînete eternå: a purta timpul în spate de la întîia lui clipå... Omul stå drept numai pentru a‑si ascunde lui însusi cît este de gîrbovit înlåuntru.

Plictiseala: a nu mai avea cumpåt în timp.

 

Inima e locul în care noaptea se‑ntîlneste cu dorinta de‑a muri, spre a se întrece‑n nesfîrsire...

 

Nici mårile, nici cerul, nici Dumnezeu si nici lumea toatå nu sînt un univers. Numai irealitatea muzicii...

 

Uitarea tåmåduieste pe toti, afarå de acei ce au constiinta constiintei lor, fenomen de luciditate care te asazå paralel spiritului, într‑o ultimå dedublare.

 

In marea divinå, arhipelagul uman nu mai asteaptå decît fluxul fatal care så‑l înece.

Prin orgoliu esti legat peninsular de Dumnezeu; îi apartii si nu‑i apartii. Ai vrea så fugi din El, desi esti parte a Lui.

Elementele unei geografii ceresti...

 

Un singur lucru dureros existå în tristete: imposibilitatea de a fi superficial.

 

A fi mai „lenes“ ca un sfînt...

 

Patima muririi råsare din tot ce n‑ai iubit si creste cu tot ce iubesti, încît se prelungeste cu aceeasi cåldurå în gîndurile vråjmase, ca si‑n cele plåcute vietii. Ea te cuprinde‑n plinå stradå, în zori, în dupå‑amieze si‑n nopti, treaz sau atipit, între oameni si departe de ei, în sperante si în absenta lor. Fiorurile ei — asemenea unei ascetice îmbråtisåri — te topesc låuntric într‑un extaz neîmplinit, ascultînd murmurul zadarnic al ondulatiilor sîngelui si soaptele nostalgice ale anotimpurilor interioare.

Si de mi‑as stoarce din suflet o icoanå a Raiului, ea ar deståinui o lume în care florile se‑nchid si se deschid în dorinta de‑a muri. Si‑n care‑as fi smerit grådinar al agoniei lor.

 

Sînt fiinte pe care le tråim atît de intens în noi, încît existenta lor exterioarå devine superfluå si reîntîlnirea lor o penibilå surprizå. A vietui este o indecentå din partea celui adorat. El trebuie så ispåseascå irevocabil greul pe care altul l‑a luat, tråindu‑l. Asa se explicå de ce nu existå ratati mai mari decît eroii virtuali si femeile adorate. Cåci prin moarte nu devin mai mult cei ce iubesc, ci cei iubiti.

 

Faptul de a fi om este atît de important si atît de nul, încît nu poate fi suportat decît prin imensa nemîngîiere închiså în aceastå hotårîre. Så respiri în sentimentul cå‑i mai revelator a fi om decît Dumnezeu, cå‑i dureros de semnificativ acest fiind si nefiind al soartei omenesti, si totusi så te zdrobeascå marginile vizibile ale unei drame aparent incomensurabile!

De ce råtåcirea umanå e mai sfîsietoare decît cea divinå? De ce Dumnezeu pare a avea toate actele în regulå si omul, nici unul? Nu fiindcå acesta din urmå, fiind un golan între påmînt si cer, riscå si suferå mai mult decît Cel asezat în confortul Absolutului?

 

Ce så mai cauti printre muritori, cînd tu cînti din orgå si ei din fluier?

 

Flautul îmi poartå pårerile de råu spre toate femeile pe care le‑am nåscocit în bånuiala nostalgicå a altor lumi. Si tot el îmi descoperå o existentå ce se sfarmå de toate clipele...

 

Are cineva dreptul så‑si asculte pînå la capåt îngînårile soaptelor låuntrice?

Cînd ne apropiem de ultimele noastre voci este ca o autodistrugere în cer..., o stare de sfintenie…

 

As vrea så mor, dar de atîta moarte nu mai am loc.

Intr‑un univers în flåcåri, întunericul ar recurge la adåpostul sigur al inimii.

 

Cînd abuzezi de tinerete, din om te pomenesti poet. — Cum poti så nu fii nici unul, nici altul? — Vorbind în prozå despre moarte.

 

Surprins în plinå zi de groaza delicioaså a ametelii, cui så i‑o atribui: stomacului ori cerului? Sau anemiei, asezatå între ele, la mijlocul de drum al deficientelor?

Esti trist cînd nu mai ai distantå de sîngele tåu; din lipsurile lui emanå parfumul metafizic al Nimicului.

Greutatea unui adevår se måsoarå exclusiv dupå suferinta pe care o ascunde. Cît ai påtimit pentru o idee este singurul criteriu al vitalitåtii ei.

„Valorile“ tråiesc prin chinul din care s‑au nåscut; acesta odatå epuizat, ele îsi pierd eficienta, transformîndu‑se în forme goale, în obiecte de studiu, miscîndu‑se în prezent ca trecut. Ce nu mai e suferintå devine iremediabil istorie. Astfel se dovedeste, încå o datå, cå viata nu‑si atinge actualitatea ei supremå decît în durere.

 

Orizontul funebru al culorilor, al sunetelor si al gîndurilor ne scaldå într‑un infinit zilnic. In lumina lui solemnå, plinå de un sfîrsit vast, orice am face la suprafata noastrå se adînceste într‑o gravitate incurabilå, într‑atît cå si clipitul din ochi devine un reflex al Absolutului. Si nu noi ne deschidem privirile spre lume, ci ea se deschide în privirile noastre.

 

Nostalgia mortii ridicå întreg universul la rangul muzicii.

 

Isus a fost prea putin poet ca så cunoascå voluptatea mortii. Existå înså preludii de orgå care ne aratå cå Dumnezeu nu‑i asa de stråin de ea precum eram înclinati a crede; si fugi care nu tålmåcesc decît graba acelei voluptåti.

Sînt muzicieni — ca Chopin — care n‑au legåturi cu moartea decît prin melancolie. Dar cînd te afli înlåuntrul ei, mai ai nevoie de vreo mijlocire? Atunci melancolia e mai repede sentimentul ce ni‑l inspirå moartea pentru a ne lega de viatå prin regrete...

 

Prestigiul de mister delicat al Orientului derivå din adîncirea în douå lucruri la care noi participåm doar literar: florile si renuntarea.

Europenii n‑au importat numai seminte pentru aceastå lume, ci si pentru cealaltå.

 

Nimic nu este mai putin francez ca feeria. Un popor inteligent, ironic si lucid si care nu‑si permite så confunde viata cu paradisul, nici atunci cînd o cere uzul legitim al amågirii.

Feeria e cea mai mîngîietoare solutie împotriva påcatului. Popoarele nordice n‑au inventat‑o oare pentru a scåpa de gustul amar al acestuia? Si nu e feeria o formå de utopie cu elemente religioase, dar împotriva religiei? (— paradox definind orice utopie).

Traducînd în aproximatiile imanentei o nostalgie a paradisului, feeria nu poate fi gustatå de cei ce nu cunosc aceastå nostalgie.

 

In clipele‑n care ochii se atintesc subit si violent spre cer, toate stîncile muntilor nu i‑ar putea zdrobi...

 

Este atîta onomatopee în Wagner! Natura fiind inima.

 

Marea råsfrînge mai repede lenevia noastrå decît cerul. Ce plåcut ne låsåm lingusiti de întinderile ei!

Nimic nu‑i mai penibil unui om harnic decît infinitul. Unui lenes e singura mîngîiere.

Dacå lumea ar avea margini, cum m‑as consola cå n‑am fost primar?

 

Introspectiile sînt exercitii provizorii la un necrolog.

 

„Inima“ devine simbol pentru univers în misticå si în nefericire. Frecventa ei în vocabularul cuiva indicå pînå unde acea fiintå se poate dispensa de lume. Cînd totul te råneste, însîngerårile iau locul acelui tot. Si astfel, rånile inimii înlocuiesc cerul si påmîntul.

 

Singuråtatea te transformå într‑un Cristofor Columb navigînd spre continentul propriei inimi.

Cîte catarge nu‑ti cresc în sînge, cînd de lume te leagå numai mårile! Pe fiecare clipå m‑as îmbarca spre apusurile Timpului.

 

Un zîmbet inepuizabil, pe spatiul unei lacrimi...

 

Lenevia mi se urcå pînå la cer. Si petrec o vacantå eternå în adåpostul pleoapei divine...

Oare Dumnezeu face cît Marea? De ce, cînd sînt båtut de valuri, teologia mi se pare o stiintå a aparentelor?

Marea — vastå enciclopedie a nimicirii — e mai cuprinzåtoare decît cerul — biet manual de Absolut.

 

Gîndurile periculoase sînt precedate de o slåbiciune fizicå. Discretia corpului în fata a tot ce‑i nelume.

 

Filozofia neavînd organ pentru frumusetile mortii, am luat‑o cu totii înspre poezie...

Dumnezeu n‑a avut nevoie så ne trimitå cålåi, sînt doar atîtea nopti fårå lacrimi... In zorile vietii tremurå umbrele mortii. Nu‑i lumina o halucinatie a noptii?

 

Intre mine si oameni se interpun mårile în care m‑am scufundat prin gînd. Tot asa, între mine si Dumnezeu, cerurile sub care n‑am murit.

 

Este atîta risipå de suflet în parfumuri, încît florile par neråbdåtoare de a‑si da duhul în Paradis. Si cînd oamenii vor pierde icoana acestuia, îl vor reconstitui atipind în inima unui parfum sau potolindu‑si simturile într‑o privire måritå de melancolie.

Dupå ce Adam a distrus rosturile fericirii, Raiul s‑a pitulat în ochii Evei.

 

Tot ce nu izvoråste din prospetimea mîhnirii e de mîna a doua. Cine stie dacå nu ne gîndim la moarte ca så salvåm onoarea vietii!

 

In secolul al XVIII‑lea francez nu s‑a spus nici o banalitate. Franta a considerat de altfel totdeauna prostia ca un viciu, lipsa de spirit ca o imoralitate. O tarå în care nu poti crede în ceva decît nihilist... Saloanele au fost grådini de îndoieli. Si femeile, bolnave de desteptåciune, suspinînd în såruturi sceptice... Cine va întelege paradoxul acestui popor care, abuzînd de luciditate, nu s‑a såturat de dragoste? Ce cåi va fi descoperit el înspre eroticå, din desertul amåråciunii si al logicii? Si ce l‑o fi mînat, nativ, spre lipsa de naivitate? In Franta existat‑a vreodatå vreun copil?

 

In muzicå, francezii n‑au creat mare lucru, fiindcå au iubit prea mult perfectiunea în lume. Si apoi, inteligenta e ruina infinitului si deci a muzicii...

Sînt priviri menite parcå så ne consoleze de toate melodiile pe care nu le‑am auzit...

 

Cînd vrei så te reîntorci în Dumnezeu, îngheatå lumina dintre tine si el. Omul suferå de o primåvarå a întunericului.

 

In tristete, totul devine suflet.

 

Cerul, trecînd în înseråri de la albastru la cenusiu, ilustreazå în mare doliul incomplet al mintii.

Nebunia‑i un gust cenusiu al ratiunii.

 

Pentru a fi fericit de singuråtate, îti trebuie preocuparea constantå a unei obsesii sau a unei boli. Dar în simturile mårite‑n vid de plictisealå si în spiritul golit de lume, izolarea devine apåsåtoare si searbådå — si zilele par absurde ca un sicriu spînzurat de un cires înflorit.

 

Plictiseala e senzatia bolnåvicios de clarå a timpului ce te asteaptå, în care trebuie så tråiesti si cu care n‑ai ce så faci.

Incerci zadarnic så te înseli, dar soarele‑l întinde, noaptea‑l îngroaså, si creste, creste ca un untdelemn ce zgîrîie pe luciul temerii tale.

De unde au clipele atîta greutate? Cum de nu adorm ele în vecinåtatea oboselii noastre? Si omului, cînd îi va råpi Dumnezeu timpul?

 

De‑ai fost o singurå datå trist fårå motiv, ai fost toatå viata fårå så o stii.

 

Curios cum cåutåm så uitåm prin dragoste ceea ce nu putem prin toate albastrurile cerului si toate mitologiile sufletului. Dar doi sîni nu ne pot ascunde adevårul, desi ne tin mai cald decît luminile îndepårtate ale lui Dumnezeu.

Nici o lume nu ne oferå din plin înselåciunile vietuirii; doar teama trezirii din ele se schimbå în tårie de la una la alta.

 

Våzut‑am toate lucrurile ce sînt — si m‑am retras pe extremitåtile inimii...

 

In plînsul ceasurilor tulburi parcå aud fiintele ce le‑am ucis în vis...

 

Nu mai gåsesti odihnå pe påmînt decît în ochii care nu l‑au zårit. M‑as vrea îmbålsåmat în toate privirile fårå lume.

Deasupra fiecårui gînd se bolteste un cer.

 

Dumnezeu e mostenitorul acelora ce au murit în El. Astfel te desparti usor de tine si de lume, låsîndu‑L så continue firul atîtor mîhniri si påråsiri.

 

Se prea poate ca oamenii så nu fi fost alungati din Rai, se prea poate så fi fost totdeauna aici. Izvorînd din cunoastere, bånuiala aceasta m‑a fåcut så‑i fug. Cum så mai respiri în umbra unei fiinte ce nu suferå de amintiri ceresti?

Asa ajungi så‑ti stîmperi întristarea în altå parte si så uiti cu scîrbå de unde pleacå omul.

 

Orice clipå îmi pare o repetitie la Judecata din Urmå si orice loc în lume, o margine a lumii.

 

E ratat acel ce nu cunoaste ispita. Prin ea tråiesti; prin ea te afli înlåuntrul vietii.

Cînd ai ispråvit cu lumea, ispitele ceresti te înlåntuie ca o probå a unei ultime rezerve de vitalitate. Cu Dumnezeu esuåm ratarea înscriså în excesul de mîhniri.

Si cînd acestea ne usucå simturile, o senzualitate a inimii înlocuieste cu våpåi subtile agitatia oarbå a sîngelui. Cerul e un ghimpe în instinct; absolutul, o paloare a cårnii.

 

Viata‑mi pare atît de stranie de cînd nu‑i mai apartin!

 

Trec ani de chinuri si gînduri legate de cer si de påmînt, fårå så te‑ntrebi de rostul acestui gol numit aer si care se interpune atît de vag între cele douå aparente realitåti. Deodatå, într‑o dupå‑amiazå îngreuiatå de plictisealå si vesnicie, impalpabila lui imensitate ti se descoperå irezistibilå si molesitoare. Si atunci te miri de ce‑ai umblat pentru înec dupå întinderi, cînd el te cheamå, vast spatiu diafan, spre destråmare si pieire.

 

Cosmogonia mea adaugå neantului initial o infinitate de puncte de suspensie...

 

Atîta vreme cît oamenii nu se vor lipsi de farmecele înselåtoare ale viitorului, istoria va continua så fie o hårtuialå greu de priceput. Putem înså nådåjdui cå ei îsi vor întoarce ochii înspre o vesnicie a neasteptårii, transformîndu‑si fiecare soarta dupå exemplul unei fîntîni såritoare? Vor atinge ei un destin de devenire verticalå? Si procesul universal din fluviu îsi va arunca stropii spre înåltimi, convertindu‑si curgerea inutil orizontalå într‑o inutilitate spre cer?

Cînd va cådea umanitatea în ea însåsi, asemenea acelor fîntîni? Cînd îsi va da alt curs înselåciunilor ei?

Dacå viata s‑ar prelungi ca si cum nimic n‑ar mai fi! Dar oamenii — pråsindu‑se — se folosesc mai departe de scuza viitorului.

Dacå‑i vorba de ales între erori, Dumnezeu råmîne totusi cea mai mîngîietoare si care va supravietui tuturor adevårurilor. Cåci ea s‑a înfiripat la punctul unde amåråciunea devine vesnicie, precum viata — eroare trecåtoare — la încrucisarea nostalgiei cu timpul.

 

De ce, cînd oboseala se adînceste pînå la vis, înteleg plantele mai bine ca pe oameni? De ce florile mi se deschid doar noaptea? Si de ce nici un arbore nu creste în timp?

Voi fi trecut cu natura de partea vesniciei?

 

Melancolia este limita de poezie pe care o atingem în interiorul lumii. Ea nu e numai o înåltime a noastrå, ci a existentei însesi. Aceasta se înnobileazå treptat înspre irealitate, devenind mai mult prin apropierea de o stare de vis.

Irealitatea e un excedent ontologic al realitåtii.

 

Nu recunosc existentå decît fiintelor ce nu mai apartin lumii. Acele femei ce n‑au scåpat prilejul tainic de a muri zilnic de melancolie... Este ca si cum n‑ai fi iubit niciodatå decît pe Lucile de Chateaubriand...

Mi se pare uneori c‑as descoperi usor toate secretele lumii, afarå de cel al dezrådåcinårii din ea.

Nobletile sufletului decurg din dezadaptarea la viatå. Cum cresc afectiunile noastre în preajma inimilor rånite!

 

De unde så plece senzatia de îngråmådire infinitå a vremii, de invazie a båtrînetii în mijlocul tineretii si a iluziilor ei? Prin ce tainå dureroaså devii un Atlas al timpului la vîrsta înselåciunilor?

Nimic din ce‑ai tråit inconstient nu te apaså; clipele au murit viu în tine si n‑au råmas cadavre în calea nådejdilor si a erorilor.

Dar toate acelea pe care le‑ai stiut, toatå luciditatea asociatå vremii, alcåtuiesc o povarå sub care se înåbuså avînturile.

Båtrînetea prematurå, nesfîrsita obosealå pe obraji încå rumeni rezultå din toate momentele care au acumulat monstruos curgerea vremii pe planul constiintei.

Sînt båtrîn prin tot ce nu‑i uitare în trecutul meu, prin toate clipele pe care le‑am scos din nestiinta perfectå a temporalitåtii si le‑am obligat så fie singure si eu så fiu singur cu ele.

In capul meu se sparg blestemele devenirii, a cårei inconstientå nu mai îngåduie crunta siluire a luciditåtii, si timpul se råzbunå pentru a‑l fi scos din fågasul såu.

Doamne! pe cînd un nou potop? Cît despre coråbii, poti trimite cîte vrei, eu nu voi fi un strånepot al lasitåtilor lui Noe!

 

Resimt intens dorinta de‑a muri fiintele surmenate de propria lor prezentå. Plasîndu‑te în centrul obsesiei tale, satietatea de eu creeazå nevoia de a te scåpa de el. Astfel, avînturile coborîtoare ale muririi dizolvå alcåtuirile individualitåtii.

 

Nenorocirea oamenilor este cå nu pot privi decît oblic spre cer.

Dacå ochii aveau o relatie perpendicularå cu el, istoria ar fi luat altå înfåtisare.

 

Boala? O calitate de transcendentå a corpului.

Cît priveste sufletul, el e bolnav prin simplul fapt cå este.

Patologia se ocupå cu nåpådirile psihice în tesuturi.

 

Nori care gîndesc si care par a fi tot atît de stråini de påmînt ca si de cer... Ruisdael.

Totul e posibil din clipa în care ai pierdut frînele timpului.

Foloseste‑te de ratiune pînå mai e vreme.

 

Este atîta ceatå în inima omului, încît razele oricårui soare nu mai revin, odatå intrate. Si este atîta gol în simturile lui, în simturile lui spulberate, cå råtåcesc porumbei nebuni, cu aripi sfîsiate de vînturi, pe cåile prin care îsi apropia lumea.

 

Din ce straturi de nefiintå purcede urîtul zilelor, ca så ne dezmeticeascå pînå la groazå din atipirea fiintårii?

Vom ajunge vreodatå pînå la izvoarele plictiselii? Vom descifra dementa molesitoare a cårnii si pacostea unui sînge nedeslusit?

Cum se macinå într‑un mister tînguitor substanta vietii si cum secåtuiesc fîntînile firii urîtul omniprezent, parodiind negativ principiul divin! Plictiseala‑i vastå ca Dumnezeu si mai activå decît el!

 

Fårå Dumnezeu, singuråtatea ar fi un urlet sau o dezolare împietritå. Dar cu El, nobletea tåcerii ne domoleste aiureala nemîngîierilor. Dupå ce‑am pierdut toate, ne recîstigåm cumpåtul învesnicindu‑ne visarea prin aleile lui desfrunzite.

Numai gîndul la El må mai tine vertical. Cînd îmi voi stîrpi mîndria, putea‑voi så må culc în leagånul lui de o milostivå afunzime si så‑mi adorm veghile în consolarea insomniilor sale?

Dincoace de Dumnezeu, ne mai råmîne doar dorul de El.

 

Orice obosealå ascunde o nostalgie dupå Dumnezeu.

Cum pot vorbi împreunå doi oameni al cåror chin nu e la egalå distantå de Dumnezeu? Ce‑si au de spus douå fiinte în care moartea nu s‑a ridicat la acelasi nivel? Si ce‑si citesc în priviri, cînd råsfrînge fiecare un alt cer?

 

Pe oameni nu‑i cunoastem decît pentru a råmîne mai singuri cu Dumnezeu.

 

Un arhitect despåmîntenit ar putea construi din mîhnirile noastre o mînåstire în cer.

 

Lipsa de orgoliu face cît eternitatea.

 

Nenorocul oamenilor care s‑au cåutat toatå viata pe ei însisi este de a se regåsi pînå si în Dumnezeu. — Umilinta împåcatå si vastå e singurul fel de a transforma în virtute oboseala de a fiinta.

Cine vrea så nu mai fie exprimå negativ o aspiratie dupå tot. Dorinta neantului satisface decent un gust secret si tulbure de divinizare. Nu ne nimicim în Dumnezeu decît pentru a fi El însusi. — Cåile misticii trec prin cele mai dureroase taine ale mîndriei creaturii.

 

De ce‑n iluminarea incurabilå a mortii må simt mai putin singur decît în mijlocul vietii? Este ceva atît de dezastruos de sigur în constiinta cå vei muri, încît ea te mîngîie de absenta oamenilor si a adevårurilor.

Acordurile de orgå si nostalgia mortii amestecå eternitatea cu timpul pînå la promiscuitate. Atît absolut råtåcit în devenire si‑un suflet firav care så poarte atîta cer si atîta påmînt!

 

Mori de esential cînd te dezlegi de toate.

Dumnezeu? Neantul în ipostaza de consolator. — Un suflu pozitiv în Nimic, dar pentru care ai vrea så sîngeri ca un martir... scutit de moarte.

Se prea poate ca secretul ultim al istoriei umane så nu fie altul decît moartea în si pentru Dumnezeu. Toti ne stingem în bratele lui, în frunte cu ateii.

 

Senzatia stranie cå toate gîndurile mi‑au fugit în Dumnezeu, cå el îmi tine mintea atunci cînd am pierdut‑o...

Sau cå, råtåcit înlåuntrul Lui, o sete de aparente må împiedicå så mai respir.

Nepotrivirea dintre Dumnezeu si viatå alcåtuieste cea mai cruntå dramå a singuråtåtii.

 

Doamne! numai tu mi‑ai mai råmas! Tu — råmåsitå a lumii si eu a mea. Spumå a påråsirilor mele, în tine as vrea så‑mi curm duhul si så pun capåt zvîrcolirii zadarnice. Tu esti mormîntul pe care l‑au visat ceasurile neprielnice fiintei si leagånul suprem al vastelor oboseli.

Råsfirå miresme de adormiri peste necugetatele mele råzvråtiri, soarbe‑må în tine, ucide‑mi zvîcnirea spre zori si îmbieri, îneacå‑mi înåltarea nebunå a gîndului si sfarmå‑mi piscurile luminate de vecinåtatea ta! Intinde‑ti umbrele, acoperå‑må de întunecimi vråjmase, eu nu‑ti cer harul clipelor miloase, ci vestejirea vesnicå si asprå si mårinimia noptii tale.

Secerå‑mi recolta de nådejdi ca, desert în tine, lipsit de mine însumi, så nu mai am tinuturi prin întinderile tale!

 

Dupå ce‑ai citit pe filozofi, te‑ntorci spre copilåriile absolute ale spiritului, îngînînd o rugåciune si adåpostindu‑te‑n ea.

Ca si cum s‑ar termina în tine un ultim rest din substanta purå a noptii cu care a dat Dumnezeu ochii întîia oarå...

 

Existå cîte o noapte albå care dureazå atît de mult, cå dupå ea timpul nu mai e posibil...

Acel ce adunå în zbaterea lui alcåtuirile dureroase ale lumii nu mai cunoaste pentru nimic un început si un sfîrsit. Orice este etern. Neispråvirea în suferintå a lucrurilor atinge calitatea vesniciei.

 

Cînd n‑ai fost niciodatå pe aceeasi treaptå cu viata: cînd mai mult, nåpådindu‑i marginile, cînd mai putin, tîrîndu‑te sub ea. Asemenea acelor rîuri care n‑au albie: cåci inundå sau seacå.

Ancorat în plus sau în minus, esti predestinat nefericirii, ca orice fiintå smulså din linia vietuirii. A fi e o stavilå pentru infinitul inimii.

 

Este atît de misterios fenomenul prin care un om creste peste el însusi! Trezindu‑se, nu mai vede pe nimeni în jurul lui. Astfel, îsi tinteste ochii spre cer, spre cea mai apropiatå înåltime. In materie de singuråtate, omul nu mai are ce‑nvåta decît de la Cel de Sus.

 

Spiritul înfloreste pe ruinele vietii.

 

Se spune: cutare cunoaste pe Spinoza, pe Kant etc. ... N‑am auzit înså spunîndu‑se despre nimeni: acela cunoaste pe Dumnezeu. Si doar numai atît ar interesa.

 

Cînd în nopti ti se deschide mintea spre cîte un adevår, întunericul devine usor ca spatiul diafan al unei evidente.

 

Boala acordå vietii, cu o putere de inevitabil si cu un prestigiu fatal, o dimensiune spre nelimitat, care îngreuiazå dureros si nobil ritmul fiintårii. Tot ce‑i adînc rezultå din vecinåtatea mortii.

Si cînd nu esti bolnav de boli, ci de prezenta altor lumi în principiul vietuirii tale... O obosealå divinå pare a se fi låsat pe miezul fiintei..., måduva vietii e surmenatå de cer...

 

Groaza este o memorie a viitorului.

 

Acele tresåriri de råutate funebrå în care ai vrea så ucizi aerul... si‑n care un zîmbet te cutremurå ca mîinile de mort din cosmaruri.

 

A tråi nu‑i o noblete. Dar a te învålui în nimb de nimiciri...

 

In zadar umbli dupå existentå si adevår. Nimic e totul, o horå de închipuiri lipsitå de ritm. Ceea ce face ca un lucru så fie e starea noastrå de febrå, iar adevårurile se proiecteazå pe o lume de absente prin vioiciunea cåldurilor noastre. Suflul de substantå care transformå nefiinta lumii în realitate emanå din intensitåtile noastre. De‑am fi mai reci sau mai domoli, nimic n‑ar fi. Focurile låuntrice sustin soliditatea aparentå a firii, însufletesc peisajul de neant al vietuirii. Jåraticul interior e arhitectul vietii, lumea‑i o prelungire exterioarå a flåcårii noastre.

 

Oare Dumnezeu va ierta omului de a‑si fi dus atît de departe umanitatea? Va întelege El cå a nu mai fi om e fenomenul central al experientei umane?

 

A exista — adicå a colora afectiv fiece clipå. Prin nuante de sentiment facem nimicului o concesie de realitate. Fårå cheltuielile sufletului, am tråit într‑un univers alb. Cåci „obiectele“ nu sînt decît iluzii materiale ale unor excese låuntrice.

Ultima treaptå a desprimåvårårii noastre: Dumnezeu.

 

Spiritul fiind o lipså pozitivå a vitalitåtii, ideile ce råsar din el sînt, prin compensatie, gravide.

 

Cu cît dorintele sînt specializate mai putin, cu atît realizåm mai repede infinitul prin simturi. Vagul în instincte îndreaptå irevocabil spre absolut.

 

Din amintirea timpului în care n‑am fost si din presimtirea timpului în care nu vom fi se înfiripå sugestia dezmårginirii melodice din orice melancolie.

 

Inima nu e turnatå pe micimea lumii. Putea‑o‑voi urma spre cer? Sau o voi folosi de lunecus spre moarte?

Odatå primenit de timp, mai esti deschis doar adierilor divine.

 

Acel tainic si imens delir prin care sustii în viatå universul înclinat destråmårii, impulsul dureros si irezistibil insuflînd miscare si nådejde påmîntului si vietåtilor, întårind slåbiciunile cårnii si abåtînd duhul de la patimile nimicului, — ce prospetimi secrete îl împing, în mijlocul lumii si al dezolårii ei, så refacå edificiul cosmic si faima gîndului?

Nu e creatia reactiunea ultimå în fata ruinei si a iremediabilului? Nu reînvie spiritul în preajma deznodåmîntului si a înfundåturilor sortii? — Altcum, de ce nu vine cåderea, de ce råmînem verticali cînd toate au devenit una prin monotonia scîrbei si a nimicului?

 

Suferind cu tårie neîmplinirile vietii, te asemeni unui naufragiat care‑ar fugi de tårm. Ajungi så nu mai cauti decît valuri si înotul pe‑un nesfîrsit de ondulatii.

 

Melancolia: timpul devenit afectivitate.

 

As vrea så tråiesc într‑o lume de flori rånite de soare si care, întoarse cu fata spre påmînt, si‑ar deschide petalele în directia contrarå luminii.

Natura‑i un mormînt si razele ne împiedicå så ne asezåm în el. Abåtîndu‑ne de la substanta mortii, ele alcåtuiesc o crizå gravå de inesential. In luminå, sîntem toti aparenta noastrå; în întuneric, sîntem maximum de noi însine si de aceea nu mai sîntem.

 

Plictiseala: tautologie cosmicå.

 

Cine n‑a ascultat niciodatå orga nu întelege cum eternitatea poate evolua.

 

Dacå tot ce‑am dat zadarnic oamenilor as fi cheltuit în Dumnezeu, ce departe eram acum!

 

Cå viata are o calitate de existentå doar prin intensitåtile noastre, ce dovedeste mai sigur decît vidul lumii în absenta de iubire? Fårå ispitele erotice, nimicul e piedica fiecårei clipe. Doar înfiripårile dragostei silesc lumea så fie, iar pasiunile ei sînt o surdinå pentru neant.

Un minus de iubire este o lipså de existentå, iar vidul erotic, un univers purificat de fire. Nu‑i plictiseala o vacantå a dragostei, o pauzå în demiurgia indispensabilei înselåciuni? Si nu ne plictisim dintr‑o insuficientå de delir? Acesta introduce o notå de fiintå în monotonia nimicului. Din vibratiile ultime ale sufletului irupe universul, zborul gîndurilor påtimase îl recreeazå neîncetat.

In mijlocul plictiselii stim cå existenta n‑a fost så fie; în intermitentele ei, ne uitåm de toate si sîntem.

Purtînd cu dureroaså stråduintå povara propriei fiinte, semenii tåi sînt mai obositi de tine decît tu însuti.

La un anumit grad al dezlipirii de lume, oamenii nu mai existå decît prin excesele memoriei, iar tu, prin vestigiile unui egoism.

In orice parte ai apuca, nu dai decît de Dumnezeu.

 

Oare cum pot privi cerul acei ce n‑au regrete?

 

Pentru a iubi, trebuie så uiti cå semenii sînt creaturi; luciditatea nu te apropie decît de Dumnezeu si de neant. Fericiti sînt doar acei cårora dragostea le e un tot ce nu le dezvåluie nimic; care iubesc într‑un freamåt de nestiintå si perfectiune.

Din zarea lumii, Dumnezeu e tot atît de departe ca si neantul.

 

Acea nåpådire vastå si coplesitoare a anumitor dimineti, cînd pari a te trezi în stiinta ultimelor taine, într‑o înfrigurare istovitoare de cunoastere si de vedenie finalå — sau acele nopti subtiate într‑un violet tremuråtor, care ni se oferå molesitoare si perfecte ca niste grådini ale spiritului...

Cine ar avea cuvinte pentru imposibilitatea de a nu sti totul? Si cîte clipe numeri în viatå de fericire sfîsietoare a cunostintei? Nici un vål nu mai ascunde nici un lucru. — Dar så ne întoarcem la taine ca så putem respira...

De ce amiezele au mai multå obiectivitate decît înserårile? De ce amurgul e interior si belsugul de luminå råmîne în afarå, în el însusi?

...Orice‑i sugestie de sfîrsit reprezintå un plus de subiectivitate. Viata ca atare nu se petrece în inimå. Numai moartea. De aceea‑i ea fenomenul cel mai subiectiv — desi mai universal decît viata.

De‑as avea mai multå statornicie în Dumnezeu! Ce resturi de vietuire må retin în El ca eu? Dac‑as putea lipsi în mijlocul Lui!

 

Norii albi si nemiscati ce împînzesc cerul nebuniei... Privind adesea lipsa de nuante sumbre, cenusiul deschis al înåltimilor, îti pare cå ai proiectat pe bolte umbrele ståtute ale creierului si decolorårile mute ale mintii.

 

Pråpåstiile omului n‑au fund, fiindcå råzbat în Dumnezeu.

 

Prin orice lacrimå ne priveste Dumnezeu.

 

Doamne! prin ce‑am meritat fericirea supranaturalå a acestei clipe de topire în ceruri? Aruncå pe capul meu dureri si mai mari, dacå au råsplatå atît de înaltå! Mi‑am pierdut urma printre îngeri? Få så nu må mai întîlnesc nicicînd cu mine. Ajutå‑må så‑mi înec duhul în raiul simturilor, smintite de cer!

 

Omul n‑are drept så se creadå pierdut, atîta vreme cît deznådejdea îi oferå încå distrugerea voluptuoaså în Dumnezeu.

O datå ce dorintele devin spumoase, ajungi så tråiesti prin consimtirea datå fiecårei clipe. Silit så‑ti acorzi tie existenta, måresti spatiul dintre tine si lume în repetarea neîncetatå a stråduintei.

Timpului apucat de streche, veghea spiritului îi pune surdina hotårîrii de a fi. Nu ne‑ar înghiti gama vremii de n‑am domoli‑o în efortul de consimtire la fire?

Celelalte fiinte tråiesc; omul se cåzneste så tråiascå. Este ca si cum te‑ai uita în oglindå înaintea fiecårei actiuni. Omul e un animal care se vede tråind.

 

Ideea e un fel de melodie ce a prins cheag.

 

Gîndirea proiecteazå neantul, ca o supremå consolare, sub presiunea unui infinit orgoliu rånit. Vrînd så fii totul si totul opunîndu‑se, ce‑ai face fårå dimensiunea absolutå a absentei?

Chinurile mîndriei nemåsurate volatilizeazå firea si poleiesc nimicul cu prestigiile unei måretii în care se linisteste patima orgoliului. Nefiinta e o splendoare funebrå, care ne stinge geloziile divine. Sugestia nimicului ne saturå gustul de Absolut subiectiv, precum harul mortii de armonie în dezastru.

 

Cînd voi ajunge så må deprind cu mine însumi? Toate drumurile duc la aceastå Romå interioarå si inaccesibilå; — omul este o ruinå invincibilå. Cine i‑o fi turnat atît entuziasm în deceptii?

 

A tråi în sens ultim: a deveni un sfînt al propriei singuråtåti.

Vråjit în izolarea ta, ceasurile s‑au oprit si Vesnicia a început så batå. Iar Dumnezeu trage clopotele spre cerul tåu...

Singuråtatea e un afrodiziac al spiritului, precum conversatia al inteligentei.

 

Sînt atîtea posibilitåti de a muri în muzica låuntricå, încît nu‑mi voi mai gåsi sfîrsitul... Nu esti cadavru decît în lipsa de sonoritåti interne. Dar cînd simturile gem de ele, imperiul inimii depåseste pe cel al fiintei si universul devine functia unui acord interior, iar Dumnezeu, prelungirea infinitå a unei tonalitåti.

Cînd, în mijlocul unei vechi sonate, cu greu îti ståpînesti un „Doamne! de nu s‑ar mai sfîrsi“, undele unei verticale nebunii te‑avîntå spre dumnezeire. — Acolo så må exilez, cu toatå muzica...

 

Omul e asa de singur, cå deznådejdea‑i pare un cuib si groaza un adåpost.

In zadar îsi cautå o cårare prin desisul firii, el råmîne mîhnit, cu fata spre înfundåturile propriului såu duh. Cåci, în el, lumina nu s‑a despårtit de întuneric. Prin ceea ce încoroneazå Creatia, prin spirit, el apartine începuturilor ei.

Nimic nu‑i va scutura din constiintå noptile timpului. Nu‑i creste nobletea ursitei în aceastå ereditate nocturnå?

Omul are de partea lui prea multe nopti...

 

De cîte ori må cuprind vråjile plictiselii, de atîtea ori îmi întorc ochii spre cer. Si atunci stiu cå voi muri cîndva de urît, în plinå zi, în våzul soarelui sau al norilor...

...„dacå este cu putintå, depårteazå de la Mine paharul acesta.“ Paharul plictiselilor...

As vrea så strig si eu „Tatå!“, dar spre cine, cînd Plictiseala este ea însåsi o divinitate?

De ce a trebuit så‑mi deschid ochii asupra lumii ca s‑o descopår un Ghetsimani al Urîtului?

Påmîntul e prea sterp ca så gåsesc în el otråvurile nemiloase si molesitoare care så må sloboadå din îndeletnicirea fiintårii... Doar destråmåri ceresti så emane arome de îmbåtare în nimic, din înåltimi så cadå fulgi adormitori pe råni ce nu se mai închid... Sau ploi de dincolo de lume, ploi veninoase så se strecoare printr‑un azur dement pe întinderea bolnavå a cugetului...

Doamne! eu nu spun cå tu nu esti; eu spun cå nu mai sînt.

 

Dacå neantul ne‑ar da numai un gust pervers de absolut, n‑ar fi nimic; dar el — creîndu‑ti un complex dureros de superioritate — te face så privesti în jos spre fiintå si så te mîngîi de o nostalgie prin dispret.

 

Despre „eu“ n‑ar trebui så vorbeascå decît Shakespeare sau Dumnezeu.