RADU PREDA
CU
Mă
īntreb cum se poate explica īndrăzneala de a pune cuvīntul meu alături
de cel al lui Tutea; atunci cīnd, locuind zi si noapte cu el, primeam zi si
noapte răspunsuri, īntrebările nu au avut timp să se construiască.
Atunci erau fundamentale răspunsurile, pentru că ele nu veneau atīt
la īntrebările mele, cīt la cele ale lui Tutea; de aici si impresia de
monolog pe care mi‑o trezeau uneori. O dată cu trecerea timpului,
Tutea a rămas īn constiinta mea ca un răspuns si am simtit
nevoia īntrebării. Iar paginile care urmează, chiar dacă nu sīnt
cīteodată deloc interogative, nu reprezintă altceva decīt īntrebările
ce au crescut īn umbra unui răspuns infinit.
Sīnt īn trenul
care mă duce spre Tīrgu‑Neamt, punct de plecare spre mīnăstirile
din zonă. Īi cer unui domn din compartiment o gazetă; aflu acolo un
interviu cu Petre Tutea
Biletele la control! Mă scotocesc prin buzunare
Revin la interviu. Nu aveti un loc si pentru mine, maică? O bătrīnă,
cu un cos mare, īmpletit, stă īn
Trenul merge
agale, oprind īn fiecare statie. E ca un interviu
Gările sīnt mereu
curate, rezistente, din cărămidă; īntrebările sīnt la fel:
precise, fără ezitări; răspunsurile sīnt īnsă largi,
zburdalnice. Trecem pe līngă cimitire si biserici. Īmi aduc aminte de ce
spunea acel Petre Tutea. Cine o fi? Nu‑mi amintesc să fi auzit
vreodată de numele lui
Dealurile sīnt acum īmpădurite. Ne apropiem
de munti. La o statie, văd cum se schimbă locomotiva. Trecem iarăsi
pe līngă case, curti, cimitire, biserici
Cred că asa intră si
ideea īn om: mai īntīi locomotiva, pufăind si cu zgomote nărăvase;
vin argumentele, bizareriile compartimentele cu doamne si pălării;
gingăsiile copii jucīndu‑se de‑a baba‑oarba
printre banchete; si, la urmă de tot, vine partea aceea dintr‑o idee
pe care nu o vei stăpīni niciodată, dar pe care trebuie să o dai
mai departe, altora, care o asteaptă: vagonul cu colete postale
Asa am aflat
eu de existenta lui Petre Tutea. Si mai tīrziu, cīnd locuiam īmpreună, i‑am
povestit īntīmplarea asta. A rīs. «Dragă Radule, mă consolez că
ai auzit de mine citindu‑mă. Multi vin la mine fără să
stie nimic. Da stii ce greu e să‑ti faci mereu prezentarea?! Dar de
acum mi‑o faci tu, nu?» Si chiar am īncercat să o fac: prin gazete,
desigur. Iar acum, īncercīnd poate mai mult decīt o prezentare, fac lucrul
acesta sperīnd să semene cu un tren: pufăind, tīrīnd după sine
bizarerii si gingăsii, dar avīnd la urmă de tot un pachet pentru
fiecare, un plus fără de care orice tren īsi pierde ratiunea umblătoare.
Printre dealuri, curti, cimitire, biserici
Tutea a
īmplinit astăzi 88 de ani. Nu dă importantă evenimentului, īnsă
vin cītiva tineri care īncearcă să‑i ofere o bucurie pe care el
nu o are. Vīrsta nu‑l bucură; vīrstele lumii da, īnsă nu a lui,
care se simte din ce īn ce mai depăsit de ritmurile unei vieti pe care n‑o
mai poate umple cu prezenta lui organizatoare, ci doar cu o prezentă
contemplativ‑meditativă. Dar cīt de mult avea să īnsemne această
prezentă
Īn tinerete
ati fost director de studii īn Ministerul Economiei Nationale si puteti spune că
aveati atunci o meserie. Astăzi, la 88 de ani, ce meserie credeti că
aveti īn cetatea romānească? Doar nu sīnteti un pensionar
Dacă
există o stiintă a natiunii, eu sīnt de meserie romān!
Rezumīnd,
viata v‑a fost īmpărtită īn două perioade distincte: una
de stīnga, cīnd scriati articole īnduiosătoare si descriati soarta celor sărmani
si «prosti», si una de dreapta, a năzuintelor nationale, cīnd v‑ati
apropiat si de credintă.
Uite, cu
prostii m‑am lămurit. Eram odată cu Iancovescu, actorul.
Vorbeam despre prosti. Prostii, zic, reprezintă ideea de repetitie goală:
o iau totdeauna de la īnceput. Sīnt invariabili ca orice lucru neīnzestrat, nu
au culoare. Dar Iancovescu īmi spune: «Prostii sīnt foarte variabili. Eu am un
prieten si de cīte ori īl īntīlnesc e mult mai prost decīt īl stiam.»
Cum ati făcut
trecerea de la ateism la credintă?
Nu am fost
ateu ca atare, nu am avut curajul ăsta, īnsă există două căi:
calea omului si calea Domnului. Cea a omului e bătătorită de
filozofie, stiinte si tehnică. Pe calea Domnului, omul este īnsotit de rugăciune.
Iar eu am mers multă vreme doar pe calea omului.
De fapt, ca
primă consecintă a acestei treceri, ati descoperit adevărata
libertate
Evident.
Singura zonă īn care actionează libertatea absolută a lui
Dumnezeu este ritualul crestin din Biserică. Acolo nu există teroare,
fortă coercitivă, ci eliberare absolută a omului de legile pămīntului,
cărnii si spiritului material. Acolo, omul nu are vecin decīt pe Hristos.
Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria.
Ati avut
momente cīnd prezenta lui Dumnezeu īn viata dumneavoastră a fost evidentă?
Ar fi o mare
īndrăzneală să afirm prezenta lui Dumnezeu īn viata mea, dar si
o mare bucurie să spun că am simtit această prezentă.
Dacă
politic trecerea de la stīnga la dreapta a fost posibilă fără
prea mare durere, sub aspect ideatic trecerea de la pasivism religios la
credintă cred că a avut un plus de tragedie.
Sigur. Mi‑am
dat seama că singura definitie completă a omului este dată de
teologie: omul este fiintă religioasă. Filozofia si stiintele sīnt
ancore īn calea omului. Singură credinta este descoperitoarea căii
adevărate, care este calea spre Dumnezeu. De aceea, am un mare regret:
regretul de a nu fi fost teolog; regretul că nu am realizat īn mine un
mare teolog. Īn afară de teologie, se face onanie de prestigiu.
Initial, ati
plecat de la convingerea că efortul cunoasterii e un efort strict
individual. Nu aveati, atunci, nevoia unei īnvecinări transcendente.
Nu te poti
cunoaste singur. Cunoasterea vine numai prin revelatie, iar aceasta vine de la
Dumnezeu. Anticii intuiau un mare adevăr, cīnd spuneau: zeul este creator,
iar omul este imitator. Īnsă mitologia este preistorie. Este omul
infantil, care plăsmuieste dar e incapabil să primească.
Credinta e
un mod pur de a gīndi?
Īntrebat
fiind cum īntelege gīndirea, īn formă pură sau īn exemple, Nae
Ionescu a răspuns: exemplele au fost lăsate de Dumnezeu pe pămīnt
pentru a fi sesizate senzorial si de prosti!
Puritatea
īmprumută ceva si din frumusete.
Da. Bulgakov
a fost īntrebat de ce īl iubeste pe Dumnezeu. Pentru că a răspuns:
«Dumnezeu este o frumusete crestină», a fost acuzat de erezie.
Īn credintă,
care este erezia dumneavoastră?
Erezia mea e
sistemul clasic. Mai precis: aspiratia către sistem. Cīnd gīndesc un sistem,
mă pun pe lista de candidati la parlament. De fapt, raportul dintre om si
teoria ideilor e de la subiect la absolut, deoarece ideile sīnt arhetipuri,
modele nepieritoare si perfecte. Cīnd gīndesc, nu gīndesc cuvintele purtătoare
de concepte, ca idei, ci gīndesc īn idei. Acum, am redefinit radical sistemul.
L‑am īncrestinat!
Erezia ar
consta deci īntr‑un preaplin de idei
Da.
Ati trăit
si alte ispite īn viată. Printre acestea, tensiunea dintre politic si
economic v‑a preocupat multă vreme.
Păi am
fost īn Ministerul Economiei Nationale
Politicul este legat de setea de
putere, iar economicul este lupta de interese. Stii cum văd eu diferenta
dintre omul politic si cel economic? Omul politic este vulturul de sus, iar
jos negustorul, o rată care se uită la el.
Perioada
stīngistă din tinerete am putea s‑o trecem si pe ea printre
erezii?
Stiu eu? Īn
vremea mea circula o vorbă: dacă cineva pīnă la treizeci de ani
nu e democrat si de stīnga, nu are inimă; dacă peste treizeci de ani
nu e conservator si de dreapta, e tīmpit!
Cum vă
apare imaginea lumii de astăzi, la 88 de ani?
Eh
Societatea noastră de astăzi este, evident, un turn al lui
Drama de a fi
om e de fapt drama de a urma cursul vietuirii acestuia, care culminează īn
moarte
Nu mă
tem de moarte. Mă tem de īnsingurare. Eu, care am fost prezent la toate
tragediile si victoriile acestei tări, mă simt ca un par īn mijlocul
furtunii. Singura nădejde este că, om cum sīnt, Dumnezeu mă
iubeste si asa
*
Vreme de mai
mult de o lună, dialogul nostru a fost īntrerupt; Tutea s‑a internat
la Spitalul de Geriatrie nr. 1, iar eu la Spitalul Cantacuzino, pentru operatie
de apendicită.
Īnceputul īnvătăturii
prin īnvecinare s‑a petrecut īn vara anului 90, cīnd, mergīnd cu un
prieten la Tutea, am avut un foarte lung dialog. Revenind peste aproape două
luni, Tutea mi‑a propus să locuim īmpreună, pentru a ne īndogăti
si pentru a ne fi de ajutor unul altuia. Nu stiu cīt din ajutorul de care avea
nevoie Tutea am putut să‑i dau eu, dar sīnt convins că el mi‑a
dat un ajutor de nesperat, punīndu‑mă, printr‑o subtilă
pedagogie, īn īnvecinare cu marile probleme la care căutam, fără
să stiu, răspuns.
Stīnd īmpreună
jumătate de an, zi de zi, am cunoscut zeci de oameni si am văzut cum
Tutea trecea īn revistă acea umanitate peregrină cu calmul si bucuria
cu care părintele īsi numără copiii. Se perindau nenumărate
īntrebări, disperări sau comodităti, īnsă nici o īntrebare
nu a fost luată ca atare, nici o disperare nu a fost sporită si nici
o comoditate īncurajată. Pus īn fata unei varietăti năucitoare,
Tutea găsea repede un limbaj care, general, īnvătător,
consolator, pătrundea dincolo de interogatii, de zbateri sau linisti.
Fără
un program fix, haotică īn aparentă, viata cu Tutea era o permanentă
asteptare. Abia pleca cineva si astepta pe altcineva; pe altcineva, pentru că
mai avea ceva de adăugat, de spus īn plus, īntru o si mai mare īntărire.
Iar cīnd acel «altcineva» nu mai venea, gīndul lui se īntorcea asupra mea si făcea
completările arzătoare. Iată de ce paginile de fată sīnt
rodul unei neveniri, al unei asteptări īndelungi. Īntre o oră si
alta, timpul s‑a scurs lăsīnd, īn asteptarea veciei, mărturia
istoriei la care a fost martor.
O zi calmă.
Ne‑am trezit foarte de dimineată. Tutea are o mare poftă de
vorbă, de iscodire si de aflare; īmi cere amănunte din viata mea, pīnă
cīnd l‑am cunoscut pe el: ce cărti am citit, ce personalităti m‑au
marcat, ce posibile modele cred că sīnt demne de‑a fi urmate. Īmi
spune că el, īn tinerete, s‑a căznit să īnteleagă
procesul cognitiv al omului, că era uimit de paralelismul dintre gīnd si
gīnditor, dintre spiritual si material. Īn tinerete credea mult īn puterea lui
de a crea lucruri noi, originale.
Omul
gīndeste predicativ sau, mai precis, propozitional si sistemic. Cīnd este autonom,
nu pune nici pe afirmatiile, nici pe negatiile lui pecetea originalitătii.
Am spus odată că originali sīnt numai idiotii, că nu seamănă
cu nimeni. Ceea ce se crede de obicei despre originalitate tine de sfera
afirmatiilor constatator‑utile. De altfel, adevărul este transuman
si transnatural, adică transcendent īn esentă: Dumnezeu.
Īn filozofie
Dumnezeu este o idee sau un concept?
Ca notiune
metafizică este mai apropiat de idee. Ideea e o imagine ideală care
prin natura ei reală se deosebeste de concept, care e formal, apropiindu‑se
nitel de divin. De obicei se confundă ideea cu conceptul. Ideea e
metafizică, īn timp ce conceptul e logic. Ideea e conceptul gīndit real,
adică metafizic. Conceptul e formal, logic. Ideea e sediul realului. De
altfel, Ideea platonică este o intuitie a realului, īn timp ce conceptul
exprimă o sumă de lucruri prin similitudini si utilitate.
Putem deci
defini metafizica
Putem defini
metafizica: este stiinta realului.
Stiintă
a realului intuit, metafizica nu are totusi acces la realitatea mistică.
Evident.
Salvarea e de natură religioasă, iar nu logică. Niciodată
un concept nu e exhaustiv, deoarece necomplet este si obiectul exprimat.
Metafizica e inutilă īn fata mortii. Doar mistica e valabilă, si din
nefericire nu am realizat īn mine un mare mistic
Metafizica e o speculatie
autonom umană si de aceea sensurile dobīndite prin speculatie metafizică
tin de individuatie.
Individuatia, īn plan religios, devine īnsingurare, asceză.
Cīnd vezi
cirezile de imbecili, devine suportabilă īnsingurarea. Eu am īnsă un
spirit de cireadă sinistru
Asta e doar o izmeneală stilistică
Sīnt de o sociabilitate gretoasă. Inteligenta nu justifică lucrul
acesta. Nu am vocatie de anahoret.
Sīnteti un
autor fără cărti, dar cu auditori; de aceea, opera dumneavoastră
e una vorbită, colectiv apărută si colectiv păstrată.
Nu stiu cine spunea că dumneavoastră gīnditi pe măsură ce
vorbiti. Astfel s‑ar explica sociabilitatea extremă pe care o
practicati.
E adevărat.
Nu am scris nici o carte. Cīteva īncercări. Rare sīnt cărtile
celebre
De obicei sīnt cimitire de idei, iar eu am fost prea lucid ca să
fiu scriitor.
Īn epocă
n‑ati fost totusi prea lucid
Mă gīndesc, iarăsi, la ciudata
perioadă de stīnga.
Ce să‑i
fac! Eram īn tinerete de stīnga din generozitate. Confundam comunismul cu
comunitarismul.
Ati īnceput
să vă apropiati de crestinism chiar īn perioada de stīnga?
Visam o
republică religioasă, ceea ce e o absurditate. Religia e legată
de aceste două mari principii: Principiul monarhiei si Principiul
ierarhiei. Călcate acestea, se realizează spiritul de cireadă
umană. Eu raportez religia si la cantitatea de ordine etico‑socială
posibilă prin prezenta ei
E adevărat: eram oleacă agitat īn tinerete.
N‑am putut suporta mizeria umană. Pozitia mea la stīnga a avut numai
un caracter pamfletar, nu si teoretic. Mi‑a plăcut ce mi‑a zis
Cioran, la cafenea, cīnd eram nelinistit. Zic: ce facem, mă Emile, cu
nefericitii lumii? Zice: să nu confiscăm atributele lui Dumnezeu; să‑i
lăsăm īn grija Lui!
Aveati
uneori idei «revolutionare»? Gīndeati că e posibilă o rezolvare a
mizeriei sociale prin revolutie?
Revolutia e
o īnaintare pe loc. Nimic nu mai poate fi inventat după facerea lumii;
doar dacă te situezi īn afara ei si creezi o lume nouă. Ce de timp a
pierdut generatia mea cu ideea de revolutie, cīnd de fapt revolutia nu adaugă
nimic Ideilor lui Platon! Orice revolutionar e ridicol. Vorba‑ceea:
«Mereu răsare‑acelasi soare, mereu trăiesc aceiasi prosti.»
Vă
simtiti atasat de generatia dumneavoastră
Īn generatia
mea, Noica a fost considerat interesant, dar nu si inteligent. Ca si Eliade.
Stii cine a fost inteligent īn generatia mea? Cioran. Este un om extrem de
inteligent, aproape vicios. Nu e un īntelept, ci un disperat. Disperat, el
este, īn esentă, anticrestin
Īnsă despre Nae Ionescu se spunea că
scuipă inteligentă! Două mari personalităti din epocă
s‑au detestat: Nae Ionescu si Blaga. Zicea Nae: e unul, Blaga!
Eliade
era un vorbitor bun. Tinea cursuri la catedra lui Nae Ionescu. Cu Eliade am
vorbit totdeauna īmpreună si ne‑am īnteles separat. El a lansat un
lucru ofensator pentru mine: geniul oralitătii!
Dar locul
dumneavoastră īn epocă
Am o legendă,
dar legenda mea nu acoperă ideea de statuie. Nu sīnt candidat la rangul de
mare personalitate.
Si din cauza
asta sīnteti neconsolat
Nu. Sīnt
neconsolat pentru că sīnt bătrīn, că mă asteaptă
moartea si că nu am mormīnt. Moartea e necesară, dar insuportabilă.
Nimeni nu a murit consolat deplin. Nu mă consolează ideea că voi
muri. Sīnt agătat de viată cu ultimele gheare
Nu‑i cred pe cei
ce spun că mor consolati si solemni. Doar sfintii sīnt capabili de asa
ceva
Nu e un fleac īncercarea mortii. As vrea să trăiesc două
sute de ani. E cam nereligioasă această dorinta si această
zbatere, dar nu pot face pe viteazul. Ei, mare brīnză n‑as face dacă
as mai trăi o sută de ani, dar nici putin lucru n‑ar fi
De la
o vīrstă, fiecare zi īn plus e un cadou.
Continuăm
dialogul despre consolare si moarte. La un moment dat, izbucneste: «Hristoase,
nu mă lăsa!» Ochii i se aprind de o durere ce nu vrea să‑si
trădeze cauzele. Se uită la mine cu melancolie si adoarme. Noaptea,
īn timp ce citeam, īl aud vorbind īn somn: «Părinte, de unde stiti că
am prelucrat īn temnită credinta?»
Spre dimineată,
mă trezeste să‑mi spună «un lucru foarte important
deoarece nu cred, Radule, să fie vorba īn cazul meu de o operă; să
nu te superi, dar eu cred că opera mea e mai degrabă aici, īn locul
si timpul vorbirii noastre». Sīnteti un imediat! «Oarecum, īnsă să
stii că mi‑e groază de o posteritate pur legendară.» Chiar
si īn forma ei filozofică si mărturisitoare, legenda vi se pare o
monstruozitate? «Chiar si asa
» Dar sfintii fără operă, si unii
chiar fără ucenici? «Ei, aia este o legendă mistică de care
eu, cīt m‑as chinui, nu voi beneficia.» Īncepe să se lumineze īn
cameră. Cīteva vrăbii se asază pe pervaz. Se uită la mine
putin năucit de lumină. «Mă preocupă ideea asta, nu stiu de
ce.» Care idee? «Ideea operei mele.» De ce? «Pentru că om de stat nu am
fost, profesor nu am fost, martir nu am fost, scriitor nu am fost, da
atunci ce sīnt?» Un mărturisitor, un pedagog. «Crezi?» Aveti multi
«elevi», «studenti». Acoperiti un īntreg ciclu de formare
Vorbim multă
vreme, pīnă aproape de prīnz, despre rostul lui īn lumea aceasta si, drept
concluzie «nu cred că sīnt singurul parazit ce creste īn cutele
societătii, nu?» Īl contrazic: nu sīnteti deloc asa ceva. «Dar atunci?»
Sīnteti, fie că vă place, fie că nu vă place, un fenomen,
ceva luat ca atare. Nu vi s‑au descoperit īncă legile de
functionare, structura etc. Oricum, aveti un statut care nu e nici īnalt si
nici jos, ci īn curs de stabilire. «Păi, sīnt si dificil de fixat!» Rīde.
A venit părintele
Voicescu. L‑a spovedit si l‑a īmpărtăsit pe Tutea. După
aceea multă vreme a stat tăcut, rugīndu‑se sau gīndindu‑se,
tăcerea fiind la el de o subtilă ambiguitate. Am crezut că a
adormit, cīnd deodată a īnceput să‑mi vorbească despre
anii de temnită.
Eram bolnav,
īn temnită, si aveam febră. Am strigat: mă doare capul. Zice
gardianul: si pe mine mă doare
Ce am pătit eu īn viata asta a mea!
Pentru că am tinut la poporul acesta
Am făcut treisprezece ani de
īnchisoare. Cīnd m‑au pus īn libertate, nu am văzut niciodată
un cīmp mai glorios. Am avut brusc constiinta spatiului. Era o minune a lui
Dumnezeu
Mi‑a plăcut īn liceu mai mult geometria. Sīnt foarte
īncorporat īn spatiu, fiindcă sīnt religios. O religie pur temporală
e cu neputintă. Templul e spatiul sacru. Si vecinătătile devin
sacre īn prezenta lui
Nu am crezut că voi fi pus īn libertate. Aveam doar
o hăinută de puscărias. Ne dădeau o zeamă chioară
si mămăligă friptă. M‑au bătut
M‑au
arestat acasă. Nici nu tin minte anul
Cīnd m‑au anchetat, am
lesinat din bătaie. Iacătă că n‑am murit! Am stat la
Interne trei ani. Am fost dus după aceea la Jilava, la Ocnele Mari si pe
urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sīnt aici. De multe ori īmi doream să
mor. Am avut mereu lasitatea de a nu avea curajul să mă sinucid. Din
motive religioase
Sinuciderea e ofensă adusă Duhului Sfīnt.
Treisprezece ani!
Am vorbit odată īntr‑o sală de puscărie,
terminīnd cu cuvintele: ni s‑a făcut onoarea de a muri pentru
poporul romān. Eram mai tīnăr. Acum mă simt arestat si aici
Am stat
īn fort la Jilava si tineam conferinte. M‑au izolat īntr‑o cameră,
iarna, cu geamurile deschise. Am fost adus īn celulă abia cīnd īmi dăduse
sīngele pe nas, de frig. M‑au frectionat băietii si m‑am īncălzit.
La un moment dat, īn frigul ăla, doream atīta să mor
Sīnt stări
umane cīnd dorinta de moarte e o necesitate. E un mare paradox: cum să
scapi īn si prin moarte?
Nu pot să povestesc tot ce am suferit pentru că
nu pot să ofensez poporul romān spunīndu‑i că īn mijlocul lui s‑au
petrecut asemenea monstruozităti.
Anii de temnită
v‑au definit, īntr‑un fel.
Păi
definitia mea este: Petre Tutea, romānul! Am apărat interesele Romāniei īn
mod eroic, nu diplomatic. S‑a afirmat despre mine doar atīt: vīrf de
generatie. Ca si cum as fi un vīrf de deal!
Mai aveti
vreo curiozitate politică?
Vreau să
mai trăiesc pentru a vedea dacă poporul romān mai este, īn sensul lui
a fi īn fire. Nu pot să‑l ajut cu nimic, dar această
curiozitate mă stăpīneste. Vreau să văd ce se īntīmplă
cu haimanalele astea de comunisti si cu zevzecii ăstia de atei!
Se
proiectează o unire a tuturor fortelor de opozitie.
Unirea
tuturor fortelor sociale la un moment dat, care să īnlocuiască ideea
de dominantă ordonatoare, e greu de identificat īn istoria publică.
Mereu a existat o fortă dominant‑ordonatoare. Īn jocul politic
dintotdeauna, fortele politice cuceritoare au promis īn opozitie tot si au făcut
la putere ce au putut.
Si
dumneavoastră ati aspirat la conducere.
Toată
viata am dorit să ajung īn clanul conducător, pentru a face oamenilor
binele cu carul
Am proiectat forme de rīnduire socială. Uite, īn
republica lui
Politic, si
numai politic, vă puteti declara īnfrīnt.
Da. Acum mă
simt pustiu. Vorba lui Arghezi: «Tare sīnt singur, Doamne, si piezis!»
Totusi,
nu stiu de ce am atīta sete de viată cīnd nu mai pot astepta nimic
semnificativ. Nu actualizez īn nici un chip bătrīnetea. Nu e necesarmente
o legătură automată īntre bătrīnete si moarte. Nu stiu ce
personaj dostoievskian moare īn fiecare zi. A trăi murind
Am o mare poftă
de viată, Radule, si nici un semn de īmbătrīnire. Poate să fie o
iluzie, dar nici asa nu e rău.
Un
donquijotism, o luare de la capăt?
Oarecum. Don
Quijote luptă cu ridicolul. Dacă e genial purtată, merită să
se īntīmple această luptă. Don Quijote e un simbol, iar nu un om
ridicol. Dostoievski spunea despre romanul lui Cervantes că e cea mai
tristă carte pe care a citit‑o.
Aveti, cred,
constiinta unei posterităti, a faptului că nu o să rămīneti
doar ca un nume ci, mai ales, ca o idee, ca o realitate consolatoare pentru cei
ce vor veni.
Stiu si eu?
Mare brīnză nu rămīne după mine. M‑am fītīit asa, un pic,
īn epocă
Eu nu īmi supravietuiesc. Ca să rămīi īn epocă
trebuie să fii genial, or eu am fost numai inteligent. Geniul e relief,
noutate, inventie, creare de epocă si stil. Nu e neapărat un
īntelept, ci un suprainteligent. Geniile sīnt originale, īn măsura īn care
originalitatea e posibilă. Īn fond, maxima mea a fost aceasta: Dumnezeu
este creator, iar omul imitator. Prin īncercarea de a imita mereu Divinitatea,
prin proximitatea fată de divin, geniul e mai apropiat de cer, dar nu īn măsura
īn care e apropiat sfīntul.
Nerealizarea
«laică» ar putea fi un semn al realizării spirituale, religioase.
Nu am
virtuti religioase. Am fost prea multă vreme rationalist. Mi‑a jucat
o festă inteligenta. Cīteodată regret că nu am fost un prost.
Dacă eram un prost, acum eram linistit! Dar nu sīnt nici īntelept.
Īntelepciunea īnseamnă īnsingurare, iar eu nu pot trăi īn
īnsingurare. Probabil că sīnt imperfect. Sīnt de o sociabilitate dezgustătoare!
Am avut mereu admiratie fată de pustnici, pe care i‑am considerat
personalităti absolute. Acum, singurul sentiment constant e al nimicniciei
mele. Īnaintez īntr‑o degradare fizică, dar constiinta morală
sper să nu mă părăsească niciodată. Consider
trupul ca templu al sufletului. Crestinismul sacralizează substanta
individuală. Nu mă pot consola cu ideea de neant postexistential
Dar, dacă nemurirea e numai sufletească, asta ne apropie de umbrele
antice. Crestinul crede īn nemurirea integrală, deosebindu‑se de păgīni
Nu mi‑e teamă de moarte deloc. Am o singură neliniste: să
nu mor necrestineste si să nu ajung īntr‑o sală de disectie.
Sīnt confiscat integral de religia crestină, pe care o situez deasupra
oricărui sistem filozofic. E cea mai consolatoare religie din istorie si
nu pot contesta că Hristos este fiul lui Dumnezeu.
Zilele acestea
au fost foarte multi tineri pe la Tutea. Cītiva prieteni, pe care i‑am
īmboldit să vină, au adus cu ei fructe. Tutea s‑a bucurat si a
afirmat, cu alint, că el se simte cel mai iubit bătrīn din Bucuresti
Īi povestesc:
nu stiu cīnd am īnceput să citesc sau cīnd am īnceput să scriu; m‑am
trezit īntr‑o zi că stiu să citesc iar īn altă zi că
stiu să scriu. Nu‑mi aduc aminte de lectii
Pentru a īnvăta, nu
trebuie să te pregătesti ca atare; se īntīmplă că, dintr‑un
punct oarecare, niciodată prea sus si niciodată prea jos, niciodată
prea devreme si niciodată prea tīrziu, īncepi să mergi pe drum. Ca o
fatalitate. Intrăm īn īnvătătură deoarece «asa ne este
scris» si, dacă ne este scris, atunci fireste trebuie să citim cu
luare‑aminte ceea ce ne‑a fost destinat. E, īn altă lectură,
asumarea pildei talantilor, care, atītia fiind la număr si avīndu‑i
la dispozitie, trebuie să‑i folosim, pentru că nefolositi
dispar.
Multi vin la
Tutea fără nici o pregătire anume si multi pleacă avīnd un
plus care numai din asumarea unei fatalităti poate iesi. Multora, īn
īnchisoare sau pe stradă, Tutea le‑a apărut ca o fatalitate izbăvitoare.
Īn celulă, Tutea venea si le vorbea, făcīndu‑i pe cei din jur să
mute centrul de greutate de pe o existentă pe alta mai īnaltă
si mai durabilă. Īn chilia lui de līngă Cismigiu, tinerii veneau
nestiind la cine vin. Nu bănuiau cīt de plină poate fi o īntīlnire cu
Tutea
Veneau si, cuprinsi de vīrtejul ideilor si consolărilor,
īnchideau ochii si intrau īn lumea pe care n‑ar fi intuit‑o după
semnele bătrīnetii, ale sărăciei sau ale mizeriei. Cine pleca de
la Tutea pleca victorios, ca după o izbīndă cucerită fără
intentia de a lupta, ci numai din inertia existentei care, īn derularea ei, a
avut un moment cīnd ti‑a trecut prin minte să mergi la Tutea: si ai
mers
Tutea a
revenit la ideea pe care am discutat‑o si altă dată: aceea a
modelului si a generatiei. Mi‑am mărturisit teama că generatia
noastră nu‑si constientizează existenta ca atare; nu profită
de faptul că reprezintă un segment biologic si spiritual care poate lăsa
urme benefice. Comunismul a reusit să ne inducă īntr‑un soi de
curgere īn care timpul personal nu mai are curajul unei manifestări
modelatoare. Tutea crede că acesta poate fi si un defect al lipsei de
izvoare.
Nu am
sentimentul bătrīnetii.
Ce ati face
de‑acum īnainte?
As da
sfaturi.
Un īnvătător
Miscīnd
inteligentele tinere, īntīlnite de mine, īn jocul dintre just si injust, dintre
teologie si filozofie. Īnainte eram obsedat de ideea rămīnerii a ceva după
mine. Acum mă mai interesează ce rămīne după mine ca zăpada
de anul trecut. Sīnt preocupat īn prezent de jocul dintre cele două lumi,
joc īn care as vrea să antrenez pe toti cei care vin la mine, deoarece
sediul nemuririi e teologic, nu filozofic. Numai teologia consolează.
Filozofia instruieste. Īn orice caz, de la mine nu mostenesti nimic
neconsolator. N‑am făcut risipă de eruditie decīt cu ăi de
fac pe desteptii! Cu tine si cu cei asemeni tie m‑am străduit să
dialoghez esential.
Pot spune că
am favoarea esentei?
Desigur.
Moartea mă determină să fiu esential. M‑a impresionat
foarte mult sunetul pămīntului căzīnd pe cosciugul lui Nae Ionescu
Vă
īndreptati spre sediul īntelepciunii.
Nici cultură,
nici inteligentă
Īntelepciunea e singura formă de consolare peste
optzeci de ani. Simt nevoia unei vecinătăti pe silueta sufletului meu
si mă bucur că ne īmpăcăm bine noi amīndoi, dragă
Radule. Esti delicat sufleteste si am nevoie de asemenea delicatete. Trebuie să
mă īntelegi si să nu te superi că te pretuiesc īntīi de toate
sufleteste. M‑am săturat de intelectuali
Cīteodată stii
de ce‑mi este teamă? Să nu mor de melancolie, ca maimutoiul lui
Andreev!
Vă plac
mai mult ritmurile decīt linearul
Eu am rămas
la nivelul melodiei. Armonia o gust din snobism. Īntr‑un sistem eu caut
melodia, asa cum īntr‑un dialog caut căldura sufletească.
Vă văd
uneori tresărind la auzul unor sunete.
Uite!
Gīnguritul porumbelului, care se‑aude pīnă aici, īmi aduce aminte de
celula mea de la īnchisoare, cīnd īl auzeam si‑mi sporea melancolia. Eram
invidios pe libertatea lui. Sau, cīnd aud voci de copii, īmi amintesc de
moarte
. Īmi dau sentimentul mortii. Atunci īmi dau seama de iluzoria existentă
umană.
Tristeti
Poate de unde ati dorit să fiti diriguitor social si nu ati ajuns să
vă īmpliniti această menire.
Nu numai din
cauza asta. E adevărat că am vrut să fiu legiuitor. Dar am ajuns
puscărias. Am refuzat să mănīnc căcat. As fi avut īn
biografia mea o mare lipsă: lipsa de a avea dreptul de‑a fi salutat.
Totusi, cum
se poate īntemeia un curent de generatie?
Apare un
cap sau poate mai multe deodată, care sīnt ancorate īn acelasi
ideal. Si dacă idealul este strălucit reprezentat, devine formă
modelatoare pentru cei care‑l urmează. Trebuie să acceptati
ideea de oameni‑model.
De apostoli
Nu chiar. Ar
fi mult spus. Modelele se topesc īn generatii. Apostolii se topesc īn absolut.
Cei care devin modele pentru cetate sīnt hotărītori, adică creatori
de curente. Nu stiu, dar īn generatia ta lipsesc figurile reprezentative.
Oameni cu
idei avem, dar nici unul nu e dispus să‑si asume conducerea.
Oricum,
generatia de astăzi e mohorītă. Da au fost figuri creatoare de epocă
la noi, la romāni
Ne dati voie
să vă considerăm o figură dinamizantă si călăuzitoare
pentru generatia noastră?
Din lipsă
de altcineva. Eu pot afirma, fără orgoliu, că sīnt doar un bătrīn
inteligent
Stii care e sensul mortii unui om exceptional? Īncurajează
mortii obisnuiti: dacă a murit ăsta, pot să mor si eu!
„ncercīnd să
refac traseul pedagogiei lui Tutea cu lumea īn general si cu mine īn special,
am ajuns la convingerea că această pedagogie a īnvătăturii
prin īnvecinare e una de tip tărănesc; e ca si cīnd Tutea ar
fi bătrīnul satului, īnteleptul, descoperitorul de apă, sfīntul sau
«mosul» locului, necunoscut o vreme, dar care, aflat fiind, īncepe să aibă
vizitatori. Timizi la īnceput sau, dimpotrivă, īndrăzneti si neīncrezători,
acesti vizitatori cu timpul se transformă īn prieteni, īn ucenici. Īsi fac
colibe īn curtea lui, īl īngrijesc si īi cultivă pămīntul, primind īn
schimb alte roade decīt cele ale muncii: roadele smereniei īntrebătoare si
ascultătoare.
Privesc aceste
dialoguri ca fiind mai mult decīt o succesiune de īntrebări si răspunsuri;
le privesc ca pe o īntrebare si un răspuns care, īntr‑o iconomie
spirituală, descriu de fapt un dialog īntre vīrstele lumii.
Īntrebarea tīnără, inteligentă, isteată, mobilă
īsi asumă din slăbiciunile si imperfectiile biologice ale răspunsului,
īn vreme ce răspunsul, bătrīn, asezat, īntelept, cu alte ritmuri,
esential, laconic, īsi asumă infantilismul si ambiguitatea īntrebării.
E o strīngere īn brate, cīnd si unul si altul stau cu ochii īnchisi,
nemaistiind de celălalt, ci regăsindu‑se si īmbrătisīndu‑se
pe sine.
Īntīlnindu‑l
pe Tutea te īntīlnesti īnainte de toate pe tine. Pe Tutea este, de altfel, si
foarte greu să‑l cunosti; poate că nu ti‑ar folosi la
nimic o cunoastere mai adīncă. Tutea te face să te īntorci asupră‑ti,
pentru a te descoperi. Multi prieteni care au venit la Tutea mi‑au mărturisit
senzatia de autocritică pe care au simtit‑o după ce s‑au
despărtit de el.
Putem vorbi
despre o traditie mărturisitoare si īnvătătoare īn
spiritualitatea romānească. Venea un călugăr, plecat la Athos
pentru īmbunătătire, si īntemeia un schit. Se ducea vestea, si
oamenii īncepeau să calce locurile acelea, pīnă atunci pustii. Dintre
cei care vin si pleacă, unii vor să rămīnă de tot; se
formează obstea. Domnitorul aude de monahii aceia si le face o danie de ctitorie:
se ridică ziduri si chilii; se face o biserică mare; asa apare mīnăstirea.
Īn istoria ei duhovnicească, mīnăstirea īncepe să numere si alti
mari oameni bineplăcuti lui Dumnezeu. Obstea se īnmulteste si, cum fiecare
călugăr trebuie să aibă chilia lui, o parte din obste, sub
un conducător, pleacă īntr‑o pustietate vecină, unde ridică
o nouă mīnăstire. Dintre călugări se aleg cei care au
mestesug la icoane; acestia īsi fac ucenici. Dintre călugări se aleg
cei care au pricepere la cărti si la condei; īsi fac si acestia ucenici.
Dintre călugări se aleg cei care au darul de a vindeca; acestia īsi
fac si ei ucenici
Apar, astfel, primele forme organizate de īnvătătură.
Si cum īnvătau? Īnvecinīndu‑se după modelul Schimbării
la Fată: «Petru a zis către Iisus: Īnvătătorule, bine este
ca noi să fim aici si să facem trei colibe: una Tie, una lui Moise si
una lui Ilie
» Chilia duhovnicului e prima catedră. Mīnăstirea se
ridică īn jurul chiliei duhovnicului si orice lucru capătă un
alt punct de referintă. Raportul universal este cel de duhovnicucenic;
relatia cu cerul este tot o relatie filială, si tot asa relatia cu statul
sau cu credinciosii. Iar această relatie atrage după sine nevoia unei
īnvecinări: «să facem trei colibe
» Ucenicul devine martor al
existentei duhovnicului, iar īnvecinarea se transformă īn īnvătătură.
Mai īntīi e sfat, dojană, certare, orientare, după care se ajunge la
forme teoretice si mistice. Duhovnicul īi īmpărtăseste ucenicului
viziunile, preocupările; īl problematizează. Dar, īn tot acest traseu
pedagogic, niciodată duhovnicul nu face apel la ideile lui proprii, la
«opera» lui, ci la Traditie, care īl transcende. Testamentar, fără
rest sau gratuităti, discursul īnvătătoresc al duhovnicului se
transformă, treptat, īn scoala exegezei biblice si patristice, iar mult
mai tīrziu, o dată cu intrarea īn alte vīrste ale trupului si sufletului,
această scoală devine scoala rugăciunii exclusive. Ca rugăciunea
lui Iisus, de exemplu.
Modelul īnvătătoresc
al īnvecinării a trecut si īn cultură, īn formele profane ale
educatiei. Īncepem să avem curente si scoli, mentori, corifei: generatia
junimistă, generatia năistă (a lui Nae Ionescu), generatia
interbelică (Noica, Eliade, Cioran, Tutea). Īn comunism, modelul se
ascunde, firav, īn manifestări de grupuri mici. Noica īnsă afirmă
deschis necesitatea modelului paideic, iar de aici toată acea emulatie
paradoxală din anii 7080. După decembrie 1989, modelul a īncetat să
mai functioneze ca autoritate valorică; s‑a produs o substituire a
esteticului cu eticul, a gīnditului cu făcutul, a autohtonului cu
universalismul, a credintei cu convingerea. Niste erori care s‑au
tinut lant si care au reusit să lege si să oprească orice
aspiratie către un model autentic. Pentru prima dată la noi apare
ideea de «personalitate a zilei» sau, ironic, stea a zilei: un personaj care nu
are limite īn manifestare si care īsi impune, īn mod efemer, stilul
Punerea īn
curgere a «modelelor» a īnsemnat distrugerea minimei raportări la Model,
care se caracterizează, īnainte de orice, prin constantă si
neconjunctural.
Aparitia lui
Petre Tutea a īmbrăcat, īn aparentă, toate formele nemodelului.
Conjunctural, mediatizat, vorbăret, fără «operă», labil
politic, miscīndu‑se īntre dreapta si liberalism, vulgar uneori,
deranjant prin insistenta criticii comunismului, prieten cu oameni celebri,
declarat geniu fără să se cunoască motivele etc.; peste
toate acestea, vine tīlcul lui Avva Antonie: «Va veni vremea ca oamenii să
īnnebunească, si cīnd vor vedea pe cineva că nu īnnebuneste se vor
scula asupra lui, zicīndu‑i că el este nebun, pentru că nu este
asemenea lor.» Īn mijlocul atītor «modele» si «personalităti ale zilei»,
modelul real nu avea cum să se manifeste decīt ca nemodel
Smerit, cu
verbul īncins de datoria de‑a spune ceea ce lumina interioară si
dragostea lui Dumnezeu i‑au descoperit, uzīnd de o gramatică pe care
numai marii convertiti deveniti apologeti o pot avea, senin, rīzīnd īn fata
existentei ce si‑a arătat sensul nemuritor, blīnd si puternic īn
īnvecinarea lui cu oamenii si cu cerul, Tutea e un necontenit īndemn la īnvătătură.
Agale, linie cu linie, termen cu termen, concept după concept, adevăr
revelat după adevăr revelat, el ne duce īn zona ultimă, a
adormirii īntr‑o parte, cīnd omul, spiritualizīndu‑se, adoarme
pentru lumea de aici si se trezeste pentru cea de dincolo, īntorcīndu‑se
apoi cu un elan colonizator si luminător ce poate să surprindă
pe insomniacii, lucizii si gravii lumii acesteia si numai ai acesteia.
Nu cunosc,
deocamdată, decīt o mică parte din textele lui Tutea. Nu am
descoperit nimic surprinzător, cu toate că, īn esentă, cuprind
aceleasi lucruri ca si dialogurile cu el. Am presimtirea dacă īn
lumea spiritului presimtirea poate fi un punct de plecare că nu
opera, pe care nici n‑a visat‑o, va face din Tutea un model, ci mai
degrabă, dacă nu chiar exclusiv, oralitatea. Personalitate mărturisitoare,
Tutea are īn oralitate forma cea mai adecvată de predicare; dar oralitatea
nu īnseamnă pur si simplu vorbire ci, prin rigorile si legile de
care ascultă, se constituie totusi īntr‑o operă; un alt fel de
operă, dar, īn cele din urmă, o operă. Si īn cazul acesta, care
putea fi secretul farmecului unei asemenea opere orale? Īn primul rīnd, Tutea
declama si construia ideea enuntată. Avea un discurs ce descria cu
precizie imaginea, materializată aproape, a unui turn de cetate: īncepea
cu o punere īn cadru, īn peisajul căruia se ridica turnul; enumerīnd
definitiile date de altii, tratatele si autorii īn chestiune, reusea să
formeze o ambiantă din care se putea lansa analiza mai departe; cu o
gestică sigură, de mester, ridica dintr‑o miscare turnul
afirmatiei abrupte, fără tatonări sau opriri. La nedumerirea
celor de fată, aducea contrafortii argumentelor, făcīnd afirmatia
initială īncă mai incitantă cu cīt era, acum, si documentată.
Urmau suavele īnflorituri, zīmbete, ferestre īn ogivă cu fierărie
frumos lucrată, poante, īntīmplări, exemple
Cineva aduce o
completare care seamănă cu o obiectie; supărat oarecum, urcă
rapid īn vīrful turnului, reenumerīnd, pe trepte, argumentele. Ajuns sus, īl
īntreabă pe respectivul dacă mai are ceva de obiectat:
desigur! īnchis īn sine, vrīnd parcă să spună că le
arată el turbulentilor, īsi aranjează crenelurile, calculează
deschizăturile, pozitionează tunurile si asteaptă. Obiectia rămīne;
toti asteaptă explozia. Dar el coboară agale, rīzīnd; īl ia de mīnă
pe contrariat si cu o privire ghidusă, dar fermă, īi arată din
nou care sīnt argumentele; adaugă nu alte argumente, nu! ci noi
afirmatii, si mai năucitoare
. Cīnd, īntr‑un sfīrsit, opozantul se
declară īnfrīnt, īi ia pe toti cei de fată si, pedagogic, cu un aer
usor plictisit, le arată dintr‑o altă perspectivă a
peisajului baza turnului. Le povesteste cīt de greu a adunat tot ce se vede
acolo, jos, īn nestiuta temelie. Uimirea si bucuria cresc. Urcīnd īntr‑un
tīrziu treptele turnului, cei de jos īl văd apărīnd cīnd la o
fereastră cīnd la alta, pe măsură ce urcă; prezenta lui
suitoare devine parcă un argument, prea vast spre a se arăta īn
īntregime, dintr‑o dată
Alteori, cīnd
durerea gīndului venea din durerea trupului, discursul lui Tutea era o infinită
psalmodiere. Cuvintele curgeau fără tinta de a se aduna īntr‑un
loc, veneau spre celălalt ca un dar nelimitat. Gesturile erau calde, mai
putine grăbite, iar chipul completa, prin riduri si ochi, punctuatia
frazei. Turnul, de data aceasta, nu se termina cu platforma de tunuri polemică,
bătăioasă, ci culmina cu o cruce, vădit ridicată
pentru a sti oricine că acolo nimeni nu vrea să lupte cu nimeni, că
acolo, la urma urmelor, nu e decīt un «bătrīn inteligent» care ar dori, cu
bucurie si teamă, să simtă prezenta lui Dumnezeu. Acest fel de
discurs culmina cu amintiri din vremea copilăriei sau cu lungi meditatii
asupra neīmplinirii si mortii, toate topite īntr‑un nesfīrsit dialog īn
care īntrebarea cerea răspunsului īngăduinta de a deranja iar
răspunsul cerea īntrebării īngăduinta de a fi iertat dacă
nu este la aceeasi temperatură si īn aceeasi ardere.
Prin cele două
feluri de discurs Tutea reeditează īn mod salvator modelul monahal, al īnvătăturii
prin īnvecinare, reinstaurīnd, prin dialog, raportul de duhovnicucenic care ar
trebui să functioneze īn orice īntīlnire umană ce nu vrea să dea
obol gratuitătii. Tutea ne‑a reobisnuit, īn spatiul cultural, cu
premisele teologale, refăcīnd traseul initial, reintegrator īn origini, al
culturii spre cult. Discursul lui e unul crestin‑mărturisitor,
tinzīnd către delimitarea īntre omul ca fiintă ce apare si dispare fără
sens si omul ca fiintă religioasă, făcută după chipul
si asemănarea lui Dumnezeu. Recuperator, discursul lui Tutea jalonează
drumul omului contemporan către optiunea spirituală finală.
Am avut astăzi
o discutie teologică lungă. Multe nedumeriri ale tineretii lui, Tutea
mi‑a mărturisit că nu le regăseste īn tineretea mea. Sīnt de
altă natură, poate, si mai periculoase, am obiectat eu. «Cine stie?
»
Ne‑am plimbat de‑a lungul īntregii biblioteci, el cerīndu‑mi
să deschid o carte la īntīmplare si să‑i citesc o pagină.
De cele mai multe ori, īmi reconstituia īntregul cărtii sau numai
contextul, lărgit, al paginii respective. L‑am īntrebat de ce face
acest efort de memorie; mi‑a spus că nu e un efort de memorie, ci un
efort de idee; reface ideatic continutul, iar nu literal. Uneori nu‑si
aduce aminte de vreo carte; rīzīnd, īmi spune că nu vrea să fie un
erudit īn lumea dreptilor, acolo la mare pret fiind simplitatea si sărăcia
cu duhul, adică smerenia.
Īi vorbesc
despre decembrie 89, care, lăsīnd la o parte implicatiile politice
ulterioare, e un moment de regăsire a libertătii, această
libertate trimitīnd, īn esentă, la regăsirea lui Dumnezeu. Īmi spune
că toată viata de puscărie, pentru el, se reduce la acest
dublet: Dumnezeulibertate. «Dumnezeu nu poate fi conceput decīt ca izvor al
libertătii, libertatea ca atare fiind un dar.» Īl īntreb cum poate acest
dar să se īntoarcă īmpotriva celui care l‑a făcut. «Ateii
īntorc darul prin negarea dăruitorului, or ateii sīnt beneficiarii libertătii
divine, dovadă că nu‑i trăsneste nimeni.» Dar chiar dacă
nu negăm dumnezeirea, de multe ori avem totusi o atitudine relativă
fată de ea. «Adică vrei să spui că īn fiecare dintre noi e
un dram de ateism!»
De fapt, asa
cum singur mărturisea, traiectoria lui Tutea īn spatiul spiritual descrie
trecerea de la păgīnism la crestinism, de la Platon la Pavel. Īmi spune
cum vede relatia dintre cei doi si cīt de mult īi iubeste, chiar dacă
Platon este captivul zeilor, iar Pavel este sluga lui Dumnezeu. «Īi uneste
ideea aceea, intuitie la unul, revelatie la celălalt, a invizibilelor.» Īl
īntreb dacă invizibilul lui Platon, ca si cel al lui Pavel, nu ar putea fi
identificat cu īn sine‑le lucrurilor; da, cu conditia de a vedea īn
această identificare un efort de īntīlnire a metafizicii cu mistica.
Ca legiuitor,
ca om ce se pregătea să diriguiască locuirea umană, nu s‑a
inspirat niciodată din ordinea supranaturală a religiei? «Sigur că
da.» De multe ori se gīndea la augustinienele cetăti ca la expresia «civică»
a jocului dintre cele două lumi: cea de aici si cea de dincolo. «Cu toate
acestea, binele si răul, aplicate celor două lumi, nu functionează
ca atare, deoarece au un unic Creator, bun prin esentă. Binele si răul
sīnt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu fată de oameni.»
Bănuiesc
că este uimit si coplesit de progresele tehnice ale lumii cu care a apucat
să fie contemporan īn acesti ultimi ani. Īmi răspunde că nu vede
īn rachetă nici un adevăr, ci doar o mecanică pur materială,
īnsă nesemnificativă; cu tot progresul tehnic, omul va rămīne īn
univers, ca fiintă semnificativă, prin gesturi, atitudini si afecte.
Īsi aduce
aminte de timpul cīnd era la tară, acasă, cu familia, printre livezi
si cīmpuri. Sărbătorile nu le trăia cu fast, ci doar cu emotie.
«La tară e si greu să fii fastuos; e mult prea fastuoasă natura,
pentru a mai adauga ceva omul.» Nu i‑a plăcut niciodată
supradimensionarea. A considerat‑o o zeificare stupidă si
neconcludentă.
Regretă că
nu a fost un mare gimnast. A făcut o gimnastică oarecum unilaterală:
gimnastica mintii. Dar ati simtit nevoia unei completări fizice?
«Uneori.» Īi spun cīt de mult m‑a speriat, īntr‑o noapte, cīnd s‑a
sculat ca să meargă
Īl īntreb, ca
admirator al Scolii Ardelene, ce părere are despre relatia
catolicismortodoxie si cum a functionat această relatie īn istoria si
mentalitatea romānească. Nu crede că solutia catolică, propusă
de uniti, e valabilă, deoarece nu ortodoxia a adus Romānia īn situatia īn
care e astăzi. Fiu de preot ortodox, se simte legat de această
confesiune nu numai liturgic, ci si genetic. Protestantismul īl concepe ca o
erezie; o fortă morală cu implicatii aparent religioase. Cīt despre
sectele neoprotestante, acestea sīnt degenerări publicitare ale
sentimentului intim religios.
Singura dilemă
pe care o are īn cīmpul credintei crestine este legată de pozitia călugărului
īn lume. Călugărul desăvīrseste existenta negīnd‑o, oprind‑o
la el īnsusi; el nu are un destin perpetuator, ci unul individual‑esentializator.
Si dumneavoastră, īn linii mari, sīnteti un călugăr! Īmi
zīmbeste cu siretenie si‑mi spune că e un călugăr ce se
sustrage autoritătii canonice, neapartinīnd de nici o mīnăstire.
Īn īnchisoare,
ca si īn libertate, nu s‑a simtit niciodată misionar, propovăduitor?
Īmi răspunde că misiunea este expresia dinamică a vocatiei, īnsă
el nu simte că a avut această vocatie. El a purtat ideile si credinta
precum poartă vīntul microbii
Si ati reusit să‑i īmbolnăviti
pe multi? «Sper!
» Īmi povesteste de «predica» pe care a tinut‑o la Aiud,
timp de trei ore, cu picioarele īn apă, slăbit fizic, epuizat. A
vorbit atunci despre diferenta dintre Platon si Hristos, arătīnd că
primul nu există īn comparatie cu cel de‑al doilea dumnezeire
īntrupată. A vorbit cu patos si cu vehementă. Le‑a pus īn
vedere camarazilor de suferintă că numai prin mijlocirea credintei
pot să se mīntuiască din ispita cea mare a puscăriei, unde la
fiecare pas ti se oferă ocazia de a trăda, de a abdica pentru un blid
de mīncare
După terminarea celor trei ore, a lesinat. De atunci, cītiva
preoti care ascultaseră si ei predica l‑au declarat mitropolitul
lor. «Petre Tutea, mitropolit de Aiud!
»
Īmi mai
povesteste despre «universitatea» din temnită īn al cărei «an
scolar» tinuse si el predica despre Platon si Hristos , despre programul
de plimbare, cīnd «vizita cerul», singura «pată» a acestei vizite fiind păcatul
invidiei! invidia pe libertatea păsărilor.
Īl īntreb care
a fost perioada de acumulare cea mai fertilă, pe care se bazează
formidabila lui aparatură de trimiteri si conexiuni; evident, perioada
studiilor universitare, ca si cea de după aceea, pīnă la arestare.
După treisprezece ani de temnită, revenirea la bibliotecă nu
cred că mai avea acelasi haz
Īntr‑adevăr, īnsă el a fost
de o structură livrescă īn sens bun, deoarece «īn afară de cărti
nu trăiesc decīt dobitoacele si sfintii: unele pentru că nu au
ratiune, ceilalti pentru că o au īntr‑o prea mare măsură
ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de constiintă».
Consideră emanciparea de sub cărti sinonimă cu emanciparea
omului antic de sub teroarea religioasă, īn care īsi cerea īn fiecare zi
iertare lui Dumnezeu că există. Īi spun de marea mea uimire īn fata
discursului preotesc īn care Dumnezeu e prezentat mai mult terifiant decīt
linistitor. Īmi răspunde că e una dintre reactiile fată de
Renastere, care a autonomizat prea mult fiinta umană, pīnă la limita
iesirii acesteia de sub fruntariile constiintei justitiei divine.
Recită
psalmul lui Arghezi: «Tare sīnt singur, Doamne, si piezis!
», gustīnd īndelung
sevele amărui ale lui piezis. Piezis fată de lume, spun eu; nebunii
pentru Hristos sīnt piezis pe lumea aceasta si, inevitabil, singuri. Mă
aprobă si īmi povesteste cum a īncercat el să‑i facă unui
gardian din īnchisoare deosebirea dintre Jaspers si Heidegger, si acela,
culmea, a īnteles. Zice: «Era ca si mine piezis.»
Īncheiem ziua,
una dintre cele prea putine ale īnvătăturii prin īnvecinare,
ascultīnd muzică: un Mozart. Tutea adoarme, nu īnainte de a‑mi spune
că singurul vehicul către Dumnezeu este ritmul iubirii dintre oameni.
Eu mai stau
cīteva ore, īn noapte, citind Don Quijote de la Mancha; mă opresc la
pagina īn care Cavalerul Tristei Figuri se pregăteste pentru lupta cu
turma de himere.
Dimineata, a
exclamat: «Ce bine că sīntem īmpreună!» Īi era teamă să nu
fi plecat. E din ce īn ce mai legat de o existentă vecină, ca un ecou
la viata lui, pe care si‑o simte uneori epuizată, alteori nimicitor
de energică. Īn mijlocul acestor variatiuni, eu sīnt o constantă, un
reper de adīncime īn functie de care se mentine linia de plutire.
Īl īntreb ce
facem astăzi. Greu de spus; ar vrea să fie mereu degajat, să trăiască
īn plăcerea nelucrului. De fapt, am observat cu cītă plăcere si
bucurie īntīmpină noaptea. Somnul, īmi zice, e singura stare īn care se
rezolvă īncordările si jocurile metafizice si mistice. Regretă că
una din neplăcerile bătrīnetii este pierderea treptată a capacitătii
de a dormi profund si mult
E īngrozit de aspectul dinamic al somnului, de vise
si năluciri; pentru el, verbul a face e o calamitate. Care e, atunci,
solutia odihnitoare, dacă somnul se alterează īn atributele lui
fundamentale? «Revelatia si extazul.» Dar si aici intervine o distinctie
«Evident: revelatia e primirea unui adevăr, iar extazul e o stare care
poate primi un adevăr sau nu
Eu, pīnă la vīrsta mea, dragă
Radule, nu am avut parte de nici o revelatie; am cunoscut lumea īn mod
fragmentar.» Ati fost poate prea sigur pe capacitătile intelectuale si nu
ati vrut să iesiti din fortăreata eului. «Adevărat: īn revelatie
nu‑ti apartii, ci ti se comunică ceva, peste tine.» Īi povestesc
proba de foc a acceptării īn mīnăstire: novicele, candidatul, este
pus să bată o zi si o noapte, cu nuiaua, un copac; dacă rezistă
si nu se scandalizează si nu consideră lucrul acesta fără
ratiune, si dacă nu‑l abandonează, atunci este primit īn
noviciat, īn pregătirea pentru călugărie, deoarece cine nu poate
să treacă peste nebănuitul si nerationalul hotărīrilor
omenesti īn cazul acesta: peste pedagogia staretului cum va putea
să treacă prin căile nestiute ale educatiei divine?
Tutea īmi
spune că a intuit si el această logică a credintei, supunīndu‑mi
atentiei chiar o definitie pe care o construieste pe loc: crestinul nu dă,
nu oferă, ci acceptă. Si adaugă: oriunde apare un efort, īnseamnă
căutare. „ntr‑adevăr, a bate copacul cu nuiaua nu e un efort,
ci o binecuvīntare, nu e o muncă, ci un canon. Dovadă că,
īn mīnăstire, călugărul care aduce apa de la fīntīnă nu
face munca de a aduce apa de la fīntīnă, ci are canonul de‑a aduce
această apă; e o altă ordine aici
Si īn logica aceasta si puscăria
pe care ati făcut‑o e altceva decīt o simplă detentie, nu? «Nu
vreau să spun că atunci cīnd am fost īnchis nu aveam păcate care
să nu‑mi justifice fată de mine pedeapsa lui Dumnezeu, dar, cum
spuneai, e vorba de altceva.» Poate de aceea puscăria a dat oameni ai
credintei, ca dumneavoastră. «Adevărat. Orice mare inteligentă e
o pedeapsă. Omul vrea să ajungă īn lumea dreptilor, iar nu īn
cea a celor justi; justul are ceva logic, rational.» Īl īntreb care este
diferenta dintre just si util. «Utilul nu se confundă cu justul; utilul e
o necesitate materială, īn timp ce justul e o necesitate ideală.»
Revine la
ideea puscăriei si a canonului. Mă īntreabă dacă văd
generatia mea capabilă de jertfa generatiei lui. Nu stiu ce să spun;
nu cred că istoria a surprins, vreodată, o generatie romānească
nepregătită pentru jertfă. Asa crede si el, cu toate acestea nu
poate să nu‑si aducă aminte de trădători si demagogi.
Īmi povesteste cum li se aducea mīncarea tortionarilor, īntr‑o sală
specială; aveau o mīncare mai bună, făcută nu īn
īnchisoare, ci afară, īn oras. Cum ati rezistat ispitei? «Păi, nu
stiu de ce, dar aveam mereu impresia că haimanalele astea nu vor avea digestie
īndelungată
Si mai e ceva: nu doream să‑mi stea un os īn gīt,
īn drumul meu spre Judecată, si să nu pot da socoteală limpede
īn fata lui Dumnezeu.» Rīdem. Se umbreste la fată brusc: «Da cīt am
suferit, Radule!
»
Facem cītiva
pasi prin cameră, pentru dezmortire. Īmi promite că la primăvară
vom iesi la plimbare īn Cismigiu.
17 ianuarie
1991
Toată
ziua s‑au perindat ziaristi si vizitatori. Un ziarist īl chestionează
pe Tutea asupra unor personalităti politice romānesti actuale si a unor
jocuri democratice care se petrec īn Romānia. Este dezamăgit de
indiferenta lui Tutea, care, auzind īntrebările ziaristului, īl īntreabă:
«Cine guvernează Romānia astăzi? stīnga?» Da. «Atunci, nu
există politică!»
Cineva īl
īntreabă ce este viata. Tutea īi spune că s‑a īntīlnit odată,
pe Calea Victoriei, cu ea, dar nu mai tine minte ce au discutat.
Altcineva īl
īntreabă cum se ajunge la Dumnezeu. Tutea īi răspunde că după
informatiile lui cea mai apropiată biserică de Sipotul Fīntīnilor
(strada pe care locuim) este cea din Piata Amzei.
Seara, văzīndu‑mă
că citesc, īmi spune că era si el noctambul. «Am pierdut mii de
nopti. Nu stiu de ce, dar noaptea īntelegeam mai bine
» Vorbim despre următorul
dialog din Platon pe care‑l avem de comentat.
Mă
īntreabă mai tīrziu ce evenimente politice mai importante se petrec īn
lume. Īi spun de războiul din Golf. Are o impresie bună despre
americani teoretic vorbind. «La forta lor, americanii nu sīnt bestiali.
Dacă japonezii ar avea forta americanilor, ar fi prăpăd.
Americanii sīnt umani. Si stii de ce? pentru că sīnt crestini. Īn
Europa nu am constatat atīta credintă globală.»
Īncerc să
aplic formula de «credintă globală» asupra propriei lui credinte.
Spune: «Nici eu nu sīnt total credincios am momente goale de credintă;
probabil că nu există o credintă intensă, continuă,
sau, cine stie, nu sīnt eu capabil.»
De multe ori m‑a
frapat declararea insuficientei lui credinte. Este aici un soi de
nonconformism: īntr‑o lume care, īn mod extrem, neagă sau acceptă
pe Dumnezeu, Tutea uneste īn mod dezinvolt aceste două extreme, realizīnd
o imagine ciudată, a unui interval de īmpăcare. Tutea amintea deseori
obiectia lui Gandhi fată de crestinism: perfectiunea. Se pot identifica īn
atitudinea aceasta a lui Tutea trăsăturile apologetului: constiinta
supraindividuală a unei realităti transcendente, care prin
superioritate obligă la misiune, si, pe de altă parte, smerenia
persoanei puse īn fata unei asemenea transcendente. Această tensiune īntre
impersonal si personal se rezolvă īn mod liturgic si explică īntr‑un
fel dorinta lui Tutea de a se abandona rugăciunii. Tutea vorbea si mărturisea
apologetic, iar astfel īnvătai de la el doar īnvecinīndu‑te,
īntīmplīndu‑te. De aceea, cine a dorit să īnvete de la Tutea a
trebuit să meargă la el, asa cum cine doreste să‑L
īntīlnească pe Dumnezeu trebuie să meargă la biserică.
„i spun că
am īnceput să scriu un eseu: Īnvătătura prin Īnvecinare. Īi
place titlul. «Ce finalitate are?» Conturarea unui nou tip de personalitate:
personalitatea puternică a mărturisitorului, a celui care nu se
identifică īn mod necesar cu o bibliografie ci, īnainte de toate, se
identifică cu propria lui viată, făcīnd īn mod inconstient,
neintentional, din viata lui o operă. E apropierea, īn linii mari, de
tipul eroului, de cel care nu se distinge decīt prin modul īn care stie să
trăiască si să apere idealul timpului trăirii lui. Nu cred
că există eroi cu opere; doar cu memorii, uneori. Tutea are operă,
īn sensul bibliografic al cuvīntului; voi enumera īn alt loc posibilele lui cărti.
Dar e un Tutea care nu atrage si, ceea ce e mai grav, nici nu convinge. Cumul
de date si trimiteri, opera lui prinde viată īn momentul propovăduirii,
īmprumutīnd din sevele povestitorului.
Ceea ce atrage
la «predica» de idei si atitudini a lui Tutea e fluenta, coerenta formidabilă
a constructiilor. Argumentele se īmbină cu metafore, iar acestea lasă
loc strigătului firav, uman, de durere sau de deznădejde. Curgerea
lui mărturisitoare e de fapt marea lui artă; el povesteste ideile, nu
le redă; reface «viata» unei idei, o pune īn trăire si firesc. Ideea
apare, la un timp, ca rezultantă a unei respiratii. Suguitor ideatic,
Tutea mută regulile romanului cavaleresc īn gīndirea si gramatica
metafizică. Dincolo de alte posibile aproximări pe care le poate
justifica această artă, discursul lui Tutea ne trimite cu precizie la
modelul parabolei, exemplu ideal de idee īn miscare, īn lucrare. Crestin, Tutea
realizează o punte de legătură īntre dialogul platonic si
dialogul apologetic. Ceea ce face posibilă legătura este
preocuparea deosebit de constantă pentru fundamental. Or,
fundamentalul se manifestă cotidian, ca o poveste.
Dialogurile cu
Tutea au o constructie lirică si cromatică. Tutea īmi dăruieste
o summa poetică a povestilor lumii, īn drumul acesteia către cel mai
bun autoportret cu putintă. Adunare de nume, de citate, de trimiteri si
concepte, discursul lui Tutea e o paletă de pictor. Īn preajma lui,
īnainte de orice, īnveti să privesti; de aceea si vorbirea lui abundă
īn imagini, īn aproximări īn timp si īn spatiu, īn culoare, nuante si
sunet. Nu este o simplă trecere prin istoria gīndului uman, ci mergere,
pas cu pas, īnaintea si īnăuntrul celor mai importante culori care au fost
adăugate de om la lumea pe care Dumnezeu i‑a dat‑o spre
locuire.
Paradoxul
discursului lui Tutea, căci despre un discurs e totusi vorba, rezidă
īn faptul că, real, precis, bazat pe termeni bine delimitati, acest
discurs lasă o amintire de metaforă. Un concept sau o trăire
devin metafore adică locuri ale trecerii dintr‑o lume īn
alta īn momentul īn care omului cugetător, prin suferintă sau
revelatie, īi revine cu acuitate memoria paradiziacă a stării
prin excelentă greu de precizat si definit, adică prin excelentă
metaforică.
Īmi spune că
dorinta lui ar fi să‑si petreacă ultimii ani de viată īntr‑o
mīnăstire. «As īncheia, ciclic, cu o altă formă de detentie, izbăvitoare.»
Ar dori să trăiască īn ritmul slujbelor, să se trezească
īn sunet de toacă si să adoarmă păstrīnd īn auz ultimele
vibratii ale clopotului vecerniei. Ne sfătuim care mīnăstire ar fi
cea mai potrivită. Ne oprim asupra Neamtului; vrea să trăiască
īn ctitorie domnească
De fapt, uitīndu‑se la salba de mīnăstiri
moldovene, toate zidite de domnitori, a ajuns la minunata definitie dată
lui Eminescu: sumă lirică de voievozi.
Īmi povesteste
de călătoriile diplomatice de la Berlin, Budapesta si Moscova, de
ordinea īnfiorătoate a nemtilor, de amestecul de barbarie si de
civilizatie al ungurilor si de tristetea si jalea moscovite. Cu părere de
rău, īmi spune cum a īncetat să mai creadă īn protectia
Apusului; cum a văzut īn mod limpede abandonarea noastră īn drăgălasele
mīini sovietice
Īi pare rău, dar se si bucură pentru generatia mea,
care a crescut doar putin timp īn comunism. Are mari sperante īn revigorarea presei
spirituale crestine romānesti, cu reguli mai precise si mai solide decīt cele
pe care le‑a avut presa romānească īn perioada interbelică.
Singurul regret vine din constatarea amară că pe cei din generatia
lui i‑a dezbinat orgoliul, iar pe cei din generatia mea īi poate dezbina
prostia. Mă sfătuieste cu insistentă să mă feresc de
prosti. Cum? «Păi, de cele mai multe ori, prostii sīnt atei,
intelectualisti pīnă peste poate, comunitaristi si foarte toleranti, īn
sensul unui dezmăt al libertătii. Au o mare rezervă fată de
cei care vorbesc īn termenii credintei si ai natiunii.»
Īmi recită
iarăsi psalmul lui Arghezi:
Tare sīnt singur, Doamne, si piezis!
Copac pribeag uitat īn cīmpie,
Cu fruct amar si cu frunzis
Tepos si aspru‑n īndīrjire vie
Contemplă
fiecare cuvīnt īn parte: «Nu e grozav?
» Crede că poezia aceasta e cea mai
potrivită pentru starea lui actuală. Dar aveti totusi fructe dulci!
«Sīnt amare pentru mine, care le‑am descoperit prea tīrziu.»
Discursul lui
Tutea are o sfiiciune ce ne trimite la modestia esentială a autorilor
patristici. Pedagogia lui e repetitivă īn sensul celei mai fericite
repetitii: aceea a cercului īngustīndu‑se pe măsură ce se
apropie de centru, de locul cu apă vie.
Mărturisitorul
gīndeste testamentar; pentru el, speculatia este ispită, căci
converteste toate comoditătile mintale īn tentatii ale răului
dizolvant. Testamentaritatea tine de felul īn care mărturisitorul concepe
vorba lui către lume: ultimă, fără adaosuri, totală,
de neschimbat, consolatoare si infinită īn trăire si aplicare.
Gīndirea testamentară e specifică Sfintilor Părinti; ei
constientizează marile dihotomii, structurează marile īntrebări
si dau, rugător si apologetic, rezolvările cele mai neasteptate,
tinīnd de acea logică a credintei īn care nu contează ordinea īntrebărilor,
ci ordinea lumii. Orice răspuns testamentar recapitulează istoria
lumii; marea pedagogie continută īntr‑un astfel de răspuns se
vede din faptul că nimic din ceea ce cade sub incidenta incertitudinii sau
a neconsolării nu e tratat ca atare, ci contextual‑proniator,
teleologic, cu sens. Un obiect, īntr‑un testament, e trecut printre
altele; o īntrebare, īn īnvătătura testamentară, e trecută
printre alte īntrebări care, toate, duc la o Īntrebare si la un Răspuns.
Toate preocupările individuale crestine sīnt atrase spre arhetipul
acestora, spre modelul hristic care le īntrupează si le mīntuie.
«Din toată
imaginea mortii, īmi displace mormīntul. Să pui pămīnt pe tine!
» Dar
sīnteti un tăran si ar trebui ca lucrul acesta să vă facă
mai firească imaginea pămīntului, fie ea si‑a mormīntului
«Stiu eu ce tăran poate fi acesta? Vreau totusi un mormīnt oarecare: o
groapă fără pămīnt, din piatră.» Vă place să
vorbiti mult despre moarte; reveniti cu mare insistentă asupra acestui
cuvīnt. «De fapt, dragă Radule, nici nu pot să nu mă gīndesc la
moarte. Īmboldit de putinul răgaz pe care‑l mai am, simt nevoia unei
recapitulări generale, care să cuprindă atīt viata lumii, cīt si
viata mea, de ins amărīt.» Si orice tentativă de recapitulare culminează
cu ideea mortii? «Oarecum; desi, crestin vorbind, nu ar trebui să mă
preocupe atīt moartea, cīt īnvierea
Ce să fac? E una din neputintele
mele: cīnd văd cimitirul
īnsiruire de morminte, de cruci, de
Cīnd eram
student la Cluj, locuiam īn căminul Avram Iancu, care era pe strada ce
ducea spre cimitir; zilnic vedeam spectacolul mortii. Īncepuse să nu mă
mai afecteze, pīnă cīnd, īntr‑o zi, mi‑a murit un prieten. De
atunci, īn fiecare cortegiu funerar vedeam propria mea īnmormīntare
sinistru,
nu?» Ati avut deci de timpuriu o īnvecinare cu moartea. «Da; si m‑a
marcat, cred. Uite, acum, recapitulīnd ziua de ieri, am avut de cel putin două
ori spaima inactualitătii. Nu mai aveam certitudinea existentei mele;
priveam detasat toată această zbatere, nu actualizam ce caut īn viată.
Eram chiar revoltat: ce cauti aici, mă? īmi spuneam. Īncet, prezenta ta, a
cărtilor, a
īncetul cu īncetul am revenit acasă. Ce poate fi asta? O
manifestare preletală? Cine stie
?»
«As vrea să
ascult muzică, foarte multă muzică. Să pun īn sunet toată
durerea si inactualitatea mea
» Am să aduc casete. «Foarte bine; da uite,
nu te supăra pe mine că am atītea pretentii
sīnt ultimele izmeneli
si răsfături de care mă mai pot bucura.»
Īnvătătura
prin īnvecinare nu este numai īnvecinarea cu martorul unei lumi ce se apropie,
ci si o ciudată proiectie. Te īnveti minte; iei aminte, asculti sunetele
din jur, capeti o oarecare īndemīnare, distingi noutatea de vechi. Tutea are
īnsă si o noutate veche, valabilă prin faptul că nu se verifică
acum pentru prima dată; ceva din vīrstele lumii ajunse pīnă aici,
prin el. Un sentiment că asist la spectacolul unei concomitente de
timpuri: toate frămīntările lui, toate obsesiile, afirmatiile si
constructiile lui au o temeinicie pe care nu o poate avea un lucru iesit chiar
acum īn lume; e o vechime contemporană probabil cu drumul Damascului.
Tutea se poate
constitui īntr‑un model si datorită faptului că niciodată
nu a aspirat la asa ceva. Unic īn cetatea romānească, de o unicitate pe
care numai curajul de substantă ti‑o poate da, el adună īn sine
si īn mesajul său tot ceea ce poate fi mai salvator pentru fiinta
contemplativă modernă.
Pregătit
să facă parte din «clanul conducătorilor», dorind să fie om
de drept īn statul romān, Tutea ajunge pīnă la noi nu ca om de drept, nici
ca un ctitor de asezări umane, cum nu ajunge nici ca autor; ci, peste
toate acestea, ajunge īn primul rīnd ca model.
Calitatea de
model poate fi atribuită unei existente atunci cīnd omul, īn loc să
fie reflexul luptei pentru existentă, este reflexul unei lupte mai īnalte:
aceea pentru mīntuire. Trebuie să recunoastem imposibilitatea modelelor de
a mai apărea azi īn cultură sau īn oricare altă zonă a
preocupărilor umane. Lumea aceasta nu mai poate avea modele īn ea, din ea
si cu īntoarcere tot la ea. Singurul model care poate fi urmat ca atare este
cel care, īn lumea aceasta apărīnd, ne trimite cu insistentă īn afara
ei, īntr‑o lume spre care «īnaintăm asimptotic». Modelul devine
sinonim cu calea spre transcendentă. Or, īn planul credintei, al iconomiei
bisericesti, modelele, căile prin excelentă ale transcendentei, sīnt
sfintii; iar printre noi, si la scara noastră laică, modele sīnt mărturisitorii,
cei care fac legătura, īn constiinta teoretică, īntre cer si pămīnt.
Mărturisitor,
Tutea este un exemplu de «călugărie albă»: deprins cu o existentă
minimă īn īnchisoare, Tutea a continuat si īn libertate, pīnă la
moarte, felul acesta de viată, īn care nu de putine ori asceza se
intersecta cu sărăcia, iar aceasta comunica cu mizeria si nevoia.
Oricum, existenta lui mărturisitoare īl consola precum ne consolează
si pe noi astăzi; dar nu īn asa măsură īncīt să ne steargă
orice urmă de vinovătie.
«Īn mistică
dispare tensiunea dintre obiect si subiect.» Mistica operează cu valori?
«Nu. Valoarea nu tine de persoană; e un obiect util pe care persoana īl
dobīndeste, mentinīndu‑l prin primire sau căutare. Dacă ai
primit valoarea, ea īti revelează si utilitatea. Valorii īi este inerentă
utilitatea.» Mistica are deci un alt cod valoric
«O altă notiune asupra
valorii. Valoarea reprezintă judecata ce priveste adevărul.» Adevărul
uman, nu? «Desigur. Nici Ideea platonică, reală fiind, nu operează
īn mistică
» De ce? «Pentru că Dumnezeu nu tine de inductie, deductie
sau reductie; credinta tine de intuitie. E intuitia maximă.» Vorbiti de
intuitie: m‑am īntrebat si eu cītă justete se află īn judecata
unui om, tīnăr mai ales, bazată aproape īn totalitate pe intuitie;
sau, mai precis, īn sensul īn care vorbeati de aflarea lui Dumnezeu se
poate spune că eu am o intuitie sau e altceva? «Ai o intuitie, dar nu e
una mistică, deoarece īntr‑adevăr misticul e un tip intuitiv,
dar e dublat si de un geniu religios. Noi, chiar dacă avem intuitii,
nefiind religiosi īn mod perfect, īnseamnă că nu sīntem mistici.»
Cine e
filozoful romān prin excelentă? «Nae Ionescu e singurul filozof romān:
singurul care are acces fără neliniste la transcendent. El ancorează
nu īn imanentă, ci īn transcendentă.» Dar cu toate acestea, īi
obiectez, a fost implicat īn mod profund īn «imanenta» vremii sale
«Da eu n‑am
vrut să fiu legiuitor? si asta m‑a īmpiedicat să gīndesc?»
Īnseamnă că ar trebui să nu mai facem distinctie īntre gīnditor
si conducător
«Ba o facem, dar nu‑i despărtim cu orice pret;
sīnt tipi care īmbină īn ei si una si alta.» Să īnteleg că vă
considerati unul dintre acesti tipi? «Nu chiar. Nu stiu cine mi‑a spus,
Radule, că eu nu sīnt om, ci o abstractie. A exagerat.»
«
Īnainte,
fumam cīt doi turci. Fumam tigări foarte tari. Dacă fumai o tigară
Plugar līngă o pisică, o făceai să strănute pīnă
crăpa
Am fumat pīnă cīnd am fost la un prieten doctor, care mi‑a
făcut o radiografie; m‑a īntrebat: mă Petrică, tu cīti ani
vrei să mai trăiesti? unul sau doi? Din ziua aceea m‑am lăsat
pentru totdeauna de fumat. Fără remuscări sau reveniri
melancolice.»
Ati avut multi
prieteni
«Multi
Petre Pandrea, Nicolae Tatu, Silvan Ionescu, Emil Cioran,
Noica, Eliade, Vasile Munteanu, Toma Vlădescu, Ion Mota, Sorin Pavel, care
a murit īn mizerie, Racoveanu, Nae Ionescu, Crainic, Horia Stanca
Sorin Pavel,
fiul unui profesor din Brăila, a fost licentiat īn filozofie la Iasi si
trebuia să dea un doctorat la Berlin, pe care īnsă nu l‑a mai
dat. Nicolae Tatu, profesor de matematică, īntīi a fost de filozofie; ne‑a
si vizitat pe aici
Vasile Munteanu, ziarist, a fost redactor la ziarele Adevărul
si Dimineata. Era de stīnga.» Istet? «Cīt poate să fie unul de stīnga!
Toma Vlădescu, ziarist de extremă dreaptă, făcuse nu stiu
ce studii, dreptul, cred, la Paris. Era frantuzit rău. Petre Pandrea a lăsat
doar o carte, Portrete si controverse, dar a fost un mare jurnalist
Au murit
multi
» Cred că oamenii, īn vremea dumneavoastră, puneau mai mult
spirit, īn ceea ce făceau, decīt astăzi. «Astăzi pun multă
siretenie si stii de ce? Au impresia că cineva vrea să‑i
tragă pe sfoară; si nu sīnt departe de adevăr.»
Revine la tema
din tinerete: gīndirea, gīndul si gīnditorul. «Gīndirea mea, cu cīt e mai
cuprinzătoare, cu atīt e mai dureroasă. Am momente cīnd mă simt
gīndire pură. E o iluzie: iluzia gīndirii pure. Gīndirea nu poate fi decīt
coerent‑formală; puritatea e inaccesibilă din cauza existentei
noastre bipolare psiho‑biologice.»
Mă
īntreabă dacă am mai scris ceva la Īnvătătura prin
„nvecinare. Foarte putin. Am stabilit doar cīteva din functiunile si
atributele ei: īn primul rīnd, īnvătătura aceasta e binecuvīntarea
risipirii. Te abati de la cele dinainte ale tale si zăbovesti īn locul
acela unde ti‑a iesit īn cale īnvătătorul; mai mergi ceva si
iar te opresti, lărgindu‑ti viata. Īn al doilea rīnd, īnvătătura
te smereste; tu esti cel care vine al doilea, primul fiind īnvătătorul,
care a pregătit sederea ta, īnvecinarea ta. Īnvătīnd, īti recuperezi
familia, te aduni iarăsi īn logica vietuirii tale rotunde; miscările
īti devin calculate, cuvintele măsurate. Īn al treilea rīnd, prin īnvătătură,
prin locuire īn curtea īnteleptului, devii simplu. Te obisnuiesti cu monotonia
cerească a lui Dumnezeu, cu ritmurile si respiratiile spiritului; īncepi să
īntelegi ce īnseamnă īnvecinarea cu taina; capeti din blīndetea ritmului
liturgic. Īn ultima parte a īnvătăturii, īnvătătorul nu te
mai tine de mīnă, nu te mai struneste. Ai acum un mers optim, fără
grabă sau moleseală; īnvecinīndu‑te, capeti certitudinea că
singura scăpare este īn sus iar scara spre cer este lungă,
fiecare treaptă trebuind luată īn serios, deosebită de
celelalte.
Īnainte de a
se cunoaste si a se iubi, vecinii ridică garduri stabile, obsesive si
interogative prin pozitia lor separatoare, pīnă cīnd sīnt scurtate, lăsat
fiind un pīrleaz, al trecerii prin salt de la o locuire la alta. Biblioteca si
Biserica īsi ridică zidurile īnalte, obsesive, separatoare;
īnteleptul te īnvată să le vezi ca pe niste īnvecinări, ca pe
niste spatii la care poti apela oricīnd ai nevoie si nu numai
Īti arată
care sīnt pīrleazurile cunoasterii, făcīnd din trăirea ta īn lume un
infinit prilej de vizitare si iscodire.
O cultură
pusă sub semnul īnvecinării e o cultură cu mai multe sanse de a
transforma existenta ei īn lume īntr‑o īnvătătură, pentru
sine si pentru altii. Spiritul capătă valente pedagogice; omul de
cultură īsi ia īn serios rolul de educator, avīnd o nouă viziune
asupra celor din cetate, pe care īi consideră, acum, potentiali elevi. Se
reinstaurează raportul de căldură īnvătătorească.
Cuvīntul nu se pierde atīta vreme cīt este īnvătat, transmis testamentar
prin īnvătătură. O cultură bazată pe relatia duhovnic
(īnvătător) ucenic (elev) e menită unei perpetuări foarte
adīnci īn istorie. Si mai ales, cu acest nou canon, o asemenea cultură e
menită si ascensiunii către cer. Tutea face o necesară legătură
īntre durata istorică a culturii si menirea ei īn vecie: deopotrivă
apartinīnd celor două planuri, Tutea e un ambivalent semn, către pămīnt
si către cer; ca un hornar colindīnd pe strădutele vechi ale unei
culturi ce nu a tīsnit īncă spre universalitate, Tutea, cu scara pe umăr,
ne īndeamnă la o urcare spre cer care niciodată nu poate fi prea
tīrzie.
O zi frumoasă.
Zăpada, cītă a fost, s‑a topit. Parcă e primăvară.
«Stii ce‑mi place mie, Radule? Cornuri cu dulceată de caise sau de
zmeură; īmi place untul cu mămăligă, ostropelul de pui, cu
otetul ăla din el, pestele fript. Era un peste sărat, care se desăra,
si se numea cosac.» Īn puscărie nu cred că ati avut asemenea
melancolii gastronomice
«Nu, pentru că ar fi īnsemnat să mă amăgesc
prea tare. Īmi aduc aminte că la mine la tară, la Boteni, aveam două
curti: una mai lungă, līngă poartă, si alta rotundă, līngă
grădină. Aveam optzeci de găini
Mi‑a spus mie o
basarabeancă, zice: rusii bolsevici sīnt cei mai sinistri mincinosi de pe
pămīnt
Pe vremea tarilor nu existau chei la usi. Orice vagabond putea
mīnca; īsi făcea trei cruci la icoana Sfīntului Nicolae si pleca
Termenul
de muncă nu se aplică la intelect, deoarece munca e legată
organic de membre, iar nu de spirit. Munca e mecanică.» Dar «munca»
intelectuală ce este? «Stiu si eu
» E poate o ardere? «S‑ar putea.»
Īmi povesteste
cum mergea la tīrg cu mama, cum īsi alegea hainele si cīt de mīndru era la īntoarcere.
Viata de liceu n‑a fost o viată liberă. A stat īn internat.
Abia īn perioada studentiei a īnceput să se miste liber, să meargă
oriunde si să poată sta īn bibliotecă ore īntregi. «Am pierdut
orice sperantă de realizare a societătii dreptilor, pe care o visam
īn tineretea mea. De ce or fi oamenii asa de răi īntre ei? de ce să
aibă unul masă de om si să‑l vadă pe altul murind de
foame, iar el să crape de sătul? Am auzit că moartea de foame nu
e chiar de nesuportat, īnsă omul rău seamănă cu pantera: sare
la gīt chiar dacă e sătulă.»
Vine un grup
de studenti care īl īntreabă asupra căilor pe care trebuie să
meargă pentru a nu face compromisuri si pentru a se īmplini spiritual.
Tutea le dă sfaturile de rigoare si īi trimite cu arme si bagaje la
modelul generatiei interbelice, spunīndu‑le īn acelasi timp si ce atuuri
au fată de această generatie. Le mai spune că, pentru a se
realiza, trebuie să realizeze intersectia īntre constiinta de generatie si
constiinta individuală. Le cere iertare că nu‑i poate īnsoti pe
drumul acesta, pe care si el l‑a făcut cīndva si pe care ar dori
mult să‑l parcurgă din nou măcar teoretic. Se
consolează cu faptul că poate īn sfīrsit, bătrīn fiind, să
spună lucruri care să nu fie suspectate de avīntare revolutionară
sau de elan inconstient. Īi īndeamnă să abordeze punctele esentiale
ale culturii si să nu se ducă la intermediari ci, pe cīt e posibil, să
aibă un contact intim cu sursele. La plecare, studentii īl īntreabă
ce etalon să aibă īn măsurarea faptelor lor. «Eminescu.»
Atīt? «Ajunge!»
Mă
īntreabă dacă nu cred si eu că tineretea e totusi, pentru cei bătrīni,
o consolare. Cum să nu
«Dar vezi, Radule, nu te poti consola decīt īn măsura
īn care esti constient că ti se continuă o operă; īnsă ce
faci atunci cīnd nu ai ce să ti se continue?» Vorbiti de dumneavoastră?
«Nu, eu nici nu mă gīndesc īn mod serios la o continuare.»
Revine la
imaginea omului‑panteră. Īmi spune că există totusi si
exemplul bunătătii infinite: bunătatea materială umană,
prelungită prin cea divină, devine īntr‑adevăr infinită.
Desi nu infinitul functionează īn crestinism, ci absolutul. Spune că,
pentru unii, infinitul e la fel de periculos ca si finitul mizer. Si ce poate
apărea īn vid? «Nimic. Dumnezeu e absolut. Se vorbeste despre infinitatea
divină raportīnd‑o la timp si spatiu; oricum, infinitul, neavīnd
continut, este echivalent cu neantul. Deci adevărul, chiar dacă e
dual, real si logic, este īn esentă absolut.»
Īi spun că
cineva, īn presă, l‑a prezentat ca diplomat; ce părere aveti de
această prezentare? «Eu nu sīnt diplomat. Consider diplomatii niste
fotbalisti. Eu mă consider economist de stat.» Ca economist de stat a avut
ceva de spus īn perioada interbelică. «Am īncheiat primul tratat economic
īntre Regatul Romāniei si noua putere sovietică, la Moscova. Am spus si
altă dată: nu am slujit tara diplomatic, ci eroic.»
«Eu nu
candidez la sfintenie deoarece nu suport durerea fizică. Nu mă pot
salva singur. A fi sfīnt īnseamnă a fi suveranul tău perfect.» Īn
īnchisoare ati fost totusi suveran pe vointă si trup
«Ei, atunci eram cot
la cot cu Dumnezeu!» Iar acum? «Acum, trebuie să mă lupt si pe
cont propriu, dar se vede treaba că sīnt un crestin imperfect
»
«
Ascultă!
Nu credeam să‑nvăt a muri vrodată
Nu e măret?»
Dimineata, īmi
spune că ar dori foarte mult să iasă la aer. Ar vrea să
mergem, dacă se poate, pīnă la Boteni, īn sat. Vrea să
recapituleze geografic viata dintru īnceput; să vadă si mormintele părintilor
mai ales.
Dacă
Hristos, īn grădina Ghetsimani, a spus: «Īntristat de moarte este sufletul
meu», atunci un prăpădit ca mine ce mai poate să spună?
Īn mijlocul
prăpădeniei naturii umane, cum poate fi posibil modelul?
Ca să
fii model trebuie să ai calităti care, platonic vorbind, să fie
demne de imitat.
Cred că
īn lumea modelelor functionează distinctia dintre imitare si participare.
Hristos
participă la Absolut, fiind o parte din el, īn timp ce eu doar aspir,
imit. Aspiratia e doar o tendintă, iar nu o participare. Crestinismul este
o religie absolută, dar, vorba lui Gandhi, are un cusur: e prea perfect!
Poti să‑l imiti, imperfect, dar una e imitarea si alta e
participarea care te face să te realizezi īn tine, prin el, īn mod total.
Sīnt foarte putini crestini totali. Sau mă īnsel eu
Eu īnsă nu am
afirmat niciodată, cu obrăznicie, că sīnt un crestin perfect.
De
imperfectiunea crestinismului dumneavoastră e legată si teama de
moarte?
Moartea mă
pune īn contact cu Dumnezeu fără nici o problemă. E adevărat
că trăiesc ca īn formula aceea: silă de ziua de azi si teamă
de ziua de mīine, dar să stii că nu‑mi convine să mor. Cu
ideea mortii s‑au īmpăcat doar sfintii.
Īn
disperarea aceasta nu vă deosebiti prea mult de Cioran.
Cioran nu e
deloc disperat. Eu cred că se preface. Dar sīnt momente cīnd disperarea e
un fenomen real. Moartea nu e un fenomen real? Neīmplinirea, īn imaginea
idealului, că eu m‑am gīndit pe mine supraom si constat că
sīnt o vietate‑om nu e o suferintă? Eu am fost cum poate fi
orice om. Nu mă deosebesc de nici un om, fiindcă nu fac ierarhii
culturale cīnd e vorba de destin uman. Prin destin, Kant este egal cu Ghită
Popescu.
Poate că
vă proiectati prea mult īn afară.
Nu există
om care să nu se extrapoleze, care să nu se proiecteze īn afara lui,
oricīt de mediocru este.
Crestinismul
nu operează cu destine.
Eu am
folosit aici cuvīntul destin īn sensul lui comun, iar nu religios. Crestinismul
este o egalitate mistică. Ne diferentiem īn functie de treptele
aspiratiilor noastre spre transcendentul mīntuitor. Realitatea mistică e
transcendentă, adică singura Realitate, căci ce este imanent nu
e real, ci aparent. Dacă anulezi omul mistic, rămīne un animal. De
aceea, Eliade lucrează pe conceptul de homo religiosus.
Dar cum rămīne
cu incapacitatea de a urma modelul crestin?
Crestinismul, gīndit real, e inaplicabil pentru că e absolut. Stii ce
īnseamnă a fi crestin? A coborī Absolutul la nivel cotidian. E imposibil!
Doar sfintii
da, sfintii. Ei sīnt crestini absoluti. Restul sīntem crestini
organizati.
Faceti
deseori apel la modelul sfinteniei. Modelul sfinteniei e un model tinzīnd spre
modelul hristic, iar nicidecum un model‑limită, inhibator.
Evident.
Teoretic. Nu stiu cine a spus că a fi sfīnt īnseamnă a fi anahoret,
dar că a fi anahoret nu determină obligatoriu să fii si sfīnt,
deoarece nu ai capacitatea de a face minuni. Eu cred că dacă apare un
sfīnt acum, īn Bucuresti, rīde lumea de el
Seamănă cu Tănase
Īn lumea modernă, sfintenia este aproape impracticabilă. La
nivelul cetătii. Omul, īn general, trăieste spre sfintenie, dar nu la
sfintenie. Una e să fii spre Ploiesti si alta e să fii la Ploiesti.
Aceasta este drama omului modern.
La nivelul
cetătii. Dar solutia este asumarea personală a rigorilor spirituale
Crestinismul,
īn esenta lui, e legat de actul individuatiei.
Ispita cea
mare este colectivismul dinamic care, īn formele lui brutale, poate
suprima orice efort individual, nerecunoscīndu‑l ca valabil.
Uite, de
exemplu catolicismul se distinge de ortodoxie prin activism, care dăunează
Absolutului mistic. Adică activismul supraīncărcat se cheamă
moralism, iar nu religie.
Se impune o
precizie mistică
Tot ce tine
de Absolut exclude ideea de metaforă sau de comparatie.
Īn lumea
modernă, omul a mutat centrul spiritual de pe dubla axă a Bisericii
si a Culturii pe cea din urmă, distrugīnd un echilibru mai mult decīt
necesar.
Dacă nu
e religioasă īn sens crestin, cultura e civilizatie. Nu există cultură
laică; dacă există, aceea nu este cultură. Nu poti fi om de
cultură īn Europa decīt crestin, pentru că, altminteri, esti taxat ca
barbar.
Acestei
mutatii īi corespunde una mai largă, de pe spirit īn sens
paulinic pe ratiune.
Unde e
ratiunea? Undeva, prin Cismigiu. Am destulă ratiune. Nu‑mi trebuie
mai multă. Nu‑mi ajută la nimic. Pot face, pīnă la miezul
noptii, o sută de silogisme. Inutil. Ratiunea nu ajută devenirii,
deoarece, dacă ratiunea ar fi aparitie īn irationalul speciei, atunci nu
ar mai fi nimeni idiot!
Solutia
consolării, invariabil, cantonează īn religios
Cum să
nu! Nu vezi ce putoare este, de exemplu, natura? Te face neom si dă cu
tine de pămīnt
Am avut o vreme īn viata mea cīnd am avut pasiunea
gloriei. Acum mi se pare infantil. Gloria si puterea nu consolează īn nici
un fel. Eu sīnt un soi de Socrate păcătos, un om care se risipeste īn
cetate. Asta e, de fapt, cultura! M‑am zbătut o viată īntreagă
să ajung crestin perfect si probabil nu e de nasul meu. Un crestin perfect
cred că există, de vreme ce s‑a scris o carte ca Imitatio
Christi. Eu nu pot să‑l imit concret pe Hristos, decīt doar printr‑o
gīndire religioasă, fiindcă īn afară de religie nu există
decīt devenire, adică neadevăr. Din punctul acesta de vedere sīnt
salvat.
Bătrīnetea
aduce cu sine o seamă de īncercări.
Eu nu pot
evita neplăcerile bătrīnetii si nu mă pot supăra pe
Dumnezeu că m‑a tinut pīnă la aproape nouăzeci de ani. Īnsă
bătrīnii au o supapă foarte īnteleaptă: au dreptul la
nerusinare. O nerusinare nelimitată. Asta o spun pentru cine nu a ajuns
nici măcar să aspire către cer. Multi bătrīni ar dori să
se idiotizeze. Stii cīt de fericit e un idiot?
Cīnd mă gīndesc la
suferintele bătrīnetii, īmi dau seama că īn natura asta oarbă
cel mai mare geniu este geniul mortii. Păi īnchipuieste‑ti că
eu, asa cum sīnt acum, trăiesc cinci sute de ani! Ar fi o catastrofă
cosmică. Faptul că murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn
al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.
Andrei mi‑a
adus un aparat de īnregistrat si casete. Am īnregistrat, īn paralel, două
interviuri care i‑au fost luate astăzi lui Tutea de către doi
ziaristi din provincie; am de gīnd să īnregistrez cīt mai multe
convorbiri, deoarece cred că geniul protector al lui Tutea nu este
Gutenberg, ci Edison.
Sfīntul Iustin
Martirul si Filozoful are o expresie: «rusinea de cruce». Si mă gīndesc
cīti dintre noi avem puterea de‑a nu ne rusina de cruce
Tutea a făcut
din apartenenta la crestinism un motiv de manifestare a eului si de curătare
a acestuia, demonstrīnd că intelectualul crestin nu e un handicapat,
gramatical si conceptual, si că semnul crucii e argumentul nobletii
noastre. «Rusinea de cruce» e rusinea de jertfă; treisprezece ani de ne‑rusinare
sīnt o motivatie suficientă a vehementei cu care Tutea mărturiseste
credinta lui.
Discutăm
depre cum se poate pune o īntrebare astfel īncīt răspunsul, oricare ar fi
el, să multumească; există o tactică a īntrebării,
care, cu mijloace autonome de zbor, poate să determine structura răspunsului.
Tutea īmi povesteste cu umor despre disperarea hazoasă a īntrebărilor
fundamentale: «E un soi de furie a esentialului. Ar trebui totusi să fim
gata să facem fată acestei furii, asa cum preotul este gata oricīnd să
răspundă sectarului provocator.»
Cred că
sīnt cīteva idei stīncoase, de pe care cineva se poate lansa īn văzduhul
cercetărilor.
Evident.
Ideea de libertate, ideea de nemurire si ideea de adevăr. Īnsă, ca să
vedem adevărul, de exemplu, ar trebui să‑l considerăm ca
fiind material. Noi nu putem iesi din carcasa simturilor decīt ipotetic. Adevărul
absolut noi nu stim ce este. Adevărul absolut īl afirmă doar religia.
Omul crede că are o singură cale către adevăr:
demonstratia. Or, adevărul absolut este indemonstrabil. El este sau nu
este. Nu există cale spre el. De aceea, adevărul e revelatie.
Există
oameni care nu sīnt, probabil, permeabili la revelatie
Cred că
te referi la «prosti». Viziunea mea, că prostii sīnt vinovati, este īn
sensul că acestia sīnt damnati, iar nu că au vreo vină penală.
Se discuta cīnd eram eu student la Cluj, la căminul Avram Iancu, despre
prosti. Si vine unul, Tite Gheorghe, peste noi. Despre ce vorbiti, mă?
Despre prosti. Zice: ăstia reprezintă odihna sufletului nostru. Auzi!
prostii reprezintă odihna sufletului nostru
Cu ce ar fi
compatibili «prostii»?
Cu progresul
tehnic, care nu e un adevăr, ci comoditate. Progresul e un util variabil.
Ar fi fost util si pentru greci avionul, să nu se ducă dintr‑o
cetate īn alta călare pe măgar.
Alti
refuzati ai adevărului se pare că sīnt nebunii.
Nu se poate
spune că un nebun este inspirat. Pentru că atunci spunem că
inspiratia nu are limite. Inspiratul e un ales. Nebunul e patologic. S‑a
vorbit despre «nebunia crucii», īn sensul de exaltare a crucii, adică de
trăire supraintensă a acesteia. Dar asta nu ne arată decīt că
nebunia poate fi folosită si īn sens metaforic, nu numai īn sens
patologic. Nu se poate totusi vorbi de nebunia lui Hristos! Orice om
exceptional este considerat, la īnceputul vietii lui sau chiar si mai tīrziu,
nebun, adică nu seamănă cu toată lumea. A nu semăna cu
toată lumea nu īnseamnă că nu esti zdravăn, ci că esti
supradotat, ceea ce e cu totul altceva
Nebunia continuă, patologică,
aceea situează omul īn afară de cei buni. Nebunia e incompatibilă
cu spiritul. La un spital de nebuni logica a murit, iar dacă apare, din
cīnd īn cīnd, apare ca un paradox mică oază de luciditate. E
mult mai dramatică si mai impresionantă vizita unei case de nebuni
decīt a unui spital de cancerosi. Nu stiu de ce, pe mine nebunia mă
impresionează groaznic.
Nebunia
demonstrează, īn fond, limitele practice ale medicinei.
Medicina
este arta vindecării, care teoretic nu are nici o limită. Dacă
cineva, de pildă, are har si cu apă sfintită te vindecă de
cancer, eu iau act de acest lucru īn mod stiintific. Medicina e pe de altă
parte limitată, chiar dacă, spiritual, e fără limite. Se
spune: ce e ăsta? E de meserie doctor. Nu e corect. Doctorul, cu sau fără
voia lui, trebuie să stie tot. Căci ce diagnostic īmi poate pune un
doctor dacă eu īnnebunesc pīnă poimīine? Eu sīnt un om destul de
rafinat, iar dacă doctorul ăla nu e ultrarafinat, poate să scoată
din mine un nebun incalificabil. Īntr‑un fel, nebunia este egalitară.
Un savant nebun, care vorbeste anapoda, se deosebeste de lelea Leana, dar
continutistic nu e departe de ea. Nebunii sīnt, intelectual vorbind, uniformi.
Ati avut
vreodată teamă de nebunie?
Să‑ti
spun cinstit
Am īnfruntat durerea celor treisprezece ani de īnchisoare si
pentru un motiv simplu: am avut o teamă cīnd m‑au arestat,
zic să nu mă supună ăstia la niste conditii de
īncarcerare (au fost groaznice conditiile!), īncīt să mă īntorc acasă
nebun, adică incapabil de a trăi.
Frica de
nebunie a influentat si īndreptarea către Dumnezeu?
Absolut!
Am observat la
toti camarazii dumneavoastră de suferintă un aer foarte hotărīt.
Si o constiintă natională foarte pronuntată.
Noi n‑am
făcut neamul romānesc de rīs. Asta a fost grija mea, te rog să mă
crezi. Īmi era teamă să nu ofensez neamul romānesc. Si toti din generatia
mea au simtit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să
mărturisesc că sīnt tīmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca
să nu mai fac pe romānul, mă lăsam schingiuit pīnă la
moarte.
Nu vi se
pare uneori deranjantă declararea apartenentei la neam? Nu este cumva
reminiscenta optiunii politice de dinainte de īnchisoare?
Stiu si eu
Acum, eu nu stiu dacă noi sīntem apreciati pentru ceea ce am făcut,
īnsă să stii că nu am făcut‑o doar declarativ. Cīnd
eram la o izolare cruntă
Nu stiu de ce mă supără corpul
bibliotecii
Eram cu Gogu Teguiani si avea o cretă īn mīnă, si īi
ziceam: mai trage o linie, Gogule!
si biblioteca, cu rafturile ei, īmi aduce
aminte de liniile alea, prin care măsuram mizeria
Am suferit mult, dar nu
stiu, Radule
stii cum e? Am uitat tot. Am uitat! Poate că e supapa de
sigurantă a existentei, că dacă ar fi o amintire cu acuitate a
stărilor de atunci, as īnnebuni.
Acum īnteleg
de ce īl iubiti pe Don Quijote!
Pentru că
si el a suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să suferi pentru ideal
īn mod fizic.
Tăria
de a suferi pentru un ideal ati găsit‑o, bănuiesc, īn anumite
date fundamentale ale fiintei dumneavoastră.
Eu cultural
sīnt un european, da fundamentul spiritual e de tăran din Muscel.
Avīnd o
structură de felul acesta, ambivalentă, ce apreciati la un tīnăr?
Pe mine mă
interesează un tīnăr īn măsura īn care e savant īn stiinta lui
si e religios.
Argumentul
crestin e cel mai des invocat pentru pozitionarea omului īn lume. Vă
recunoasteti īn el cu pasiune
Religia
crestină are o virtute pe care n‑a avut‑o nici un sistem
filozofic īn istorie: egalitatea absolută, nedemagogică, a oamenilor
īn fata lui Dumnezeu. Toti sīnt oameni. Crestinismul nu e depăsit īn
istorie de nimic. Totul se poate numi pīnă la Hristos preistorie, inclusiv
grecii si romanii, cu Platon cu tot. E un băietel
Eu cunosc filozofia
greacă foarte bine: nu m‑am mīntuit cu ea īn nici un fel. E mai
mīntuitoare o rugăciune īntr‑o biserică din Găesti, decīt
Platon.
Relatia
cultcultură
După
mine, ti‑am spus‑o si ieri, cultura se cheamă religie. Iar
restul se cheamă civilizatie. Cultura este spirit, si acest lucru nu se
practică decīt īn ritualul crestin, ultimul ritual din istorie, singurul,
ca spectacol si continut, inegalabil. Nu spun toate astea pentru că sīnt băiat
de popă, că asta nu īnseamnă nimic, ci pentru că asa este.
Cultura
greacă, de exemplu, nu contribuie si ea la formarea constiintei religioase
crestine? S‑a vorbit despre o «pedagogie spre Hristos»
Hristos,
pentru a se face prezent, nu are nevoie de Platon. El e Dumnezeu, iar Platon e
filozof. Omul capătă constiinta religioasă īn biserică.
Acolo o capătă. Acolo vede icoanele sfintilor, acolo vede pe Hristos.
Asa devine tăranul om, adică om crestin, pentru că există
si om păgīn. Credinta ne īnvată că omul nu e un model al
existentei. El imită modele transumane, dacă vrea să se depăsească.
Imitarea
modelelor transumane este determinată si de un oarecare mesianism, īn sens
crestin.
Oarecum.
Mesianismul e activist, adică e vehicularea unor forme care nu‑i
apartin; el le suportă si le poartă. Adică formele lucrurilor ne
fac posibilă cunoasterea lor, dar nu trebuie confundate cu lucrurile īn
sine. Toate formele astea pe care le vedem ne anuntă niste existente care
nu coincid, īn realitatea lor, cu ceea ce īnregistrează ochiul imperfect.
Acesta e geniul lui Platon, care n‑a fost īn totalitate captivul
imaginilor, ci si al esentelor. De aceea, el vedea lumea ca o iluzie. Tabloul
acela, cu grota, e cel mai glorios din istoria gīndului omenesc. Omul vede doar
lucrurile īn imagine, īn ghicitură, dar nu īn sinele acestora.
Īmi spuneati
odată că apreciati religia si din cauza ordinii social‑morale
pe care o instituie. Din acest punct de vedere, făceati o paralelă
īntre ortodoxie si romano‑catolicism.
Ortodoxia si
romano‑catolicismul sīnt două surori egale. Nu seamănă cu
protestantii, care sīnt socotiti din punctul nostru de vedere eretici. Īmi
place catolicismul ca ordine. Ortodoxia are īnsă taine, chiar dacă nu
are si ordine. Catolicismul organizează viata aceasta după modelele
religioase, care sīnt un joc īntre absolut si relativ. De aceea, ortodocsii īi
socotesc pe catolici mai putin religiosi decīt ei, adică nu sīnt stăpīniti
de mister, cum sīnt stăpīniti ortodocsii.
Aveti o mare
admiratie pentru ordine si pentru cei care o instituie.
Ordinea de
drept este una din măretiile omului. Că īn afară de drept e
haos
Ordinea unei cetăti nu e nici natură si nici supranatură,
ci este ordine de cetate. Ordinea nu trebuie să fie confiscatoare, ci
protectoare, deoarece ordinea, īn afara adevărului, e dezordine. La
germani, e o ordine pe care nu o simti. Chiar cīnd vezi un politist, ca o
statuie, pe stradă, nu‑ti apare coercitiv ci regulator. Sīnt
si modesti, germanii
Spun că nu ei au inventat omul acesta germanic, ci e
imitatia omului francez, care a fost modelul absolut, un timp, al Europei. Noi,
romānii, nici nu avem nevoie să fim ctitori, că īi avem ca strămosi
pe marii ctitori de asezări umane: īi avem pe romani. De fapt, Europa are
două mari glorii: filozofia greacă si dreptul roman. Iar peste
acestea si peste īntreg universul se ridică crestinismul, european ca formă
de manifestare.
Sub
auspiciile traiectoriei spirituale a vietii unui om, ordinea se converteste īn
constiintă a esentei?
Cīnd ajungi
să cunosti lucrurile esentiale, Biblioteca Natională din Paris ti se
pare ca cea din Ploiesti. Eu fac deosebirea dintre sfīnt si cărturar.
Sfīntul este si cărturarul se face. A fi inteligent si a fi informat
intelectual nu e un har.
Ati muncit
mai mult pentru exterior decīt pentru interior.
E adevărat.
Am muncit mai mult la constructia cetătii decīt la a mea. De aceea am si
imperfectii
Tot ce‑am adunat īn mine n‑am construit pe silueta
mea, ci am mutat īn afară. Fără succes, bineīnteles!
Īn lipsa
unei cărti de vizită bibliografice, nu aveti regretul că nu ati
īntemeiat o scoală? Dăruirea īn afară ar putea justifica asta.
Păi
nici Nae Ionescu nu a avut! El spunea: mă, pe mine să nu mă
imitati, că asta se cheamă maimutăreală. Fiti voi īnsivă
un model real si absorbiti din univers si din viată geniul necesar. L‑am
auzit eu! Am dat īn afară si nu m‑am construit īndeajuns din cauza
unui entuziasm social. E drept că nu te poti face om singur, integral. De
fapt, omul integral e o aspiratie. Perfectiunea e ceva de neatins.
Perfectionarea e un proces, īn timp ce perfectiunea e o stare. Perfectionarea e
o prezentă simplă, īn timp ce perfectiunea e o prezentă absolută.
Constienti
īntr‑un fel de neputinta omului de a atinge perfectiunea, ateii au
īnlocuit idealul spiritual cu cel material.
Materia ca
atare nu există. Ai văzut materie undeva? Nu se poate. Vedem pomi,
oameni, cer, stele
Manifestări ale ei, dar pe ea nu. Lucrul e existentă,
nu materie. La lucruri ajungem, dovadă că le avem si le folosim.
Există un concretism la care avem acces. Păi uite, camera asta, cu
tot ce e īn ea, este expresia conceptiei concretiste. O vedem ca atare
Īnapoia
lucrurilor punem două concepte. Astfel, īnapoia lucrurilor poate să
stea: materia sau Dumnezeu. Materia e dumnezeul ateilor.
Ateii aspiră
la găsirea adevărului īn viata de aici.
Viata nu se
poate spune că posedă adevăr; ea aspiră la adevăr. Se
vede că omul e un animal imperfect, nu? E imperfect. Pentru că eu leg
perfectiunea de nemurire, or nemurirea, īn viziunea umană, este mistică,
nu fizică. Dacă omul trăieste biologic, nu mai e o fiintă
perfectă
Ce‑i adevărul īn sine nu poate spune nimeni. Simpla
comoditate mintală, adică ordinea interioară si acordul dintre
ea si ordinea exterioară, nu īnseamnă adevăr. Adevărul
poate fi model ideal spre care ne miscăm asimptotic, din aproape īn
aproape
Eu cred că sīnt nelinistit si īn somn, gnoseologic, nu numai īn
stare de veghe. Cīt esti viu, esti nelinistit. Se interpune īntre noi si
lucruri asta a fost minciuna aia, a lui Kant, care nu poate fi evitată
o perdea senzorială care ne face să nu avem acces la simplitate.
Există totusi, spre fericirea noastră, o normalitate relativă,
dar există.
Drumul către
simplitate este opacizat si de isteria tehnică si informatională.
Lumea, acum,
e ancorată īn cultul genialitătii. Dovadă progresul īn afară,
mecanic. Atīt. Cu cīt sīntem mai avansati, mecanic si material, cu atīt sīntem
mai departe de esenta reală a lumii, de sfintenie. Un sfīnt poate fi si analfabet,
dar e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfintenie e legată de
ideea de minune. Un sfīnt poate face o minune. E posibilă minunea ca faptă
a lui, dar la geniu nu. Geniul face isprăvi, nu minuni. Acum, si la
sfintenie se pune o problemă: dacă este puritate īn sine si dacă,
pentru a beneficia de conceptul completitudinii, acastă puritate īnseamnă
perfectiune. Léon Bloy a spus că singurul regret valabil este acela de a
nu putea fi sfīnt!
O parsivă
alunecare se face dinspre crestinismul ca revelatie spre un crestinism ca
ideologie
Crestinismul
nu e ideologie, că atunci se aseamănă cu marxismul. Religia este
expresia unui mister trăit, or ideologia e ceva construit. Dacă scoti
ideea de revelatie din crestinism, nu mai facem biserici, ci facem scoli
primare, universităti, si īn loc să ai coltul cu sfinti, ai coltul cu
Newton, cu Galileo, cu Copernic
Nu stiu cine a făcut o glumă cu un
«templu al stiintei». Te prăpădeai de rīs!
Progresului,
īn lumea actuală, i se oferă din ce īn ce mai mult atributele
esentei.
Progresul e
palpabil. Dar stiu eu ce‑i asta? Dacă e esentă? E bine, oricum,
că eu mă simt mai bine acum decīt īn grotă. Nu? Progresul există,
de la o generatie la alta, dar nu stiu dacă spiritul poate fi gīndit
progresiv. Spirit este si la un cosas, si la Kant. Īn grade diferite. Se mai
poate vorbi de esenta spiritului, cīnd are grade diferite? Eu nici nu stiu dacă
omul a atins adevărul īn sine. El concepe uneori adevărul īn forma
unei comodităti socio‑mintale, adică dacă nu esti deranjat
īn constructiile logice ale mintii, te crezi că esti adevărat. Adevărul
īn sine nu‑l posedă nimeni. Adevărul īn sine e Divinitatea. Dacă
esti cu Hristos trăiesti īn adevăr fără să vrei. E
conceptul participatiei. Unii oameni sfintii sīnt posesorii revelati
ai adevărului si altii sīnt guvernati de conceptul participatiei. Dar si
participatia e un act spiritual, care presupune o stare. Nu orice om poate
participa. De pildă īn fizică, participă toti tăranii la
fizica lui Einstein?
Adevărul īn sine e de necunoscut de către omul
singur. Asta a spus‑o si Kant. E inaccesibil la scara omului. Lucrul īn
sine al lui Kant e o limită, e o stare‑limită si la care totusi
nu ajungi, ci spre care te misti. Omului nu‑i este interzisă calea
spre adevăr
Am spus eu odată că dacă un preot din Bărăgan,
cīnd se roagă, este Dumnezeu cu el, atunci preotul ăla īnlocuieste
toată Academia Romānă
A urmat un
dialog năstrusnic despre sistemul solar; am īncercat să refacem ceva
din uimirea primului om care s‑a uitat cu mai multă atentie spre
cer. Tutea crede că acel om nu putea fi decīt un muntean, un păstor.
Cu detasare, gratie, naivitate si profunzime, am dialogat două ore asa cum
se dialoga, pe timpuri, īn scolile ateniene sau īn cele asiatice cu multă
culoare, aproximīnd subiectul. Se făcuse noapte, iar de la etajul opt al
camerei noastre se vedea luna mergīnd spre Cismigiu. Am stins lumina si pret de
o jumătate de oră, cīt a stat īn cīmpul nostru de cercetare, ne‑am
uitat la ea cu atentie. «Radule, īn lună direct nu putem fi, pentru că
nu e locuibilă. Mi s‑a spus că nu are atmosferă.» Poate de
aceea e atīt de albă, nu credeti? «Se poate. Īi admir pe cei care s‑au
dus īn lună si care s‑au īntors.» Ati vrea să locuim undeva
anume? «Păi nu ti‑am spus că vreau să mergem la mīnăstire?
De fapt, pentru filozofi orice loc īn spatiul terestru este egal; vreau să
spun că orice loc īn spatiu are conditii obiective de existentă.»
Luna a dispărut; ne īntoarcem cu ochii si cu gīndurile īn cameră
«Pămīntul,
planeta asta din sistemul solar, dragă Radule, pare un mister cum permite
viata. Nu numai că o permite, dar o si favorizează. Eu nu văd īn
afară de Pămīnt un loc unde am putea vietui. Dumnezeu ne‑a
plasat aici, īn conditiile astea făcute tot de El.» Si Luna e făcută
tot de El, dar nu spre locuire; poate doar pentru a fi admirată
«Ce este
adevărul īn sine nu s‑a răspuns; toate stările comode,
materiale si mintale, ale omului nu exprimă adevărul īn sine, ci stări.»
Sīntem condamnati la subiectivitate, la poezie, īn ultimă instantă,
nu? «S‑ar putea să ai dreptate.»
Despre spirit
si materie; dacă există baze biblice ale acestei dualităti;
despre Mozart; existentă.
Sugestionīndu‑mă, verific puterea spiritului asupra materiei. Omul
trăieste sub semnul acestui dualism.
Omul adamic
era sub o altă stare decīt aceasta?
Dualitatea
materie‑spirit e primordială. Adam si Eva, ne arată Biblia,
aveau tulburări psihice, emotii.
Deci
dualismul nu e urmarea căderii īn păcat.
Nu. Adam nu
confundă īnainte de păcat spiritul cu materia.
Dovadă
că‑L iubeste pe Dumnezeu, că se rusinează de El sau că
simte singurătatea si tristetea.
Spiritul
constă īn intelect si sentiment, cu toate că sentimentul e mai
aproape de senzorial. Intelectul e transsenzorial. La mine, īntelepciunea
functionează polar: negativ si pozitiv.
Cum negativ?
Mă
īmpiedică de la acte autodistrugătoare.
Aveti cultul
eroului.
Sigur.
Dar eroul nu
mi se pare că tine de tipologia crestină.
Īntr‑adevăr.
Crestinismul pendulează īntre om, martir si sfīnt.
Eroul, īn
această ierarhie, ar putea să aibă drept corespondent pe martir.
Nu e gresit.
Martirul e mult deasupra omului obisnuit, dar nu are īncă statutul de
sfīnt
Mă īntristează de moarte muzica asta.
Mozart?
Da. Īmi dă
motive de melancolie. Mă descentrează
Pentru a fi intelectual,
trebuie să joci echilibrat īntre ideal si concret. Si să faci
distinctiile esentiale. Harul e un dat, īn timp ce imitatia e un dobīndit
succesiv
Toată drama existentei mele e că nu pot să renunt la mărginirea
mea. Nu pot si nici nu vreau să sar peste mine
Numai pe sfinti nu‑i
pot suspecta de neacceptare si neīmpăcare cu durerea. Sfintenia este
inexplicabilă la scară umană. Principalul lucru care distinge pe
sfīnt de omul obisnuit e capacitatea taumaturgică. Minunile. Sfīntul are
forta de coeziune a pietrei.
„n general, ne
pregătim să vorbim; ne dregem glasul si ne ordonăm cuvintele de
īnceput. Tutea se pregătea să tacă. La el tăcerea avea un
īnceput; īncepea să tacă. Nu era tăcerea care apare īn timpul
unui dialog, cīnd asculti ce spune celălalt. Tăcea īn mod personal:
monotăcere. S‑ar putea crea o imagine necompletă, dacă nu
am lua īn considerare si pe Tutea‑cel‑ce‑tace. Cuvintele si
ideile se īncurcau la un timp, cu un ultim zornăit de pinteni si spade, si
din acel moment īncepea tăcerea grea, īnfricosătoare, ciudată;
plină de cīntec. Respira mai grăbit, ca īntr‑o fugă. Ochii
i se fixau pe un obiect din preajmă; nu era o privire continuă, ci cu
dese clipiri, dovadă că nu era un simplu reper, ci īl cerceta,
oarecum. Aceeasi privire cu care īntīmpina uneori pe cīte un vizitator
Tăcea
nu pentru că nu mai avea ce spune, ci pentru că, avīnd atītea de
spus, de mărturisit, tăcerea era atunci cea mai bună formă
de a comunica, de a «vorbi»; vorbire tăcută. Trecīnd peste oameni si
lucruri, tăcerea lui parcă răspundea unei tăceri mai mari;
dialog īntre tăceri: de ce? īncotro? Chinuită, prinsă īn limite
nefiresti, pe nemăsura originii sale divine, fiinta umană tace tăcīnd
īmpreună cu tăcerea tainică a lumii. Cuvīntul, prin tăcere,
devine duh; mesajul prinde ceva din precizia lucrurilor ce sīnt, iar nu care
devin, prin comunicare. Un munte are o transantă ce‑i vine din tăcere.
Tutea tăcīnd era cel mai univoc semn: fără ambiguităti sau
treceri, existenta lui pilduia atunci prin simpla geografie. De aceea, era
suficient să‑l vezi pentru a sti ceea ce are de spus. Acum,
īnvecinarea era la cotele ei maxime; te īnvecinezi cu muntele īnvătīnd din
tăcerea lui. O pace se depunea īn cameră, ca un strat de praf cosmic
sau de zăpadă asumīnd. Ia‑mă, Doamne!
Tăcerea
se rupea, un vīnt de cuvinte risipea omătul vorbirii īn nevorbele de pīnă
atunci. Tutea īsi īnălta vocea ca un colt de stīncă īn mijlocul apei,
ascutit, semet, dureros de subtire spre vīrf nici o pasăre nu putea
să se odihnească, ci doar să se īnvecineze, zburīnd ,
avīnd īn adīncuri nebănuita temelie a tăcerii, zonă īn care nici
un peste nu tulbură apa si nici o plantă nu‑si unduieste
podoaba.
Realizăm
cīte decenii ne despart: exact sapte. El 6 octombrie 1902; eu 23
octombrie 1972. Are o mare bucurie pe chip. Īmi spune că, īn sfīrsit, trăieste
sentimentul veciei istorice; singurul lucru care‑l nelinisteste este
acela de a nu muri īnainte de a fi spus tot ce s‑a īntīmplat īn cei
saptezeci de ani. Īl īntreb ce distinctie face īntre inteligenta tineretii si
īntelepciunea bătrīnetii.
Īntelepciunea bătrīnetii e mai mult inteligentă, iar inteligenta
tineretii e mai mult teorie. Īntelepciunea e mai neteoretică. Că
īntelept poate fi si un cīine
Se zice: un cīine īntelept! Sau un tăran.
De aceea, nu trebuie confundat īnteleptul cu savantul. Īnteleptul este un om
care are experienta vietii. Atīt. Experienta nu e revelatie, ci o acumulare de
date. Revelatia este cunoastere fulger.
Facem
distinctie īntre revelatie si inspiratie.
Revelatia
este interventia directă a Divinitătii, iar inspiratia este
interventia ei indirectă. Acolo unde textele biblice sīnt revelate, se
presupune că au fost dictate de chiar Dumnezeu.
Ati avut īn
viată momente de inspiratie sau alt fel de momente?
Nu cred. Mi‑au
plăcut oamenii cu duh. N‑am fost un mizantrop, dovadă că
nu suport singurătatea. Si cīnd eram copil si mă trimiteau cu vacile,
număram pīnă la jumătate de milion ca să scurtez timpul,
asa eram de plictisit singur.
Ati fost de
multe ori cu vacile?
Păi aia
e academia mea!
Stii ce īmi puneau de mīncare? Două cepe si o bucată
de mămăligă, īntr‑o mică trăistută. Asta
era mīncarea mea cu vacile. Ceapă d‑aia as mīnca cu plăcere si
acum
Se pare că
ati continuat si īn puscărie academia
Īn puscărie
eram permanent revoltat. Mă gīndeam īntotdeauna la zbaterile unui pitigoi
captiv īntr‑o colivie. Sinuciderea pitigoiului captiv e o mīndrie, nu
stiu cum, la nivel animal
Temnita te mai umple si de ură. Resentimentele
acolo sīnt firesti, că dacă nu suportă o pasăre
captivitatea, cum s‑o suporte un om
Să fii limitat īn spatiu, si de
cīte ori auzi o usă trīntindu‑se să
Totusi, nu am auzit de
nici o răzbunare acolo. Īnsă capeti o mare poftă de dreptate.
Am discutat
de mai multe ori despre anii de temnită. De fiecare dată adăugati
o articulatie, astfel īncīt, īncercīnd să fac un portret al detinutului
politic, am ajuns la cel mai clar portret de om liber prin gīnd si credintă.
Părerea
mea este că omul cel mai semnificativ este homo religiosus
Multi au
considerat Renasterea italiană, unde omul este situat īn centrul
universului, eretică din punct de vedere crestin. Antropocentrismul este
viciul ei esential. Nae Ionescu, nu īti ascund, era teocentric perfect, adică
spunea cam asa: fac cu umilintă tot ceea ce fac la nivelul meu, avīnd
perpetuu supraordonarea Divinitătii si limitarea mea, din ratiuni
transcendente, īn timp si īn spatiu
Eu m‑am simpatizat cu Nae Ionescu
deoarece nici el nu era un mare īmplinit. Nici el
Stia să sufere pentru
adevăr, la o adică. Trăia maxima aceasta: suferinta este calea
regală a mīntuirii.
Vă
preocupă formele de intermediere īntre cele două lumi. Aspirati la o
unitate consolatoare
Din punctul
de vedere al metafizicii, Evul Mediu ne e superior. Toată acea ceartă
a universaliilor străbate tot Evul Mediu. Īn stiintă nu poti fi decīt
aristotelic. A gīndi platonic stiinta īnseamnă să o faci imposibilă
tehnico‑practic, adică s‑o privesti īn sine. Cineva spunea:
Platon ne duce īntr‑o zonă eterată unde nu mai putem respira,
iar Aristotel are amabilitatea si gentiletea de‑a ne aduce īnapoi, īn
lumea văzută! Nu poti scoate utilul din cīmpul cunoasterii, ca om. Nu
poti face lucrul ăsta. Īnsă e o evidentă că tot ceea ce e
folositor nu este necesarmente adevărat.
Adevărul
este totusi operant.
Adevărul
īn genere este operant, adică este uneori eficient. Are efecte pozitive.
Tot ce nu e eficace este fictiune. Poate nici atīt. Si fictiunile au, uneori, o
utilitate.
Cum vedeti
progresul tehnic?
Nu trebuie ignorat.
A avea dispret fată de tehnică īnseamnă a fi incorect. Eu nu
sīnt tehnocrat, dar trebuie să recunosc că tehnica este universal
utilă. Tehnica, la originile ei, are cunoasterea limitată a
lucrurilor, care foloseste īn bătălia pentru adaptare. Nu se poate
vorbi totusi de o tehnică infinită.
Īnteleg că
stiinta are un aspect dual sau, mai direct spus, este alcătuită din
teorie si din practică.
Stiinta are,
cum spui, un dublu aspect: pragmatic si explicativ‑teoretic. Partea
explicativ‑teoretică e perfect utilă. Eu am făcut odată
o afirmatie nu‑mi amintesc cum a decurs demonstratia: tot ce
teoretic este just practic este necesarmente just, dar nu si invers, cum ne
arată istoria omului. Omul a avut īn istoria lui si practici stupide.
Marea ispită
a omului modern este autonomizarea
Autonomizarea puterii poate fi considerată demonică. Puterea este
morală; ea nu reprezintă nimic īn sine, ci trebuie raportată la
utilul social. Puterea degajă īn sine istoria. Oprindu‑se la putere,
omul devine victima uneltelor sale si ofensator fată de Dumnezeu, care i‑a
dat această putere.
Autonomizarea puterii se revendică dintr‑o presupusă unitate
materială a lumii.
Unitatea
materială a lumii nu stiu dacă poate fi demonstrată, dar poate
fi cercetată. De pildă, cele două operatii mintale principale,
sinteza si analiza, ne indică natura materială a lumii. Materia
este dar stiu eu dacă ceea ce vedem noi multiform e materie sau
altceva? Noi nu‑i zicem ciresului sau prunului «materie». Materia ca
atare este noua divinitate falsă. Nefiind demonstrabilă, materia seamănă
a divinitate
Distingem,
iarăsi, īntre materie si concret.
Concretul
există. Materia ca atare nu o găsim nicăieri. Materia pură
e o ipoteză. Concretul este ceea ce cade sub incidenta simturilor. De
aceea, chiar dacă ai cele mai rafinate instrumente de măsuratoare,
tot īn lumea sensibilă te afli, cīnd e vorba de concret. Concretul este.
Īn virtutea
jocului concretmaterie pură, am putea defini conceptul ca fiind cel ce
face legătura īntre cele două lumi?
Bineīnteles,
deoarece conceptul este expresia jocului dintre empiric si logic.
Omul este
condamnat la acest joc, multumindu‑se cu manifestările variate ale
lumii si neavīnd acces la esentă, la puritatea izvorītoare a acestora.
Savantii rămīn
la constatarea legitătilor lumii fenomenale. Nu pot defini lumea fenomenală.
Materia e considerată ca fiind īn sine si ca substrat al tuturor
lucrurilor sensibile. Asa ceva nu s‑a dovedit. Este un nou mod de a
percepe Divinitatea, coborītă la acest nivel.
Despre dreapta
si stīnga distinctii si precizări; modul lor de manifestare īn
istorie; o posibilă solutie, īntre extreme.
Care sīnt
caracteristicile dreptei?
Caracteristicile dreptei sīnt: 1. nationalism natiunea ca punct terminus
al evolutiei, concentrīnd specia om; 2. monarhism principiul monarhic ca
o constantă istorică īn teoria formelor de guvernămīnt; 3.
ierarhie socială afirmarea principiului selectiunii naturale, dar
nereactionar, fiindcă suflul ortodox nu permite elitei patosul distantei
aristocratice; 4. unitatea de conducere
nu e vorba de conducere colectivă,
ci de unitatea membrelor conducătoare; 5. proprietatea privată ca
sediu al libertătii. Nu e de conceput libertatea fără
proprietate; orice om trebuie să fie considerat proprietar individual
ipotetic, chiar dacă nu posedă nimic.
Iar
caracteristicile stīngii
Caracteristicile stīngii sīnt: 1. egalitarismul cu orice pret; 2. lipsa
ierarhiei sociale autentice, pe baze valorice; 3. ateism manifest; 4. proletcultism
sinistru; 5. structură iudaică, īn ideologie si conducere.
Extrema
stīngă a lăsat mult sīnge īn istorie
Stīnga nu
poate guverna, Radule! Cīnd vine la putere, e pustiu. Dar este un blestem: de
ce nu foloseste schemele guvernamentale ale burgheziei?! Cum e asta? Si de ce
popoarele, totusi, au mers spre stīnga? Dacă Elvetia ar fi fost comunistă,
puteai fi tentat să crezi că a fi comunist, tinīnd de un spatiu
social atīt de redus, nu e semnificativ, dar cīnd pe un spatiu ca Rusia de mare
s‑a experimentat, cred că nu mai e nici o īndoială că
comunismul nu are ce căuta, ca doctrină socială, īn lumea modernă.
Rusia a demonstrat tehnic, practic si teoretic nulitatea comunismului.
Comunismul e
anularea evidentei.
Să‑mi
arăti mie egalitate īn vreunul din regnurile cunoscute mineral,
vegetal, animal si uman! Să‑mi arăti mie principiul egalitătii
cu valoare absolută! Si atunci cred si eu īn democratie
Comunismul
īnseamnă negarea evidentei, deoarece nici nu iesi bine din casă si te
īntīmpină lucruri, īnsufletite si neīnsufletite, inegale, si dacă mai
vorbesti de egalitatea comunismului, atunci īnseamnă că esti sau
sifilitic, sau nebun.
Social‑democratia,
ca solutie de centru‑stīnga, cum vi se pare?
Social‑democratia
nu e nimic. Fată de comunism, ea e neputincioasă. Cel putin
comunismul, unde a triumfat, te beleste sistematic. Si are fortă. Social‑democratia
nu te ajută chiar dacă poate. E neputincioasă.
Comunistii
sīnt legati de materie ca sarpele de pămīnt.
Comunismul e
imanentism absolut. El mută omul complet īn lumea asta. Comunismul īnseamnă
negatia omului total, că omul total apartine la cele două lumi: lumea
trecătoare si lumea vesnică. Ori comunismul ancorează īn
dimensiunea lumii trecătoare, adică nu este uman. Pentru că dacă
īi spui unui om: mă, esti un animal muritor si după tine rămīn
doar viermi si minerale, īti dă cu bīta īn cap!
Comunistii sīnt atīt de
terestri, că eu nici nu i‑as lăsa să se urce īn avion, si
īntre Bucuresti si Moscova i‑as pune să meargă pe jos, umplīnd
desagii cu mīncare, din loc īn loc
Comunistii
sīnt un fel de extraterestri, atīt de mult se deosebesc de oamenii normali.
Ei nu au, īn
primul rīnd, patrie. Sīnt apatrizi. Si ăsta e un cusur atīt de mare, īncīt
nu merită dezbateri. Specia om, ca atare, e o conceptie pură. Există
neamuri, nu neamul omenesc.
Impresionează
printr‑un revolutionarism exagerat
Comunistul e
un fals erou. Adică stie că este animal, stie că e rational si
stie că e absolut muritor. Adică, cu toată rationalitatea lui,
īntre el si dihor nu e nici o deosebire.
Asa se
explică de ce, pentru comunisti, oamenii se constituie īn turme.
Comunismul e
o falsă īntelegere a corpului social. Adică societatea, īn loc să
fie organizată ierarhic, e degradată la rangul de cireadă. Nu
poti fi liber dacă te absoarbe corpul social. Comunismul e absorbtia
individualitătii de către comunitate. Comunismul face pe toti oamenii
uniformi, ceea ce e īmpotriva naturii. Oamenii nu sīnt egali de la natură.
«Declaratia drepturilor omului si cetăteanului» a Revolutiei franceze
īncepe printr‑un sofism: oamenii sīnt egali de la natură! Asta vede
si un idiot că nu sīnt egali! E o idiotie din prima propozitie a
celebrei Declaratii
Comunismul initiază
un cult al muncii
Am citit pe
unul, de la Ministerul Muncii, care făcea apologia muncii, si eu am
demonstrat că munca e un blestem. Că īnainte de păcatul originar
cădea para mălăiată īn gura lui Adam‑nătăfleată
Si a devenit muncitor din curiozitatea Evei
Da! Eu īnteleg munca drept un
blestem.
Ca peste
tot, si la noi comunismul a īnsemnat o tragedie.
Si comunisti
mai există īn Romānia! Au atīta nerusinare
Poate că cei de acum nu
stiu ce s‑a īntīmplat. Comunistii nu au lăsat loc de bună‑ziua.
Oricum, si numai teoretic si tot īti dai seama că e o monstruozitate.
Comunistii au vrut să ne facă fericiti cu forta: să fiti
fericiti, că vă ia mama dracului! Adică să mănīnci
bine, să bei bine, să dormi bine, si la loc comanda!
Monstruozitatea comunistă e totală si teoretic vorbind.
Păi a
face mesianism din egalitarism nu e o nebunie? Seamănă Kant cu Ghită
Flească? Să fim seriosi. Flească nu are nici o vină că
e asa. Dar romānii au un proverb, cīnd Ghită Flească se īntinde
dincolo de gardul lui: să vorbească si nea Ion că si el e om!
Asta e ironie
Să
abordăm si cel de‑al doilea termen. Īn primul rīnd, vorbiti‑mi
de forma «clasică» de manifestare a dreptei īn Romānia, mai precis a
extremei drepte: legionarismul. Există, cred, unele confuzii terminologice
īn ceea ce‑l priveste, nu?
Fenomenul
legionar romānesc a fost confundat cu fascismul italian si cu national‑socialismul
german. Dreapta romānească nu seamănă cu aceste două forme
ale dreptei europene, fiind mistic‑crestină. Aspectele crestine ale
dreptei romānesti īi dau acesteia caracter de constantă a ordinii
naturale, care, chiar dacă nu a fost realizat, elita socială aspiră
permanent la el
Legionarismul e mistic‑crestin. Fascismul e, ca si
national‑socialismul, nereligios. Acestea sīnt explozii etno‑istorice,
iar nu religioase. Legionarismul se salvează prin crestinismul stăpīnitor
īnlăuntrul lui. Adică legionarul nu se simte bine decīt īn umbra
bisericilor si a troitelor.
Dar nu
credeti că această «salvare» este, īn definitiv, si pieirea lui? Mă
refer la faptul că īntotdeauna īn istorie, chiar si īn structurile
politice cele mai teocratice, iesirea religiei īn cetate, altfel decīt
sacerdotal, a provocat mari drame. De multe ori m‑am īntrebat de ce
legionarii au fost cei mai chinuiti dintre membrii vreunui partid din Romānia.
Si atunci mi‑am răspuns īn stilul lor, gīndindu‑mă că
e o pedeapsă a lui Dumnezeu. Scotīnd călugării pe Calea
Victoriei īn pas de defilare, nu faci nici istorie, dar nici nu afirmi
credinta, pentru că functia monahului este de a participa rugător la
viata cetătii, iar nu de a participa direct, implicativ. Patriarhul Miron
Cristea, ca regent si apoi ca prim‑ministru, a fost o figură jalnică.
Aproape că lăsase Biserica īn paragină
Legionarismul a căutat romānul īn sine
Si l‑a
realizat?
Nu. N‑a
putut. A rīvnit peste limitele puterii lui.
Care au fost
cauzele aparitiei legionarismului?
Nu stiu care
dintre conducătorii legionarilor a spus: «Noi apărem īn vidul
national.»
Sună
ciudat această expresie. E posibil asa ceva? Se poate accepta ideea că,
īn curgerea istoriei unei etnii, poate să apară o gaură, un vid?
Eu cred că vidul poate să apară īn momentul īn care ceea ce este
este supradimensionat, supralicitat, īncīt īsi pierde acoperirea semantică
si afectivă, devenind un nu este.
E adevărat
că nu poti să absolutizezi romānul romān absolut! , că
vin francezii: stai, nene, că sīntem si noi
Dar a absolutiza poporul
romān nu e de condamnat. Legionarul vrea să facă din romānism
absolutism. Asta e că ne place sau nu ne place. Totusi, vina
legionarilor este că au absolutizat notiunea de romān. Asta e adevărat.
Dar ce erau să facă? Liberalii, de exemplu, seamănă cu
francezii. Liberalii sīnt romāni numai fiindcă vorbesc ca noi si au pe
adresă «Romānia». Īi găsesti īn Romānia: Ghită Popescu, liberal
din Găesti!
Dar
liberalii nu sīnt «natiunea», ca să determine, prin faptul că sīnt
incolori, «vidul».
Au fost si
alte cauze
Cărui
fapt īi datorează legionarii căderea īn dizgratia Germaniei naziste?
Legionarii
au spus asa: capitala Romāniei este la Bucuresti, iar nu la Berlin. Si cu asta
s‑au sinucis. Au fost declarati antinazisti. Hitler credea că va
face din ei instrument nazist īn Balcani. Dar nu a fost asa.
Aceasta e căderea
īn exterior. Dar īn interior?
Păi
uite, cīnd noi avem dreptul să spunem «bună‑ziua» doar o singură
dată pe an, asta se cheamă dictatură. Legionarii au procedat
dictatorial. Cele două extreme nu au vrut să discute niciodată
nimic cu nimeni si s‑au īntredevorat ambele, dovadă că au dispărut
din spatiul european
Burghezia se află īntre stīnga si dreapta, si trage
fiecare de ea. Singurii necinstiti sīnt cei de stīnga. Singurii prosti sīnt
chiar burghezii. Iar singurii martiri sīnt cei de dreapta. Au suferit popoarele
crīncen, atīt din cauza dusmanilor dreptei, cīt si din partea comunistilor. Si
uite, e atīt de linistit Apusul ăsta! El poate să facă oricīnd
ordine īn Europa, dar nu vrea
Fierbe īn zeama lui proprie.
Deci īn afară
semetia natională, deloc de condamnat, iar īn interior tirania, care chiar
dacă e făcută cu scopuri nobile nu poate fi scuzată īn
totalitate. Acestea sīnt, pe scurt, cauzele căderii legionarismului la
noi. Legionarismul vi se pare reversibil?
Nu. E un
fenomen total ireversibil. Dacă ar apărea cineva cu gīndul să‑l
reediteze ar cădea usor īn epigonismul cel mai sinistru.
De ce?
Pentru că
lipsesc conditiile si starea de spirit de atunci, cīnd lumea era mai predispusă
să suporte tirania extremelor.
Proces
ireversibil
Cum vi se pare, acum, miscarea legionară din perspectiva
istoriei?
Legiunea a
fost singura miscare de revigorare crestină si natională din acest
veac, din Romānia.
Singura
miscare care si‑a propus īn mod limpede si declarat lucrul acesta. Dar
cred că orice partid ar trebui să‑si propună si chiar
declară uneori un asemenea scop. Deci nu declaratia a unicizat Legiunea,
ci modul īn care a pus īn practică această declaratie
Ce părere
aveti despre demagogia unor publicatii gen Romānia Mare, Europa etc.? Si ele
proclamă revigorarea crestină si natională
Ar trebui bătuti
cu frīnghia īn piata publică. Niste mincinosi. Au preluat doar lozincile.
L‑ati
cunoscut pe Corneliu Zelea Codreanu?
Corneliu
Codreanu spunea despre mine: am stat zece nopti sub o ploaie de stele căzătoare;
m‑am plimbat zece nopti, pe malul Mării Negre, cu Petre Tutea.
Astăzi
vă simtiti la fel de atasat de ideile si atitudinile din tineretea
interbelică? Ce ati recomanda unui tīnăr pus īn fata unei posibile
optiuni politice?
Nu am cum să
fiu atasat de o himeră. E trecutul meu. Trecut! Iar īn ceea ce priveste
optiunea unui tīnăr, e liber să aleagă īntre formele normale de
manifestare politică, dar nu īntre extreme. Nu ai cum să alegi īntre
extreme. Ori o respingi pe una si o accepti pe cealaltă, ori nu ai ce
discuta cu nici una dintre ele.
Īmi povesteste
despre taberele legionare, unde se construiau canale, biserici si scoli; un
revolutionarism din care aveau să se inspire, mai tīrziu, comunistii.
6 februarie
1991
Continuăm
discutia īncepută ieri. Īi pare rău că nu poate da amănunte
mai precise, dar trebuie să‑l īnteleg; īmi spune că a trăit
īn istoria acelor vremuri si i‑a prins adevărurile, stările,
datele. «Voi, generatia de azi, din păcate nu aveti nici datele epocii si,
prin urmare, nu puteti avea acces nici la ritmul vremii. Doar afectiv, ceea ce
e foarte periculos; din afectivitate si aderare neconditionată se nasc
fanatismele si extremele.»
Din punerea
īn paralel a celor două structuri mentale si politice, de dreapta si de
stīnga, mai precis, noi ne‑am referit la formele extreme ale
acestora am īnteles că nici una nu acoperă īn īntregime gradul
de acceptabilitate care să o impună īn istorie pentru o durată
mai lungă: stīnga ca extremă esuează īn demagogie
si crimă, plecīnd de la o utopie negativă; dreapta tot ca
extremă esuează īn tiranie si īn izolare. Atunci, īn cadrele
cetătii umane, ce sistem politic este acceptabil?
Singurul
sistem suportabil, fiindcă e compatibil cu demnitatea si libertatea umană,
este liberalismul englez. Sistemul liberal: esti un om si nu un
confiscator al vecinilor tăi, ci un concurent al lor. E competitie de
valori, nu confiscare umană. Īn Evul Mediu a fost tiranie, apoi a urmat
lumea liberală modernă, după care a īncercat o luptă
comunismul, care nu este Ev Mediu complet, ci e numai aspectul tiranic al
societătii medievale
Si īncă īn societatea medievală exista o
supapă de sigurantă: religia
Liberalismul
este cam ateu
Cam este.
Indivizii nu, dar el, ca sistem, este ateu. El, global, nu e mistic. Si dacă
nu e mistic, nu e religios. Poate să nu fie antireligios, dar poate să
fie nereligios, ceea ce este aproape acelasi lucru. Religia e superioară
statului, avīnd o autoritate extraordinară. S‑a si spus: īntoarcerea
socială este īntoarcerea spre mistica medievală
Īn Europa s‑au
verificat toate sistemele social‑politice posibile. De la tirania
medievală la liberalismul modern si pīnă la bolsevismul rusesc. Mai
multe experimente sociale nu se pot face. Nu‑mi imaginez. Toate fac parte
din evolutia omului.
Organic, la
ce treaptă ar trebui să se oprească omul?
Organic,
omul nu se poate opri la el īnsusi, că asta e anarhie. Dar nu se poate
opri exclusiv nici la social, că asta e tiranie. Trebuie să stea la
intersectia dintre social si individual.
Si credeti că
liberalismul realizează această intersectie?
Da. Numai că
are un defect: nu se poate evita, prin competitia dură care se practică
īn liberalism, aparitia deseurilor sociale, adică a neajutoratilor.
Există
un joc īntre biologic si social
Un joc
deschis, neterminat. Nu s‑a găsit formula de echilibru īntre individ
si societate care să nu aibă nici un rest. O formulă convenabilă,
durabilă. Cīnd domină individul, e anarhie; iar cīnd domină
societatea e tiranie. La intersectia dintre acestea două se situează
oamenii activi si creatori. Oricum, individul nu a putut fi anulat
A dovedit‑o
societatea modernă. Īntr‑o fabrică, crezi că toti
muncitorii sīnt egali tehnic? Nu. Masina nu egalizează, dar nici nu naste
personalităti. O formulă socială ideală nu s‑a
descoperit. Liberalii spun că ei au descoperit‑o
E adevărat că
statele liberale, fată de Rusia bolsevică, sīnt la apogeu!
Liberalismul poate fi rational, nu organic, īn timp ce bolsevismul e irational
Liberalismul e compromis totusi, măcar prin faptul că a īnchis ochii
īn fata comunismului. Dar, pentru a nu pierde experienta socială a
liberalismului, am putea folosi metodele si elementele lui bune
Nu credeti că
fiecare gīnditor care face declaratii prin operă sau prin alte
mijloace ar trebui să vizeze o eficacitate imediată?
Nu cred că
e posibil un ecou imediat. Dar ar trebui. Unde există un cap bine
organizat să cheme presa
Dar publică presa o declaratie vastă
si complexă asupra ordinii? Asta e īntrebarea. Nu cred. Stii cum ar fi
ideal? Un număr de ziar īn zece pagini: un manifest organizat perfect.
Asta ar produce un efect cotropitor
Dar nu e posibil. Ne‑am obisnuit
prea mult cu spiritul colectiv si ne‑am obisnuit să suspectăm
orice personalitate. Zicem: ăsta e punctul lui de vedere, dă‑l
īn mă‑sa! Stii că asta e o slăbiciune a noastră, a
romānilor. Si nu numai
S‑ar putea ca de la nord la Marea Mediterană
un singur francez să fie purtător al adevărului si Franta toată
să fie captiva erorii.
Cum am putea
proiecta o asemenea declaratie?
Trebuie să
ne gīndim la cadrul ei, la dimensiunile ei, la spatiul aplicat, la conditiile
istorice īn care ne aflăm, la receptivitatea poporului romān astăzi.
Sīnt foarte multi factori obiectivi care mă īmpiedică să
manifest ceva. Nu e usor, mai ales că acum se trăieste din
improvizatie, de pe o zi pe alta. Improvizatia e nota dominantă a actualei
guvernări romānesti.
S‑ar
putea ca tocmai această stare de improvizatie să ne fie de folos. Că
dacă vine īn această atmosferă un element de stabilitate si esentialitate,
ar avea un impact foarte mare
Demascīnd
improvizatia, căreia i se opune setea de constant social‑istoric.
Setea de constantă socială să domine īn declaratia aceasta
Da
nu stiu dacă romānii sīnt dispusi să primească definitivul ca
formă a politicului. Dacă declaratia e prea vehementă, e un soc
si lezează atītea interese individuale īncīt nu are efect. Iar dacă e
căldicică, e tot atīt de rău. Trebuie să găsesti ceva
median, pentru că linia mediană are acces. Dacă esti original,
esti un curios, un interesant atīt. Trebuie să depăsim jocul
dintre interesant si just. Teoretic‑explicativ, teoretic‑configurativ
si practic‑normativ, e foarte greu de īmpăcat toate mintile si de găsit
o medie a lucrurilor general valabile. Īmi dau seama eu
să nu crezi că
stau de pomană aici! N‑am găsit nici o formulă de‑a
aduna vointele
Eu am făcut niste iesiri dintr‑astea, globale, fără
efect prea mare. E foarte greu. Am īnceput si eu să fiu captivul
colegialitătii, adică al gīndirii īn comun, īn colegiu. Am fost multă
vreme captivul individualitătii si mi‑am dat seama că
colegialitatea e superioară, antrenează forte mai multe, care īn mod
firesc capătă o dominantă. Un grup social activ are fortă.
Interesează ca grup, iar nu fiecare īn parte
Poate să aibă un
sef, dar grupul e forta care impune. Asa e normal si īn felul acesta as vedea
pregătirea unui manifest menit să aducă ceva nou, benefic si
constant.
Ce problemă
credeti că ar trebui să rezolve, īnainte de toate, declaratia?
Problema
proprietătii, care e aproape insolubilă. Marea proprietate e
sterilizantă, ca si mica proprietate, care e neputincioasă. Suma
micilor proprietăti nu duce la o sumă creatoare. Nu stiu care tip de
proprietate, imobiliară si mobiliară, poate concentra forte sociale
incoruptibile si de neīnvins. Cu toate astea, īn climatul proprietătii
private, fiecare dobitoc poate ajunge proprietar. Nu‑l īmpiedică
nimeni. Dacă are capacitatea socială corespunzătoare, poate să
devină, din muncitor sau somer, proprietar. Această posibilitate
trebuie exploatată. Că nu e interzis nici unui individ să
devină proprietar asupra unui fragment din spatiu
Trebuie să
īnfrīngem tendinta asta, de neīncredere.
Neīncrederea, trecută īn plan spiritual, ne īndeamnă la demonstratie,
la neputinta tradusă logic, confiscīndu‑ne si īndepărtīndu‑ne
oarecum de logica credintei.
Credinta nu
are nimic comun cu demonstratia. Convingerea are. Te pot convinge dacă īti
demonstrez, dar nu pot să‑ti comunic credinta mea. Credinta rămīne
o participare. Credinta ne separă pe unul de altul si ne adună pe
amīndoi la un loc.
Teologul, de
exemplu, e afirmativ iar nu demonstrativ. Se bazează pe calitatea
persuasivă a adevărului enuntat, iar nu pe cea a adevărului
dovedit, demonstrat.
Da. Teologul
e superior, prin aceasta, filozofului. Filozoful se află la intersectia
dintre teologie si stiintă. Vorba neamtului: nici peste, nici carne!
Dar
filozoful are si el acces la adevăr
Evident,
deoarece la urma urmelor situarea spiritului īn adevăr e vocatională.
Īn filozofie
sīnt exemple de mai mare sau mai mică participare: Platon si Aristotel.
Platon este
etern, real, mistic si arhetipal. Aristotel este util, aparent, rational si
logic. De la Platon la Aristotel treci de la dialog, forma vie a ideilor, la
sistem
Original, īn filozofie, este considerat sistemul.
Spuneati că
īn cetatea romānească de astăzi lipsesc personalitătile. Cum
definiti personalitatea?
Eu definesc
personalitatea ca fiind acel individ īnzestrat cu capacitatea de a se dărui.
Eroul e o personalitate deoarece nu‑si mai apartine.
Vedeati īn
protestantism un model de proastă neapartinere de sine a operei
care, crezīnd că īi apartine lui Dumnezeu, de fapt īsi apartine tot siesi,
acelorasi limite.
Protestantismul e o religie coborītă la rangul de morală pentru grădinita
de copii.
E frecventă
confuzia, «protestantă» i‑as spune, īntre fantastic si mistic.
Fantasticul
e transsenzorial si nu stim dacă e din nimic sau din ceva. Dar, ca să
fii fantastic, trebuie să fii īn afară de concret si de real. Trebuie
făcută distinctia dintre sensibil, fantastic si mistic. Fantasticul
nu e totuna cu misticul si nici cu sensibilul. E mai aproape fantasticul de
senzorial, dar foarte depărtat de mistic. Fiindcă mistica īnseamnă
vehicularea misterului.
Pentru că
tot vorbeam despre confuzii, iar confuzia e un semn al neinitierii, ce
recomandati unui tīnăr să studieze pentru a putea intra, problematic
si conceptual, īn zona cugetării si a cunoasterii?
Citeste un
tratat de psihologie, pentru aspectele sufletesti, citeste un tratat de
teologie, citeste un tratat de istorie a filozofiei, citeste un tratat de logică,
pentru aspectele relatiilor sociale, si citeste un tratat de antropologie. Cu
toate acestea, oriunde te‑ai duce, grădinăresti cu orice aspect
teoretic, practic sau tehnic cu care te īntīlnesti.
Aceste cărti
corespund unor trepte de cunoastere
Există
trei aspecte fundamentale ale cunoasterii: aspectul teoretic‑explicativ,
aspectul tehnic‑configurativ si aspectul practic‑normativ.
Cunoastere, configuratie si normativitate sau viata īn realizările
ei discontinue.
Iar
corespondenta pe planul gīndirii
A gīndi
sistemic e una; a gīndi dialectic e alta; si a gīndi empiric e alta. A gīndi
empiric īnseamnă că esti prizonierul senzorialitătii; a gīndi
dialectic īnseamnă să fii prizonierul discursivitătii mintale;
iar a gīndi sistemic, logic, īnseamnă a gīndi rational, a fi captivul
schemelor rationale, al gīndirii formale.
Īn toate
acestea, intuitia ce rol joacă?
Există
o relatie constantă care‑ti fixează pozitia īn lume: relatia
subiectobiect. Acest dublu termen te defineste ca om īn univers. Cīnd
intuiesti esti subiect, nu obiect. Nu te identifici cu obiectul. Intuitia este
nemijlocire, si nu poate fi niciodată nici pură si nici atotcuprinzătoare.
Intuitia e suficientă, deoarece e legată de un obiect imediat. Se
vorbeste despre intuitia pură. Nu a putut fi demonstrată, fiindcă
intuitia pură e transsenzorială. Nu poti intui, dacă admiti
intuitia sensibilă, decīt un obiect concret, iar dacă admiti intuitia
dublă deci si intuitia pură , atunci intuiesti un obiect
ideal, fără corespondent īn lumea concretă.
Intuitia
trebuie deci canalizată.
Păi una
e să fii intelectual propriu‑zis si alta tăran, care are si el
intelect si intuitie. Are scule, dar nu poate face mare lucru cu ele.
Creatia ar
fi caracteristică primului
Nu stiu dacă
se poate vorbi despre creatie propriu‑zisă, la scara omului. El e
prefigurat. Nu vine pur, ci făcut. Si tot ce cunoaste cunoaste din acest făcut.
Atunci unde
se află finalitatea gīndirii?
Nu stiu cine
dintre gīnditori a spus că rostul gīndirii este să purifice, īn
etape, limbajul de impuritătile empirice. Limbajul pur.
Puritatea
poate fi īnvecinată cu īn sine‑le?
Īntr‑un
fel
Īn sine‑le e incognoscibil. Există transsenzorialul sau
incognoscibilul, īn mod ideatic, īn noi. Omul e de fapt un damnat: nu poate
cunoaste pur. Cunoaste cunoscīnd. Dintre cei doi termeni ai lui Kant, fenomenul
si lucrul īn sine, lucrul īn sine e un concept‑limită. Dincolo de el
nu se poate merge, deoarece omul e un animal care trăieste captiv īn cusca
simturilor si care are o gīndire schioapă.
Īn sine‑le
rămīne un «de ce?» nerezolvat.
Īn fata īntrebării
« de ce?», te izbesti de formula regresului īn infinit. Tot te īntrebi «de
ce?» pīnă ce ajungi la o limită unde de ce‑ul moare. La
de ce‑ul absolut nu a răspuns nici un om pīnă acum. Ce
finalitate ai tu nu poti răspunde, că te izbesti de limitele
cunoasterii subiective.
Īn cazul
acesta, libertatea e pe moarte
Libertatea
autonomă e de neconceput. Dovadă că apari, dovadă că
cresti, dovadă că descresti, dovadă că īmbătrīnesti,
dovadă că mori
Esti predeterminat.
Nu‑ti
rămīne decīt să intri īn spatiul ocrotitor al Bisericii.
«Robeste‑mă,
Doamne, ca să mă simt liber!
» E definitia crestină a libertătii.
Adică esti liber īntru Dumnezeu, nu īn tine, care esti finit, si mergi la
biserică deoarece crezi, iar nu pentru că stii.
Seara am
privit iarăsi luna: era foarte aproape; albă, rotundă, părea
stingheră īn lumea ei; se recunostea doar īn stelele ce‑i perpetuau
lumina si īn luminile Pămīntului. Tutea īmi povesteste cum, copil fiind,
visa la o scară mare, mare de tot, care să‑l ducă acolo,
sus, pe una din stele. «Īti īnchipui? Ce schimbare! De la stele am ajuns să
aspir la conducerea unei stele locuite si epuizate, care mi‑a dat mai
multă durere decīt mi‑ar fi putut da universul īn īntregime
Cuvīntul pe care‑l folosesti, smerenie, e atīt de cald
Hai să
adormim. Noapte bună!»
O zi īncărcată;
două interviuri pentru presă, multi vizitatori. Spre seară,
atmosfera s‑a echilibrat. Am rămas singuri, īn acordurile lui Bach.
Tutea vrea să ascultăm, dacă se poate, toti marii compozitori
din istorie. Vrea să‑mi demonstreze legătura de geometrie si
ordine dintre o simfonie si un sistem filozofic; crede că aceasta e forma
cea mai organică de asumare a unor rigori care să nu fie sterilizante
ci, dimpotrivă, armonizante.
Am observat
că vă preocupă foarte mult problema inspiratiei
Inspiratul
are o oarecare autonomie a eului. Inspiratia nu poate fi īnlocuită cu
nimic. Experienta poate initia partial‑empiric. Experienta nu duce la
adevăr, ci duce la identificarea empirică a unor fapte. Constiinta
teoretică e supraempirică. Inspiratul se detasează de livresc si
de experientă. Adică īi pică ceva īn creier. Ca din cer, cum se
zice.
Inspiratia
tine de calitătile persoanei.
Oarecum. Se
vorbeste de «inspiratia interioară». Termenul este impropriu. Tot ce este
interior nu este inspirat; e autonom. Autonomia eului. Inspiratia e de
natură exterioară, mistică.
Totusi,
exterioritatea aceasta nu trebuie să corespundă unei interiorităti
pe măsură?
Dacă n‑ar
avea corespondentă interioară, n‑ar exista poeti, ci numai
sfinti. Inspiratia are caracter dominant vocational. Adică e chemare
Inspiratia se verifică prin natura ei īnsesi. Ai contact, īn mod distinct
de altii, cu lucruri la care ei nu ajung sau ajung greu.
V‑ati
simtit vreodată inspirat?
Niciodată!
Eu sīnt un om făcut. Un om construit cu sīrguintă. Două vocatii
īmi lipsesc: cea de erou si cea de sfīnt. Si nu mă deranjează, pentru
că nu sīnt singurul. Orice lipsă īti demonstrează sau o situatie
inexplicabilă, sau o neputintă. Păi uită‑te acolo, īn
perete. Eu sīnt acolo, nu īn mine!
Īnsă
acum mai simtiti nevoia unei identificări sau a unei reveniri la peretele
cu cărti?
Nu. Nu am ce
să īnvăt de la el. Adică am īnvătat destul. Există
o esentialitate mintală căreia īi repugnă supraabundenta
informativă.
Informatia e
modul omului de a se īnsela pe sine, atunci cīnd supraabundenta ei riscă să‑i
taie legătura cu realul.
Omul e un
animal care se poate īnsela si care īnsală la discretie.
Ati avut
vreodată tentatia de a īnsela īn mod esential, grav?
Stiu eu?
O
singură fortă nu am īnselat‑o niciodată: nu am īnselat
poporul romān! Eu nu pot să gīndesc intelectual pur poporul romān. Adaug
un fluviu afectiv la gīndirea mea.
Această
afectivitate v‑a costat mult.
E adevărat.
Treisprezece ani! Īnsă eu nu vreau să fiu mai mult decīt ceea ce
sīnt. De aceea, pentru ceea ce sīnt, trebuie lăudată īnchisoarea
A
fost īntrebat un tăran, īn īnchisoare: ce īntelegi din tot ce spune Petre
Tutea? Zice: nu īnteleg nimic, dar e o grozăvie! Auzi!
Mi‑am spus:
elitele morale nu seamănă cu cele intelectuale. Mie īmi plac oamenii
care fac judecăti. Cei care fac silogisme sīnt, fată de Adevăr,
ca acele curci care se īncurcă printre popice.
Ati avut
deseori dorinta de‑a vă implica īn viata cetătii
Cum să
nu! Un mare intelectual care nu se implică īn viata socială e un
anahoret. De fapt, dacă gīndim pragmatic, societatea ar trebui alcătuită
doar din savanti si ingineri
Aceasta e o
viziune materialistă.
Evident.
Materialistii ne deosebesc de animale prin faptul că nu avem coadă.
Am īnvătat la īnchisoare că omul e un animal stupid, deoarece confiscă
libertatea semenilor lui. Tiranul e un om absurd si lipsit de rusine. Nu īi
este rusine să‑si chinuie semenii
Omul captiv nu poate fi fericit.
Sīntem captivi īn univers. Ne ajunge această grozăvie
Dar să
intensifici această captivitate, pīnă la nivelul puscăriei
numai omul e capabil de asemenea nebunie.
E suficientă
limitarea naturală
Cīnd vorbim
de libertate, apare o corectură: moartea. Omul basculează īntre
libertate si moarte. Singurii oameni care nu pot fi suspectati că se
īnfioară īn fata mortii sīnt sfintii.
Si eroii
Eroul merge
pīnă la anularea absurdă a existentei si nu mai este el, ci
īntruparea idealului pentru care luptă.
Dar geniile?
Īn fata lui
Dumnezeu nu există genii, Dumnezeu lucrīnd nu cu genii, ci cu oameni.
Pană de
curent. Continuăm discutia pe īntuneric. Īmi spune că asa era si la
cursurile «serale» din īnchisoare. «Vorbeam pīnă tīrziu. Pīnă cīnd
venea gardianul si răcnea: liniste! liniste! liniste! Amuteam cu totii.»
Īl īntreb cum ar vedea un sistem social care să excludă temnita. «E
necesară! Doar īn utopii, poate, nu ai s‑o găsesti, dar si
acolo pentru că oamenii sīnt selectati.» Īn democratia superevoluată
nu ar fi posibil acest lucru? «Cine stie? Oricum, democratia e un sistem social
care face posibilă existenta idiotului alături de geniu!» Īn cazul
acesta, nu se prea deosebeste de egalitarismul comunist
«Se deosebeste prin
lege: functionează. Īn vreme ce, īn comunism, legea nici nu există; e
tiranie.»
Un lung dialog
despre cunoastere. Uneori ne opream pentru a respira linistea adusă de
muzică
Dialogurile noastre īncep să aibă aerul unor ceasuri de
taină: cīnd se īntīmplă să intre cineva īn cameră, Tutea
schimbă subiectul; un soi de pudoare ideatică. Cīnd īmi povesteste de
anii de temnită, īmi vorbeste īn soaptă si nu din frică,
nicidecum, ci dintr‑un instinct de a nu face zgomot īn jurul unui lucru
atīt de grav: de a fi fost martor la nebunia lumii. Īl īntreb dacă nu
consideră dorinta omului de a explica totul un viciu.
De fapt,
explicatia a murit acum, īn lumea modernă. Deoarece a murit cauzalitatea,
care e īnlocuită cu constatarea si descriptia. Cauzalitatea, prin regresul
īn infinit, nu oferă nici o solutie. Nu găsesti cauzele fenomenelor.
Omul nu a putut, de cīnd a apărut si pīnă astăzi, să
explice de ce se īntīmplă un lucru sau un fenomen. «De ce» si «pentru ce».
N‑a reusit să explice. A circulat mult ideea explicatiei, dar acum a
fost īnlocuită cu descriptia. Constati si descrii, nu explici. Nu te mai
īntrebi, īn stiinta modernă, cauzal, ci constati descriptiv si
util. Spiritul din noi e căutător, nu explicativ.
Căutarea
e īnrudită cu curiozitatea.
Curiozitatea
e poarta strīmtă prin care intră cunoasterea lucrurilor. Se poate
face o legătură si īntre curiozitate si necesitatea adaptării.
Esti curios să afli de ce se īntīmplă fenomene nocive sau benefice,
pentru a te adapta.
Omul
religios are voie să īntrebe si să iscodească?
Depinde de
ce‑ul ce hram poartă, pentru că, din perspectivă religioasă,
Dumnezeu nu te īmpiedică să cunosti cauza lumii, care există, si
cauzele fenomenelor. Nu te īmpiedică!
Hramul de ce‑ului
poate fi si luciferic. Si atunci, se poate spune că un asemenea de ce te
duce la aflarea unor valori?
Sigur,
pentru că valoarea nu e religioasă. Valoarea e conjuncturală. E
o apreciere, o proiectie subiectivă asupra obiectului contemplat, pe care‑l
valorifici sau nu.
Urmīnd
logica credintei, calea absolută de cunoastere e rugăciunea
Omul e un
animal care se roagă la ceva. Caută un model ideal. Si uneori
nimereste, alteori nu. Cei care au descoperit modelul ideal si succesiunea
fenomenului din el sīnt crestinii
Ei au aflat care e rădăcina lumii.
Consolarea
rationalistă e mediocră!
Ei nu
Consolarea nu e mediocră, de orice natură ar fi. Omul e căutător
de consolare si caută mīngīierea cum caută copilul tīta mă‑sii.
Crestinii sīnt superiori prin faptul că au, de la botez, consolarea
absolută mereu la īndemīnă.
Neconsolati
sīnt doar lucizii. Cum e Cioran, de exemplu.
Cīnd esti
lucid, esti īn fata cimitirului. Luciditatea e o limpezire a spiritului
nimicitoare. A fi lucid īnseamnă a‑ti da seama perfect de limitele
si neputintele tale. Luciditatea e o categorie dizolvantă. Īnsă la
Dumnezeu n‑ai acces prin luciditate, că Dumnezeu trebuie primit, nu
īnteles. Totusi, Dumnezeu nu ne dă atīta luciditate īncīt să ne
coplesească singurătatea.
Cioran
practică si un fel de luciditate istorică, īn ceea ce priveste
traiectoria romānească prin lume si timp.
La Cioran e
o deficientă personală, pe care el o proiectează asupra
poporului romān, sau e o constatare obiectivă a incapacitătii de a
face istorie a poporului romān. Eu, ca să mă consolez, mă
gīndesc că la Podul Īnalt Stefan cel Mare a zdrobit armata turcă. Păi
ăsta e un fleac? Găsesti īn istoria poporului romān puncte īmbărbătătoare
Cioran, cīnd e pesimist, compară poporul romān cu Franta. Sau cu Anglia,
sau cu Italia
Si, cīnd constati expansiunea universală a ălora, te
apucă groaza. Dar grecii, dacă citesc istoria gīndirii din spatiul
lor, trebuie, vorba lui Cioran, să se sinucidă! Capătă
sentimentul inutilitătii si al decadentei. Adică nu mai poartă
numele de greci decīt īn mod geografic. Atīt! Ceea ce nu e cazul cu noi. Nu
stiu cine a spus, eu sau Cioran: Eminescu are meritul de a fi salvat onoarea
spirituală a poporului romān!
Raportīndu‑se
mereu la defectele si calitătile poporului romān, Cioran tinde la un
«sistem». Oricum, Cioran, fiind incitant, e fertil astfel. E sistemic prin
fertilitatea ce o declansează īn celălalt
Fuge de
sistem. Dar asta e firea lui. Am vorbit eu odată cu el: mă Emile, tu
ai sistem? «Mă, nu mă īntreba dacă am cosciug īnainte de
a muri
» Cioran e o inteligentă pură. Are o singură trăsătura
inadmisibilă īn fiinta lui: e neconsolator. E īnsă o inteligentă
reală. Păi, pentru ca să te fītīi ca el prin Paris, trebuie să
ai inteligentă. E greu să te fītīi acolo fără inteligentă.
Că acolo inteligentă este! Ca să trăiesti, am spus eu odată
poate sīnt nedrept , ca să trăiesti comod fără
inteligentă, trebuie să te muti īn Bulgaria. Am discutat cu un bulgar
la Moscova, cīnd eram īn delegatia din 1940 a Romāniei. Bulgarul era de un
cinism că m‑a si mirat. Zice: dumneavoastră cunoasteti
Bulgaria? Nu. Cunoasteti istoria noastră? Aproximativ stiu de unde ati
venit: de la Volga. Dar ce hram purtati, nu stiu. Bulgarul zice: n‑ati
pierdut mare lucru, fiindcă noi, deocamdată, sīntem geografie pură!
Cioran se
zbate īn cadrele unei drame pe care el nu o vede rezolvată.
Adevărat.
Singura dramă a omului e cunoasterea aparitiei si devenirii lui; si
constientizarea limitelor lui īn timp si spatiu. Deoarece setea de absolut nu i‑a
fost satisfăcută la grad biopsihic, omul e etern trist. Īnsă
setea de absolut poate să fie si demonică. Putere nelimitată īn
timp si spatiu
adică a te situa arbitrar si tiranic deasupra devenirii si
fiintei. A vrea nelimitat īnseamnă a vrea īn mod infinit. Mai mult decīt
putere. Puterea e oarecum limitată. Vointa este nelimitată! Ceea ce
ne limitează pe noi, cu toate că avem o vointă nelimitată,
e devenirea vietii, boala, neputinta
Devenirea ne indică o sete etern
nesatisfăcută. Nelimitat este tot ce ne īnconjoară, īn mod
infinit si ipotetic, si nu putem niciodată stăpīni deplin.
Constiinta
limitei e totodată si constiinta că nu esti beneficiarul unei libertăti
autentice si totale.
Libertatea
ti‑o dă numai Biserica, considerīndu‑te fiu dumnezeiesc. Fără
nemurire si mīntuire, libertatea e de neconceput. Omul, dacă nu are īn
substanta lui ideea nemuririi si mīntuirii, nu e liber. Seamănă cu
berbecul, cu capra, cu oaia
Libertatea īti apare cīnd te detasezi de limitele
tale terestre.
Libertatea
nu poate fi decīt īn comuniune.
Biserica
este viata īn comuniune, revelīndu‑mă pe mine mie. Ea impune
īnvecinarea ca o conditie minimă de a gusta din bucuria Creatiei lui
Dumnezeu. Pentru că omul absolut liber decade. Absolut liber īnseamnă
nimic. Nimic si singur
Să ne īnchipuim omul singur īn univers. Nu e
nimic! El e legat de semeni. Asa are sens existenta lui. Altfel nu are sens. E
absurd, luat īn el
Individualismul e caduc. Un singur om nu se poate
autodefini. Nu stie ce este. El se defineste prin semeni. Dumnezeu e descoperit
īn comunitate, iar nu individual. Să nu uităm că pustnicii vin
dintre noi
Omul nu‑si
poate găsi definitia decīt īn mod spiritual.
Altminteri e
o fiintă care caută căutīnd si află neaflīnd. Definitia
omului este foarte greu de dat definitiv. Depinde la ce te raportezi: la
semeni, la Dumnezeu sau la orice alt criteriu. Eu cred că īn sala de
anatomie nu afli o definitie a omului. Fiindcă moartea are ca termen dual
nemurirea. Or, setea de nemurire e definitorie pentru pozitia omului īn timp si
īn spatiu.
Definind
omul, īi definim, de fapt, si sensul.
Cea mai mare
dramă a cunoasterii umane e jocul īntre sens si nonsens. Asta e rădăcina
dramei omului.
De aceea, eu
cred că īntrebarea «ce sens are omul?» e mai adīncă decīt īntrebarea
«ce este omul?».
Nu e mai
adīncă. E mai misterioasă
Si mai nelinistitoare. Ce sens am eu ca să
exist? Dar nu pot răspunde decīt arbitrar, prin silogisme. Adică
judecīnd. Dar judecata mea nu e concludentă īn ceea ce priveste sensul
existentei mele. Pe līngă sens apare si nonsensul. Astfel īncīt poti gīndi
autonom universul, fără oameni!
De ce a apărut omul nu se poate
răspunde. De ce‑ul este o īncercare de a defini ceea ce este.
Cunoscīndu‑si
limitele si neputintele de a rezolva de ce‑ul existentei sale, omul
ajunge la ideea de transcendent, dar pe care nu o poate concretiza. Nevoia de
īntrupare traversează toate zbaterile fiintei gīnditoare.
Da.
Īntruparea. Adică revelatia
După ce ai cunoscut pămīntul si
sistemul solar, constati că poate exista universul si fără om, că
nu noi am făcut universul si că noi īl cunoastem gata făcut. Noi
constatăm. Omul este un subiect care apare īn lume īntrebător,
relativ si constatator. Orice om care nu e hermeneutic autofilozofează.
Adică, el devine buricul pămīntului.
Pozitia
interogativă a teologului cum vi se pare?
Teologul
gīndeste fundamental. Are si putin din gīndirea deterministă. El se
īntreabă asupra cauzei si finalitătii lumii. Fără
teologie care e stiinta esentelor , omul de stiintă stie
nestiind
«Stiintificii», cum numea Nae Ionescu pe oamenii de stiintă
siguri pe ei. Util lucru că au făcut trenul, dar trenul nu are nici
un adevăr īn el. E un instrument
Ancorat īn dogmă, teologul nu e un
om de stiintă, ci un iluminat. Filozofia te face captivul speculatiilor
proprii si ale celorlalti. Dacă citesti un tratat clasic, nemtesc, de
istorie a filozofiei, afli niste sisteme care n‑au epuizat gnoseologic
lumea si viata. Toată istoria filozofiei nu contine nici un adevăr,
ci este o căutare continuă
Filozofia poate fi utilă ca
instrument al teologiei, adică să‑i rafineze limbajul. Dacă
devii filozof pur, devii ateu prin definitie.
Există
deci o cunoastere teologică si o «cunoastere» filozofică.
Cunoasterea
mistică, teologică, e o cunoastere mediată, deoarece vine de
afară, din transcendent. Cunoasterea imediată, filozofică, o are
orice om, dar aceea nu e cunoastere reală ci relativă, un mod de a
lua contact, util sau speculativ, cu lucrurile.
Revenind la
neputinta omului de a fi beneficiarul libertătii adevărate, putem
spune că, teologic, libertatea apare īn momentul īn care omul īsi aduce
aminte de calitatea de fiu dumnezeiesc.
Libertatea
omului e partea divină din el.
Vin niste
prieteni. Tutea īi īntreabă cum īsi văd ei pozitia īn cetatea
romānească de astăzi. «Sīnteti īncurajati sau nu?» Nu prea sīntem
«Atunci, e foarte rău! O societate care nu īncurajează īnseamnă
că nu mai vrea să trăiască.» Īi spun că generatia mea
e prin excelentă una a mijloacelor proprii de zbor. Generatia lui, spune
Tutea, a avut noroc cu niste profesori deloc strălucitori, dar corecti.
«Profesorul, de fapt, nu trebuie să fie de exceptie ajunge faptul că
elevul este exceptional , ci să‑ti spună limpede legile
si regulile.»
Mărturisitorul
face din discurs rugăciune. Transferă gramatica discursivitătii
ideatice īn cīmpul discursului esential al rugăciunii:
«Pe Dumnezeu a‑L
vedea nu este cu putintă oamenilor
Care desfătare lumească rămīne
neīmpreunată cu grija? Care mărire stă pe pămīnt neschimbată?
Toate sīnt mai neputincioase decīt umbra, toate mai īnselătoare decīt
visurile; o clipă, numai, si toate acestea moartea le primeste
Vai, cītă
nevoie are sufletul cīnd se desparte de trup! Vai, cīt lăcrimează
atunci, si nu este cine să‑l miluiască pe dīnsul! Către īngeri
ridicīndu‑si ochii, īn zadar se roagă; către oameni mīinile
tinzīndu‑si, nu are cine să‑i ajute
Desertăciuni sīnt
cele omenesti. Cīte ne rămīn după moarte? Nu merge cu noi bogătia,
nu ne īnsoteste mărirea, căci, venind moartea, toate acestea pier
Unde
este dezmierderea cea lumească? Unde este nălucirea celor trecătoare?
Unde sīnt aurul si argintul? Unde sīnt multimea slugilor si strigarea? Toate
sīnt tărīnă, toate cenusă, toate umbră
Adusu‑mi‑am
aminte de proorocul ce strigă: eu sīnt pămīnt si cenusă; si iarăsi
m‑am uitat īn morminte si am văzut oase goale, si am zis: oare cine
este īmpăratul sau ostasul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul
Īnceput si temei mi‑a fost mie hotărīrea Ta de a mă zidi: căci
voind să mă faci fiintă vie, din firea cea nevăzută si
din cea văzută, ai plăsmuit trupul meu din pămīnt si mi‑ai
dat suflet prin īnsuflarea Ta cea dumnezeiască si făcătoare de
viată
După chipul si asemănarea Ta ai plăsmuit din īnceput
pe om si l‑ai pus īn rai să stăpīnească peste făpturile
Tale; dar din pizma diavolului fiind amăgit, s‑a făcut părtas
mīncării, călcător poruncilor Tale făcīndu‑se. Pentru
aceasta l‑ai osīndit să se īntoarcă iarăsi īn pămīntul
din care a fost luat, Doamne, si să‑si ceară odihnă
Plīng
si mă tīnguiesc cīnd gīndesc la moarte si văd īn morminte frumusetea
noastră, cea zidită după chipul lui Dumnezeu, zăcīnd:
grozavă, fără mărire si fără chip. O, minune! ce
taină este aceasta, ce s‑a făcut cu noi? Cum ne‑am dat
stricăciunii? Cum ne‑am īnjugat cu moartea?
»
Stihirile lui
Ioan Damaschin Monahul comunică ideal cu discursul lui Tutea; aceeasi apă
freatică, a recapitulării căderii si ridicării lumii,
uneste peste veacuri cuvintele mărturisitorilor. E un mod esential,
retrospectiv si īnsumator, prin care mărturisitorul īsi arată uimirea
īn fata extraordinarelor īntrebări ale existentei, aflīnd, tot cu uimire,
minunata rezolvare a acestora. Apologetii seamănă īntre ei; au
aceeasi putere de a convinge si de a ne aduce īn lumea argumentului lor.
Īnvecinīndu‑se cu lumea, ei o īnvată multele ei chinuri, īi arată
zadarnica ei finitudine si limitare, spunīndu‑i īn acelasi timp care sīnt
căile de‑a ajunge la realizarea echilibrului. De aceea, să nu
ne mire că Tutea nu aduce nimic nou; doar la nivelul discursului, si nici
la acesta īn mod deplin, asa cum am văzut; demersul lui filozofic, mărturisitor
īn lumea de astăzi este demersul oricărui crestin rostind Crezul īn
biserică.
Īi vorbesc
despre ultimele cărti pe care le‑am citit, pentru admiterea la
facultate. Nu mă pot obisnui cu ideea unui «limbaj» teologic specializat
īn asa măsură, īncīt să riste mai mult decīt golirea de sens si
afect a cuvīntului propovăduit: există riscul de a aduce o altă
imagine decīt cea revelată. Teologii sīnt cei mai amenintati de pericolul
de a lua īn desert numele Domnului. Dacă trăim īntr‑o vreme a
crizei limbajului, asta se datorează īntr‑o mare măsură si
handicapului de comunicare al sacerdotului; există un fel de manierism
teologic care adună īn el elemente arhaice, deloc neplăcute, īntr‑o
gramatică īnsă desuetă. Vechimea Bisericii nu presupune si o
vechime a limbajului pe care‑l foloseste; este o vechime ce vizează
īn primul rīnd sensul si trimiterile cuvīntului. Limbajul teologic, apologetic
īn intentie, trebuie să‑si garanteze un grad de persuasiune ce nu se
poate obtine decīt printr‑o racordare din mers la structurile mentale si
lingvistice ale omului, īn drumul acestuia prin istorie. Dogma precis formulată
si mărturisită este cea care face legătura dintre noutatea si
vechimea mesajului teologal. De aceea, făcīnd apel īn mod permanent la
dogmă, si aceasta īntr‑un cadru stilistic mai mult decīt personal si
modern, Tutea intuia valoarea de adevăr a adaptabilitătii mărturisii
crestine la vremea cu care este contemporană. Dincolo de asemănările
lingvistice, «discursul» rugător al lui Ioan Damaschin Monahul se apropie,
pīnă la o frătietate semantică frapantă, de discursul lui
Tutea, prin faptul că amīndouă sīnt traversate de preocupări,
interogatii, nelinisti cu statut atemporal.
Noaptea a
nins. Īl īntreb dacă īn temnită a pus rugăciunea īnaintea
tuturor mijloacelor de salvare a sănătătii mintale si
spirituale. Īmi spune că numai prin ea si prin dialogul cu cei din celulă
a reusit să depăsească momentele de cădere. Īmi povesteste
cīt de greu i‑a fost să se obisnuiască, la izolare, cu singurătatea
totală; ar fi dorit să audă măcar un soarece sau o muscă
«Nu stiu cum am suportat, Radule! Poate prin rugăciune; să stii că
numai prin ea.» Si, poate, prin rugăciunile altora
Se uită cu
mirare. «Nu m‑am gīndit niciodată la asta: să se roage cineva
pentru mine!» De ce nu? «Păi, īnainte de īnchisoare, īn afară de
tata, care era preot, nu am avut cu nimeni o legătură religioasă,
ci numai legături amicale, intelectuale.» Astfel īncīt īn temnită v‑ati
simtit total singur, deoarece autonomiile intelectuale nu comunică īntre
ele si nici nu pot mijloci
«Să stii că ai dreptate. Īnsă mi‑am
pus de multe ori īntrebarea de unde vine dorinta omului de a se uita spre cer
»
Păi nu
există o revelatie a nevoii de rugăciune, ci o revelatie a existentei
lui Dumnezeu, care atrage după sine si nevoia de rugăciune. Rugăciunea
este expresia unui suflet religios care recunoaste o putere supranaturală
care‑i asigură eliberarea din īnlăntuirea limitelor personale
si cosmice. Este o cerere specific mistică.
Facem
distinctie īntre rugăciune si rugăminte.
Evident. Nu
se roagă decīt omul religios care, practicīnd rugăciunea,
recunoaste prin ea prezenta Divinitătii, fapt care distinge rugăciunea
de rugăminte, aceasta din urmă cuprinzīnd o sferă atitudinală
mai largă. Rugăciunea ne arată că umilinta, gīndită
crestin, īnaltă, iar nu coboară pe om.
Rugăciunea
are un aspect revelationar, deoarece īn urma ei ni se descoperă vointa lui
Dumnezeu īn ceea ce ne priveste.
Rugăciunea,
ca si revelatia, nu duce la o descoperire banală, ci la trăirea unui
eveniment care depăseste puterea umană.
Se face o
confuzie terminologică īntre revelatia sacră si cea profană.
Revelatia,
ca termen, este de obicei īntrebuintată polisemic, prin depăsirea
caracterului ei religios. Revelatia propriu‑zisă trebuie gīndită
religios. Nu se poate vorbi de revelatie īn cadrul unei descoperiri
stiintifice, care poartă nu numai rodul inspiratiei, ci si pe cel al căutării.
Această
confuzie are la bază o substituire mult mai largă
Īnlocuirea
religiei cu stiinta! Fără credintă si Biserică, omul rămīne
un simplu animal rational si muritor, rationalitatea avīnd doar caracterul unei
mai mari puteri de adaptare la conditiile cosmice decīt restul dobitoacelor.
Cīnd zici că omul e un animal rational, atributul rationalitătii īl
distinge de restul vietătilor, nescotīndu‑l din perspectiva mortii
absolute. Moartea devine relativă, ca o trecere, numai prin religie
stiinta, oricīt de savantă, nescotīnd omul decīt aparent din regnul
animal. Nici o consolare că eu mă deosebesc de elefant sau de capră
pentru că fac silogisme, dacă apar si dispar īn mod absurd din natură.
Religia nu
te ajută să «evadezi» din lume, ci să devii un mai bun locuitor
al ei.
Trebuie să
recunoastem că supranaturalul eliberează omul din īnlăntuirea
cosmică, dar religia ca atare nu te face să iesi din natură, pe
care o consideri creatie divină, ci să te situezi deasupra ei.
Tot către
o situare spirituală deasupra lumii tinde si rugăciunea. Dovadă
că, īn temnită, rugăciunea vă elibera.
Rugăciunea
miscă subiectul rugător īntre o putere supraumană si un subiect
care recunoaste că această putere īl transcende. Rugăciunea este
singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu.
Nici o altă calea umană nu‑L atinge, desi omul, la scara lui,
tinde perpetuu spre El. Sau, cum spune Max Planck, este efortul spiritual al
omului de a trece de la relativ la absolut. Prin rugăciune omul se
īndumnezeieste, anulīnd constiinta imposibilitătii contactului cu
Absolutul. Relatia cu Divinitatea nu este justă decīt prin actul rugăciunii,
meditatia autonomă fiind expresia unui proces cognitiv comod. Poarta spre
Dumnezeu este credinta, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea.
Sfīntul este
un model maxim de subiect rugător.
Sfintii, ca
forme supreme ale sufletului religios, sīnt modele umane cu rol protector si
sprijinitor. Sfintii fac posibilă trăirea absolutului la scară
umană. Sfīntul stă īn fruntea tablei valorilor. Eroul se consumă
făcīnd istorie si nedepăsind sfera laicului. Eroul este
admirat dar nimeni nu i se īnchină, chiar dacă fapta sa aduce
reale foloase omului.
Deci putem
structura o tablă a valorilor umane
Desigur.
Astfel, scara valorilor umane contine: omul obisnuit, eroul si sfīntul
dincolo de acestia situīndu‑se infractorul.
Īn firea
infractorului stă si falsitatea
Cum apare, de exemplu, infractorul īn
istorie?
Uite‑asa:
apare o arătare care se strecoară ca o sopīrlă pe treptele
corpului social, ajungīnd să se miste īn vīrf nestingherit. El nu se
īntreabă dacă e ctitor de asezări umane, legiuitor, binefăcător
sau orice altceva care să acopere ideea de mare conducător. Se simte
bine acolo unde e si se consideră diferentiat de concetătenii lui,
crezīnd că acest lucru e rodul unei virtuti exceptionale. Asa crede el! El
nu stie cine este el. El crede că d‑aia a ajuns sus, că nu se
putea altfel!
Dar
infractorul īn gīndire?
Ha! N‑am
putut īn viata mea să‑mi satisfac această dorintă: să
aud un antropolog savant, la Sorbona, discutīnd jocul vietii si al mortii
Să
vezi cum, la Sorbona, apare o arătare care se miscă īn misterele
existentei ca curca īntre popice. La Sorbona!
Miscīndu‑se
asa‑zis autonom
Omul autonom
e iluzoriu, fiindcă sau e sub imperiul transcendentei, si atunci este
religios, sau e sub imperiul naturii, si atunci e materialist. Autonomia umană
nu poate fi concludentă, adică omul nu este fiintă liberă
dacă nu are finalitate religioasă, deoarece, chiar dacă descoperi
un leac īmpotriva cancerului si esti un mare binefacător pentru omenire,
nu te deosebesti de vulpe si de elefant dacă te consideri absolut muritor,
adică dacă apari si dispari īn mod absurd. Īn stiintă si tehnică
īntīlnesti la orice pas utilul, comodul, socialul si mintalul, da nicăieri
adevărul consolator. Adevărul absolut nu poate fi gīndit decīt
teologic, deoarece numai teologul vehiculează cu el īn mod dogmatic si
ritualic.
Autonomia
cred că īsi are motivatia, iluzorie, īn actul individuatiei
Se pune
īntrebarea: există un act individual pur sau puritatea mintală este
formală? Este greu de conceput. O individuatie pură nu este posibilă,
prin faptul că omul se naste si vietuieste biosocial. Variabilitatea
sufletului omenesc, care exclude individuatia perfectă si constantă,
este expresia miscării lui provocate de temperament sau de peisajul
instabil al societătii.
Tragedia
omului nereligios, fiindcă despre o tragedie este vorba, vine cred din
faptul că, punīndu‑si īntrebări fundamentale, izvorīte din
constiinta lui teoretică, nu găseste, necălăuzit de nimeni
fiind, nici un răspuns consolator.
Dacă ai
īntrebări fundamentale, esentiale, dar răspunsuri neconcludente, joci
pe foc. Esti chinuit. La īntrebările pe care si le pune omul, el poate răspunde
util, relativ, inutil sau nociv. Jocul vietii si al mortii este fundamental si
īncurcă toate socotelile. De ce ne nastem? De ce crestem? De ce ne realizăm
trecător? Si de ce murim? sīnt īntrebări la care răspunsurile
sīnt aleatorii, adică neconcludente. Sub raportul adevărului, un om
modern, care are constiintă teoretică dar nu si religioasă, nu
se deosebeste de un primitiv care cīnd trăsneste si fulgeră pe cer
cade cu fundul īn sus. Nu e departe! Stiinta nu răspunde la nici un «de
ce», ci constată util sau eronat.
Neputintei
stiintei i se alătură cumva si neputinta filozofiei?
Filozofia nu
e o cale spre mīntuire. E o comoditate mintală orientatoare, să
zicem, īn timp si spatiu, īn relatiile interumane
Fără credintă,
viata universală ar fi un pustiu dezgustător si de nesuportat. Nu
esti liber si senin decīt īn biserică sau păstrīnd īn tine imaginea
ei si a preotului. Toti ateii sīnt jalnici. Ei renuntă la absolut,
limitīndu‑se la ei īnsisi. Un savant ateu, care se bazează doar pe
supozitii, se deosebeste de vulpe doar prin faptul că vorbeste articulat
si face supozitii
Dacă adevărul există, atunci trebuie să
fie unul, iar pe acesta īl afli trăind, prin credintă
Babele
evlavioase merg la absolut rugīndu‑se, iar filozoful trăncănind
silogisme
Si mergem
cīteodată īn lume, aflīnd de la unii si de la altii cīt de minunată
poate fi īnvecinarea cu minunea care‑ti deschide ochii si te face apt
pentru acceptarea unei alte rīnduieli decīt cea de aici, de unde cerul se vede
mic, neīntreg, cīt un drum al soarelui; iar rīnduiala cealaltă cīt
de cealaltă este! īti arată pămīntul mare, īntreg,
rotund, cīt un drum pe scara lui Iacob, de la creatie la Creator.
Tutea īmi
spune că‑i este sete, dar nu de apă, nici de vreo altă băutură.
O simplă stare de sete; ca somnul, de pildă.
Vorbim despre
cum ar trebui să abordăm necunoscutele care apar īn drumul mintii
noastre. Tutea īmi spune că materialismul e cel mai incomod fel de a
gīndi. Cum asa? «Păi, unde īntīlnesti misterul, spui că nu e nimic.
Si te īnconjuri numai cu nimicuri dintr‑astea, pentru că viata īn
īntregime e un mister!
» Facem cītiva pasi prin cameră, pentru dezmortire;
īn ultima vreme, Tutea stă mai mult īn pat. A slăbit mult, īl doare
capul. Un ziarist i‑a spus că de aceea īl doare capul, fiindcă
are idei
Sīnt două
mari principii care se zbat īntr‑o constiintă autentică:
principiul autoritătii si principiul libertătii. Eu īncerc să le
īmpac, īn constiinta mea, īntr‑un soi de automatism fundamental al omului
īn corpul social. Adevărata organizare tine de relatia dintre om si stat,
formulată juridic atīt de exact, īncīt să nu se suprapună nici
una din acestea pe cealaltă: nici individul pe stat, nici statul pe
individ. Adevărata institutie este, dar nu se simte
Totusi, nu individul
este sursa ordinii īn stat. Individul e reflexul societătii prost sau bine
organizate. El nu este decīt biologic, adică fizic. Dar spiritual el e
reflexul societătii, al comunitătii.
Organizarea
unui stat urmează, oarecum, organizarea īn sistem a unei conceptii
filozofice
Sistemele
sīnt, ipotetic, atotcuprinzătoare. Cel putin īn intentie. Dacă nu răspund
la problemele fundamentale, tin de eseistică. E greu, e adevărat, să
mai inventezi un sistem acum. Se poate vorbi despre o īnghetare sistemică.
Nu sīnt posibile mai multe sisteme.
Aveti o
nostalgie a sistemului?
Nu. Pentru că
mi‑am dat seama că nu pot fi sistemic. Sistemul e un mod fundamental
si global de a gīndi. Idealism, materialism, criticism, pozitivism
acestea sīnt, īn linii mari, sistemele. E greu de conceput ceva īn afara lor.
Nu orice constructie e un sistem nou. Poate să fie o constructie validă,
dar să nu aibă caracterul unui nou sistem, miscīndu‑se īntr‑unul
dintre cele clasice.
Deci
filozoful de astăzi nu mai este identificabil după sistem
Un filozof
nu se mai poate defini īn functie de sistem, ci īn functie de geniul
observatiei, de geniul speculatiei, de geniul argumentatiei
Stilul! Sīntem
īntr‑o perioadă a originalitătii literare. Acum, filozofii sīnt
eseisti. Īn mod concret, filozofia nici nu poate fi decīt combinatorie,
stilistică, ascultīnd de o lege mai largă: omul nu creează, ci
alcătuieste.
Aveti o
maximă care, filozofic vorbind, să «acopere», ca valoare rezumativă,
un sistem?
Să
zicem. Uite: psihologic este tot, afară de eternitate.
Iar sistemul
cred că nu este consolator, cum nu e consolatoare nici una dintre
īndeletnicirile autonome.
Oamenii se
īmplinesc sau nu după cum īsi fac sau nu o lume proprie. Totusi, ambitia
de a te face singur e neconsolatoare. Eu puteam să īnsir brasoave, dar am
găsit că e prisoselnic să mai adaug si eu niste idei la cele
care circulau deja. Am făcut asta dintr‑o constiintă a inutilitătii
gratuitătii
Cīnd ai constiinta īmplinirii, esti un tip suficient. Eu nu
stiu dacă am avut virtuti de īmplinire rotundă. Asta nu pot
spune nici da, nici nu. Am avut momente īn viata mea de mare subtilitate
intelectuală, dar care nu m‑au dus, īmpreună, la un sistem.
Sīnt momente cīnd mistica existentei mele mă consolează că nu am
construit această lume, si sīnt momente cīnd sīnt disperat
Totdeauna am
imaginea vietii mele ca apa care curge si nu se mai īntoarce.
Dar īn ce
mare se opreste această curgere?
Īn credinta
īn nemurirea sufletului, iar nu īn nemurirea pămīnteană a īmplinirii.
Mă salvez religios, nu laic. Asta e una din functiile consolatoare ale bătrīnetii:
te situează concret īn pozitia īn care esti si nu‑ti mai cere
efortul unei străluciri viitoare
Am vrut, īn tinerete, să rămīn.
Năzuiam să fac un mic punctaj īn existenta tării ăsteia cu
existenta mea. Acum nu mai sīnt obsedat de ideea asta.
Oricum, rămīneti
īntr‑un fel. Măcar prin tratatul din 1940, sau prin fantasticul
proiect pe care l‑ati prezentat comunistilor, pentru redresarea
economiei
Stiu eu? M‑a
īntrebat odată o cucoană cu ce mă ocup. Zic: lucrez la legenda
mea!
Există trepte ale rămīnerii. Eroul moare īn istorie, iar
sfīntul se situează īn eternitate, īntelegīnd prin erou un īmplinit care
lasă o urmă īn timp si spatiu
Nu mă īngrozeste pe mine decīt un
singur lucru: ideea mortii absolute! Adică omul apare si dispare fără
sens. Că, dacă nu există nemurire, vietuirea umană e doar o
aparitie si o disparitie. Nu e o consolare succesiunea biologică, ci
succesiunea spirituală. Nici un părinte, cīnd moare, nu se consolează
că a lăsat copii, dacă acestia nu‑l continuă cu adevărat.
Decīt atīt: să facă pomeni
Cimitirele gem de uitati.
Aparitia si
disparitia
Ceea ce
nelinisteste metafizic omul e principiul aparitiei si disparitiei absolute.
Adică al existentei ca absurditate. Nelinisteste limitarea si jocul
existential īntre aparitie si disparitie ca fiind totdeauna stăpīnit de
finitudine
Cum să te consolezi cu valoarea personală? Cred că
si laureatii Premiului Nobel, cīnd se raportează la nemurire, ajung la
formula: psihologic este tot, afară de eternitate.
„l īntreb unde
are manuscrisele de care mi‑a vorbit cīndva. La Oradea, la Iasi, la
prieteni, la securitate; dar īmi spune că nu acelea vor constitui opera
lui. Nimeni să nu astepte de la el o operă, deoarece el nu s‑a
pregătit pentru a fi un autor, ci un legiuitor. Pentru traiectoria vietii
lui, opera e un punct eventual si īntīmplător. Dacă se poate vorbi
totusi de o īmplinire, aceasta se poate identifica oriunde, dar numai īn planul
operei scrise nu. Atunci īn opera orală? Nu cu certitudine, chiar
dacă Mircea Eliade a spus că are geniul oralitătii; asta nu
īnseamnă nimic. Īl īntreb de ce nu vrea să dicteze acum textele care‑l
preocupă. Īmi răspunde că nu‑l preocupă textele, ci
problemele, care au o altă gramatică si o altă logică. Cīnd
a fost scos din temnită, a īncercat să scrie; cu greu
A scris
destule pagini, dar nu l‑au multumit. A si dictat. Pentru el, pagina
scrisă era un mod de a sistematiza trimiterile, citatele, jaloanele, iar
nu gīndirea care pleacă de la acestea.
Ce ati făcut,
atunci, īn īntreaga viată, dacă de operă ca atare nu v‑ati
preocupat? «Am adunat mici ramuri, paie, alte măruntisuri
» Opera
dumneavoastră e un cuib.
Minunile sīnt
totdeauna mari. Doamne, mari sīnt minunile tale! Mărimea minunii e mărinimia
ei, dăruirea ei cosmică; o minune «mică», izolată, netotală
īn dăruire, presupune un număr de martori, dacă nu privilegiati,
oricum īntīmplători. Minunea nu are nimic comun cu īntīmplătorul: ea
este evenimentul īn starea lui reală, absolută, fiind revelatie. De
aceea minunea e mare, plină, de o universală izbucnire īntru dăruire.
Minunea se aprinde din mai multe colturi deodată, īncercuind. Minunea nu‑si
pierde caracterul personal de adresare către mine sau tine prin faptul că
e universală; personală, ea īncercuie, te plasează īntr‑o
geometrie a captivitătii, īn «fruntariile» absolutului. Īncercuire, ea
este asumare; taină, revelatie, ea este credintă; e cercul‑sferă
al boltii, al sfīntului potir si al sfīntului disc, al cununilor. Minunea e aură.
Īn Rai, toti
locuitorii acestui topos dăruit trăiesc sub zodia sferei. Dionisie
Areopagitul, īn descoperirea lui, vorbeste despre cīntarea de slavă
permanentă pe care o aduce lui Dumnezeu Raiul. Or, ce este mai sferică,
mai īmplinită, decīt cīntarea ce urcă īn tonuri īnalte, pentru a se
opri īntr‑o binecuvīntată neputintă de a trece de anumite
piscuri, cantonīnd discret īntr‑o unduire de arc de boltă? Si ce
este mai rotund decīt gestul mīinilor īn rugăciune, care, apropiate, căus
spre căus, īi dau omului sentimentul ocrotitorului, al creatorului de
cuib, de adăpost? Cuibul de pasăre e sfera‑minune, sfera‑realizare‑īmpreună;
asa cum glasul meu se ridică si ajunge pīnă īntr‑un punct de
unde este preluat de altii, īmplinindu‑se, tot astfel cuibul solid, din
ramuri si frunze, jumătate de sferă, īsi realizează rotunjimea
perfectă prin venirea păsării, ce acoperă puii cu aripile
larg deschise, ca o inimă‑carte. Pasărea este mereu cealaltă
jumătate de sferă, aceea care zboară. Fiecare pasăre este o
jumătate de sferă; cealaltă jumătate a unei păsări
este cuibul; dacă īntīlnesti o pasăre‑jumătate‑de‑sferă
si alături o altă pasăre‑jumătate‑de‑sferă,
nu īnseamnă că ai văzut o sferă, ci doar două jumătăti
de sferă. Pasărea se rotunjeste numai īn cuib. Pasărea
sufletului nostru se rotunjeste īn cuibul cald, comunitar, al Bisericii. De
aceea, Biserica e boltă, e cunună, sfīnt potir si sfīnt disc,
geometrie fundamentală pentru aflarea geometriilor divine.
Minunea e mare,
infinită si īncercuitoare, iar Biserica, păstrătoare a minunii
īntrupării, e pīnza de apă a cerului oglindit īn ochii ridicati spre
el cu dor negrăit de īmplinire; omul e sferă ideală īn miscare,
rotunjime de cuib si de pasăre.
Modelul pe
care ni‑l aduce īnainte Tutea prin pedagogia īnvătăturii prin
īnvecinare e modelul felului de a te rotunji, de a considera pe celălalt
un cuib, acordīndu‑i toată credibilitatea pentru o necesară
rotunjire īn el.
A venit
doctorul; tensiunea bună, circulatia proastă. Trebuie mai multă
miscare. «Mă misc suficient de mult printre idei, domnule doctor
» Īmi dă,
la plecare, sfaturi privitoare la administrarea medicamentelor. Dacă mai
are crize de durere, să‑l chem.
După ce
pleacă, discutăm despre dreptul fiecărui om, cīt de redus
spiritual, de a trăi īn societate.
Nimeni nu‑ti
contestă dreptul la existentă dacă esti mediocru, dar nimeni nu
face confuzie īntre tine, sfīnt, erou si geniu. Sfīntul, eroul si geniul sīnt fără
voia societătii, care e obligată să‑i recunoască
Oamenii sīnt egali īn fata legii, adică trebuie respectati ca atare, dar
nu confundati, nu făcuti identici, că e o gogoasă
Nimeni nu‑ti
contestă dreptul la o viată umană, normală, dacă porti
masca de om. Numai că, dacă esti mediocru, nu trebuie să te
instaleze īn vīrf, pentru că nu e nici īn interesul tău. Acolo
trebuie să stea cei dotati, care sīnt valorosi si pentru ei, si pentru
altii.
Īn generatia
dumneavoastră ati avut multi dotati. Cioran, de exemplu.
Cioran e
mult prea inteligent pentru a fi durabil īntelegīnd prin inteligent o
luciditate sterilizantă, care nu ancorează īn definitiv si parcă
nici nu vrea. Are tot timpul gustul provizoratului scīnteietor
Īn generatia
mea nimeni nu a gīndit fundamental. Nici Nae Ionescu nu a construit
fundamental. A construi fundamental īnseamnă, cum ti‑am mai spus, a
construi īn sistem: fie materialist, fie idealist, fie criticist. Trebuie să
te situezi undeva. Īn afară de sistem faci impresionism. Adică toată
generatia mea nu a depăsit strălucirea fragmentului bine făcut.
Dar
dumneavoastră cum ati construit?
Īn limba
scrisă eu sīnt om de dictionar, adică ceea ce mă interesează
nu este atīt strălucirea stilistică, cīt precizia terminologică
a cuvintelor. Cīnd vorbesti, mai colorezi ici si colea. Dar īn general nu
colorez, deoarece colorīnd sīnt braconier īn teren interzis. De fapt, eu nu
sīnt un om al scrisului, cu atīt mai putin al scrisului frumos.
Dar mīnuiti
o limbă foarte expresivă si plastică.
Limba
romānească? Prin ea poti deveni vultur, dar e foarte greu de mīnuit. Sau
prin ea devii un cīntăret de strană. Limba romānă are virtuti
complete, adică poate fi vehicul a tot ce se īntīmplă spiritual īn
specia om. Au lucrat strămosii nostri la un instrument minunat! Limba
romānă are toate premisele valorice pentru a deveni o limbă universală,
dar nu stiu dacă e posibil acest mars istoric. Dacă am fi fost un
popor cuceritor
Dar stii cum am fi devenit universali? Dacă am fi avut un
stoc de Eminesti! Adică un stoc de valori. O limbă devine prin genii
universală. Limbă germană nu devine universală printr‑un
berar, brutar sau măturător, ci prin Goethe, Schiller, Kant,
Schopenhauer, Rilke
Prin acestia limba germană devine universală.
Universalismul este legat de marile personalităti, care īsi ridică
apartenenta, la o limbă sau la o etnie, la grad de model. Noi, romānii, nu
punctăm universalitatea nicăieri. Lipsa universalului ne face
sceptici. Nu e nevoie să strici ierarhii. Te īnvecinezi
Nu trebuie să
īncerci să īnlocuiesti nimic din ceea ce a rămas definitiv, ci să
adaugi. Să īntregesti mereu. Noi virtuti avem
Ce ne
lipseste totusi pentru a puncta universalitatea?
Īndrăzneala.
Facem cītiva
pasi prin cameră, pentru dezmortire.
Recapitulez
zilele care au trecut: deopotrivă spectator si actor la o piesă
dintre cele mai grele
Īnvecinarea, vorbind īn termenii lui Tutea, are o
structură ambivalentă, de aspiratie si participare. Īmpărtind
īnvătătura prin īnvecinare īn două paliere, cred că īnvătătura
ar tine de aspiratie, deoarece niciodată nu se va realiza intrarea
definitivă īn lumea ei, iar īnvecinarea tine de participare, īntelegīnd
participarea altminteri decīt o vedeam pīnă acum: participarea e angajare,
e intrarea īn ritmul personajului si, īn cele din urmă, presupune
disponibilitatea de a‑l īnlocui īn pasajele acute.
Mă īntreb
cum se explică desele tururi de fortă pe care le face Tutea: treceri
radicale de la o opinie la alta, īn fata mea sau a altora. Nu e un element de
pedagogie; e, cum s‑ar spune, o chestiune de principii. Tot ceea ce pot
īntelege din această labilitate este faptul că nu tine la idei. Nu‑i
pasă de ele
Spunea odată: «Eu gīndesc īn idei!» si atunci nu
sesizasem īncă pluralul. Idei! Ceea ce nu īnseamnă idei numai de un
fel sau numai de două feluri. Idei! Multe, variate, colorate, ciudate, īn
contradictie unele cu altele, complementare, rotunde. Idei! «Si ce? sīnt
angajat de ele?» Nu sīnteti angajat, dar
«Nici un dar, Radule, nici un dar. E
dreptul meu de a face cu ele ce vreau.» Dezmăt! «Ei, nici chiar, dar le
pun si eu cum cred că e mai bine. Pentru moment, evident: e un bine
relativ!» Rīdem.
Revenim la
universalitate: īndrăzneala nu presupune un discurs, o tinută, o
oarecare putintă de a da tonul, de a incita prin ceva nou? «Desigur: e
actorie, pīnă la un punct
» Si nu avem prezentă scenică? «Avem,
dar nu ne alegem scenele cele mai bune.»
Sīnt din ce īn
ce mai fericit cīnd īl aud pe Tutea vorbind. Spectacolul e unic. Turnul
afirmatiei, cu contrafortii argumentelor sau platforma polemicii, toate
acestea, acum, nu se mai ridică asa de usor; a trecut la forme
arhitecturale mai lesnicioase. De la o vreme preferă liniile calme,
convingătoare prin simplitate. Nu mai răspunde la īntrebările
celor ce vin; are el īntrebări pentru ei. Examenul nu mai este al īntrebării,
ci al răspunsului. Multi, care vin cu īntrebările īnghesuite, sīnt
nevoiti să improvizeze răspunsuri la un interogatoriu pe care nu‑l
prevedeau. Cu un gest de luare īn proprietate, Tutea situează pe cel din
fată exact īn lumea īn care acesta se află. Īncet, gradat, īi pune
īntrebări: ce vezi? ce auzi? ce simti? cum ti se pare cutare lucru? dar
celălalt? cine conduce? ce sanse sīnt de īndreptare? spre ce se īndreaptă
cultura astăzi? Rīnd pe rīnd, ceea ce este īncepe să fie cercetat cu
aviditate, īn punctele esentiale. Sustinīnd cu un zīmbet larg efortul de
concentrare al celui ce se vede pus īn pozitie scrutătoare fată de
locuirea sa prea putin băgată īn seamă pīnă
atunci , Tutea nuantează īntrebările, īmpinge la ierarhizări:
care e mai mare acesta sau acesta? cine e mai bun?
Spre sfīrsit, cu o
violentă de pedagog, īmbrīnceste spre concluzii ferme: si deci, domnule
carevasăzică
Nu stăruie asupra datelor ca atare, ci pe păreri:
zici dumneata că
? crezi că
? Atunci cīnd interlocutorul, transformat
īn releu de captare a articulatiilor prezente, se poticneste sau oboseste,
Tutea strecoară o glumă, si ea interogativă, care se termină
cu un rīs asemeni unei īntrebări subīntelese: «Ce zici de asta? Ce zici?»
Si acela trebuie să zică
Sīnt si momente de odihnă, de preumblare.
«Ai fost vreodată la Boteni?» Nu. «Da la Cīmpulung Muscel?» Nu. «Da la
Cluj?» Da! Odată fixată o geografie comună, īncepe un itinerariu
precis, cu denumiri si oameni precisi, unii morti, altii īn viată. «Să‑l
īntrebi dacă n‑a fost asa! ha, ha
» Īntīmplări, povesti; sau
descrieri. Stă pe loc īn fata unei imagini; bucuros că a reusit să
o prindă pentru mai mult timp īn atentie si retină, o īntoarce pe
toate fetele, o demontează īn locurile cele mai nebănuite. «Stii ce
īmi spunea mie George, un prieten de la Cluj, despre statuia lui Matei Corvin?
Da ce? crezi că l‑am crezut cu una cu două?» Dialogul capătă
alte trepte; pe dialogul initial, īntre Tutea si vizitator se suprapune
dialogul dintre Tutea si amintiri. Prin povestire si īnghiontire, vizitatorul
este chemat să participe si el la acest dialog nou. «Dar ai spus că
stii, domnule, Clujul; nu‑ti amintesti de cafeneaua aia, din colt, de la
Universitate? cum se poate!
» Ca după acest excurs să se īntoarcă
brusc la o idee, la o īntrebare sau la o preocupare de la īnceputul dialogului:
«Si cum spuneai, crezi că
» Īntrebările reīncepeau să curgă,
să īnconjoare o obsesie, o enigmă ce se cerea rezolvată. După
ce īi demonstrase că el, la tinerete, luase din lume lucruri multe, multe
de tot, si se īnvătase minte īn multe privinte, cel de acum, tīnărul
vizitator, era parcă īntrebat: dar dumneata? dumneata?
Īntrebările
si privirile alunecau spre bibliotecă, pluteau cīteva momente deasupra
fiecărui raft īn parte, alunecau mai departe, spre fereastră, treceau
deasupra blocului din fată, a primilor copaci din Cismigiu, si īn cele din
urmă se īntorceau, rotund, la Tutea. Si‑n acest cerc era pus tīnărul
vizitator; din acest cerc, de acum, nu avea să mai iasă, poate,
niciodată. Cum nu iesise nici Tutea
Peste cărti, case si arbori,
fiinta gīnditoare se īntorcea mereu asupră‑si, īntr‑un efort
de modelare si de coerentizare a multelor aspecte pe care viata le aduce spre
gīndire si folosire omului.
Mă uit la
niste fotografii care‑l arată pe Tutea mergīnd pe Calea Victoriei,
īn tinerete si la bătrīnete. Mersul si cadenta sīnt aceleasi; privirea
parcă e mult mai lungă īn timpul din urmă. O privire ce străpunge
zidurile cauzal, scormonind īn temeiurile de viată si piatră ale
caselor si, mai ales, īn ale celor ce le dau viată, atunci si acum. Īnalt,
cu basca pusă cu dichis de mosneag, Tutea apare, prin fluviul de oameni,
ca un far pe o insulă īn derivă; desprinsă parcă din alte
legităti si tintind către zone deloc comune, prezenta lui nu are cum
să nu atragă atentia; neplăcut, desigur: e mustrător
treisprezece ani de pustnicie privesc cu atentie la rostul lucrurilor si
oamenilor din jur; si se pare că nimeni nu‑si justifică
dinamica si nimeni prezenta. Toate cele din jur par a avea nevoie de
treisprezece ani de asezare si cumpănire. Dar să nu fie! să nu
fie! Basca neagră se apleacă asemenea unui catarg īn bernă; să
nu fie!
Cea mai
iscoditoare īntrebare pe care o punea Tutea celor care veneau la el era, īn
linii mari, aceasta: «Eu, vedeti‑mă bine, sīnt ceea ce sīnt după
treisprezece ani, de nu ar mai fi fost, voi, mă uit bine, sīnteti ceea ce
trebuia să fiti si mai trebuie să fiti īncă. Acum, vă
īntreb: ce faceti, domnilor, cu libertatea voastră? Aud?» Nu tolera
scuzele si nici artificiile. «Aud?» Si de multe ori auzea lucruri bune; si se
bucura, ca un catarg pe care se desfăsoară pīnza, gata să
primească īmbrătisarea vīntului.
Īnvecinare cu
libertatea; cum să faci din īnvecinare īnvătătură. Mă
gīndesc cum ar putea fi rezumată īntīmplarea asta, a īnvătăturii
prin īnvecinare; mă gīndesc: dacă Dumnezeu ne‑a făcut să
ne īnvecinăm cu lumea si cu oamenii si dacă rostul nostru este acela
de a ne īntoarce la El, atunci această īnvecinare nu poate fi decīt spre
acest rost; să facem din īnvecinare īnvătătura īntoarcerii Acasă
Iar menirea mărturisitorului este aceea de a ne obisnui cu căldura si
cu lumina īnvecinării cu cerul. Numindu‑l pe Tutea mărturisitor,
nu introduc o valoare nouă īn tabla valorilor umane, ci īncerc să fac
o fuziune īntre tipul eroului si tipul sfīntului, īntre istorie si vecie.
Reusită sau nu, această īncercare merită făcută.
Tutea nu e
neobisnuit, ci cu totul īn ale sale, tinīnd de firescul cel mai la īndemīnă.
Si lectia pe care ne‑o poate da prezenta sa e tocmai aceea a simplitătii,
fiind īn acelasi timp atenti si la dictonul: să fii simplu nu e simplu
deloc menit să ne arate, discret, simplitatea ca pe o exceptie.
Pasional īn
optiuni, ardent īn idei si foarte bucuros īn sisteme, curios de oameni si
locuiri, iubitor de puritate si frumusete, Tutea e un om ce se plimbă pe
Calea Victoriei, asemenea unui far pe o insulă īn derivă;
basca? da, basca: o flamură stīnd la īndoială, īntre tristete
si bucurie
Acesta e, poate prea simplu, jocul vietii unui om ce se plimba,
cīndva, pe Calea Victoriei.
Astăzi ne‑am
trezit tīrziu, după o noapte foarte agitată. Dureri mari de cap; o
criză. E linistit acum si īmi cere iertare că m‑a deranjat din
somn. Ne zīmbim. «Ce să‑i faci? Ne īndogătim si noi cum putem,
dragă Radule.» Vorbim despre paradoxul libertătii mistice, care face
din libertate ceva relativ, deoarece raportīndu‑te la absolut nu te poti
considera decīt relativ, altminteri nu ai accepta transcendenta lui.
Īmi spune că
a auzit de la multi ziaristi expresia aceea, cu «intrarea īn Europa». I se pare
o stupiditate. «E ca si cum noi am fi īn camera asta si toată lumea ar
tipa la noi să intrăm odată īn ea
Dar noi sīntem aici! Asa este
si cu această intrare
Nu sīnt antieuropeist, dar nu sufăr excesele.»
Īmi povesteste
cum au venit odată la el hotii. «Eram pe jumătate adormit, cīnd aud
usa deschizīndu‑se. Eu nu īnchid niciodată usa
Intră doi
domni, adică doi hoti. Ce doriti? Nimic. Da atunci, de ce ati
venit? Să furăm. Să furati? Da. Pe cine? Pe tine, mosule! Pe
mine?
» Zice că nu au furat, pīnă la urmă, nimic; ba chiar au
fost mirati de sărăcia lucie. Rīde. Are o mare atractie pentru
imaginea lui Don Quijote: īl impresionează fantastic; i se pare un
personaj sugestiv pentru secolul nostru. Dacă nu mă supăr, īmi
va spune Panza. Īnseamnă că el e Don Quijote? Nu‑mi răspunde.
Odată s‑a
īntīlnit, la Uniune, cu Nichita Stănescu; acela era cu sotia. «Zice
Nichita: uite un om‑idee, nu ca noi, fă!» Rīde.
Cīnd a apărut
cartea lui Cioran, Pe culmile disperării, Tutea i‑a spus: «Mă
Emile, nu există culmi ale disperării, că dacă tu esti pe
culmi, atunci eu sīnt īn văile disperării!» Nu crede că Cioran
va rămīne īn constiinta filozofică a viitorului; zice că e prea
neconsolator pentru a putea fi retinut. Lumea, īi dau dreptate, tinde către
formule consolatoare; tinde īn mod inconstient. Consideră ca cea mai
consolatoare propozitie din istoria lumii aceasta: Dumnezeu a făcut omul
după chipul si asemănarea Sa. «Asta uneste ciobanul care cīntă
din fluier cu Nicolae Iorga!»
Īi spun că
nu prea am īncredere īn egalitatea democratică. «Nici să nu ai!
Principiul egalitătii, pe care‑l vehiculează democratii din
lume, functionează īn mod real numai īn religie, fiindcă numai
religia crestină consideră oamenii egali īn fata lui Dumnezeu.»
Nu‑i
plac lucizii, deoarece nu sīnt oameni. Īi povestesc o pildă din Pateric,
unde un avva īl īntreabă pe un ucenic de ce e speriat. Am văzut pe
dracul, zice acesta. Si ai făcut semnul crucii? Da. Si a dispărut?
Da. Atunci de ce mai esti speriat, că doar nu din cauza crucii?! Asa e si
cu lucizii: văd destinul lumii īn culori sumbre, dar nu fac cruce, sau dacă
o fac, unii, o fac neconvingător. Īi place pilda. Discutăm nuantele
ce despart pesimismul de melancolie: «Pesimismul este expresia metafizică
a luciditătii, iar melancolia e o tristete subiectivă fără
iesire.»
Vorbim despre
mīnăstire si monahi. Īmi spune că īn tinerete vedea īn mīnăstire
un loc al păcii absolute, pure; dar pe măsură ce a īnaintat īn
vīrstă si īn credintă a constatat că, īn fapt, mīnăstirea e
o insulă a nelinistii mistice si că mai degrabă cetatea e
linistită, deoarece nu multi dintre cei care o locuiesc au nelinisti
mistice; cel mult metafizice. «Dar asta e o izmeneală subiectivă.»
Revenim la gīndul mai vechi de a merge īmpreună la o mīnăstire. Īi
povestesc despre Mīnăstirea Neamt, unde am fost vara trecută; are un
schit numit Icoanei, mai sus, la vreo sapte kilometri. Ar fi poate mult mai
bine acolo, la mīnăstire vin prea multi turisti. Nu stiu de ce, dar pe
Cioran l‑as vedea foarte organic īncadrat īntr‑un peisaj mīnăstiresc.
E mirat: «De ce?» Are un aer de neputintă, or neputinta nu găseste
niciunde mai mare audientă ca la o mīnăstire. De fapt, mīnăstirile
au pe līngă ele asa‑numitele bolnite: mīnăstiri mai mici, cu
biserică, pentru bolnavi sau călugări bătrīni. Ce ar fi o
bolnită a culturii romānesti? Spune că el ar fi primul care ar
solicita un loc. De ce? «Pentru că sīnt băiat de popă si
pentru că īn felul acesta as putea să mă vindec total.» Cum? «Păi
nu ai spus că bolnita are īn cadrul ei si o biserică? As fi mereu la
slujbă, nu ca acum
Stau īn pat si nu pot merge.»
Tutea spune că
are nostalgii liturgice, dar văd prea bine cum īnsusi dialogul ce se poartă
īn constiinta lui seamănă atīt de mult cu un dialog rugător,
liturgic īntre omul vechi si omul nou, īntre concept si dogmă
Vorbindu‑mi asa mult despre moarte si despre dorinta de a merge la o mīnăstire,
am deschis o carte de rugăciuni bisericesti, aceeasi īn care am descoperit
discursul lui Ioan Damaschin Monahul. Mi‑am imaginat atunci un alt
dialog, nu esential diferit de cel pe care‑l purtam zilnic, dar
altminteri, mai aproape, poate, de expresia ultimă la care aspira si
discursul lui Tutea.
Care e locul
spre care omul se miscă asimptotic?
«
Īn loc
luminat, īn loc de verdeată, īn loc de odihnă, de unde a fugit toată
durerea, īntristarea si suspinarea.»
Cum se
defineste omul etern?
«
Făptură
amestecată din smerenie si din mărire.»
Care e
īnceputul istoriei căderii omului etern?
«Locuitor si
lucrător al Raiului m‑ai rīnduit, dar, călcīnd porunca Ta, m‑ai
izgonit.»
Istoria
aceasta, recuperatorie īn sensul ei ultim, nu a avut o constantă
supraveghetoare?
«Mai īntīi m‑ai
īnvătat prin multe minuni si semne, pe mine, rătăcitul, iar mai
pe urmă Īnsuti, umilindu‑Te, ca un īndurat, si căutīndu‑mă,
m‑ai aflat si m‑ai mīntuit
»
Ce trezeste
īn constiintă īnvecinarea cu constanta divină supraveghetoare?
«Cu adevărat
desertăciune sīnt toate si viata aceasta este umbră si vis; că
īn desert se tulbură tot pămīnteanul, precum a zis Scriptura: cīnd
dobīndim lumea, atunci īn groapă ne sălăsluim, unde īmpreună
sīnt īmpăratii si săracii.»
Strigătul
omului neputincios
«Dumnezeule,
īn vremea vietii mele nu mă părăsi pe mine; ajutorului omenesc
nu mă īncredinta, ci mă apără si mă miluieste.»
Īnvecinarea
ultimă
«Cu sfintii
odihneste, Hristoase, sufletul meu
»
De ce aducem
neputintele noastre īn fata lui Dumnezeu?
«Tu „nsuti
esti fără de moarte, Cel ce ai făcut si ai zidit pe om, iar noi,
pămīntenii, din pămīnt sīntem ziditi si īn acelasi pămīnt vom
merge.»
Care sīnt
temeiurile sperantei omului īn Dumnezeu?
«M‑ai
īnsufletit pe mine, omul, cu suflarea cea dumnezeiască si ai omorīt
moartea cea semeată.»
Către
īnvecinarea cea dorită omul se īndreaptă
«
părtas
si vecin al strălucirii Tale celei luminoase
»
Acesta e
dialogul rugător al omului cu cerul.
Tutea, prin
nostalgia liturgică, rīvnea la ritmurile unui astfel de dialog, poate. Īmi
spunea deseori cīt de mult ar fi dorit să se abandoneze rugăciunii.
«Toată viata m‑am pregătit să mă rog, dar nu am
reusit să spun decīt primele cuvinte.»
Să aibă
ceva manierist acest dialog? mă īntreb. Nu cred. Sīnt zone īn care
limba se īntīlneste cu spiritul īn asa măsură, īncīt īsi īmprumută
din frumusetile reciproce. Sīnt bucuros de această descoperire. As vrea să‑mi
fac odată timp si să trec prin toate cărtile de cult; regăsirea
discursului initial, refacerea gramaticii acestuia si aducerea lui la lumină,
pentru a ne salva din criza de comunicare actuală. Īmi aduc aminte de două
definitii date sfīntului, una tinīnd de un asemenea discurs, vechi, iar alta
tinīnd de cea mai strictă contemporaneitate. Prima: sfīntul e cel ce a măsurat
cerul cu genunchii. A doua: sfīntul este un om desăvīrsit, care ajută
pe oamenii obisnuiti. Ultima e dată de un copil! Tutea ne‑ar fi
īntrebat, printre zīmbete: «Nu e grozav?» Ce‑i răspundem
?
Īmi amintesc
de vara petrecută la Mīnăstirea Neamt, aceeasi vară īn care am
aflat de existenta lui Tutea. Dimineata lucram la grădina de zarzavat. Nu
făceam mare lucru: adunam ceapă, cartofi, fasole. Mīncam foarte multi
morcovi; erau mari si dulci; si multe mere. După prīnz, mă refugiam
īn chilie, unde aveam de la un călugăr binevoitor mai toate cărtile
de bază ale initierii īn spiritualitate. Seara, după vecernie, făceam
o plimbare ocolită īn jurul mīnăstirii. Drumul meu preferat era cel
ce ducea spre schitul Buna Vestire un drum străjuit de brazi, ca o
prezentare de arme. Pe un drum ca acesta as fi dorit să mă plimb cu
Tutea, să trecem īn revistă vīrstele si sevele ce ne‑au străjuit
cu demnitate pasnică, suitoare spre cer. Dar se vede treaba că nu a
trebuit să fie asa. Am trecut pe līngă alte vīrste si alte seve.
Cīndva īmi spunea că vede biblioteca asemenea răbojului cu zilele de
izolare.
Mai era un
drum ce te īmbia la preumblare; un drum ce pleca de la fīntīnă, străjuit
de data aceasta de case. Poate că si un astfel de drum i‑ar fi plăcut
lui Tutea; putea oricīnd să apară, de după un pom sau dintr‑o
verandă, vreun călugăr, tīnăr ori bătrīn, cu care să
poti īmpărtăsi īncet, discret, tainele lumii.
Si era un al
treilea drum: īntre poarta mīnăstirii si schitul Icoanei. Lung, pietros, fără
menajamente; era străjuit de pădure pe o parte si de un rīu pe
cealaltă. Si acest drum, cred, i‑ar fi plăcut lui Tutea. Am fi
mers cīnd sub vīrstele vegetale si puternice ale pădurii, cīnd prin vīrsta
lichidă, miscătoare si cīntătoare a apei, pendulīnd oarecum
īntre rădăcini si cer oglindit, īntre īnăltare si curgere.
Tutea se
recunostea cu bucurie īn Don Quijote. O recunoastere care nu de putine ori
aducea a completare: se rotunjea īn imaginea lui simbolică; Cavalerul
Tristei Figuri
De la cei trei ani, de la Interne, la Jilava, Aiud, Ocnele
Mari, Tutea a peregrinat fără de voie īntr‑o Spanie a durerii
si a jertfei, deopotrivă de amară si de «realistă» ca Spania lui
Don Quijote; si tot asemenea acestei Spanii, drumul lui Tutea a avut de multe
ori oaze de veselie si scufundare īn vis. Ce l‑a mīnat pe Tutea, īn toată
viata lui? Ce rosturi va fi descifrat, retrospectiv, īn tot ce i s‑a īntīmplat?
Aceeasi soartă a nobilului o aflăm si īn viata, citită cu
atentie, a gīnditorului; deopotrivă cavaleri, deopotrivă de tristi,
deopotrivă figuri, simboluri, cei doi se īntīlnesc, spunīndu‑si unul
altuia cīte ceva din drumurile lor, īntregind astfel geografia idealului.
Asumīndu‑si
scăderile, inconsistentele sau sovăielile, Tutea trece printre
dealurile deloc primitoare ale vietii lui avīnd constiinta unei pedagogii la
care este supus si care, ascultată pīnă īn consecinta ultimă,
poate provoca la rīndu‑i o nouă pedagogie.
Tutea poate că
niciodată nu a visat la o materializare, la o «punere īn practică» a
idealului său, dar a lansat acest ideal īn lume, a īnvătat
oriunde a putut si cu cine a dorit imaginea cetătii crestine,
sperīnd ca īn felul acesta, īn urma luptei cu himerele, ispitele si īncercările,
pīnă la urmă să determine pe oamenii cu care se īnvecina să
accepte si o altă īnvecinare, mai īnaltă, să‑i facă să
intre pe drumul către ideal ca pe drumul spre un castel la care nu trebuie
să bati īn poartă pentru a putea spune că ai ajuns.
„l rog să‑mi
spună ce este cu «teatrul seminar» de care a amintit. Zice: «Īn teatrul
obisnuit, spectatorii sīnt cronofagi. Īsi mīncă vremea căscīnd gura
la inutilităti, cīnd ar trebui de fapt să plece de acolo cu un plus
de constiintă filozofică, sau socială, sau umană, ferindu‑se
de sterilitate. Să nu stea la teatru ca la ceva hazliu, ci să plece
acasă mai plini. Un teatru teoretic, adică modelul piesei mele ideale
de teatru, nu e nici Shakespeare, nici Goethe, nici Moličre, ci Platon īn
dialogurile lui. Adică imitatia dialogului platonic, care este expresia
constiintei teoretice, nu estetice. Nu te interesează frumusetea, cīt dacă
poti sau nu să imiti un adevăr. Acest teatru‑seminar mută
dialogul platonic īn dialogul dramatic.» Si ce titlu v‑ati gīndit să‑i
dati? «Īntīmplări obisnuite.» Cum adică? «Adică cotidianul
ridicat la semnificatie scenică.»
Ascultăm
Mozart.
Cum se explică
mobilitatea globală pe care o aveti īn cīmpul ideilor? «Nu e nevoie să
fii enciclopedist că enciclopedismul, īn general, e un fel de
cancer mintal , dar să pleci din niste discipline coerent
organizate. Eu cunosc, de exemplu, economie politică si drept de rang
universitar, si asta īmi permite să manevrez īn ansamblu.» Un teolog nu
cred că trebuie să plece de la o disciplină ca atare; eu, de
exemplu, nu am nici o īnclinatie deosebită spre vreo disciplină. «Dar
ce, Radule, crezi că o să mai ai nevoie de ceva cīnd ai să intri
īn studiul teologic?» Stiu si eu
«O să ai nevoie de filozofie. Atīt. De
fapt, orice inteligentă adevărată, ti‑am mai spus asta,
basculează permanent īntre filozofie si teologie.»
Īl īntreb iarăsi
cum s‑a apropiat de Dumnezeu. Spune că īnainte de īnchisoare, si mai
ales atunci, a simtit acut, organic, biologic chiar, inutilitatea
constructiilor umane. De aici si furia manifestată īmpotriva comunistilor,
a ateilor īn general? «Ateii s‑au născut, dar s‑au născut
degeaba.» Am auzit că īn puscărie preotii detinuti făceau pe
ascuns Sfīnta Liturghie
Īmi spune că nu a avut bucuria de a asista sau de
a auzi slujba aceasta īn puscărie, dar vrea să‑mi povestească
o īntīmplare. «Am auzit un tigan dīnd sfaturi unuia care era īn celulă cu
el si care se ruga provocator: īl vedea gardianul si īl bătea. Si tiganul
īi dă un sfat: mă frate‑miu!, că acu, zice, sīntem frati
la īnghesuială, mă frate‑miu, fă cruce cu limba īn gură,
mă, că nu te vede nimeni!» Rīde.
Am observat că
nu vibrează la operele artistice si că nu are cuvinte prea măgulitoare
pentru artisti. «Arta are un singur viciu, dragă Radule: este īncīntătoare
si nemīngīietoare. Ce te īncīntă nu depăseste senzorialitatea. Arta a
vrut să se furiseze īn cer, dar nu i‑a mers! A devenit o simplă
expresie ilustrativă. Nu poate nici o artă din lume să exprime
esentele, nu.» Dar arta religioasă, cum o vedeti? Nu crede că aceea
mai este artă, ci altceva. Īi dau dreptate si īi spun ce greu canon au
pictorii de icoane; or, īn aceste conditii, artistul nu mai e artist ca atare,
ci un crestin care are harul de a picta. Mă aprobă. Spune că
niciodată nu a suportat fandoseala artistilor, pe care īi suspectează
de pluralism valoric; adică fărīmitează adevărul cu care
intră īn contact. Īl «personalizează»!
«Cum īmi zic ăstia
mie? un Socrate romān. Cum ai zice: un Iulius Caesar tătar!» Se uită
cu ghidusie la portretul pe care i l‑a făcut cineva, īn cărbune,
īntrebīndu‑mă parcă: semăn eu cu Socrate, ce zici? «Ăstia
vor să facă din mine un bătrīn sclerozat, reactionar si vorbăret.
Īnsă cred că nu am spus nimic pīnă acum care să īntărească
măcar una din aceste tendinte.» Sigur că nu! «Atunci, de ce mă
calcă pe nervi ziaristii ăstia?» Pentru că sīnteti īn vogă.
«Si cīnd n‑o să mai fiu?» N‑or să mai vină. «Mai
bine. Dar oameni de cultură, adică oameni de teapa mea, nu prea văd
pe aici
» S‑au speriat de vīlva produsă īn jurul dumneavoastră.
«Dar nu eu am produs‑o!» Rīdem. «Stii ce‑am să fac? N‑o
să mai primesc nici un ziarist aici, că doar nu sīnt un automat care
scoate propozitii la comandă
» De unde vine totusi verva?
«Este o vervă
care mă costă. Eu nu pot să fiu spontan, si atunci spun īntr‑o
formă concisă ceea ce m‑a preocupat sau mă preocupă
īncă.» Si cīnd mai aveti timp să fiti si «serios»? «Cīnd dorm sau
cīnd stau cu tine de vorbă
»
Mă
īntreabă dacă am mai scris ceva la Īnvătătura prin
„nvecinare. Nu; īncep să cred că nu poate fi scrisă atīta vreme
cīt ne mai īnvecinăm īncă. E o formă a amintirii, un scurt
manual despre cum trebuie să abordezi īnvă‑tătura. Or,
asta e treabă de arheologie, de timp. «Cred că nu te‑am īnvătat
nimic eronat pīnă acum.» Aveti vocatie de profesor
«Crezi?
păi īn
puscărie īmi ziceau domnule profesor.» Ati avut, acolo si aici, elevi
buni? «Eu am considerat mereu partenerul de discutie, chiar dacă era mult
mai tīnăr decīt mine, drept prieten, iar nu elev. Nu‑mi place să
prăsesc īn jurul meu subalterni mintali.» Respectati libertatea lor
«Să
stii că cine a fost privat de libertate, īntr‑un fel sau altul, se
īnvată minte să mai mīnce timpul si libertatea altora.»
A venit
doctorul. Vin si cītiva prieteni; comentăm evenimentele politice; nu stiu
cine aduce vorba despre conceptul de «cultură mică». Tutea spune că
nu există «culturi mici» mici sīnt oamenii care o fac. «O cultură
trebuie să aibă două calităti: să fie tipică si să
fie, asadar, universală; altminteri, e un fenomen local.» Ceea ce īnseamnă
«Ceea ce īnseamnă că oamenii nostri de cultură ar trebui să
fie tipici, adică asa cum sīnt, iar nu imitīnd pe nu stiu cine, si să
fie, astfel, universali.» Doctorul este īngrijorat de circulatia proastă.
Prietenii īmi sugerează să iesim cu Tutea la plimbare. Se opune; nu
se simte īn stare. Amīnăm pentru altă zi. După ce pleacă
toti, cu un glas amărīt, īmi spune că se simte ca un obiect. Regretă
starea asta de neputintă si faptul că nu mai poate primi pe nimeni īn
mod vertical.
Deschidem iarăsi
discutia referitoare la artisti si artă. «Datorită capacitătii
mele de abstractie, n‑am simt artistic, plastic vorbind.» Dar īn liceu vă
plăcea geometria
«Da, dar ca model de ordine, iar nu ca frumusete. N‑am
geniul constructiei plastice.» Camera unde stăm e foarte colorată
Se
uită īntrebător la mine. Asta e locuintă de gīnditor? «Asta e
locuintă de anahoret esuat īn Europa!»
Ziceati că
viciul lui Cioran este cultivarea īn exces a paradoxului; dar viciul
dumneavoastră, acceptīnd că există măcar unul, care este?
«Viciul meu este cultivarea argumentatiei logice.» E o deformatie de
functionar? «S‑ar putea. La Ministerul Economiei Nationale eram foarte
grijuliu cu toate constructiile mele, pentru că, spuneam eu, īn Bucuresti
trebuie să umbli două zile īn galop cu calul pentru ca să găsesti
un om prost!» Rīde. Īmi povesteste o īntīmplare dintr‑un salon. «Zice o
doamnă lui Cioran: domnule Cioran, dacă sīnteti atīt de sceptic īn
ceea ce priveste neamul romānesc, v‑am ruga să ne dati o scriere
legată de persoana dumneavoastră
dumneavoastră sīnteti
turc? să‑mi explicati aparitia dumneavoastră, că nu
mai īnteleg nimic!»
Mi‑ati
povestit despre perioada de stīnga. Bănuiesc că primeati si scrisori,
īn urma articolelor dumneavoastră. «Si ce scrisori! Tovarăse Tutea
»
Rīde. «
Vă rog să insistati asupra tezei din articolul anterior
Semnează: un grup de muncitori din Constanta. Ptiu! Tīmpit mai eram!» Dar
nu regretati perioada aceea
«Nu regret. A fost o aventură; mi‑am
dat seama că la stīnga nu există decīt dorinte umane, dar nici un
adevăr.» Stīnga v‑a băgat si la īnchisoare. «A fost pedeapsa
lui Dumnezeu pentru nebunia din tinerete; dar să stii, eu am fost īn
tinerete de extremă stīngă pentru că eram generos. Nu suportam
mizeria. Nu de nebun, ca să fac carieră; din compasiune fată de
prăpăditi!» Iar prăpăditii v‑au chinuit cīnd au luat
puterea. «Păi se spune: omul sărac, al doilea drac!»
Īn ciuda
cultivării argumentatiei logice, discursul dumneavoastră face īn mod
constant apel la dogmă, la dogma īnteleasă ca revelatie, ca izvor de
libertate, iar nu la dogma īnteleasă peiorativ, profan. Apelul la dogmă
īl văd la dumneavoastră, uneori, ca un apel disperat la stabilitate
si certitudine. «Păi dogma nu e utilă, ci linistitoare si
consolatoare. Si Nae Ionescu făcea apel la dogmă. El ne‑a īnvătat,
după care au venit Crainic, Stăniloae si ceilalti teologi
» Aveati,
odată, un scurt text numit Libertatea ca dogmă. Ar merita discutată
inversiunea: dogma ca libertate! «Dragă Radule, cīnd ai să ajungi să
iei teologia parte cu parte, dogmă cu dogmă, Sfīnt Părinte cu
Sfīnt Părinte, atunci ti se va părea că ai intrat īn patria
libertătii absolute. Īti īnchipui, pentru un īntemnitat, ce īnseamnă
dogma Sfintei Treimi? un adevăr de care nimeni nu se poate atinge
profanator. Īn plină īnchisoare, un lucru de neatins! Aceasta este măretia
si libertatea dogmei.»
A venit mama;
are niste prăjituri si mīncăm cīteva. Tutea mai vrea una. Īsi aduce
aminte cum o astepta, copil fiind, pe maică‑sa să vină de
la oras cu cofeturi. Īi spun mamei să se odihnească putin. Tutea
propune să luăm īn fiecare zi cīte zece prăjituri; se votează
īn unanimitate. Spune că, la o adică, să cerem o alocatie de la
buget!
Īmi repetă
imaginea lui din copilărie, asteptīnd‑o pe maică‑sa; o
consideră cea mai sugestivă amintire, mai sugestivă decīt orice
amintire, din orice altă vīrstă a vietii lui. De ce? Nu‑mi
poate spune cu precizie, dar asa simte.
Orice mare
iesire īn cultură presupune o īntreagă industrie menită a
valorifica apetitul corpului social pentru o anumită valoare care se
impune īn acel moment. Mă gīndesc la paradoxul operei lui Tutea: postumă
īn īntregime editorial vorbind , această operă va crea o
specie culturală nouă de paraziti ai minunilor. Se va īncerca din
toate putintele neputintei acestora să se ofere lumii o imagine Tutea care
poate nu va fi rea, dar nici bună. Se va crea un curent, o modă, un
tutianism ce īsi va contrazice, de la un punct, «īntemeietorul»; traiectoriile
postume au īntotdeauna un grad de imprevizibilitate care, oricum ar fi, frizează
imprevizibilul neplăcut. Neplăcerea de neevitat vine din simplul fapt
că lipseste ochiul selector si aprobator al autorului. Si aceste pagini
vin īntr‑o absentă, dar poate că salvarea lor constă īn
faptul că se bazează, totusi, pe o prezentă, singura care ar
trebui să ne intereseze si la perpetuarea căreia ar trebui să
lucrăm, dacă vrem ca actul nostru cultural făcut īn umbra lui
Petre Tutea să nu semene cu o parazitare. Numai asa.
Avea un
prieten, cersetor, la Cluj. «Ce mai faci, Ioane? Bine dar dumneavoastră,
domnule Petrică? Tot cu ideile, tot cu ideile? Zicea cersetorul că,
dacă i‑as fi dat cīte un ban pentru fiecare idee care īmi venea, s‑ar
fi īmbogătit!» Īmi povesteste despre īnscenarea securitătii, care l‑a
arestat īn hol la Athenée Palace sub motiv că face speculă. Cu ce? Nu
i‑au răspuns; si atunci si‑a adus aminte de Ioan de la Cluj:
«cu idei, frate!
cu idei!»
Revine asupra
sintagmei «om autonom». E sintagma care defineste, īn viziunea lui, tot
spectrul larg al neputintei spirituale, de la lucizi pīnă la atei si de la
filozofi pīnă la artisti panteisti. «Omul autonom īn mod absolut, dragă
Radule, ar trebui, pentru a‑si sustine autonomia, să se autoeduce, să
se autohrănească si să fie autofăcut, să izvorască
el din el!»
Regretă că
nu a avut familie. Īl īntreb dacă totusi nu crede că are o familie de
spirit; nu e sigur. Dar ati dori? Nu stie ce să răspundă; nu‑i
place subordonarea mintală. Dar e vorba de comuniune, nu de o ierarhie
care să determine relatii de subordonare. De ascultare si īnvătare,
nu de subordonare
Speră ca măcar postum ceva tot să se prindă
de generatia nouă. «Generatia ta e cea mai potrivită pentru o
prefacere fundamentală si pentru o iesire īn universalitate; a noastră
a fost zănatică rău. A debutat īn euforia realizării
Romāniei Mari si a murit īn īnchisorile comuniste. Ne‑a pedepsit Dumnezeu
că nu am stiut să ne bucurăm cum trebuie
dar voi, care nu ati
trecut prin īnchisori, stiti cum arată si cei care īnchid si cei īnchisi.
Aveti o perspectivă totală.» Dar ne lipsesc īndrumătorii, īnvătătorii!
«Si ce dacă? Mergeti la biserică, scotociti bibliotecile, stoarceti
pe cīte unul ca mine, dacă aveti noroc să‑l īntīlniti, si pīnă
la urmă tot trebuie să vină cineva
»
Ascultăm
muzică; īl īntristează un pasaj. Spune că tristetile muzicale
sīnt cele mai durabile, deoarece se bazează pe ecouri, pe reverberatii
sonore, iar nu pe structuri fizice, materiale; amintirea Ideilor.
Afară
ninge. «Să stii că m‑am gīndit serios la ultimul pasaj comentat
din Platon.» Īnchid fereastra. Fulgii se depun īncet pe contururile balconului.
«Cred că Platon a intuit cel mai bine jalea omului, neputincios īn fata
esentelor.» Poate că tīnjea după īntrupare, ce ziceti? Ninge din ce
īn ce mai dens. «Poate. Dovadă imaginea grotei: ar fi dorit poate si el să
fie martor al unui rug aprins care să nu ardă.» Vīntul răscoleste
stratul subtire de zăpadă. Se fac mici fuioare care punctează
ici si colo aerul, ca niste copaci răzvrătiti. «Dar să stii că,
pīnă la urmă, toti anticii au un defect de principiu
» Ninsoarea se
linisteste. Ninge calm. «Smerenia!» Dar asta e o virtute crestină
«Tocmai
de aceea: nu au stiut să intuiască decīt īn planul ideilor, dar nu si
īn cel moral.» Ninsoarea īncetează. Cīte un fulg, īntīrziat, rătăceste
după un loc unde să se aseze.
Povesteste:
«Veneam odată cu mama de la cīmp si īn fata noastră mergea o femeie
care ducea un copil īn spate, mai si torcea si făcea si alte treburi. Eu
zic: mamă, de ce face aia atītea lucruri? Zice: se află si ea īn
treabă!» Rīde. «Cine nu are pasiune terminologică riscă să
se afle īn treabă.» Aflarea īn treabă este isprava omului
neputincios
«De fapt, eu am făcut o glumă pe care nu mi‑o mai
permit: aflarea īn treabă ca metodă de lucru la romāni! Nu‑mi
mai permit asta fiindcă nu vreau să fac ironie, deoarece ironia este
stil de amurg alexandrin.»
Povesteste: «A
venit odată un frantuz la noi, cu niste masini, iar una nu functiona
tocmai cum trebuie. Dar romānul zice: merge si asa! Trebuie să scăpăm
de acest merge si asa; că merge asa īnseamnă că merge
oricum. Nu oricum, nu oriunde, nu oricīnd si nu orice.»
Īmi zice că
nu vede īn tolerantă decīt o formă degenerată a libertătii.
Am pierdut exactitatea pe care o aveati īn generatia dumneavoastră; erati
mai apropiati de nemti. «S‑ar putea să ai dreptate.»
Tare sīnt
singur, Doamne, si piezis! recită psalmul si adoarme. După o
oră, se trezeste si mă strigă: «Uite, dragă Radule, am avut
un vis
Se făcea că merg pe un drum lung, lung tare, si doream mult
de tot să ajung īntr‑un loc, nu stiu care anume
Si īntīlneam oameni
pe drum, cărora le ziceam să‑mi spună cum să ajung
mai repede. Nimeni nu stia cum se ajunge mai repede. Cīnd deodată, vorbind
cu un drumet, apare un ins care īmi spune că stie el o scurtătură.
Am plecat cu el
si aici s‑a oprit visul. Ce‑o fi asta? Mă
īnvecinez, fără să stiu, cu un eveniment care se va īntīmpla sau
care s‑a si īntīmplat deja, sau
?»
Discutăm
despre libertate. Nu o acceptă ca termen teologic; Biserica nu e sediul
libertătii īn sensul ei democratic, ci al libertătii fără
alternativă: Dumnezeu. Oare de aceea ateii se numesc liber‑cugetători?
«Se poate. Au impresia că, atei fiind, sīnt mai liberi
»
Īmi descrie o
imagine din copilărie, cīnd mergea cu mama de mīnă. Se simtea īn
sigurantă. Uneori, plecau de dimineată de‑acasă, de foarte
de dimineată, si adormea pe drum. Cīnd nu mai simtea mīna mamei tinīndu‑l,
se trezea speriat.
Peste o săptămīnă,
Tutea se va interna la spital. Boala necesită un tratament mai īndelungat.
Īi pare rău că ne despărtim. Tine să‑i promit că
voi veni cīt de des la el, la spital. Īi promit. Īmi strīnge mīna; mă
trezesc, speriat.
*
„n lumea
spiritului, nebunia pentru o idee sau o stare sau o credintă īmbracă
forme aproape monahale, de lepădare de sine, de uitare. Īmi aduc aminte
cum, la Spitalul Christiana fiind, Tutea īsi formase un grup de auditori. Era o
călugărită extraordinară, Maria, care intuise perfect
ritmurile si capriciile lui Tutea si care, īn felul acesta, īi era de mare
ajutor. Īntr‑o zi am fost la el īn vizită, īmpreună cu un
prieten. Slăbise si durerile de cap erau atroce; cu ochii mari, de durere
si asteptare, mă privea avid după o consolare sau după un
remediu. «Să mă duci acasă, Radule!» Dar nu vă simtiti bine
aici? «Nu; parcă sīnt īnchis.» Tratamentul
«Ce tratament? Eu nu sīnt
bolnav, ci sīnt bătrīn
or, asta nu se vindecă, ci se īntretine!»
Prietenul cu care venisem īi pune o īntrebare confuză si incitantă,
īn felul acesta, pentru gīndirea atīt de precisă a maestrului. Domnule
profesor, medicamentele
. O soră medicală īi pune īn mīnă un
pumn de pastile si īi dă un pahar cu apă. Cu un gest sovăitor
īsi bagă pastilele īn gură, cīnd deodată este atras de
īntrebarea prietenului: «Ce, domnule?
» Urmează un răspuns īnflăcărat,
argumentat. Am revăzut pentru ultima oară cum se ridică turnul
de cetate: abrupt, fără tatonări sau opriri; cu pastilele rătăcind
speriate īn gură, īnghesuite de cuvintele ce nu mai tineau seama de
prezenta lor, Tutea uitase de sine, lansīndu‑se spre celălalt cu
toată fiinta. Īntreg, plin; bucuros, parcă
Īntr‑un sfīrsit,
sora īi aminteste de medicamente. «Care medicamente?» Pentru durerile de cap
«Care dureri?
» Răpit īn īntregime de lumea aceea, adormise parcă
pentru aceasta, trezindu‑se aici doar din necesitatea de a nu contrazice
legea gravitatiei.
Multe lectii a
mai tinut, cred, Tutea īn spital. Īntre un pahar cu apă si un pumn cu
medicamente, discursul său īsi păstra o independentă uimitoare,
aducīndu‑ne si pe noi īn lumea lui, răpindu‑ne din intervalul
mohorīt ce se īntinde, pentru fiecare, īntre un pahar cu apă si un pumn de
medicamente
Tutea a
īmplinit astăzi 89 de ani. Nu dă importantă evenimentului, īnsă
vin cītiva tineri care īncearcă să‑i ofere o bucurie pe care el
nu o are. Vīrsta nu‑l bucură; vīrstele lumii da, īnsă nu a lui,
care se simte din ce īn ce mai depăsit de ritmurile unei vieti pe care n‑o
mai poate umple cu prezenta lui organizatoare, ci doar cu o prezentă
contemplativ‑meditativă. Dar cīt de mult īnseamnă īncă
această prezentă
*
Ultima
scrisoare către prieteni:
Trăiesc o
insuportabilă īnsingurare. Mă situez īn pustiu si am impresia că
cetatea toată a plecat īntr‑un nedeterminabil concediu. Nu mă
pot sprijini decīt pe Dumnezeu, care niciodată pīnă acum nu a fost
atīt de prezent. Mă văd trăind īntr‑un spatiu sacralizat
de atotstăpīnitoarea Biserică crestină. Nu mă jenez să
consider toate disciplinele mintii umane roabe ale teologiei, fiindcă īn
ele nu apare Absolutul: Dumnezeu. Fără Absolutul divin, tot ce există
ne īndeamnă să‑l gīndim ca neavīnd nici un sens. Am fost
totdeauna nelinistit, īn lumea fenomenală īn care am trăit, de
īntrebarea: de ce există această lume? si de ce nu se poate explica
imposibilitatea gīndirii de a formula lumea īn mod exhaustiv? Acea consolatio
magna a lui Boethius nu e concludentă, neavīnd caracter religios. Fără
religie omul rămīne un animal rational si muritor care vine de nicăieri
si merge spre nicăieri. Absolutul religios crestin ne scoate din
nelinistile infinitului si nedeterminării, deoarece ideea de limită,
trăită de om īn univers, nu poate fi depăsită decīt
religios. Ce dezgustătoare mi se pare īnlocuirea ritualului mistic cu speculatii
aleatorii! Īn orice aulă se discută comod, util sau eronat, niciodată
setea de definitiv neputīnd fi satisfăcută.
Mă opresc
din avalansa de gīnduri la formula: «a sti», la scară umană, poate fi
folositor, dar īn nici un caz mīntuitor.
Ce pustiu ar
fi spatiul dacă n‑ar fi punctat de biserici!
Petre Tutea
Semne
Uneori,
cultura se bucură. Iar bucuria ei din smerenie vine, fără
zgomot, pasnic, ca o sărbătoare īn timp de război
Sīnt oameni
ai spiritului care, īn cultură fiind, fac toate cele neobisnuite culturii:
tac, se smeresc, nu se agită, nu proclamă, nu incriminează, ci
pur si simplu există monumental. Cu o măretie de zvon, īn
cultura secolului nostru Petre Tutea are caracteristicile duhului: există
fără să se fi manifestat. Nu a putut si nu a avut cum să se
manifeste īn ultimele decenii. Cīnd īi iei omului miscarea, nu‑i rămīne
decīt sederea, iar cei mai buni fac din aceasta minunat prilej de gīndire.
Gīndind si stăpīnind prin gīnd, sīnt ascetii culturii contemporane,
pustnici care s‑au rugat pentru mīntuirea ei.
Raportul
nostru cu lumea a fost mereu unul de īnvecinare. Am avut o pozitie contemplativ‑defensivă
care ne‑a permis supravietuirea. Īnsă această īnvecinare nu
presupune numai pasivitate ori numai defensivă, ci si luptă, formă
publică de angajare, īntr‑un cuvīnt: īnvătătură. Am
īnvătat la īnceput din īnvecinarea cu altii, cu romanii sau cu turcii, am
īnvătat īnvecinīndu‑ne cu marile puteri ce ne stăteau īn jur
si, se pare, a venit vremea să īnvătăm īnvecinīndu‑ne cu
noi īnsine; Tutea este unul dintre putinii care, astăzi, ne īndeamnă
la acest fel nou de īnvecinare, singurul capabil să ne asigure identitatea
si universalitatea īn acelasi timp.
Via,ta
Tot ce se stie
despre Tutea se stie din īntīmplare.
S‑a născut
la 6 octombrie 1902, īn satul Botenii de Muscel, avīnd īn urmă un sir de
străbuni preoti, el apărīnd, printre livezile muscelene, ca fruct
ultim al harismei acestora. Liceul īl face īn parte la Cīmpulung‑Muscel,
īn parte la Cluj; tot la Cluj face si Facultatea de Drept, unde īsi ia titlul
de doctor īn stiinte juridice.
Se instalează
la Bucuresti, lucrīnd īn Ministerul Economiei Nationale. Face mai multe călătorii
diplomatice la Berlin, Budapesta si Moscova; este mediatorul celui
dintīi tratat economic īntre Regatul Romāniei si noua putere sovietică.
Prieten cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Petre
Pandrea si altii, colaborează la revista Cuvāntul a lui Nae Ionescu, īn
timp ce la Cluj, īn studentie, fiind de stīnga, colaborase la reviste
socialiste. Citeste īndelung si temeinic, abordīnd zonele clasice ale culturii.
Īsi face īn epocă un renume de om de spirit si adīncime.
Primii ani de
după terminarea celui de‑al doilea război mondial si īnceperea
războiului comunist cu valorile si adevărul īi traversează
relativ bine. Anchetat de mai multe ori, după obiceiul vremii, este
arestat definitiv īn 1956. Īn temnită avea să se convertească la
crestinism
Parcurge īntreg spatiul concentrationar, de la Malmaison pīnă
la Aiud, Jilava si Ocnele Mari; tine conferinte, initiază, dezbate, ascultă,
dialoghează. Multi īsi vor aminti de īntīlnirea, īn īnchisori, cu Tutea.
Un tăran este īntrebat de ce stă pe līngă el: īntelegi
ceva? Nu, dar e o grozăvie! Tot de domeniul grozăviei si al mărturisirii
tine si vestita predică de la Aiud, īn care, timp de trei ore, face o vastă
paralelă īntre Platon si Hristos, īntre păgīnism si crestinism, arătīnd
superioritatea religiei bazate pe actul mistic al Īntrupării. Bătut,
umilit, īnjosit, trece prin toate apele tulburi ale prostiei. Timp de saizeci
de zile, la Ocnele Mari, stă īn anticamera torturii; nu intră īnsă,
deoarece īn ziua stabilită un detinut scapă din mīinile gardienilor,
sparge geamul si tipă: săriti, fratilor, că ne omoară!
Conducerea īnchisorii are teamă de o eventuală miscare a populatiei
din Ocnele Mari si opreste torturile. Dar īncep izolările
Este eliberat
īn anul de gratie 1964.
Locuieste pe unde poate, pe la prieteni, pīnă
ce, cu ajutorul unui tīnăr care īi era «student» īn Cismigiu, reuseste să
se mute īntr‑o garsonieră, la etajul opt, foarte aproape de parcul
preferat. Publică īn Familia de la Oradea cīteva fragmente din Teatrul
seminar, iar īn revista Arta un eseu despre Brāncusi. I se interzice aparitia
īn presă. Publică, sub pseudonimul Petre Boteanu (la Gāndirea semnase
Petre Marcu), eseul Filozofia nuantelor si Despre Socrate. Are o intensă
activitate «didactică»: se plimbă cu tineri īn Cismigiu, īnvătīndu‑i
ce diferente există īntre lumina soarelui īn amurg si la răsărit,
īntre prostie si spirit, īntre necredintă si credintă. Lucrează
prin dictare sau prin grea scriere cu mīna proprie, bolnavă, la cīteva
eseuri mai īntinse. Pentru a se putea īntretine, este trecut ca membru al
Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor. Dar īn ce post să vă
trecem, domnule Tutea? «Pe post de Socrate!»
Īn mai multe
rīnduri, securitatea īi confiscă manuscrisele; alte pagini sīnt date spre
păstrare prietenilor. Risipeste cu dărnicie spirit, īntr‑un
gest de īnsămīntare cosmică. Pe toti cei care se īntīmplă să‑i
treacă pragul sau să‑l īntīlnească īi īnvată cele două
cuvinte‑cheie ale verticalitătii: crestin si romān. Suspectat, urmărit,
chestionat, le zīmbeste tuturor, arătīnd puterii o enormă bunăvointă
si scuzīndu‑i nesfīrsita prostie. I se īnscenează o delincventă:
este arestat īn holul hotelului Athenée Palace, sub īnvinuirea de speculă,
fireste nedovedită. Īn decembrie 1989 este păzit de doi soldati,
pentru a se preīntīmpina un eventual atentat.
Ajunge, īn
urma unor interviuri televizate, īn centrul atentiei. Cucereste si farmecă
lumea gazetărească, si nu numai pe aceasta. Primeste īn medie, pe zi,
opt‑zece ziaristi si de două ori mai multi vizitatori
Trăieste
cu aceeasi pensie de la Uniune ca si mai īnainte. Prezent īn presă din ce
īn ce mai mult, īncepe să se vorbească despre un eventual tutism.
Apele se
linistesc, gazetarii devin tot mai rari. Boala īsi face aparitia. Īn prima jumătate
a ultimului an de viată locuieste cu un tīnăr care se străduieste
să‑i fie de folos. A doua jumătate, pīnă la moarte, este
internat la Spitalul Christiana. I se iau si aici interviuri; īsi formează
un nou grup de «studenti», dintre cei internati, călugări, maici,
medici sau tărani. Īi iartă pe cei care l‑au chinuit. Moare la
3 decembrie 1991, dimineata. Este īnmormīntat la Boteni, de ziua Sfīntului
Nicolae, drumul spre locul de pace făcīndu‑l īntr‑un car tras
de boi. Putini oameni īn jurul pămīntului proaspăt: unii nestiind,
iar altii neputīnd probabil să vină
Īnsă multi fulgi, multă
cernere din ceruri, el, Petre Tutea, trecīnd desigur cu bine prin vămile văzduhului.
Opera
Opera, urmīnd
rigorile spirituale ale modelului, nu trebuie să ne trimită la ea īnsăsi,
nici chiar la cel care a scris‑o, ci la Cel care a făcut posibilă
lumea īn care ea a apărut.
Tutea nu a visat
să aibă operă, īnsă se vede treaba, cum se īntīmplă īn
povesti, că Dumnezeu dă cui nu cere iar Tutea nu a cerut
niciodată. Tot ceea ce a scris are o motivatie de cronicar: s‑a
simtit dator să fixeze īn memoria scrisă evenimente si idei care au
traversat cerul vremii sale. Paginile dictate vin si ele dintr‑o altă
preocupare decīt cea de scriitor; sīnt pagini mărturisitoare, īn care
nimeni nu va găsi noutăti, īn nici un domeniu; sīnt pagini de
reafirmare, de adunare si sistematizare a unor adevăruri spuse deja, dar
care trebuiesc mărturisite, proclamate din nou, spre tinere de minte
Opera lui
Tutea se plimbă pe stradă. Dacă īntīlniti, uneori, cīte un tīnăr
īnchinīndu‑se īn fata bisericii si arătīnd spre dumneavoastră
priviri īn care vă oglinditi, sau cīte un tīnăr cufundat īn lectură,
īn cine stie ce săli friguroase de bibliotecă, sau cīte un om trecut
de mult de tinerete, dar cu o vajnică articulare pe care numai suferinta o
dă, ei bine, să stiti că, asa fragmentară cum pare la prima
vedere, ati avut de‑a face cu opera lui Petre Tutea.
Este o operă‑mărturisire;
o trăire īn celălalt; o operă imediată. Tutea a avut oroare
de operele lansate īn hăul unui public impersonal. Apostolică, mărturisitoare,
opera lui e propovăduire fată către fată. Cei mai multi
creatori trăiesc prin mandat artistic, īntr‑o relatie īn care se
cunoaste expeditorul, dar nu se stie nimic despre destinatar; opera valabilă
se bazează pe Adevăr si, pe Adevăr bazīndu‑se, ea se
bazează pe Persoană, pe calitatea de persoană a adevărului.
De aici vorbirea către celălalt, către persoana aproapelui, iar
nu către impersonalul departelui. O operă se naste din īnvecinare,
dacă vrea să se constituie īntr‑o īnvătătură.
Īntr‑o lume antiaxiologică, răsturnată, orice posesor al
adevărului trebuie să‑l mărturisească testamentar; de
aceea, discursul lui Tutea abundă īn formule precise, care nu lasă
loc echivocului semantic sau ideatic. Fiind mărturisitoare, opera ce se
bazează pe acest fel de discurs vizează altceva decīt satisfacerea
cerintelor estetice: e o operă ce se vrea cale spre mīntuire. Cīnd se
īntīlnesc, īn Pateric, un călugăr bătrīn cu unul tīnăr, cel
tīnăr īi cere cuvīnt de folos sau cuvīnt de īnvătătură, iar
cel bătrīn, īnvecinat prin rugăciune si post cu Dumnezeu, īl dă
scurt, testamentar. Opera lui Tutea e cuvīntul de īnvătătură de
care avea si are nevoie cultura romānească īn trecerea ei de la subterană
la lumină, de la impersonal la personal, de la zbatere si īndoială la
credintă si certitudine.
Opera lui
Tutea, cītă se află īn oameni sau īn pagini scrise sau īn benzi
īnregistrate, se conturează īn jurul unor titluri sugestive prin ele
īnsele: Tratat de economie politică, Tratat de antropologie crestină,
Introducere la teatrul seminar, Teatrul seminar, Comentarii la Platon,
Comentarii la Kant, Dialoguri (Bios, Eros si altele), Reflectii religioase
asupra culturii, Socrate, Mircea Eliade, Filozofia nuantelor, Introducere
mistică īn filozofia modernă.
Abordīnd
fundamentalul si neavīnd nimic comun cu conjunctura, primirea operei lui Tutea
se face īn plină asteptare
Domol, ca o apă īntre două dealuri,
curgerea ideatică tīrzie asteaptă soarele, pentru ca, īn momentul
intrării īn mare, să‑si poată arăta toate irizările,
altminteri invizibile. O operă trebuie asteptată, iar nu tolerată.
Persoană‑creator către persoană‑primitor, opera e o
relatie filială, de īntregire a unei familii spirituale; cine vrea să
afle ceva profund din valentele spiritualitătii romānesti trebuie să
astepte, testamentar, pīnă ce ultimul lucru īsi va fi aflat soarta viitoare.
E modul de a intra īn mīnăstirea cugetului romānesc trecīnd pe sub
poarta arcuită, īntr‑o plecăciune īn fata bisericii din mijloc,
pīnă la care se asterne drumul de piatră al adevărului si
simplitătii.
O creatie a
spiritului e altceva decīt un produs. Ea presupune un cadru, o lume pregătită
īn asa fel īncīt să‑i primească rigorile. Spiritul se īntrupează
numai după un sir lung de profeti, care primenesc si pregătesc lumea
cu ideea minunii
Cei treisprezece ani de temnită si convertire au pregătit
lumea romānească pentru primirea mărturisirii lui Tutea, pe care o
numim, conventional, operă: o operă deloc comodă, cum nici
īntrupările nu sīnt comode si nici usor de acceptat; o operă care ne
demonstrează finitudinea noastră autonomă si mizeria acceptării
acesteia, care ne arată vinovătia fundamentală ce o avem fată
de cer si fată de dumnezeirea din noi. Daimonul operei lui Tutea este
dorinta mutării din loc a ceturilor interioare.
Cuvīnt de īnvătătură,
opera lui Tutea e cuvīnt de dojană, cuvīnt de iertare; depinde de noi cītă
dojană si, mai ales, cītă iertare ne va da opera aceasta.
Sistemul
Fără
să‑si propună să aibă operă, Tutea nu si‑a
propus să aibă nici sistem. Cu toate acestea, putem vorbi despre un
sistem Tutea īn măsura īn care acceptăm definitia pe care el o dădea
sistemului că adevăratul sistem e cel care adună
nelinistile omului si le aduce, spre rezolvare, cerului. Iată de ce, cīnd
vorbim despre sistemul lui Tutea, nu putem vorbi decīt despre credinta lui.
Crestinismul e sistemic prin definitie; coerent, escatologic, crestinul probează,
constient sau nu, functia sistematizatoare si recuperatorie a crestinismului;
hristocentrismul e modelul de sistem cu garantii īn absolut. Crestin, Tutea se
bucură de avantajul sistemic al credintei sale: pentru el, sistemul nu e
valabil dacă nu‑l mīntuie pe cel care‑l construieste. Fără
această finalitate, sistemul rămīne o inutilă si sinistră
constructie, prin care bīntuie de la un capăt la altul stihia īndoielii, a
putrefactiei si mizeriei. Fortīnd putin lectura teologică a termenului de
sistem, putem spune că sistemul, de fapt, nici nu se construieste
ci se dă; e un har, e un talant, si numai īn această acceptiune
gīndirea lui Tutea poate fi identificată, fără temere, cu un
sistem.
Sistemul Tutea
e un sistem crestin. Mai mult, un sistem crestin ortodox, cu elemente vădite
de mistică răsăriteană si meditatie athonită. Īntr‑o
eventuală istorie a cugetării romānesti, sistemul Tutea ar putea fi
definit, īn stil călinescian, ca un sistem mīnăstiresc de gīndire, alături
de cel al lui Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic ori
Constantin Noica.
Vorbind despre
o īnghetare sistemică si despre neputinta de a mai gīndi īn afara
limitelor sistemelor existente, Tutea intuia, ca singură posibilitate de
constructie ideatică, mărturisirea.
Aparitia
gīndirii crestine īn traseul său spiritual a fost īnregistrată de
Tutea īn īnchisoare, acolo unde doar īnvecinarea cu Dumnezeu mai putea să
dea īnvătătura salvării, restul īnvecinărilor cu
celula, cu gardienii sau cu tortionarii nefiind altceva decīt un
continuu īndemn la disperare. Cultural, īncrestinarea lui Tutea a avut la bază
o receptare foarte curată, tărănească, a valorilor
spiritului. Apartinīnd unei generatii culturale de vīrf, avīnd acces la toate
izvoarele, Tutea a experimentat copios binefacerile conceptului, ajungīnd īn
cele din urmă la limitele gīndirii autonome; conceptul se vădea a fi
o mīntuire pe termen scurt, un bulevard ce sfīrseste īntr‑o groapă.
Printre ruinele conceptului, colindīnd īn speranta găsirii unei zidiri
īntregi, Tutea a aflat zidirea trainică, de altă esentă, a
Bisericii, singura capabilă să răspundă īntrebărilor
acumulate prin cultură.
Gīndirea lui
Tutea e o permanentă tensiune a trecerii de la concept la dogmă, de
la īndoială la certitudine. Conceptul te salvează din naufragiu,
aruncīndu‑te pe o insulă, unde mori după ce un timp ai avut
nebunia să te crezi salvat, nefăcīnd nici un semn vaselor ce treceau
spre continent; dogma te salvează, aducīndu‑te pe continent, punīndu‑ti
pămīntul Īmpărătiei lui Dumnezeu sub picioare.
Crestinismul
este starea ontologică normală a omului; dogma e revelatie,
īntelepciune divină. Tutea a perceput dogma īn semnificatie ei vie, de
adevăr revelat, văzīnd īn ea unicul mijloc de redare a libertătii
spiritului: dogma eliberează, nu constrīnge; infinita dumnezeire nu are
cum să mărginească sau să constrīngă
Tutea a defrisat
unele geometrii, deosebind īntre interesant si adevărat, neputintă si
libertate. Gīndirea lui marchează permanent aceste distinctii, le probează
mereu.
Există
cīteva cuvinte cu valoare orientativă īn gīndirea lui Tutea. As īncerca să
schitez un īnceput de Glosar al cuvintelor de īnvătătură:
Iisus
Hristos «eternitatea care punctează istoria»;
dogmă
adevăr revelat ce oferă omului libertate si certitudine;
revelatie
formă de dialog īnvătătoresc, pedagogic, īntre persoana umană
si persoana divină;
sfintenie
fruntea tablei valorilor la care are acces omul;
mīntuire
intrare īn Īmpărătia lui Dumnezeu;
concept
aproximatie ratională, autonomă, cu trimitere īn hătisul
neputintei si incertitudinii;
sistem
formă ordonată de a aduce īn fata lui Dumnezeu nelinistile si nelămuririle
spiritului uman;
romān
formă lingvistică si spirituală de a aduce laudă lui
Dumnezeu.
Toate
cuvintele‑cheie de mai sus, la care se mai adaugă si altele, au stat
la baza īnvătăturii pe care Tutea o transmitea tuturor acelora care
se īntīmplau să‑i fie īn īnvecinare, pentru un timp mai lung sau mai
scurt. O gīndire īsi verifică valabilitatea atunci cīnd īnvată pe altii;
gīndirea lui Tutea e, prin īnsăsi esenta ei crestin‑mărturisitoare,
o īnvătătura destinată celuilalt. De aceea, nu am fost mirat văzīnd
că majoritatea dedicatiilor de pe cărtile din biblioteca lui cuprind
cuvintele maestru si discipol. Cineva īi scrie: «Marelui domn Petre Tutea, cu
iubire de discipol
»; altcineva: «Domnului Petre Tutea, ilustrul magistru, al
crestinilor īndrumător
»; altcineva: «Domnului Petre Tutea, iubit părinte
sufletesc al meu si al multora
»; altcineva: «Domnului nostru Profesor
»; iar
altcineva: «Omagiu, admiratie si recunostintă domnului Petre Tutea,
magistrul iubit al generatiei noastre tinere. Īn prezenta sa binecuvīntată
ne‑am format ca luptători, crestini si romāni toti cei care ne‑am
simtit īn stare de acest fapt
»
„nsemne
Īnsemne multe
a lăsat Petre Tutea prin viată; amintiti‑vă de tīnărul
īnchinător sau de cel din bibliotecă
Nu s‑a considerat
niciodată īn măsură să aibă discipoli, dar nemăsura
lui smerenie se cheamă, si cīte nu īnvată cineva de la un smerit
Pentru multi,
Judecata de Apoi e prima formă de dialog si de īnvecinare cu Dumnezeu; dar
sīnt oameni, ca Petre Tutea, care o viată īntreagă au corespondat si
s‑au īnvecinat cu Dumnezeu īn īncercarea de a intra īn zona
certitudinilor. Dintotdeauna, Tutea a vorbit, iar el vorbea, īn general, pe două
registre: cīnd cu oamenii, cīnd cu Dumnezeu. Vorbirea cu oamenii era o cale de
eliberare a ceea ce se structurase pīnă atunci, pentru a face loc noilor
geometrii, nu esential diferite de cele dinainte, dar altminteri, mai frumoase
poate, oricum altfel. «Filozofia nuantelor», spunea el; un exercitiu al
valabilitătii, al revenirii la dogmă. De aici, permanenta tensiune a
trecerii de la conceptul uman, finit, la dogma nesfīrsită, dumnezeiască.
Drumul de la concept la dogmă era, īn fapt, drumul de la Bibliotecă
la Biserică. Petre Tutea mergea des pe acest drum, īnsotit de Kant si
Maxim Mărturisitorul, de Sfīntul Apostol Pavel si Iustin Martirul
si Filozoful, deopotrivă. Īsi punea pălăria largă īn vīrful
făpturii lui īnalte si, cu seninătatea bucuroasă a īnteleptului,
străbătea drumul; uneori, si din fericire nu rar, mergea īmpreună
cu alti oameni, tineri mai ales. Īi īnvăta si le povestea, determinīndu‑i
să accepte un alt ritm, o altă īnvecinare, o altă Realitate.
Tutea a murit īntr‑o dimineată, pe cīnd se pregătea să
plece de la Bibliotecă spre Biserică, a murit pentru că era deja
īn Biserică, iar Dumnezeu vroia să‑L aibă cu Sine mereu
Īnvătătură
prin īnvecinare, lectie despre cum să te uiti spre cer si cum spre pămīnt,
vecinătatea cu Petre Tutea, oricīt de scurtă, reprezintă pentru
cine vrea să īnvete ceva din ea un mod de recapitulare a istoriei
mīntuirii omului si de reafirmare a necesitătii de a intra īn Biserică
si īn ritmul ei liturgic.
-Sfārsit-
INAPOI LA