RADU PREDA
CU
Må
întreb cum se poate explica îndråzneala de a pune cuvîntul meu alåturi de cel
al lui Tutea; atunci cînd, locuind zi si noapte cu el, primeam zi si noapte råspunsuri,
întrebårile nu au avut timp så se construiascå. Atunci erau fundamentale
råspunsurile, pentru cå ele nu veneau atît la întrebårile mele, cît la cele ale
lui Tutea; de aici si impresia de monolog pe care mi‑o trezeau uneori. O
datå cu trecerea timpului, Tutea a råmas în constiinta mea ca un råspuns —
si am simtit nevoia întrebårii. Iar paginile care urmeazå, chiar dacå nu sînt
cîteodatå deloc interogative, nu reprezintå altceva decît întrebårile ce au
crescut în umbra unui råspuns infinit.
Sînt în trenul care må
duce spre Tîrgu‑Neamt, punct de plecare spre mînåstirile din zonå. Îi cer
unui domn din compartiment o gazetå; aflu acolo un interviu cu Petre Tutea…
Biletele la control! Må scotocesc prin buzunare… Revin la interviu. Nu aveti un
loc si pentru mine, maicå? O båtrînå, cu un cos mare, împletit, stå în
Trenul merge agale,
oprind în fiecare statie. E ca un interviu… Gårile sînt mereu curate, rezistente,
din cåråmidå; întrebårile sînt la fel: precise, fårå ezitåri; råspunsurile sînt
înså largi, zburdalnice. Trecem pe lîngå cimitire si biserici. Îmi aduc aminte
de ce spunea acel Petre Tutea. Cine o fi? Nu‑mi amintesc så fi auzit
vreodatå de numele lui… Dealurile sînt acum împådurite. Ne apropiem de munti.
La o statie, våd cum se schimbå locomotiva. Trecem iaråsi pe lîngå case, curti,
cimitire, biserici… Cred cå asa intrå si ideea în om: mai întîi locomotiva,
pufåind si cu zgomote nåråvase; vin argumentele, bizareriile —
compartimentele cu doamne si pålårii; gingåsiile — copii jucîndu‑se
de‑a baba‑oarba printre banchete; si, la urmå de tot, vine partea
aceea dintr‑o idee pe care nu o vei ståpîni niciodatå, dar pe care
trebuie så o dai mai departe, altora, care o asteaptå: vagonul cu colete
postale…
Asa am aflat eu de
existenta lui Petre Tutea. Si mai tîrziu, cînd locuiam împreunå, i‑am
povestit întîmplarea asta. A rîs. «Dragå Radule, må consolez cå ai auzit de
mine citindu‑må. Multi vin la mine fårå så stie nimic. Da’ stii ce greu e
så‑ti faci mereu prezentarea?! Dar de acum mi‑o faci tu, nu?» Si
chiar am încercat så o fac: prin gazete, desigur. Iar acum, încercînd poate mai
mult decît o prezentare, fac lucrul acesta sperînd så semene cu un tren:
pufåind, tîrînd dupå sine bizarerii si gingåsii, dar avînd la urmå de tot un
pachet pentru fiecare, un plus fårå de care orice tren îsi pierde ratiunea
umblåtoare. — Printre dealuri, curti, cimitire, biserici…
Tutea a împlinit
aståzi 88 de ani. Nu då importantå evenimentului, înså vin cîtiva tineri care
încearcå så‑i ofere o bucurie pe care el nu o are. Vîrsta nu‑l
bucurå; vîrstele lumii da, înså nu a lui, care se simte din ce în ce mai
depåsit de ritmurile unei vieti pe care n‑o mai poate umple cu prezenta
lui organizatoare, ci doar cu o prezentå contemplativ‑meditativå. Dar cît
de mult avea så însemne aceastå prezentå…
— În tinerete ati fost
director de studii în Ministerul Economiei Nationale si puteti spune cå aveati
atunci o meserie. Aståzi, la 88 de ani, ce meserie credeti cå aveti în cetatea
româneascå? Doar nu sînteti un pensionar…
— Dacå existå o
stiintå a natiunii, eu sînt de meserie român!
— Rezumînd, viata v‑a
fost împårtitå în douå perioade distincte: una de stînga, cînd scriati articole
înduiosåtoare si descriati soarta celor sårmani si «prosti», si una de dreapta,
a nåzuintelor nationale, cînd v‑ati apropiat si de credintå.
— Uite, cu prostii m‑am
låmurit. Eram odatå cu Iancovescu, actorul. Vorbeam despre prosti. Prostii,
zic, reprezintå ideea de repetitie goalå: o iau totdeauna de la început. Sînt
invariabili ca orice lucru neînzestrat, nu au culoare. Dar Iancovescu îmi
spune: «Prostii sînt foarte variabili. Eu am un prieten — si de cîte ori
îl întîlnesc e mult mai prost decît îl stiam.»
— Cum ati fåcut
trecerea de la ateism la credintå?
— Nu am fost ateu ca
atare, nu am avut curajul åsta, înså existå douå cåi: calea omului si calea
Domnului. Cea a omului e båtåtoritå de filozofie, stiinte si tehnicå. Pe calea
Domnului, omul este însotit de rugåciune. Iar eu am mers multå vreme doar pe
calea omului.
— De fapt, ca primå
consecintå a acestei treceri, ati descoperit adevårata libertate…
— Evident. Singura
zonå în care actioneazå libertatea absolutå a lui Dumnezeu este ritualul
crestin din Bisericå. Acolo nu existå teroare, fortå coercitivå, ci eliberare
absolutå a omului de legile påmîntului, cårnii si spiritului material. Acolo,
omul nu are vecin decît pe Hristos. Iisus Hristos este eternitatea care
puncteazå istoria.
— Ati avut momente
cînd prezenta lui Dumnezeu în viata dumneavoastrå a fost evidentå?
— Ar fi o mare
îndråznealå så afirm prezenta lui Dumnezeu în viata mea, dar si o mare bucurie
så spun cå am simtit aceastå prezentå.
— Dacå politic
trecerea de la stînga la dreapta a fost posibilå fårå prea mare durere, sub
aspect ideatic trecerea de la pasivism religios la credintå cred cå a avut un
plus de tragedie.
— Sigur. Mi‑am
dat seama cå singura definitie completå a omului este datå de teologie: omul
este fiintå religioaså. Filozofia si stiintele sînt ancore în calea omului.
Singurå credinta este descoperitoarea cåii adevårate, care este calea spre
Dumnezeu. De aceea, am un mare regret: regretul de a nu fi fost teolog;
regretul cå nu am realizat în mine un mare teolog. În afarå de teologie, se
face onanie de prestigiu.
— Initial, ati plecat
de la convingerea cå efortul cunoasterii e un efort strict individual. Nu
aveati, atunci, nevoia unei învecinåri transcendente.
— Nu te poti cunoaste
singur. Cunoasterea vine numai prin revelatie, iar aceasta vine de la Dumnezeu.
Anticii intuiau un mare adevår, cînd spuneau: zeul este creator, iar omul este
imitator. Înså mitologia este preistorie. Este omul infantil, care plåsmuieste
dar e incapabil så primeascå.
— Credinta e un mod
pur de a gîndi?
— Întrebat fiind cum
întelege gîndirea, în formå purå sau în exemple, Nae Ionescu a råspuns:
exemplele au fost låsate de Dumnezeu pe påmînt pentru a fi sesizate senzorial
si de prosti!
— Puritatea împrumutå
ceva si din frumusete.
— Da. Bulgakov a fost
întrebat de ce îl iubeste pe Dumnezeu. Pentru cå a råspuns: «Dumnezeu este o
frumusete crestinå», a fost acuzat de erezie.
— În credintå, care
este erezia dumneavoastrå?
— Erezia mea e
sistemul clasic. Mai precis: aspiratia cåtre sistem. Cînd gîndesc un sistem, må
pun pe lista de candidati la parlament. De fapt, raportul dintre om si teoria
ideilor e de la subiect la absolut, deoarece ideile sînt arhetipuri, modele
nepieritoare si perfecte. Cînd gîndesc, nu gîndesc cuvintele purtåtoare de
concepte, ca idei, ci gîndesc în idei. Acum, am redefinit radical sistemul. L‑am
încrestinat!
— Erezia ar consta
deci într‑un preaplin de idei…
— Da.
— Ati tråit si alte
ispite în viatå. Printre acestea, tensiunea dintre politic si economic v‑a
preocupat multå vreme.
— Påi am fost în
Ministerul Economiei Nationale… Politicul este legat de setea de putere, iar
economicul este lupta de interese. Stii cum våd eu diferenta dintre omul
politic si cel economic? Omul politic este vulturul de sus, iar jos —
negustorul, o ratå care se uitå la el.
— Perioada stîngistå
din tinerete — am putea s‑o trecem si pe ea printre erezii?
— Stiu eu? În vremea
mea circula o vorbå: dacå cineva pînå la treizeci de ani nu e democrat si de
stînga, nu are inimå; dacå peste treizeci de ani nu e conservator si de
dreapta, e tîmpit!
— Cum vå apare
imaginea lumii de aståzi, la 88 de ani?
— Eh… Societatea
noastrå de aståzi este, evident, un turn al lui
—Drama de a fi om e de
fapt drama de a urma cursul vietuirii acestuia, care culmineazå în moarte…
— Nu må tem de moarte.
Må tem de însingurare. Eu, care am fost prezent la toate tragediile si
victoriile acestei tåri, må simt ca un par în mijlocul furtunii. Singura
nådejde este cå, om cum sînt, Dumnezeu må iubeste si asa…
*
Vreme de mai mult de o
lunå, dialogul nostru a fost întrerupt; Tutea s‑a internat la Spitalul de
Geriatrie nr. 1, iar eu la Spitalul Cantacuzino, pentru operatie de apendicitå.
Începutul învåtåturii
prin învecinare s‑a petrecut în vara anului ’90, cînd, mergînd cu un
prieten la Tutea, am avut un foarte lung dialog. Revenind peste aproape douå
luni, Tutea mi‑a propus så locuim împreunå, pentru a ne îndogåti si
pentru a ne fi de ajutor unul altuia. Nu stiu cît din ajutorul de care avea
nevoie Tutea am putut så‑i dau eu, dar sînt convins cå el mi‑a dat
un ajutor de nesperat, punîndu‑må, printr‑o subtilå pedagogie, în
învecinare cu marile probleme la care cåutam, fårå så stiu, råspuns.
Stînd împreunå
jumåtate de an, zi de zi, am cunoscut zeci de oameni si am våzut cum Tutea
trecea în revistå acea umanitate peregrinå cu calmul si bucuria cu care
pårintele îsi numårå copiii. Se perindau nenumårate întrebåri, disperåri sau
comoditåti, înså nici o întrebare nu a fost luatå ca atare, nici o disperare nu
a fost sporitå si nici o comoditate încurajatå. Pus în fata unei varietåti
nåucitoare, Tutea gåsea repede un limbaj care, general, învåtåtor, consolator,
påtrundea dincolo de interogatii, de zbateri sau linisti.
Fårå un program fix,
haoticå în aparentå, viata cu Tutea era o permanentå asteptare. Abia pleca
cineva si astepta pe altcineva; pe altcineva, pentru cå mai avea ceva de
adåugat, de spus în plus, întru o si mai mare întårire. Iar cînd acel
«altcineva» nu mai venea, gîndul lui se întorcea asupra mea si fåcea
completårile arzåtoare. Iatå de ce paginile de fatå sînt rodul unei neveniri,
al unei asteptåri îndelungi. Între o orå si alta, timpul s‑a scurs
låsînd, în asteptarea veciei, mårturia istoriei la care a fost martor.
O zi calmå. Ne‑am
trezit foarte de dimineatå. Tutea are o mare poftå de vorbå, de iscodire si de
aflare; îmi cere amånunte din viata mea, pînå cînd l‑am cunoscut pe el:
ce cårti am citit, ce personalitåti m‑au marcat, ce posibile modele cred
cå sînt demne de‑a fi urmate. Îmi spune cå el, în tinerete, s‑a
cåznit så înteleagå procesul cognitiv al omului, cå era uimit de paralelismul
dintre gînd si gînditor, dintre spiritual si material. În tinerete credea mult
în puterea lui de a crea lucruri noi, originale.
— Omul gîndeste
predicativ sau, mai precis, propozitional si sistemic. Cînd este autonom, nu
pune nici pe afirmatiile, nici pe negatiile lui pecetea originalitåtii. Am spus
odatå cå originali sînt numai idiotii, cå nu seamånå cu nimeni. Ceea ce se
crede de obicei despre originalitate tine de sfera afirmatiilor constatator‑utile.
De altfel, adevårul este transuman si transnatural, adicå transcendent în
esentå: Dumnezeu.
— În filozofie
Dumnezeu este o idee sau un concept?
— Ca notiune
metafizicå este mai apropiat de idee. Ideea e o imagine idealå care prin natura
ei realå se deosebeste de concept, care e formal, apropiindu‑se nitel de
divin. De obicei se confundå ideea cu conceptul. Ideea e metafizicå, în timp ce
conceptul e logic. Ideea e conceptul gîndit real, adicå metafizic. Conceptul e
formal, logic. Ideea e sediul realului. De altfel, Ideea platonicå este o
intuitie a realului, în timp ce conceptul exprimå o sumå de lucruri prin
similitudini si utilitate.
— Putem deci defini
metafizica…
— Putem defini
metafizica: este stiinta realului.
— Stiintå a realului intuit,
metafizica nu are totusi acces la realitatea misticå.
— Evident. Salvarea e
de naturå religioaså, iar nu logicå. Niciodatå un concept nu e exhaustiv,
deoarece necomplet este si obiectul exprimat. Metafizica e inutilå în fata
mortii. Doar mistica e valabilå, si din nefericire nu am realizat în mine un
mare mistic… Metafizica e o speculatie autonom umanå si de aceea sensurile
dobîndite prin speculatie metafizicå tin de individuatie.
— Individuatia, în
plan religios, devine însingurare, ascezå.
— Cînd vezi cirezile
de imbecili, devine suportabilå însingurarea. Eu am înså un spirit de cireadå
sinistru… Asta e doar o izmenealå stilisticå… Sînt de o sociabilitate gretoaså.
Inteligenta nu justificå lucrul acesta. Nu am vocatie de anahoret.
— Sînteti un autor
fårå cårti, dar cu auditori; de aceea, opera dumneavoastrå e una vorbitå,
colectiv apårutå si colectiv påstratå. Nu stiu cine spunea cå dumneavoastrå
gînditi pe måsurå ce vorbiti. Astfel s‑ar explica sociabilitatea extremå
pe care o practicati.
— E adevårat. Nu am
scris nici o carte. Cîteva încercåri. Rare sînt cårtile celebre… De obicei sînt
cimitire de idei, iar eu am fost prea lucid ca så fiu scriitor.
— În epocå n‑ati
fost totusi prea lucid… Må gîndesc, iaråsi, la ciudata perioadå de stînga.
— Ce så‑i fac!
Eram în tinerete de stînga din generozitate. Confundam comunismul cu
comunitarismul.
— Ati început så vå
apropiati de crestinism chiar în perioada de stînga?
— Visam o republicå
religioaså, ceea ce e o absurditate. Religia e legatå de aceste douå mari
principii: Principiul monarhiei si Principiul ierarhiei. Cålcate acestea, se
realizeazå spiritul de cireadå umanå. Eu raportez religia si la cantitatea de
ordine etico‑socialå posibilå prin prezenta ei… E adevårat: eram oleacå
agitat în tinerete. N‑am putut suporta mizeria umanå. Pozitia mea la
stînga a avut numai un caracter pamfletar, nu si teoretic. Mi‑a plåcut ce
mi‑a zis Cioran, la cafenea, cînd eram nelinistit. Zic: ce facem, må
Emile, cu nefericitii lumii? Zice: så nu confiscåm atributele lui Dumnezeu; så‑i
låsåm în grija Lui!
— Aveati uneori idei
«revolutionare»? Gîndeati cå e posibilå o rezolvare a mizeriei sociale prin
revolutie?
— Revolutia e o
înaintare pe loc. Nimic nu mai poate fi inventat dupå facerea lumii; doar dacå
te situezi în afara ei si creezi o lume nouå. Ce de timp a pierdut generatia
mea cu ideea de revolutie, cînd de fapt revolutia nu adaugå nimic Ideilor lui
Platon! Orice revolutionar e ridicol. Vorba‑ceea: «Mereu råsare‑acelasi
soare, mereu tråiesc aceiasi prosti.»
— Vå simtiti atasat de
generatia dumneavoastrå…
— În generatia mea,
Noica a fost considerat interesant, dar nu si inteligent. Ca si Eliade. Stii
cine a fost inteligent în generatia mea? Cioran. Este un om extrem de
inteligent, aproape vicios. Nu e un întelept, ci un disperat. Disperat, el
este, în esentå, anticrestin… Înså despre Nae Ionescu se spunea cå scuipå
inteligentå! Douå mari personalitåti din epocå s‑au detestat: Nae Ionescu
si Blaga. Zicea Nae: e unul, Blaga!… Eliade era un vorbitor bun. Tinea cursuri
la catedra lui Nae Ionescu. Cu Eliade am vorbit totdeauna împreunå si ne‑am
înteles separat. El a lansat un lucru ofensator pentru mine: geniul oralitåtii!
— Dar locul
dumneavoastrå în epocå…
— Am o legendå, dar
legenda mea nu acoperå ideea de statuie. Nu sînt candidat la rangul de mare
personalitate.
— Si din cauza asta
sînteti neconsolat…
— Nu. Sînt neconsolat
pentru cå sînt båtrîn, cå må asteaptå moartea si cå nu am mormînt. Moartea e
necesarå, dar insuportabilå. Nimeni nu a murit consolat deplin. Nu må consoleazå
ideea cå voi muri. Sînt agåtat de viatå cu ultimele gheare… Nu‑i cred pe
cei ce spun cå mor consolati si solemni. Doar sfintii sînt capabili de asa
ceva… Nu e un fleac încercarea mortii. As vrea så tråiesc douå sute de ani. E
cam nereligioaså aceastå dorinta si aceastå zbatere, dar nu pot face pe
viteazul. Ei, mare brînzå n‑as face dacå as mai tråi o sutå de ani, dar
nici putin lucru n‑ar fi… De la o vîrstå, fiecare zi în plus e un cadou.
Continuåm dialogul
despre consolare si moarte. La un moment dat, izbucneste: «Hristoase, nu må
låsa!» Ochii i se aprind de o durere ce nu vrea så‑si trådeze cauzele. Se
uitå la mine cu melancolie si adoarme. Noaptea, în timp ce citeam, îl aud
vorbind în somn: «Pårinte, de unde stiti cå am prelucrat în temnitå credinta?»
Spre dimineatå, må
trezeste så‑mi spunå «un lucru foarte important — deoarece nu cred,
Radule, så fie vorba în cazul meu de o operå; så nu te superi, dar eu cred cå
opera mea e mai degrabå aici, în locul si timpul vorbirii noastre». Sînteti un
imediat! «Oarecum, înså så stii cå mi‑e groazå de o posteritate pur
legendarå.» Chiar si în forma ei filozoficå si mårturisitoare, legenda vi se
pare o monstruozitate? «Chiar si asa…» Dar sfintii fårå operå, si unii chiar
fårå ucenici? «Ei, aia este o legendå misticå de care eu, cît m‑as
chinui, nu voi beneficia.» Începe så se lumineze în camerå. Cîteva vråbii se
asazå pe pervaz. Se uitå la mine putin nåucit de luminå. «Må preocupå ideea
asta, nu stiu de ce.» Care idee? «Ideea „operei“ mele.» De ce? «Pentru cå om de
stat nu am fost, profesor nu am fost, martir nu am fost, scriitor nu am fost,
da’ atunci — ce sînt?» Un mårturisitor, un pedagog. «Crezi?» Aveti multi
«elevi», «studenti». Acoperiti un întreg ciclu de formare… Vorbim multå vreme,
pînå aproape de prînz, despre rostul lui în lumea aceasta si, drept
concluzie — «nu cred cå sînt singurul parazit ce creste în cutele
societåtii, nu?» Îl contrazic: nu sînteti deloc asa ceva. «Dar atunci?»
Sînteti, fie cå vå place, fie cå nu vå place, un fenomen, ceva luat ca atare.
Nu vi s‑au descoperit încå legile de functionare, structura etc. Oricum,
aveti un statut care nu e nici înalt si nici jos, ci în curs de stabilire.
«Påi, sînt si dificil de fixat!» Rîde.
A venit pårintele
Voicescu. L‑a spovedit si l‑a împårtåsit pe Tutea. Dupå aceea multå
vreme a stat tåcut, rugîndu‑se sau gîndindu‑se, tåcerea fiind la el
de o subtilå ambiguitate. Am crezut cå a adormit, cînd deodatå a început så‑mi
vorbeascå despre anii de temnitå.
— Eram bolnav, în
temnitå, si aveam febrå. Am strigat: må doare capul. Zice gardianul: si pe mine
må doare… Ce am påtit eu în viata asta a mea! Pentru cå am tinut la poporul
acesta… Am fåcut treisprezece ani de închisoare. Cînd m‑au pus în
libertate, nu am våzut niciodatå un cîmp mai glorios. Am avut brusc constiinta
spatiului. Era o minune a lui Dumnezeu… Mi‑a plåcut în liceu mai mult
geometria. Sînt foarte încorporat în spatiu, fiindcå sînt religios. O religie
pur temporalå e cu neputintå. Templul e spatiul sacru. Si vecinåtåtile devin
sacre în prezenta lui… Nu am crezut cå voi fi pus în libertate. Aveam doar o
håinutå de puscårias. Ne dådeau o zeamå chioarå si måmåligå friptå. M‑au
båtut… M‑au arestat acaså. Nici nu tin minte anul… Cînd m‑au
anchetat, am lesinat din båtaie. Iacåtå cå n‑am murit! Am stat la Interne
trei ani. Am fost dus dupå aceea la Jilava, la Ocnele Mari si pe urmå la Aiud.
Eu må mir cum mai sînt aici. De multe ori îmi doream så mor. Am avut mereu
lasitatea de a nu avea curajul så må sinucid. Din motive religioase… Sinuciderea
e ofenså aduså Duhului Sfînt. Treisprezece ani!… Am vorbit odatå într‑o
salå de puscårie, terminînd cu cuvintele: ni s‑a fåcut onoarea de a muri
pentru poporul român. Eram mai tînår. Acum må simt arestat si aici… Am stat în
fort la Jilava si tineam conferinte. M‑au izolat într‑o camerå,
iarna, cu geamurile deschise. Am fost adus în celulå abia cînd îmi dåduse
sîngele pe nas, de frig. M‑au frectionat båietii si m‑am încålzit.
La un moment dat, în frigul åla, doream atîta så mor… Sînt ståri umane cînd
dorinta de moarte e o necesitate. E un mare paradox: cum så scapi în si prin
moarte?… Nu pot så povestesc tot ce am suferit pentru cå nu pot så ofensez
poporul român spunîndu‑i cå în mijlocul lui s‑au petrecut asemenea
monstruozitåti.
— Anii de temnitå v‑au
definit, într‑un fel.
— Påi definitia mea
este: Petre Tutea, românul! Am apårat interesele României în mod eroic, nu
diplomatic. S‑a afirmat despre mine doar atît: vîrf de generatie. Ca si
cum as fi un vîrf de deal!
— Mai aveti vreo
curiozitate politicå?
— Vreau så mai tråiesc
pentru a vedea dacå poporul român mai este, în sensul lui a fi în fire. Nu pot
så‑l ajut cu nimic, dar aceastå curiozitate må ståpîneste. Vreau så våd
ce se întîmplå cu haimanalele astea de comunisti si cu zevzecii åstia de atei!
— Se proiecteazå o
unire a tuturor fortelor de opozitie.
— Unirea tuturor
fortelor sociale la un moment dat, care så înlocuiascå ideea de dominantå
ordonatoare, e greu de identificat în istoria publicå. Mereu a existat o fortå
dominant‑ordonatoare. În jocul politic dintotdeauna, fortele politice
cuceritoare au promis în opozitie tot si au fåcut la putere ce au putut.
— Si dumneavoastrå ati
aspirat la conducere.
— Toatå viata am dorit
så ajung în clanul conducåtor, pentru a face oamenilor binele cu carul… Am
proiectat forme de rînduire socialå. Uite, în republica lui
— Politic, si numai
politic, vå puteti declara înfrînt.
— Da. Acum må simt
pustiu. Vorba lui Arghezi: «Tare sînt singur, Doamne, si piezis!»… Totusi, nu
stiu de ce am atîta sete de viatå cînd nu mai pot astepta nimic semnificativ.
Nu actualizez în nici un chip båtrînetea. Nu e necesarmente o legåturå automatå
între båtrînete si moarte. Nu stiu ce personaj dostoievskian moare în fiecare
zi. A tråi murind… Am o mare poftå de viatå, Radule, si nici un semn de
îmbåtrînire. Poate så fie o iluzie, dar nici asa nu e råu.
— Un donquijotism, o
luare de la capåt?
— Oarecum. Don Quijote
luptå cu ridicolul. Dacå e genial purtatå, meritå så se întîmple aceastå luptå.
Don Quijote e un simbol, iar nu un om ridicol. Dostoievski spunea despre
romanul lui Cervantes cå e cea mai tristå carte pe care a citit‑o.
— Aveti, cred,
constiinta unei posteritåti, a faptului cå nu o så råmîneti doar ca un nume ci,
mai ales, ca o idee, ca o realitate consolatoare pentru cei ce vor veni.
— Stiu si eu? Mare
brînzå nu råmîne dupå mine. M‑am fîtîit asa, un pic, în epocå… Eu nu îmi
supravietuiesc. Ca så råmîi în epocå trebuie så fii genial, or eu am fost numai
inteligent. Geniul e relief, noutate, inventie, creare de epocå si stil. Nu e
neapårat un întelept, ci un suprainteligent. Geniile sînt originale, în måsura
în care originalitatea e posibilå. În fond, maxima mea a fost aceasta: Dumnezeu
este creator, iar omul imitator. Prin încercarea de a imita mereu Divinitatea,
prin proximitatea fatå de divin, geniul e mai apropiat de cer, dar nu în måsura
în care e apropiat sfîntul.
— Nerealizarea «laicå»
ar putea fi un semn al realizårii spirituale, religioase.
— Nu am virtuti
religioase. Am fost prea multå vreme rationalist. Mi‑a jucat o festå
inteligenta. Cîteodatå regret cå nu am fost un prost. Dacå eram un prost, acum
eram linistit! Dar nu sînt nici întelept. Întelepciunea înseamnå însingurare,
iar eu nu pot tråi în însingurare. Probabil cå sînt imperfect. Sînt de o
sociabilitate dezguståtoare! Am avut mereu admiratie fatå de pustnici, pe care
i‑am considerat personalitåti absolute. Acum, singurul sentiment constant
e al nimicniciei mele. Înaintez într‑o degradare fizicå, dar constiinta
moralå sper så nu må påråseascå niciodatå. Consider trupul ca templu al
sufletului. Crestinismul sacralizeazå substanta individualå. Nu må pot consola
cu ideea de neant postexistential… Dar, dacå nemurirea e numai sufleteascå,
asta ne apropie de umbrele antice. Crestinul crede în nemurirea integralå,
deosebindu‑se de pågîni… Nu mi‑e teamå de moarte deloc. Am o
singurå neliniste: så nu mor necrestineste si så nu ajung într‑o salå de
disectie. Sînt confiscat integral de religia crestinå, pe care o situez
deasupra oricårui sistem filozofic. E cea mai consolatoare religie din istorie
si nu pot contesta cå Hristos este fiul lui Dumnezeu.
Zilele acestea au fost
foarte multi tineri pe la Tutea. Cîtiva prieteni, pe care i‑am îmboldit
så vinå, au adus cu ei fructe. Tutea s‑a bucurat si a afirmat, cu alint,
cå el se simte cel mai iubit båtrîn din Bucuresti…
Îi povestesc: nu stiu
cînd am început så citesc sau cînd am început så scriu; m‑am trezit într‑o
zi cå stiu så citesc iar în altå zi cå stiu så scriu. Nu‑mi aduc aminte
de lectii… Pentru a învåta, nu trebuie så te pregåtesti ca atare; se întîmplå
cå, dintr‑un punct oarecare, niciodatå prea sus si niciodatå prea jos,
niciodatå prea devreme si niciodatå prea tîrziu, începi så mergi pe drum. Ca o
fatalitate. Intråm în învåtåturå deoarece «asa ne este scris» si, dacå ne este
scris, atunci fireste trebuie så citim cu luare‑aminte ceea ce ne‑a
fost destinat. E, în altå lecturå, asumarea pildei talantilor, care, atîtia
fiind la numår si avîndu‑i la dispozitie, trebuie så‑i folosim,
pentru cå nefolositi dispar.
Multi vin la Tutea
fårå nici o pregåtire anume si multi pleacå avînd un plus care numai din
asumarea unei fatalitåti poate iesi. Multora, în închisoare sau pe stradå,
Tutea le‑a apårut ca o fatalitate izbåvitoare. În celulå, Tutea venea si
le vorbea, fåcîndu‑i pe cei din jur så mute centrul de greutate de pe o
existentå pe alta — mai înaltå si mai durabilå. În chilia lui de lîngå
Cismigiu, tinerii veneau nestiind la cine vin. Nu bånuiau cît de plinå poate fi
o întîlnire cu Tutea… Veneau — si, cuprinsi de vîrtejul ideilor si
consolårilor, închideau ochii si intrau în lumea pe care n‑ar fi intuit‑o
dupå semnele båtrînetii, ale såråciei sau ale mizeriei. Cine pleca de la Tutea
pleca victorios, ca dupå o izbîndå cuceritå fårå intentia de a lupta, ci numai
din inertia existentei care, în derularea ei, a avut un moment cînd ti‑a
trecut prin minte så mergi la Tutea: si ai mers…
Tutea a revenit la
ideea pe care am discutat‑o si altå datå: aceea a modelului si a
generatiei. Mi‑am mårturisit teama cå generatia noastrå nu‑si
constientizeazå existenta ca atare; nu profitå de faptul cå reprezintå un
segment biologic si spiritual care poate låsa urme benefice. Comunismul a
reusit så ne inducå într‑un soi de curgere în care timpul personal nu mai
are curajul unei manifeståri modelatoare. Tutea crede cå acesta poate fi si un defect
al lipsei de izvoare.
— Nu am sentimentul
båtrînetii.
— Ce ati face de‑acum
înainte?
— As da sfaturi.
— Un învåtåtor…
— …Miscînd
inteligentele tinere, întîlnite de mine, în jocul dintre just si injust, dintre
teologie si filozofie. Înainte eram obsedat de ideea råmînerii a ceva dupå
mine. Acum må mai intereseazå ce råmîne dupå mine ca zåpada de anul trecut.
Sînt preocupat în prezent de jocul dintre cele douå lumi, joc în care as vrea
så antrenez pe toti cei care vin la mine, deoarece sediul nemuririi e teologic,
nu filozofic. Numai teologia consoleazå. Filozofia instruieste. În orice caz,
de la mine nu mostenesti nimic neconsolator. N‑am fåcut risipå de
eruditie decît cu åi de fac pe desteptii! Cu tine si cu cei asemeni tie m‑am
stråduit så dialoghez esential.
— Pot spune cå am
favoarea esentei?
— Desigur. Moartea må
determinå så fiu esential. M‑a impresionat foarte mult sunetul påmîntului
cåzînd pe cosciugul lui Nae Ionescu…
— Vå îndreptati spre
sediul întelepciunii.
— Nici culturå, nici
inteligentå… Întelepciunea e singura formå de consolare peste optzeci de ani.
Simt nevoia unei vecinåtåti pe silueta sufletului meu si må bucur cå ne împåcåm
bine noi amîndoi, dragå Radule. Esti delicat sufleteste si am nevoie de
asemenea delicatete. Trebuie så må întelegi si så nu te superi cå te pretuiesc
întîi de toate sufleteste. M‑am såturat de intelectuali… Cîteodatå —
stii de ce‑mi este teamå? Så nu mor de melancolie, ca maimutoiul lui
Andreev!
— Vå plac mai mult
ritmurile decît linearul…
— Eu am råmas la nivelul
melodiei. Armonia o gust din snobism. Într‑un sistem eu caut melodia, asa
cum într‑un dialog caut cåldura sufleteascå.
— Vå våd uneori
tresårind la auzul unor sunete.
— Uite!… Gînguritul
porumbelului, care se‑aude pînå aici, îmi aduce aminte de celula mea de
la închisoare, cînd îl auzeam si‑mi sporea melancolia. Eram invidios pe
libertatea lui. Sau, cînd aud voci de copii, îmi amintesc de moarte…. Îmi dau
sentimentul mortii. Atunci îmi dau seama de iluzoria existentå umanå.
— Tristeti… Poate de
unde ati dorit så fiti diriguitor social si nu ati ajuns så vå împliniti
aceastå menire.
— Nu numai din cauza
asta. E adevårat cå am vrut så fiu legiuitor. Dar am ajuns puscårias. Am
refuzat så månînc cåcat. As fi avut în biografia mea o mare lipså: lipsa de a
avea dreptul de‑a fi salutat.
— Totusi, cum se poate
întemeia un curent de generatie?
— Apare un cap —
sau poate mai multe deodatå, care sînt ancorate în acelasi ideal. Si dacå
idealul este strålucit reprezentat, devine formå modelatoare pentru cei care‑l
urmeazå. Trebuie så acceptati ideea de oameni‑model.
— De apostoli…
— Nu chiar. Ar fi mult
spus. Modelele se topesc în generatii. Apostolii se topesc în absolut. Cei care
devin modele pentru cetate sînt hotårîtori, adicå creatori de curente. Nu stiu,
dar în generatia ta lipsesc figurile reprezentative.
— Oameni cu idei avem,
dar nici unul nu e dispus så‑si asume conducerea.
— Oricum, generatia de
aståzi e mohorîtå. Da’ au fost figuri creatoare de epocå la noi, la români…
— Ne dati voie så vå
consideråm o figurå dinamizantå si cålåuzitoare pentru generatia noastrå?
— Din lipså de
altcineva. Eu pot afirma, fårå orgoliu, cå sînt doar un båtrîn inteligent… Stii
care e sensul mortii unui om exceptional? Încurajeazå mortii obisnuiti: dacå a
murit åsta, pot så mor si eu!
¥ncercînd så refac
traseul pedagogiei lui Tutea cu lumea în general si cu mine în special, am
ajuns la convingerea cå aceastå pedagogie — a învåtåturii prin
învecinare — e una de tip tårånesc; e ca si cînd Tutea ar fi båtrînul
satului, înteleptul, descoperitorul de apå, sfîntul sau «mosul» locului,
necunoscut o vreme, dar care, aflat fiind, începe så aibå vizitatori. Timizi la
început sau, dimpotrivå, îndråzneti si neîncrezåtori, acesti vizitatori cu
timpul se transformå în prieteni, în ucenici. Îsi fac colibe în curtea lui, îl
îngrijesc si îi cultivå påmîntul, primind în schimb alte roade decît cele ale
muncii: roadele smereniei întrebåtoare si ascultåtoare.
Privesc aceste
dialoguri ca fiind mai mult decît o succesiune de întrebåri si råspunsuri; le
privesc ca pe o întrebare si un råspuns care, într‑o iconomie spiritualå,
descriu de fapt un dialog între vîrstele lumii. Întrebarea — tînårå,
inteligentå, isteatå, mobilå — îsi asumå din slåbiciunile si imperfectiile
biologice ale råspunsului, în vreme ce råspunsul, båtrîn, asezat, întelept, cu
alte ritmuri, esential, laconic, îsi asumå infantilismul si ambiguitatea
întrebårii. E o strîngere în brate, cînd si unul si altul stau cu ochii
închisi, nemaistiind de celålalt, ci regåsindu‑se si îmbråtisîndu‑se
pe sine.
Întîlnindu‑l pe
Tutea te întîlnesti înainte de toate pe tine. Pe Tutea este, de altfel, si
foarte greu så‑l cunosti; poate cå nu ti‑ar folosi la nimic o
cunoastere mai adîncå. Tutea te face så te întorci asuprå‑ti, pentru a te
descoperi. Multi prieteni care au venit la Tutea mi‑au mårturisit
senzatia de autocriticå pe care au simtit‑o dupå ce s‑au despårtit
de el.
Putem vorbi despre o
traditie mårturisitoare si învåtåtoare în spiritualitatea româneascå. Venea un
cålugår, plecat la Athos pentru îmbunåtåtire, si întemeia un schit. Se ducea
vestea, si oamenii începeau så calce locurile acelea, pînå atunci pustii.
Dintre cei care vin si pleacå, unii vor så råmînå de tot; se formeazå obstea.
Domnitorul aude de monahii aceia si le face o danie de ctitorie: se ridicå
ziduri si chilii; se face o bisericå mare; asa apare mînåstirea. În istoria ei
duhovniceascå, mînåstirea începe så numere si alti mari oameni bineplåcuti lui
Dumnezeu. Obstea se înmulteste si, cum fiecare cålugår trebuie så aibå chilia
lui, o parte din obste, sub un conducåtor, pleacå într‑o pustietate
vecinå, unde ridicå o nouå mînåstire. Dintre cålugåri se aleg cei care au
mestesug la icoane; acestia îsi fac ucenici. Dintre cålugåri se aleg cei care
au pricepere la cårti si la condei; îsi fac si acestia ucenici. Dintre cålugåri
se aleg cei care au darul de a vindeca; acestia îsi fac si ei ucenici… Apar,
astfel, primele forme organizate de învåtåturå. Si cum învåtau? Învecinîndu‑se —
dupå modelul Schimbårii la Fatå: «Petru a zis cåtre Iisus: Învåtåtorule, bine
este ca noi så fim aici si så facem trei colibe: una Tie, una lui Moise si una
lui Ilie…» Chilia duhovnicului e prima catedrå. Mînåstirea se ridicå în jurul
chiliei duhovnicului si orice lucru capåtå un alt punct de referintå. Raportul
universal este cel de duhovnic–ucenic; relatia cu cerul este tot o relatie
filialå, si tot asa relatia cu statul sau cu credinciosii. Iar aceastå relatie
atrage dupå sine nevoia unei învecinåri: «så facem trei colibe…» Ucenicul
devine martor al existentei duhovnicului, iar învecinarea se transformå în
învåtåturå. Mai întîi e sfat, dojanå, certare, orientare, dupå care se ajunge
la forme teoretice si mistice. Duhovnicul îi împårtåseste ucenicului viziunile,
preocupårile; îl problematizeazå. Dar, în tot acest traseu pedagogic, niciodatå
duhovnicul nu face apel la ideile lui proprii, la «opera» lui, ci la Traditie,
care îl transcende. Testamentar, fårå rest sau gratuitåti, discursul
învåtåtoresc al duhovnicului se transformå, treptat, în scoala exegezei biblice
si patristice, iar mult mai tîrziu, o datå cu intrarea în alte vîrste ale
trupului si sufletului, aceastå scoalå devine scoala rugåciunii exclusive. Ca
rugåciunea lui Iisus, de exemplu.
Modelul învåtåtoresc
al învecinårii a trecut si în culturå, în formele profane ale educatiei.
Începem så avem curente si scoli, mentori, corifei: generatia junimistå,
generatia nåistå (a lui Nae Ionescu), generatia interbelicå (Noica, Eliade,
Cioran, Tutea). În comunism, modelul se ascunde, firav, în manifeståri de
grupuri mici. Noica înså afirmå deschis necesitatea modelului paideic, iar de
aici toatå acea emulatie paradoxalå din anii ’70–’80. Dupå decembrie 1989,
modelul a încetat så mai functioneze ca autoritate valoricå; s‑a produs o
substituire a esteticului cu eticul, a gînditului cu fåcutul, a autohtonului cu
universalismul, a credintei cu convingerea. — Niste erori care s‑au
tinut lant si care au reusit så lege si så opreascå orice aspiratie cåtre un
model autentic. Pentru prima datå la noi apare ideea de «personalitate a zilei»
sau, ironic, stea a zilei: un personaj care nu are limite în manifestare si
care îsi impune, în mod efemer, stilul… Punerea în curgere a «modelelor» a
însemnat distrugerea minimei raportåri la Model, care se caracterizeazå,
înainte de orice, prin constantå si neconjunctural.
Aparitia lui Petre
Tutea a îmbråcat, în aparentå, toate formele nemodelului. Conjunctural,
mediatizat, vorbåret, fårå «operå», labil politic, miscîndu‑se între
dreapta si liberalism, vulgar uneori, deranjant prin insistenta criticii
comunismului, prieten cu oameni celebri, declarat geniu fårå så se cunoascå
motivele etc.; peste toate acestea, vine tîlcul lui Avva Antonie: «Va veni
vremea ca oamenii så înnebuneascå, si cînd vor vedea pe cineva cå nu
înnebuneste se vor scula asupra lui, zicîndu‑i cå el este nebun, pentru
cå nu este asemenea lor.» În mijlocul atîtor «modele» si «personalitåti ale
zilei», modelul real nu avea cum så se manifeste decît ca nemodel…
Smerit, cu verbul
încins de datoria de‑a spune ceea ce lumina interioarå si dragostea lui
Dumnezeu i‑au descoperit, uzînd de o gramaticå pe care numai marii
convertiti deveniti apologeti o pot avea, senin, rîzînd în fata existentei ce
si‑a aråtat sensul nemuritor, blînd si puternic în învecinarea lui cu
oamenii si cu cerul, Tutea e un necontenit îndemn la învåtåturå. Agale, linie
cu linie, termen cu termen, concept dupå concept, adevår revelat dupå adevår
revelat, el ne duce în zona ultimå, a adormirii într‑o parte, cînd omul,
spiritualizîndu‑se, adoarme pentru lumea de aici si se trezeste pentru
cea de dincolo, întorcîndu‑se apoi cu un elan colonizator si luminåtor ce
poate så surprindå pe insomniacii, lucizii si gravii lumii acesteia si numai ai
acesteia.
Nu cunosc, deocamdatå,
decît o micå parte din textele lui Tutea. Nu am descoperit nimic surprinzåtor,
cu toate cå, în esentå, cuprind aceleasi lucruri ca si dialogurile cu el. Am
presimtirea — dacå în lumea spiritului presimtirea poate fi un punct de
plecare — cå nu opera, pe care nici n‑a visat‑o, va face din
Tutea un model, ci mai degrabå, dacå nu chiar exclusiv, oralitatea.
Personalitate mårturisitoare, Tutea are în oralitate forma cea mai adecvatå de
predicare; dar oralitatea nu înseamnå pur si simplu vorbire — ci, prin
rigorile si legile de care ascultå, se constituie totusi într‑o operå; un
alt fel de operå, dar, în cele din urmå, o operå. Si în cazul acesta, care
putea fi secretul farmecului unei asemenea opere orale? În primul rînd, Tutea
declama si construia ideea enuntatå. Avea un discurs ce descria cu precizie
imaginea, materializatå aproape, a unui turn de cetate: începea cu o punere în
cadru, în peisajul cåruia se ridica turnul; enumerînd definitiile date de
altii, tratatele si autorii în chestiune, reusea så formeze o ambiantå din care
se putea lansa analiza mai departe; cu o gesticå sigurå, de mester, ridica
dintr‑o miscare turnul afirmatiei abrupte, fårå tatonåri sau opriri. La
nedumerirea celor de fatå, aducea contrafortii argumentelor, fåcînd afirmatia
initialå încå mai incitantå — cu cît era, acum, si documentatå. Urmau
suavele înflorituri, zîmbete, ferestre în ogivå cu fierårie frumos lucratå,
poante, întîmplåri, exemple… Cineva aduce o completare care seamånå cu o
obiectie; supårat oarecum, urcå rapid în vîrful turnului, reenumerînd, pe
trepte, argumentele. Ajuns sus, îl întreabå pe respectivul dacå mai are ceva de
obiectat: desigur! — închis în sine, vrînd parcå så spunå cå le aratå el
turbulentilor, îsi aranjeazå crenelurile, calculeazå deschizåturile, pozitioneazå
tunurile si asteaptå. Obiectia råmîne; toti asteaptå explozia. Dar el coboarå
agale, rîzînd; îl ia de mînå pe contrariat si cu o privire ghiduså, dar fermå,
îi aratå din nou care sînt argumentele; adaugå nu alte argumente, nu! — ci
noi afirmatii, si mai nåucitoare…. Cînd, într‑un sfîrsit, opozantul se
declarå înfrînt, îi ia pe toti cei de fatå si, pedagogic, cu un aer usor
plictisit, le aratå dintr‑o altå perspectivå a peisajului baza turnului.
Le povesteste cît de greu a adunat tot ce se vede acolo, jos, în nestiuta
temelie. Uimirea si bucuria cresc. Urcînd într‑un tîrziu treptele
turnului, cei de jos îl våd apårînd cînd la o fereastrå cînd la alta, pe måsurå
ce urcå; prezenta lui suitoare devine parcå un argument, prea vast spre a se
aråta în întregime, dintr‑o datå…
Alteori, cînd durerea
gîndului venea din durerea trupului, discursul lui Tutea era o infinitå
psalmodiere. Cuvintele curgeau fårå tinta de a se aduna într‑un loc,
veneau spre celålalt ca un dar nelimitat. Gesturile erau calde, mai putine
gråbite, iar chipul completa, prin riduri si ochi, punctuatia frazei. Turnul,
de data aceasta, nu se termina cu platforma de tunuri polemicå, båtåioaså, ci
culmina cu o cruce, vådit ridicatå pentru a sti oricine cå acolo nimeni nu vrea
så lupte cu nimeni, cå acolo, la urma urmelor, nu e decît un «båtrîn
inteligent» care ar dori, cu bucurie si teamå, så simtå prezenta lui Dumnezeu.
Acest fel de discurs culmina cu amintiri din vremea copilåriei sau cu lungi
meditatii asupra neîmplinirii si mortii, toate topite într‑un nesfîrsit
dialog în care întrebarea cerea råspunsului îngåduinta de a deranja — iar
råspunsul cerea întrebårii îngåduinta de a fi iertat dacå nu este la aceeasi
temperaturå si în aceeasi ardere.
Prin cele douå feluri
de discurs Tutea reediteazå în mod salvator modelul monahal, al învåtåturii
prin învecinare, reinstaurînd, prin dialog, raportul de duhovnic–ucenic care ar
trebui så functioneze în orice întîlnire umanå ce nu vrea så dea obol
gratuitåtii. Tutea ne‑a reobisnuit, în spatiul cultural, cu premisele
teologale, refåcînd traseul initial, reintegrator în origini, al culturii spre
cult. Discursul lui e unul crestin‑mårturisitor, tinzînd cåtre
delimitarea între omul ca fiintå ce apare si dispare fårå sens si omul ca
fiintå religioaså, fåcutå dupå chipul si asemånarea lui Dumnezeu. Recuperator,
discursul lui Tutea jaloneazå drumul omului contemporan cåtre optiunea
spiritualå finalå.
Am avut aståzi o
discutie teologicå lungå. Multe nedumeriri ale tineretii lui, Tutea mi‑a
mårturisit cå nu le regåseste în tineretea mea. Sînt de altå naturå, poate, si
mai periculoase, am obiectat eu. «Cine stie?…» Ne‑am plimbat de‑a
lungul întregii biblioteci, el cerîndu‑mi så deschid o carte la
întîmplare si så‑i citesc o paginå. De cele mai multe ori, îmi reconstituia
întregul cårtii sau numai contextul, lårgit, al paginii respective. L‑am
întrebat de ce face acest efort de memorie; mi‑a spus cå nu e un efort de
memorie, ci un efort de idee; reface ideatic continutul, iar nu literal. Uneori
nu‑si aduce aminte de vreo carte; rîzînd, îmi spune cå nu vrea så fie un
erudit în lumea dreptilor, acolo la mare pret fiind simplitatea si såråcia cu
duhul, adicå smerenia.
Îi vorbesc despre
decembrie ’89, care, låsînd la o parte implicatiile politice ulterioare, e un
moment de regåsire a libertåtii, aceastå libertate trimitînd, în esentå, la
regåsirea lui Dumnezeu. Îmi spune cå toatå viata de puscårie, pentru el, se
reduce la acest dublet: Dumnezeu–libertate. «Dumnezeu nu poate fi conceput
decît ca izvor al libertåtii, libertatea ca atare fiind un dar.» Îl întreb cum
poate acest dar så se întoarcå împotriva celui care l‑a fåcut. «Ateii
întorc darul prin negarea dåruitorului, or ateii sînt beneficiarii libertåtii
divine, dovadå cå nu‑i tråsneste nimeni.» Dar chiar dacå nu negåm
dumnezeirea, de multe ori avem totusi o atitudine relativå fatå de ea. «Adicå
vrei så spui cå în fiecare dintre noi e un dram de ateism!»
De fapt, asa cum
singur mårturisea, traiectoria lui Tutea în spatiul spiritual descrie trecerea
de la pågînism la crestinism, de la Platon la Pavel. Îmi spune cum vede relatia
dintre cei doi si cît de mult îi iubeste, chiar dacå Platon este captivul
zeilor, iar Pavel este sluga lui Dumnezeu. «Îi uneste ideea aceea, intuitie la
unul, revelatie la celålalt, a invizibilelor.» Îl întreb dacå invizibilul lui
Platon, ca si cel al lui Pavel, nu ar putea fi identificat cu în sine‑le
lucrurilor; da, cu conditia de a vedea în aceastå identificare un efort de
întîlnire a metafizicii cu mistica.
Ca legiuitor, ca om ce
se pregåtea så diriguiascå locuirea umanå, nu s‑a inspirat niciodatå din
ordinea supranaturalå a religiei? «Sigur cå da.» De multe ori se gîndea la
augustinienele cetåti ca la expresia «civicå» a jocului dintre cele douå lumi:
cea de aici si cea de dincolo. «Cu toate acestea, binele si råul, aplicate
celor douå lumi, nu functioneazå ca atare, deoarece au un unic Creator, bun
prin esentå. Binele si råul sînt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu fatå de
oameni.»
Bånuiesc cå este uimit
si coplesit de progresele tehnice ale lumii cu care a apucat så fie contemporan
în acesti ultimi ani. Îmi råspunde cå nu vede în rachetå nici un adevår, ci
doar o mecanicå pur materialå, înså nesemnificativå; cu tot progresul tehnic,
omul va råmîne în univers, ca fiintå semnificativå, prin gesturi, atitudini si
afecte.
Îsi aduce aminte de
timpul cînd era la tarå, acaså, cu familia, printre livezi si cîmpuri.
Sårbåtorile nu le tråia cu fast, ci doar cu emotie. «La tarå e si greu så fii fastuos;
e mult prea fastuoaså natura, pentru a mai adauga ceva omul.» Nu i‑a
plåcut niciodatå supradimensionarea. A considerat‑o o zeificare stupidå
si neconcludentå.
Regretå cå nu a fost
un mare gimnast. A fåcut o gimnasticå oarecum unilateralå: gimnastica mintii.
Dar ati simtit nevoia unei completåri fizice? — «Uneori.» Îi spun cît de
mult m‑a speriat, într‑o noapte, cînd s‑a sculat ca så meargå
Îl întreb, ca
admirator al Scolii Ardelene, ce pårere are despre relatia catolicism–ortodoxie
si cum a functionat aceastå relatie în istoria si mentalitatea româneascå. Nu
crede cå solutia catolicå, propuså de uniti, e valabilå, deoarece nu ortodoxia
a adus România în situatia în care e aståzi. Fiu de preot ortodox, se simte
legat de aceastå confesiune nu numai liturgic, ci si genetic. Protestantismul
îl concepe ca o erezie; o fortå moralå cu implicatii aparent religioase. Cît
despre sectele neoprotestante, acestea sînt degeneråri publicitare ale
sentimentului intim religios.
Singura dilemå pe care
o are în cîmpul credintei crestine este legatå de pozitia cålugårului în lume.
Cålugårul desåvîrseste existenta negînd‑o, oprind‑o la el însusi;
el nu are un destin perpetuator, ci unul individual‑esentializator. Si
dumneavoastrå, în linii mari, sînteti un cålugår! Îmi zîmbeste cu siretenie si‑mi
spune cå e un cålugår ce se sustrage autoritåtii canonice, neapartinînd de nici
o mînåstire.
În închisoare, ca si
în libertate, nu s‑a simtit niciodatå misionar, propovåduitor? Îmi
råspunde cå misiunea este expresia dinamicå a vocatiei, înså el nu simte cå a
avut aceastå vocatie. El a purtat ideile si credinta precum poartå vîntul
microbii… Si ati reusit så‑i îmbolnåviti pe multi? «Sper!…» Îmi
povesteste de «predica» pe care a tinut‑o la Aiud, timp de trei ore, cu
picioarele în apå, slåbit fizic, epuizat. A vorbit atunci despre diferenta
dintre Platon si Hristos, aråtînd cå primul nu existå în comparatie cu cel de‑al
doilea — dumnezeire întrupatå. A vorbit cu patos si cu vehementå. Le‑a
pus în vedere camarazilor de suferintå cå numai prin mijlocirea credintei pot
så se mîntuiascå din ispita cea mare a puscåriei, unde la fiecare pas ti se
oferå ocazia de a tråda, de a abdica pentru un blid de mîncare… Dupå terminarea
celor trei ore, a lesinat. De atunci, cîtiva preoti care ascultaserå si ei
predica l‑au declarat mitropolitul lor. «Petre Tutea, mitropolit de Aiud!…»
Îmi mai povesteste
despre «universitatea» din temnitå — în al cårei «an scolar» tinuse si el
predica despre Platon si Hristos —, despre programul de plimbare, cînd
«vizita cerul», singura «patå» a acestei vizite fiind påcatul invidiei! —
invidia pe libertatea påsårilor.
Îl întreb care a fost
perioada de acumulare cea mai fertilå, pe care se bazeazå formidabila lui
aparaturå de trimiteri si conexiuni; evident, perioada studiilor universitare,
ca si cea de dupå aceea, pînå la arestare. Dupå treisprezece ani de temnitå,
revenirea la bibliotecå nu cred cå mai avea acelasi haz… Într‑adevår,
înså el a fost de o structurå livrescå în sens bun, deoarece «în afarå de cårti
nu tråiesc decît dobitoacele si sfintii: unele pentru cå nu au ratiune,
ceilalti pentru cå o au într‑o prea mare måsurå ca så mai aibå nevoie de
mijloace auxiliare de constiintå». Considerå emanciparea de sub cårti sinonimå
cu emanciparea omului antic de sub teroarea religioaså, în care îsi cerea în
fiecare zi iertare lui Dumnezeu cå existå. Îi spun de marea mea uimire în fata
discursului preotesc în care Dumnezeu e prezentat mai mult terifiant decît
linistitor. Îmi råspunde cå e una dintre reactiile fatå de Renastere, care a
autonomizat prea mult fiinta umanå, pînå la limita iesirii acesteia de sub
fruntariile constiintei justitiei divine.
Recitå psalmul lui
Arghezi: «Tare sînt singur, Doamne, si piezis!…», gustînd îndelung sevele
amårui ale lui piezis. Piezis fatå de lume, spun eu; nebunii pentru Hristos
sînt piezis pe lumea aceasta si, inevitabil, singuri. Må aprobå si îmi
povesteste cum a încercat el så‑i facå unui gardian din închisoare
deosebirea dintre Jaspers si Heidegger, si acela, culmea, a înteles. Zice: «Era
ca si mine — piezis.»
Încheiem ziua, una
dintre cele prea putine ale învåtåturii prin învecinare, ascultînd muzicå: un
Mozart. Tutea adoarme, nu înainte de a‑mi spune cå singurul vehicul cåtre
Dumnezeu este ritmul iubirii dintre oameni.
Eu mai stau cîteva
ore, în noapte, citind Don Quijote de la Mancha; må opresc la pagina în care Cavalerul
Tristei Figuri se pregåteste pentru lupta cu turma de himere.
Dimineata, a exclamat:
«Ce bine cå sîntem împreunå!» Îi era teamå så nu fi plecat. E din ce în ce mai
legat de o existentå vecinå, ca un ecou la viata lui, pe care si‑o simte
uneori epuizatå, alteori nimicitor de energicå. În mijlocul acestor variatiuni,
eu sînt o constantå, un reper de adîncime în functie de care se mentine linia
de plutire.
Îl întreb ce facem
aståzi. Greu de spus; ar vrea så fie mereu degajat, så tråiascå în plåcerea
nelucrului. De fapt, am observat cu cîtå plåcere si bucurie întîmpinå noaptea.
Somnul, îmi zice, e singura stare în care se rezolvå încordårile si jocurile
metafizice si mistice. Regretå cå una din neplåcerile båtrînetii este pierderea
treptatå a capacitåtii de a dormi profund si mult… E îngrozit de aspectul
dinamic al somnului, de vise si nåluciri; pentru el, verbul a face e o
calamitate. Care e, atunci, solutia odihnitoare, dacå somnul se altereazå în
atributele lui fundamentale? «Revelatia si extazul.» Dar si aici intervine o
distinctie… «Evident: revelatia e primirea unui adevår, iar extazul e o stare
care poate primi un adevår sau nu… Eu, pînå la vîrsta mea, dragå Radule, nu am
avut parte de nici o revelatie; am cunoscut lumea în mod fragmentar.» Ati fost
poate prea sigur pe capacitåtile intelectuale si nu ati vrut så iesiti din
fortåreata eului. «Adevårat: în revelatie nu‑ti apartii, ci ti se
comunicå ceva, peste tine.» Îi povestesc proba de foc a acceptårii în
mînåstire: novicele, candidatul, este pus så batå o zi si o noapte, cu nuiaua,
un copac; dacå rezistå si nu se scandalizeazå si nu considerå lucrul acesta
fårå ratiune, si dacå nu‑l abandoneazå, atunci este primit în noviciat,
în pregåtirea pentru cålugårie, deoarece cine nu poate så treacå peste
nebånuitul si nerationalul hotårîrilor omenesti — în cazul acesta: peste
pedagogia staretului — cum va putea så treacå prin cåile nestiute ale
educatiei divine?
Tutea îmi spune cå a
intuit si el aceastå logicå a credintei, supunîndu‑mi atentiei chiar o
definitie pe care o construieste pe loc: crestinul nu då, nu oferå, ci acceptå.
Si adaugå: oriunde apare un efort, înseamnå cåutare. ¥ntr‑adevår, a bate
copacul cu nuiaua nu e un efort, ci o binecuvîntare, nu e o muncå, ci un
canon. — Dovadå cå, în mînåstire, cålugårul care aduce apa de la fîntînå
nu face munca de a aduce apa de la fîntînå, ci are canonul de‑a aduce
aceastå apå; e o altå ordine aici… Si în logica aceasta si puscåria pe care ati
fåcut‑o e altceva decît o simplå detentie, nu? «Nu vreau så spun cå
atunci cînd am fost închis nu aveam påcate care så nu‑mi justifice fatå
de mine pedeapsa lui Dumnezeu, dar, cum spuneai, e vorba de altceva.» Poate de
aceea puscåria a dat oameni ai credintei, ca dumneavoastrå. «Adevårat. Orice
mare inteligentå e o pedeapså. Omul vrea så ajungå în lumea dreptilor, iar nu
în cea a celor justi; justul are ceva logic, rational.» Îl întreb care este
diferenta dintre just si util. «Utilul nu se confundå cu justul; utilul e o
necesitate materialå, în timp ce justul e o necesitate idealå.»
Revine la ideea
puscåriei si a canonului. Må întreabå dacå våd generatia mea capabilå de jertfa
generatiei lui. Nu stiu ce så spun; nu cred cå istoria a surprins, vreodatå, o
generatie româneascå nepregåtitå pentru jertfå. Asa crede si el, cu toate
acestea nu poate så nu‑si aducå aminte de trådåtori si demagogi. Îmi
povesteste cum li se aducea mîncarea tortionarilor, într‑o salå specialå;
aveau o mîncare mai bunå, fåcutå nu în închisoare, ci afarå, în oras. Cum ati
rezistat ispitei? «Påi, nu stiu de ce, dar aveam mereu impresia cå haimanalele
astea nu vor avea digestie îndelungatå… Si mai e ceva: nu doream så‑mi
stea un os în gît, în drumul meu spre Judecatå, si så nu pot da socotealå
limpede în fata lui Dumnezeu.» Rîdem. Se umbreste la fatå brusc: «Da’ cît am
suferit, Radule!…»
Facem cîtiva pasi prin
camerå, pentru dezmortire. Îmi promite cå la primåvarå vom iesi la plimbare în
Cismigiu.
17 ianuarie 1991
Toatå ziua s‑au
perindat ziaristi si vizitatori. Un ziarist îl chestioneazå pe Tutea asupra
unor personalitåti politice românesti actuale si a unor jocuri democratice care
se petrec în România. Este dezamågit de indiferenta lui Tutea, care, auzind
întrebårile ziaristului, îl întreabå: «Cine guverneazå România aståzi? stînga?» —
Da. «Atunci, nu existå politicå!»
Cineva îl întreabå ce
este viata. Tutea îi spune cå s‑a întîlnit odatå, pe Calea Victoriei, cu
ea, dar nu mai tine minte ce au discutat.
Altcineva îl întreabå
cum se ajunge la Dumnezeu. Tutea îi råspunde cå dupå informatiile lui cea mai
apropiatå bisericå de Sipotul Fîntînilor (strada pe care locuim) este cea din
Piata Amzei.
Seara, våzîndu‑må
cå citesc, îmi spune cå era si el noctambul. «Am pierdut mii de nopti. Nu stiu
de ce, dar noaptea întelegeam mai bine…» Vorbim despre urmåtorul dialog din
Platon pe care‑l avem de comentat.
Må întreabå mai tîrziu
ce evenimente politice mai importante se petrec în lume. Îi spun de råzboiul
din Golf. Are o impresie bunå despre americani — teoretic vorbind. «La
forta lor, americanii nu sînt bestiali. Dacå japonezii ar avea forta
americanilor, ar fi pråpåd. Americanii sînt umani. Si stii de ce? — pentru
cå sînt crestini. În Europa nu am constatat atîta credintå globalå.»
Încerc så aplic
formula de «credintå globalå» asupra propriei lui credinte. Spune: «Nici eu nu
sînt total credincios — am momente goale de credintå; probabil cå nu
existå o credintå intenså, continuå, sau, cine stie, nu sînt eu capabil.»
De multe ori m‑a
frapat declararea insuficientei lui credinte. Este aici un soi de nonconformism:
într‑o lume care, în mod extrem, neagå sau acceptå pe Dumnezeu, Tutea
uneste în mod dezinvolt aceste douå extreme, realizînd o imagine ciudatå, a
unui interval de împåcare. Tutea amintea deseori obiectia lui Gandhi fatå de
crestinism: perfectiunea. Se pot identifica în atitudinea aceasta a lui Tutea
tråsåturile apologetului: constiinta supraindividualå a unei realitåti
transcendente, care prin superioritate obligå la misiune, si, pe de altå parte,
smerenia persoanei puse în fata unei asemenea transcendente. Aceastå tensiune
între impersonal si personal se rezolvå în mod liturgic si explicå într‑un
fel dorinta lui Tutea de a se abandona rugåciunii. Tutea vorbea si mårturisea
apologetic, iar astfel învåtai de la el doar învecinîndu‑te, întîmplîndu‑te.
De aceea, cine a dorit så învete de la Tutea a trebuit så meargå la el, asa cum
cine doreste så‑L întîlneascå pe Dumnezeu trebuie så meargå la bisericå.
¥i spun cå am început
så scriu un eseu: Învåtåtura prin Învecinare. Îi place titlul. «Ce finalitate
are?» Conturarea unui nou tip de personalitate: personalitatea puternicå a
mårturisitorului, a celui care nu se identificå în mod necesar cu o
bibliografie ci, înainte de toate, se identificå cu propria lui viatå, fåcînd
în mod inconstient, neintentional, din viata lui o operå. E apropierea, în
linii mari, de tipul eroului, de cel care nu se distinge decît prin modul în
care stie så tråiascå si så apere idealul timpului tråirii lui. Nu cred cå
existå eroi cu opere; doar cu memorii, uneori. Tutea are operå, în sensul
bibliografic al cuvîntului; voi enumera în alt loc posibilele lui cårti. Dar e
un Tutea care nu atrage si, ceea ce e mai grav, nici nu convinge. Cumul de date
si trimiteri, opera lui prinde viatå în momentul propovåduirii, împrumutînd din
sevele povestitorului.
Ceea ce atrage la
«predica» de idei si atitudini a lui Tutea e fluenta, coerenta formidabilå a
constructiilor. Argumentele se îmbinå cu metafore, iar acestea laså loc
strigåtului firav, uman, de durere sau de deznådejde. Curgerea lui
mårturisitoare e de fapt marea lui artå; el povesteste ideile, nu le redå;
reface «viata» unei idei, o pune în tråire si firesc. Ideea apare, la un timp,
ca rezultantå a unei respiratii. Suguitor ideatic, Tutea mutå regulile
romanului cavaleresc în gîndirea si gramatica metafizicå. Dincolo de alte
posibile aproximåri pe care le poate justifica aceastå artå, discursul lui
Tutea ne trimite cu precizie la modelul parabolei, exemplu ideal de idee în
miscare, în lucrare. Crestin, Tutea realizeazå o punte de legåturå între
dialogul platonic si dialogul apologetic. Ceea ce face posibilå legåtura este
preocuparea — deosebit de constantå — pentru fundamental. Or,
fundamentalul se manifestå cotidian, ca o poveste.
Dialogurile cu Tutea
au o constructie liricå si cromaticå. Tutea îmi dåruieste o summa poeticå a
povestilor lumii, în drumul acesteia cåtre cel mai bun autoportret cu putintå.
Adunare de nume, de citate, de trimiteri si concepte, discursul lui Tutea e o
paletå de pictor. În preajma lui, înainte de orice, înveti så privesti; de
aceea si vorbirea lui abundå în imagini, în aproximåri în timp si în spatiu, în
culoare, nuante si sunet. Nu este o simplå trecere prin istoria gîndului uman,
ci mergere, pas cu pas, înaintea si înåuntrul celor mai importante culori care
au fost adåugate de om la lumea pe care Dumnezeu i‑a dat‑o spre
locuire.
Paradoxul discursului
lui Tutea, cåci despre un discurs e totusi vorba, rezidå în faptul cå, real,
precis, bazat pe termeni bine delimitati, acest discurs laså o amintire de
metaforå. Un concept sau o tråire devin metafore — adicå locuri ale
trecerii dintr‑o lume în alta — în momentul în care omului
cugetåtor, prin suferintå sau revelatie, îi revine cu acuitate memoria
paradiziacå — a stårii prin excelentå greu de precizat si definit, adicå
prin excelentå metaforicå.
Îmi spune cå dorinta
lui ar fi så‑si petreacå ultimii ani de viatå într‑o mînåstire. «As
încheia, ciclic, cu o altå formå de detentie, izbåvitoare.» Ar dori så tråiascå
în ritmul slujbelor, så se trezeascå în sunet de toacå si så adoarmå påstrînd
în auz ultimele vibratii ale clopotului vecerniei. Ne sfåtuim care mînåstire ar
fi cea mai potrivitå. Ne oprim asupra Neamtului; vrea så tråiascå în ctitorie
domneascå… De fapt, uitîndu‑se la salba de mînåstiri moldovene, toate
zidite de domnitori, a ajuns la minunata definitie datå lui Eminescu: sumå
liricå de voievozi.
Îmi povesteste de
cålåtoriile diplomatice de la Berlin, Budapesta si Moscova, de ordinea
înfioråtoate a nemtilor, de amestecul de barbarie si de civilizatie al
ungurilor si de tristetea si jalea moscovite. Cu pårere de råu, îmi spune cum a
încetat så mai creadå în protectia Apusului; cum a våzut în mod limpede
abandonarea noastrå în drågålasele mîini sovietice… Îi pare råu, dar se si
bucurå pentru generatia mea, care a crescut doar putin timp în comunism. Are
mari sperante în revigorarea presei spirituale crestine românesti, cu reguli
mai precise si mai solide decît cele pe care le‑a avut presa româneascå
în perioada interbelicå. Singurul regret vine din constatarea amarå cå pe cei
din generatia lui i‑a dezbinat orgoliul, iar pe cei din generatia mea îi
poate dezbina prostia. Må sfåtuieste cu insistentå så må feresc de prosti. Cum?
«Påi, de cele mai multe ori, prostii sînt atei, intelectualisti pînå peste poate,
comunitaristi si foarte toleranti, în sensul unui dezmåt al libertåtii. Au o
mare rezervå fatå de cei care vorbesc în termenii credintei si ai natiunii.»
Îmi recitå iaråsi
psalmul lui Arghezi:
Tare sînt singur, Doamne, si piezis!
Copac pribeag uitat în cîmpie,
Cu fruct amar si cu frunzis
Tepos si aspru‑n îndîrjire vie…
Contemplå fiecare
cuvînt în parte: «Nu e grozav?…» Crede cå poezia aceasta e cea mai potrivitå
pentru starea lui actualå. Dar aveti totusi fructe dulci! «Sînt amare pentru
mine, care le‑am descoperit prea tîrziu.»
Discursul lui Tutea
are o sfiiciune ce ne trimite la modestia esentialå a autorilor patristici.
Pedagogia lui e repetitivå în sensul celei mai fericite repetitii: aceea a
cercului îngustîndu‑se pe måsurå ce se apropie de centru, de locul cu apå
vie.
Mårturisitorul
gîndeste testamentar; pentru el, speculatia este ispitå, cåci converteste toate
comoditåtile mintale în tentatii ale råului dizolvant. Testamentaritatea tine
de felul în care mårturisitorul concepe vorba lui cåtre lume: ultimå, fårå
adaosuri, totalå, de neschimbat, consolatoare si infinitå în tråire si
aplicare. Gîndirea testamentarå e specificå Sfintilor Pårinti; ei
constientizeazå marile dihotomii, structureazå marile întrebåri si dau, rugåtor
si apologetic, rezolvårile cele mai neasteptate, tinînd de acea logicå a
credintei în care nu conteazå ordinea întrebårilor, ci ordinea lumii. Orice
råspuns testamentar recapituleazå istoria lumii; marea pedagogie continutå într‑un
astfel de råspuns se vede din faptul cå nimic din ceea ce cade sub incidenta
incertitudinii sau a neconsolårii nu e tratat ca atare, ci contextual‑proniator,
teleologic, cu sens. Un obiect, într‑un testament, e trecut printre
altele; o întrebare, în învåtåtura testamentarå, e trecutå printre alte întrebåri —
care, toate, duc la o Întrebare si la un Råspuns. Toate preocupårile
individuale crestine sînt atrase spre arhetipul acestora, spre modelul hristic
care le întrupeazå si le mîntuie.
«Din toatå imaginea
mortii, îmi displace mormîntul. Så pui påmînt pe tine!…» Dar sînteti un tåran
si ar trebui ca lucrul acesta så vå facå mai fireascå imaginea påmîntului, fie
ea si‑a mormîntului… «Stiu eu ce tåran poate fi acesta? Vreau totusi un
mormînt oarecare: o groapå fårå påmînt, din piatrå.» Vå place så vorbiti mult
despre moarte; reveniti cu mare insistentå asupra acestui cuvînt. «De fapt,
dragå Radule, nici nu pot så nu må gîndesc la moarte. Îmboldit de putinul rågaz
pe care‑l mai am, simt nevoia unei recapitulåri generale, care så
cuprindå atît viata lumii, cît si viata mea, de ins amårît.» Si orice tentativå
de recapitulare culmineazå cu ideea mortii? «Oarecum; desi, crestin vorbind, nu
ar trebui så må preocupe atît moartea, cît învierea… Ce så fac? E una din
neputintele mele: cînd våd cimitirul… însiruire de morminte, de cruci, de… Cînd
eram student la Cluj, locuiam în cåminul Avram Iancu, care era pe strada ce
ducea spre cimitir; zilnic vedeam spectacolul mortii. Începuse så nu må mai
afecteze, pînå cînd, într‑o zi, mi‑a murit un prieten. De atunci,
în fiecare cortegiu funerar vedeam propria mea înmormîntare… sinistru, nu?» Ati
avut deci de timpuriu o învecinare cu moartea. «Da; si m‑a marcat, cred.
Uite, acum, recapitulînd ziua de ieri, am avut de cel putin douå ori spaima
inactualitåtii. Nu mai aveam certitudinea existentei mele; priveam detasat
toatå aceastå zbatere, nu actualizam ce caut în viatå. Eram chiar revoltat: ce
cauti aici, må? îmi spuneam. Încet, prezenta ta, a cårtilor, a… încetul cu
încetul am revenit acaså. Ce poate fi asta? O manifestare preletalå? Cine
stie…?»
«As vrea så ascult
muzicå, foarte multå muzicå. Så pun în sunet toatå durerea si inactualitatea
mea…» Am så aduc casete. «Foarte bine; da’ uite, nu te supåra pe mine cå am
atîtea pretentii… sînt ultimele izmeneli si råsfåturi de care må mai pot
bucura.»
Învåtåtura prin
învecinare nu este numai învecinarea cu martorul unei lumi ce se apropie, ci si
o ciudatå proiectie. Te înveti minte; iei aminte, asculti sunetele din jur,
capeti o oarecare îndemînare, distingi noutatea de vechi. Tutea are înså si o
noutate veche, valabilå prin faptul cå nu se verificå acum pentru prima datå;
ceva din vîrstele lumii ajunse pînå aici, prin el. — Un sentiment cå asist
la spectacolul unei concomitente de timpuri: toate fråmîntårile lui, toate
obsesiile, afirmatiile si constructiile lui au o temeinicie pe care nu o poate
avea un lucru iesit chiar acum în lume; e o vechime contemporanå probabil cu
drumul Damascului.
Tutea se poate
constitui într‑un model si datoritå faptului cå niciodatå nu a aspirat la
asa ceva. Unic în cetatea româneascå, de o unicitate pe care numai curajul de
substantå ti‑o poate da, el adunå în sine si în mesajul såu tot ceea ce
poate fi mai salvator pentru fiinta contemplativå modernå.
Pregåtit så facå parte
din «clanul conducåtorilor», dorind så fie om de drept în statul român, Tutea
ajunge pînå la noi nu ca om de drept, nici ca un ctitor de asezåri umane, cum
nu ajunge nici ca autor; ci, peste toate acestea, ajunge în primul rînd ca
model.
Calitatea de model
poate fi atribuitå unei existente atunci cînd omul, în loc så fie reflexul
luptei pentru existentå, este reflexul unei lupte mai înalte: aceea pentru
mîntuire. Trebuie så recunoastem imposibilitatea modelelor de a mai apårea azi
în culturå sau în oricare altå zonå a preocupårilor umane. Lumea aceasta nu mai
poate avea modele în ea, din ea si cu întoarcere tot la ea. Singurul model care
poate fi urmat ca atare este cel care, în lumea aceasta apårînd, ne trimite cu
insistentå în afara ei, într‑o lume spre care «înaintåm asimptotic».
Modelul devine sinonim cu calea spre transcendentå. Or, în planul credintei, al
iconomiei bisericesti, modelele, cåile prin excelentå ale transcendentei, sînt
sfintii; iar printre noi, si la scara noastrå laicå, modele sînt
mårturisitorii, cei care fac legåtura, în constiinta teoreticå, între cer si
påmînt.
Mårturisitor, Tutea
este un exemplu de «cålugårie albå»: deprins cu o existentå minimå în
închisoare, Tutea a continuat si în libertate, pînå la moarte, felul acesta de
viatå, în care nu de putine ori asceza se intersecta cu såråcia, iar aceasta
comunica cu mizeria si nevoia. Oricum, existenta lui mårturisitoare îl consola
precum ne consoleazå si pe noi aståzi; dar nu în asa måsurå încît så ne steargå
orice urmå de vinovåtie.
«În misticå dispare
tensiunea dintre obiect si subiect.» Mistica opereazå cu valori? «Nu. Valoarea
nu tine de persoanå; e un obiect util pe care persoana îl dobîndeste,
mentinîndu‑l prin primire sau cåutare. Dacå ai primit valoarea, ea îti
reveleazå si utilitatea. Valorii îi este inerentå utilitatea.» Mistica are deci
un alt cod valoric… «O altå notiune asupra valorii. Valoarea reprezintå
judecata ce priveste adevårul.» Adevårul uman, nu? «Desigur. Nici Ideea
platonicå, realå fiind, nu opereazå în misticå…» De ce? «Pentru cå Dumnezeu nu
tine de inductie, deductie sau reductie; credinta tine de intuitie. E intuitia
maximå.» Vorbiti de intuitie: m‑am întrebat si eu cîtå justete se aflå în
judecata unui om, tînår mai ales, bazatå aproape în totalitate pe intuitie;
sau, mai precis, în sensul în care vorbeati de aflarea lui Dumnezeu — se
poate spune cå eu am o intuitie sau e altceva? «Ai o intuitie, dar nu e una
misticå, deoarece într‑adevår misticul e un tip intuitiv, dar e dublat si
de un geniu religios. Noi, chiar dacå avem intuitii, nefiind religiosi în mod
perfect, înseamnå cå nu sîntem mistici.»
Cine e filozoful român
prin excelentå? «Nae Ionescu e singurul filozof român: singurul care are acces
fårå neliniste la transcendent. El ancoreazå nu în imanentå, ci în
transcendentå.» Dar cu toate acestea, îi obiectez, a fost implicat în mod
profund în «imanenta» vremii sale… «Da’ eu n‑am vrut så fiu legiuitor? si
asta m‑a împiedicat så gîndesc?» Înseamnå cå ar trebui så nu mai facem
distinctie între gînditor si conducåtor… «Ba o facem, dar nu‑i despårtim
cu orice pret; sînt tipi care îmbinå în ei si una si alta.» Så înteleg cå vå
considerati unul dintre acesti tipi? «Nu chiar. Nu stiu cine mi‑a spus,
Radule, cå eu nu sînt om, ci o abstractie. A exagerat.»
«…Înainte, fumam cît
doi turci. Fumam tigåri foarte tari. Dacå fumai o tigarå „Plugar“ lîngå o
pisicå, o fåceai så strånute pînå cråpa… Am fumat pînå cînd am fost la un
prieten doctor, care mi‑a fåcut o radiografie; m‑a întrebat: må
Petricå, tu cîti ani vrei så mai tråiesti? unul sau doi? Din ziua aceea m‑am
låsat pentru totdeauna de fumat. Fårå remuscåri sau reveniri melancolice.»
Ati avut multi
prieteni… «Multi… Petre Pandrea, Nicolae Tatu, Silvan Ionescu, Emil Cioran,
Noica, Eliade, Vasile Munteanu, Toma Vlådescu, Ion Mota, Sorin Pavel, care a
murit în mizerie, Racoveanu, Nae Ionescu, Crainic, Horia Stanca… Sorin Pavel,
fiul unui profesor din Bråila, a fost licentiat în filozofie la Iasi si trebuia
så dea un doctorat la Berlin, pe care înså nu l‑a mai dat. Nicolae Tatu,
profesor de matematicå, întîi a fost de filozofie; ne‑a si vizitat pe
aici… Vasile Munteanu, ziarist, a fost redactor la ziarele Adevårul si
Dimineata. Era de stînga.» Istet? «Cît poate så fie unul de stînga! Toma
Vlådescu, ziarist de extremå dreaptå, fåcuse nu stiu ce studii, dreptul, cred,
la Paris. Era frantuzit råu. Petre Pandrea a låsat doar o carte, Portrete si
controverse, dar a fost un mare jurnalist… Au murit multi…» Cred cå oamenii, în
vremea dumneavoastrå, puneau mai mult spirit, în ceea ce fåceau, decît aståzi.
«Aståzi pun multå siretenie — si stii de ce? Au impresia cå cineva vrea så‑i
tragå pe sfoarå; si nu sînt departe de adevår.»
Revine la tema din
tinerete: gîndirea, gîndul si gînditorul. «Gîndirea mea, cu cît e mai
cuprinzåtoare, cu atît e mai dureroaså. Am momente cînd må simt gîndire purå. E
o iluzie: iluzia gîndirii pure. Gîndirea nu poate fi decît coerent‑formalå;
puritatea e inaccesibilå din cauza existentei noastre bipolare — psiho‑biologice.»
Må întreabå dacå am
mai scris ceva la Învåtåtura prin ¥nvecinare. — Foarte putin. Am stabilit
doar cîteva din functiunile si atributele ei: în primul rînd, învåtåtura
aceasta e binecuvîntarea risipirii. Te abati de la cele dinainte ale tale si
zåbovesti în locul acela unde ti‑a iesit în cale învåtåtorul; mai mergi
ceva si iar te opresti, lårgindu‑ti viata. În al doilea rînd, învåtåtura
te smereste; tu esti cel care vine al doilea, primul fiind învåtåtorul, care a
pregåtit sederea ta, învecinarea ta. Învåtînd, îti recuperezi familia, te aduni
iaråsi în logica vietuirii tale rotunde; miscårile îti devin calculate,
cuvintele måsurate. În al treilea rînd, prin învåtåturå, prin locuire în curtea
înteleptului, devii simplu. Te obisnuiesti cu monotonia cereascå a lui
Dumnezeu, cu ritmurile si respiratiile spiritului; începi så întelegi ce
înseamnå învecinarea cu taina; capeti din blîndetea ritmului liturgic. În
ultima parte a învåtåturii, învåtåtorul nu te mai tine de mînå, nu te mai
struneste. Ai acum un mers optim, fårå grabå sau molesealå; învecinîndu‑te,
capeti certitudinea cå singura scåpare este în sus — iar scara spre cer
este lungå, fiecare treaptå trebuind luatå în serios, deosebitå de celelalte.
Înainte de a se
cunoaste si a se iubi, vecinii ridicå garduri stabile, obsesive si interogative
prin pozitia lor separatoare, pînå cînd sînt scurtate, låsat fiind un pîrleaz,
al trecerii prin salt de la o locuire la alta. Biblioteca si Biserica îsi
ridicå zidurile — înalte, obsesive, separatoare; înteleptul te învatå så
le vezi ca pe niste învecinåri, ca pe niste spatii la care poti apela oricînd
ai nevoie si nu numai… Îti aratå care sînt pîrleazurile cunoasterii, fåcînd din
tråirea ta în lume un infinit prilej de vizitare si iscodire.
O culturå puså sub semnul
învecinårii e o culturå cu mai multe sanse de a transforma existenta ei în lume
într‑o învåtåturå, pentru sine si pentru altii. Spiritul capåtå valente
pedagogice; omul de culturå îsi ia în serios rolul de educator, avînd o nouå
viziune asupra celor din cetate, pe care îi considerå, acum, potentiali elevi.
Se reinstaureazå raportul de cåldurå învåtåtoreascå. Cuvîntul nu se pierde
atîta vreme cît este învåtat, transmis testamentar prin învåtåturå. O culturå
bazatå pe relatia duhovnic (învåtåtor) – ucenic (elev) e menitå unei perpetuåri
foarte adînci în istorie. Si mai ales, cu acest nou canon, o asemenea culturå e
menitå si ascensiunii cåtre cer. Tutea face o necesarå legåturå între durata
istoricå a culturii si menirea ei în vecie: deopotrivå apartinînd celor douå
planuri, Tutea e un ambivalent semn, cåtre påmînt si cåtre cer; ca un hornar
colindînd pe strådutele vechi ale unei culturi ce nu a tîsnit încå spre
universalitate, Tutea, cu scara pe umår, ne îndeamnå la o urcare spre cer care
niciodatå nu poate fi prea tîrzie.
O zi frumoaså. Zåpada,
cîtå a fost, s‑a topit. Parcå e primåvarå. «Stii ce‑mi place mie,
Radule? Cornuri cu dulceatå de caise sau de zmeurå; îmi place untul cu
måmåligå, ostropelul de pui, cu otetul åla din el, pestele fript. Era un peste
sårat, care se desåra, si se numea cosac.» În puscårie nu cred cå ati avut
asemenea melancolii gastronomice… «Nu, pentru cå ar fi însemnat så må amågesc
prea tare. Îmi aduc aminte cå la mine la tarå, la Boteni, aveam douå curti: una
mai lungå, lîngå poartå, si alta rotundå, lîngå grådinå. Aveam optzeci de
gåini… Mi‑a spus mie o basarabeancå, zice: rusii bolsevici sînt cei mai
sinistri mincinosi de pe påmînt… Pe vremea tarilor nu existau chei la usi.
Orice vagabond putea mînca; îsi fåcea trei cruci la icoana Sfîntului Nicolae si
pleca… Termenul de muncå nu se aplicå la intelect, deoarece munca e legatå
organic de membre, iar nu de spirit. Munca e mecanicå.» Dar «munca»
intelectualå ce este? «Stiu si eu…» E poate o ardere? «S‑ar putea.»
Îmi povesteste cum
mergea la tîrg cu mama, cum îsi alegea hainele si cît de mîndru era la
întoarcere. Viata de liceu n‑a fost o viatå liberå. A stat în internat.
Abia în perioada studentiei a început så se miste liber, så meargå oriunde si
så poatå sta în bibliotecå ore întregi. «Am pierdut orice sperantå de realizare
a societåtii dreptilor, pe care o visam în tineretea mea. De ce or fi oamenii
asa de råi între ei? de ce så aibå unul maså de om si så‑l vadå pe altul
murind de foame, iar el så crape de såtul? Am auzit cå moartea de foame nu e
chiar de nesuportat, înså omul råu seamånå cu pantera: sare la gît chiar dacå e
såtulå.»
Vine un grup de
studenti care îl întreabå asupra cåilor pe care trebuie så meargå pentru a nu
face compromisuri si pentru a se împlini spiritual. Tutea le då sfaturile de
rigoare si îi trimite cu arme si bagaje la modelul generatiei interbelice,
spunîndu‑le în acelasi timp si ce atuuri au fatå de aceastå generatie. Le
mai spune cå, pentru a se realiza, trebuie så realizeze intersectia între
constiinta de generatie si constiinta individualå. Le cere iertare cå nu‑i
poate însoti pe drumul acesta, pe care si el l‑a fåcut cîndva si pe care
ar dori mult så‑l parcurgå din nou — måcar teoretic. Se consoleazå
cu faptul cå poate în sfîrsit, båtrîn fiind, så spunå lucruri care så nu fie
suspectate de avîntare revolutionarå sau de elan inconstient. Îi îndeamnå så
abordeze punctele esentiale ale culturii si så nu se ducå la intermediari ci,
pe cît e posibil, så aibå un contact intim cu sursele. La plecare, studentii îl
întreabå ce etalon så aibå în måsurarea faptelor lor. — «Eminescu.» Atît?
«Ajunge!»
Må întreabå dacå nu
cred si eu cå tineretea e totusi, pentru cei båtrîni, o consolare. Cum så nu…
«Dar vezi, Radule, nu te poti consola decît în måsura în care esti constient cå
ti se continuå o operå; înså ce faci atunci cînd nu ai ce så ti se continue?»
Vorbiti de dumneavoastrå? «Nu, eu nici nu må gîndesc în mod serios la o
continuare.»
Revine la imaginea
omului‑panterå. Îmi spune cå existå totusi si exemplul bunåtåtii
infinite: bunåtatea materialå umanå, prelungitå prin cea divinå, devine într‑adevår
infinitå. Desi nu infinitul functioneazå în crestinism, ci absolutul. Spune cå,
pentru unii, infinitul e la fel de periculos ca si finitul mizer. Si ce poate
apårea în vid? «Nimic. Dumnezeu e absolut. Se vorbeste despre infinitatea
divinå raportînd‑o la timp si spatiu; oricum, infinitul, neavînd
continut, este echivalent cu neantul. Deci adevårul, chiar dacå e dual, real si
logic, este în esentå absolut.»
Îi spun cå cineva, în
preså, l‑a prezentat ca diplomat; ce pårere aveti de aceastå prezentare?
«Eu nu sînt diplomat. Consider diplomatii niste fotbalisti. Eu må consider
economist de stat.» Ca economist de stat a avut ceva de spus în perioada
interbelicå. «Am încheiat primul tratat economic între Regatul României si noua
putere sovieticå, la Moscova. Am spus si altå datå: nu am slujit tara
diplomatic, ci eroic.»
«Eu nu candidez la
sfintenie deoarece nu suport durerea fizicå. Nu må pot salva singur. A fi sfînt
înseamnå a fi suveranul tåu perfect.» În închisoare ati fost totusi suveran pe
vointå si trup… «Ei, atunci eram cot la cot cu Dumnezeu!» Iar acum? —
«Acum, trebuie så må lupt si pe cont propriu, dar se vede treaba cå sînt un
crestin imperfect…»
«…Ascultå! Nu credeam
så‑nvåt a muri vr’odatå… Nu e måret?»
Dimineata, îmi spune
cå ar dori foarte mult så iaså la aer. Ar vrea så mergem, dacå se poate, pînå
la Boteni, în sat. Vrea så recapituleze geografic viata dintru început; så vadå
si mormintele pårintilor — mai ales.
— Dacå Hristos, în
grådina Ghetsimani, a spus: «Întristat de moarte este sufletul meu», atunci un
pråpådit ca mine ce mai poate så spunå?
— În mijlocul
pråpådeniei naturii umane, cum poate fi posibil modelul?
— Ca så fii model trebuie
så ai calitåti care, platonic vorbind, så fie demne de imitat.
— Cred cå în lumea
modelelor functioneazå distinctia dintre imitare si participare.
— Hristos participå la
Absolut, fiind o parte din el, în timp ce eu doar aspir, imit. Aspiratia e doar
o tendintå, iar nu o participare. Crestinismul este o religie absolutå, dar,
vorba lui Gandhi, are un cusur: e prea perfect! Poti så‑l imiti,
imperfect, dar una e imitarea si alta e participarea care te face så te
realizezi în tine, prin el, în mod total. Sînt foarte putini crestini totali.
Sau må însel eu… Eu înså nu am afirmat niciodatå, cu obråznicie, cå sînt un
crestin perfect.
— De imperfectiunea
crestinismului dumneavoastrå e legatå si teama de moarte?
— Moartea må pune în
contact cu Dumnezeu fårå nici o problemå. E adevårat cå tråiesc ca în formula
aceea: silå de ziua de azi si teamå de ziua de mîine, dar så stii cå nu‑mi
convine så mor. Cu ideea mortii s‑au împåcat doar sfintii.
— În disperarea
aceasta nu vå deosebiti prea mult de Cioran.
— Cioran nu e deloc
disperat. Eu cred cå se preface. Dar sînt momente cînd disperarea e un fenomen
real. Moartea nu e un fenomen real? Neîmplinirea, în imaginea idealului, —
cå eu m‑am gîndit pe mine supraom si constat cå sînt o vietate‑om —
nu e o suferintå? Eu am fost cum poate fi orice om. Nu må deosebesc de nici un
om, fiindcå nu fac ierarhii culturale cînd e vorba de destin uman. Prin destin,
Kant este egal cu Ghitå Popescu.
— Poate cå vå
proiectati prea mult în afarå.
— Nu existå om care så
nu se extrapoleze, care så nu se proiecteze în afara lui, oricît de mediocru
este.
— Crestinismul nu
opereazå cu destine.
— Eu am folosit aici
cuvîntul destin în sensul lui comun, iar nu religios. Crestinismul este o
egalitate misticå. Ne diferentiem în functie de treptele aspiratiilor noastre
spre transcendentul mîntuitor. Realitatea misticå e transcendentå, adicå
singura Realitate, cåci ce este imanent nu e real, ci aparent. Dacå anulezi
omul mistic, råmîne un animal. De aceea, Eliade lucreazå pe conceptul de homo
religiosus.
— Dar cum råmîne cu
incapacitatea de a urma modelul crestin?
— Crestinismul, gîndit
real, e inaplicabil pentru cå e absolut. Stii ce înseamnå a fi crestin? A
coborî Absolutul la nivel cotidian. E imposibil! Doar sfintii… da, sfintii. Ei
sînt crestini absoluti. Restul sîntem crestini organizati.
— Faceti deseori apel
la modelul sfinteniei. Modelul sfinteniei e un model tinzînd spre modelul
hristic, iar nicidecum un model‑limitå, inhibator.
— Evident. Teoretic. Nu
stiu cine a spus cå a fi sfînt înseamnå a fi anahoret, dar cå a fi anahoret nu
determinå obligatoriu så fii si sfînt, deoarece nu ai capacitatea de a face
minuni. Eu cred cå dacå apare un sfînt acum, în Bucuresti, rîde lumea de el…
Seamånå cu Tånase… În lumea modernå, sfintenia este aproape
impracticabilå. — La nivelul cetåtii. Omul, în general, tråieste spre
sfintenie, dar nu la sfintenie. Una e så fii spre Ploiesti si alta e så fii la
Ploiesti. Aceasta este drama omului modern.
— La nivelul cetåtii.
Dar solutia este asumarea personalå a rigorilor spirituale…
— Crestinismul, în
esenta lui, e legat de actul individuatiei.
— Ispita cea mare este
colectivismul dinamic — care, în formele lui brutale, poate suprima orice
efort individual, nerecunoscîndu‑l ca valabil.
— Uite, de exemplu
catolicismul se distinge de ortodoxie prin activism, care dåuneazå Absolutului
mistic. Adicå activismul supraîncårcat se cheamå moralism, iar nu religie.
— Se impune o precizie
misticå…
— Tot ce tine de
Absolut exclude ideea de metaforå sau de comparatie.
— În lumea modernå,
omul a mutat centrul spiritual de pe dubla axå a Bisericii si a Culturii pe cea
din urmå, distrugînd un echilibru mai mult decît necesar.
— Dacå nu e religioaså
în sens crestin, cultura e civilizatie. Nu existå culturå laicå; dacå existå,
aceea nu este culturå. Nu poti fi om de culturå în Europa decît crestin, pentru
cå, altminteri, esti taxat ca barbar.
— Acestei mutatii îi
corespunde una mai largå, de pe spirit — în sens paulinic — pe
ratiune.
— Unde e ratiunea?
Undeva, prin Cismigiu. Am destulå ratiune. Nu‑mi trebuie mai multå. Nu‑mi
ajutå la nimic. Pot face, pînå la miezul noptii, o sutå de silogisme. Inutil.
Ratiunea nu ajutå devenirii, deoarece, dacå ratiunea ar fi aparitie în
irationalul speciei, atunci nu ar mai fi nimeni idiot!
— Solutia consolårii,
invariabil, cantoneazå în religios…
— Cum så nu! Nu vezi
ce putoare este, de exemplu, natura? Te face neom si då cu tine de påmînt… Am
avut o vreme în viata mea cînd am avut pasiunea gloriei. Acum mi se pare
infantil. Gloria si puterea nu consoleazå în nici un fel. Eu sînt un soi de
Socrate påcåtos, un om care se risipeste în cetate. Asta e, de fapt, cultura! M‑am
zbåtut o viatå întreagå så ajung crestin perfect si probabil nu e de nasul meu.
Un crestin perfect cred cå existå, de vreme ce s‑a scris o carte ca
Imitatio Christi. Eu nu pot så‑l imit concret pe Hristos, decît doar
printr‑o gîndire religioaså, fiindcå în afarå de religie nu existå decît
devenire, adicå neadevår. Din punctul acesta de vedere sînt salvat.
— Båtrînetea aduce cu
sine o seamå de încercåri.
— Eu nu pot evita
neplåcerile båtrînetii si nu må pot supåra pe Dumnezeu cå m‑a tinut pînå
la aproape nouåzeci de ani. Înså båtrînii au o supapå foarte înteleaptå: au
dreptul la nerusinare. O nerusinare nelimitatå. Asta o spun pentru cine nu a
ajuns nici måcar så aspire cåtre cer. Multi båtrîni ar dori så se idiotizeze.
Stii cît de fericit e un idiot?… Cînd må gîndesc la suferintele båtrînetii, îmi
dau seama cå în natura asta oarbå cel mai mare geniu este geniul mortii. Påi
închipuieste‑ti cå eu, asa cum sînt acum, tråiesc cinci sute de ani! Ar
fi o catastrofå cosmicå. Faptul cå murim, de cele mai multe ori la timp, este
un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.
Andrei mi‑a adus
un aparat de înregistrat si casete. Am înregistrat, în paralel, douå interviuri
care i‑au fost luate aståzi lui Tutea de cåtre doi ziaristi din
provincie; am de gînd så înregistrez cît mai multe convorbiri, deoarece cred cå
geniul protector al lui Tutea nu este Gutenberg, ci Edison.
Sfîntul Iustin
Martirul si Filozoful are o expresie: «rusinea de cruce». Si må gîndesc cîti
dintre noi avem puterea de‑a nu ne rusina de cruce… Tutea a fåcut din
apartenenta la crestinism un motiv de manifestare a eului si de curåtare a
acestuia, demonstrînd cå intelectualul crestin nu e un handicapat, gramatical
si conceptual, si cå semnul crucii e argumentul nobletii noastre. «Rusinea de
cruce» e rusinea de jertfå; treisprezece ani de ne‑rusinare sînt o
motivatie suficientå a vehementei cu care Tutea mårturiseste credinta lui.
Discutåm depre cum se
poate pune o întrebare astfel încît råspunsul, oricare ar fi el, så
multumeascå; existå o tacticå a întrebårii, care, cu mijloace autonome de zbor,
poate så determine structura råspunsului. Tutea îmi povesteste cu umor despre
disperarea hazoaså a întrebårilor fundamentale: «E un soi de furie a
esentialului. Ar trebui totusi så fim gata så facem fatå acestei furii, asa cum
preotul este gata oricînd så råspundå sectarului provocator.»
— Cred cå sînt cîteva
idei stîncoase, de pe care cineva se poate lansa în våzduhul cercetårilor.
— Evident. Ideea de
libertate, ideea de nemurire si ideea de adevår. Înså, ca så vedem adevårul, de
exemplu, ar trebui så‑l consideråm ca fiind material. Noi nu putem iesi
din carcasa simturilor decît ipotetic. Adevårul absolut noi nu stim ce este.
Adevårul absolut îl afirmå doar religia. Omul crede cå are o singurå cale cåtre
adevår: demonstratia. Or, adevårul absolut este indemonstrabil. El este sau nu
este. Nu existå cale spre el. De aceea, adevårul e revelatie.
— Existå oameni care
nu sînt, probabil, permeabili la revelatie…
— Cred cå te referi la
«prosti». Viziunea mea, cå prostii sînt vinovati, este în sensul cå acestia
sînt damnati, iar nu cå au vreo vinå penalå. Se discuta cînd eram eu student la
Cluj, la cåminul Avram Iancu, despre prosti. Si vine unul, Tite Gheorghe, peste
noi. Despre ce vorbiti, må? Despre prosti. Zice: åstia reprezintå odihna
sufletului nostru. Auzi! prostii reprezintå odihna sufletului nostru…
— Cu ce ar fi
compatibili «prostii»?
— Cu progresul tehnic,
care nu e un adevår, ci comoditate. Progresul e un util variabil. Ar fi fost
util si pentru greci avionul, så nu se ducå dintr‑o cetate în alta cålare
pe mågar.
— Alti refuzati ai
adevårului se pare cå sînt nebunii.
— Nu se poate spune cå
un nebun este inspirat. Pentru cå atunci spunem cå inspiratia nu are limite.
Inspiratul e un ales. Nebunul e patologic. S‑a vorbit despre «nebunia
crucii», în sensul de exaltare a crucii, adicå de tråire supraintenså a
acesteia. Dar asta nu ne aratå decît cå nebunia poate fi folositå si în sens
metaforic, nu numai în sens patologic. Nu se poate totusi vorbi de nebunia lui
Hristos! Orice om exceptional este considerat, la începutul vietii lui sau
chiar si mai tîrziu, nebun, adicå nu seamånå cu toatå lumea. A nu semåna cu
toatå lumea nu înseamnå cå nu esti zdravån, ci cå esti supradotat, ceea ce e cu
totul altceva… Nebunia continuå, patologicå, aceea situeazå omul în afarå de
cei buni. Nebunia e incompatibilå cu spiritul. La un spital de nebuni logica a
murit, iar dacå apare, din cînd în cînd, apare ca un paradox — micå oazå
de luciditate. E mult mai dramaticå si mai impresionantå vizita unei case de
nebuni decît a unui spital de cancerosi. Nu stiu de ce, pe mine nebunia må
impresioneazå groaznic.
— Nebunia
demonstreazå, în fond, limitele practice ale medicinei.
— Medicina este arta
vindecårii, care teoretic nu are nici o limitå. Dacå cineva, de pildå, are har si
cu apå sfintitå te vindecå de cancer, eu iau act de acest lucru în mod
stiintific. Medicina e pe de altå parte limitatå, chiar dacå, spiritual, e fårå
limite. Se spune: ce e åsta? E de meserie doctor. Nu e corect. Doctorul, cu sau
fårå voia lui, trebuie så stie tot. Cåci ce diagnostic îmi poate pune un doctor
dacå eu înnebunesc pînå poimîine? Eu sînt un om destul de rafinat, iar dacå
doctorul åla nu e ultrarafinat, poate så scoatå din mine un nebun
incalificabil. Într‑un fel, nebunia este egalitarå. Un savant nebun, care
vorbeste anapoda, se deosebeste de lelea Leana, dar continutistic nu e departe
de ea. Nebunii sînt, intelectual vorbind, uniformi.
— Ati avut vreodatå
teamå de nebunie?
— Så‑ti spun
cinstit… Am înfruntat durerea celor treisprezece ani de închisoare si pentru un
motiv simplu: am avut o teamå cînd m‑au arestat, zic — så nu må
supunå åstia la niste conditii de încarcerare (au fost groaznice conditiile!),
încît så må întorc acaså nebun, adicå incapabil de a tråi.
— Frica de nebunie a
influentat si îndreptarea cåtre Dumnezeu?
— Absolut!
— Am observat la toti
camarazii dumneavoastrå de suferintå un aer foarte hotårît. Si o constiintå
nationalå foarte pronuntatå.
— Noi n‑am fåcut
neamul românesc de rîs. Asta a fost grija mea, te rog så må crezi. Îmi era
teamå så nu ofensez neamul românesc. Si toti din generatia mea au simtit
aceastå grijå. Dacå må schingiuiau ca så mårturisesc cå sînt tîmpit, nu må
interesa, dar dacå era ca så nu mai fac pe românul, må låsam schingiuit pînå la
moarte.
— Nu vi se pare uneori
deranjantå declararea apartenentei la neam? Nu este cumva reminiscenta optiunii
politice de dinainte de închisoare?
— Stiu si eu… Acum, eu
nu stiu dacå noi sîntem apreciati pentru ceea ce am fåcut, înså så stii cå nu
am fåcut‑o doar declarativ. Cînd eram la o izolare cruntå… Nu stiu de ce
må supårå corpul bibliotecii… Eram cu Gogu Teguiani si avea o cretå în mînå, si
îi ziceam: mai trage o linie, Gogule!… si biblioteca, cu rafturile ei, îmi
aduce aminte de liniile alea, prin care måsuram mizeria… Am suferit mult, dar
nu stiu, Radule… stii cum e? Am uitat tot. Am uitat! Poate cå e supapa de
sigurantå a existentei, cå dacå ar fi o amintire cu acuitate a stårilor de
atunci, as înnebuni.
— Acum înteleg de ce
îl iubiti pe Don Quijote!
— Pentru cå si el a
suferit pentru un ideal. E o monstruozitate så suferi pentru ideal în mod
fizic.
— Tåria de a suferi
pentru un ideal ati gåsit‑o, bånuiesc, în anumite date fundamentale ale
fiintei dumneavoastrå.
— Eu cultural sînt un
european, da’ fundamentul spiritual e de tåran din Muscel.
— Avînd o structurå de
felul acesta, ambivalentå, ce apreciati la un tînår?
— Pe mine må
intereseazå un tînår în måsura în care e savant în stiinta lui si e religios.
— Argumentul crestin e
cel mai des invocat pentru pozitionarea omului în lume. Vå recunoasteti în el
cu pasiune…
— Religia crestinå are
o virtute pe care n‑a avut‑o nici un sistem filozofic în istorie:
egalitatea absolutå, nedemagogicå, a oamenilor în fata lui Dumnezeu. Toti sînt
oameni. Crestinismul nu e depåsit în istorie de nimic. Totul se poate numi pînå
la Hristos preistorie, inclusiv grecii si romanii, cu Platon cu tot. E un
båietel… Eu cunosc filozofia greacå foarte bine: nu m‑am mîntuit cu ea în
nici un fel. E mai mîntuitoare o rugåciune într‑o bisericå din Gåesti,
decît Platon.
— Relatia
cult–culturå…
— Dupå mine, ti‑am
spus‑o si ieri, cultura se cheamå religie. Iar restul se cheamå
civilizatie. Cultura este spirit, si acest lucru nu se practicå decît în
ritualul crestin, ultimul ritual din istorie, singurul, ca spectacol si
continut, inegalabil. Nu spun toate astea pentru cå sînt båiat de popå, cå asta
nu înseamnå nimic, ci pentru cå asa este.
— Cultura greacå, de
exemplu, nu contribuie si ea la formarea constiintei religioase crestine? S‑a
vorbit despre o «pedagogie spre Hristos»…
— Hristos, pentru a se
face prezent, nu are nevoie de Platon. El e Dumnezeu, iar Platon e filozof.
Omul capåtå constiinta religioaså în bisericå. Acolo o capåtå. Acolo vede
icoanele sfintilor, acolo vede pe Hristos. Asa devine tåranul om, adicå om
crestin, pentru cå existå si om pågîn. Credinta ne învatå cå omul nu e un model
al existentei. El imitå modele transumane, dacå vrea så se depåseascå.
— Imitarea modelelor
transumane este determinatå si de un oarecare mesianism, în sens crestin.
— Oarecum. Mesianismul
e activist, adicå e vehicularea unor forme care nu‑i apartin; el le
suportå si le poartå. Adicå formele lucrurilor ne fac posibilå cunoasterea lor,
dar nu trebuie confundate cu lucrurile în sine. Toate formele astea pe care le
vedem ne anuntå niste existente care nu coincid, în realitatea lor, cu ceea ce
înregistreazå ochiul imperfect. Acesta e geniul lui Platon, care n‑a fost
în totalitate captivul imaginilor, ci si al esentelor. De aceea, el vedea lumea
ca o iluzie. Tabloul acela, cu grota, e cel mai glorios din istoria gîndului
omenesc. Omul vede doar lucrurile în imagine, în ghiciturå, dar nu în sinele
acestora.
— Îmi spuneati odatå
cå apreciati religia si din cauza ordinii social‑morale pe care o
instituie. Din acest punct de vedere, fåceati o paralelå între ortodoxie si
romano‑catolicism.
— Ortodoxia si romano‑catolicismul
sînt douå surori egale. Nu seamånå cu protestantii, care sînt socotiti din
punctul nostru de vedere eretici. Îmi place catolicismul ca ordine. Ortodoxia
are înså taine, chiar dacå nu are si ordine. Catolicismul organizeazå viata
aceasta dupå modelele religioase, care sînt un joc între absolut si relativ. De
aceea, ortodocsii îi socotesc pe catolici mai putin religiosi decît ei, adicå
nu sînt ståpîniti de mister, cum sînt ståpîniti ortodocsii.
— Aveti o mare
admiratie pentru ordine si pentru cei care o instituie.
— Ordinea de drept
este una din måretiile omului. Cå în afarå de drept e haos… Ordinea unei cetåti
nu e nici naturå si nici supranaturå, ci este ordine de cetate. Ordinea nu
trebuie så fie confiscatoare, ci protectoare, deoarece ordinea, în afara
adevårului, e dezordine. La germani, e o ordine pe care nu o simti. Chiar cînd
vezi un politist, ca o statuie, pe stradå, nu‑ti apare coercitiv —
ci regulator. Sînt si modesti, germanii… Spun cå nu ei au inventat omul acesta
germanic, ci e imitatia omului francez, care a fost modelul absolut, un timp,
al Europei. Noi, românii, nici nu avem nevoie så fim ctitori, cå îi avem ca
stråmosi pe marii ctitori de asezåri umane: îi avem pe romani. De fapt, Europa
are douå mari glorii: filozofia greacå si dreptul roman. Iar peste acestea si
peste întreg universul se ridicå crestinismul, european ca formå de
manifestare.
— Sub auspiciile
traiectoriei spirituale a vietii unui om, ordinea se converteste în constiintå
a esentei?
— Cînd ajungi så
cunosti lucrurile esentiale, Biblioteca Nationalå din Paris ti se pare ca cea
din Ploiesti. Eu fac deosebirea dintre sfînt si cårturar. Sfîntul este si
cårturarul se face. A fi inteligent si a fi informat intelectual nu e un har.
— Ati muncit mai mult
pentru exterior decît pentru interior.
— E adevårat. Am
muncit mai mult la constructia cetåtii decît la a mea. De aceea am si
imperfectii… Tot ce‑am adunat în mine n‑am construit pe silueta
mea, ci am mutat în afarå. Fårå succes, bineînteles!
— În lipsa unei cårti
de vizitå bibliografice, nu aveti regretul cå nu ati întemeiat o scoalå?
Dåruirea în afarå ar putea justifica asta.
— Påi nici Nae Ionescu
nu a avut! El spunea: må, pe mine så nu må imitati, cå asta se cheamå
maimutårealå. Fiti voi însivå un model real si absorbiti din univers si din
viatå geniul necesar. L‑am auzit eu! Am dat în afarå si nu m‑am
construit îndeajuns din cauza unui entuziasm social. E drept cå nu te poti face
om singur, integral. De fapt, omul integral e o aspiratie. Perfectiunea e ceva
de neatins. Perfectionarea e un proces, în timp ce perfectiunea e o stare.
Perfectionarea e o prezentå simplå, în timp ce perfectiunea e o prezentå
absolutå.
— Constienti într‑un
fel de neputinta omului de a atinge perfectiunea, ateii au înlocuit idealul
spiritual cu cel material.
— Materia ca atare nu
existå. Ai våzut materie undeva? Nu se poate. Vedem pomi, oameni, cer, stele…
Manifeståri ale ei, dar pe ea nu. Lucrul e existentå, nu materie. La lucruri
ajungem, dovadå cå le avem si le folosim. Existå un concretism la care avem
acces. Påi uite, camera asta, cu tot ce e în ea, este expresia conceptiei
concretiste. O vedem ca atare… Înapoia lucrurilor punem douå concepte. Astfel,
înapoia lucrurilor poate så stea: materia sau Dumnezeu. Materia e dumnezeul
ateilor.
— Ateii aspirå la
gåsirea adevårului în viata de aici.
— Viata nu se poate
spune cå posedå adevår; ea aspirå la adevår. Se vede cå omul e un animal imperfect,
nu? E imperfect. Pentru cå eu leg perfectiunea de nemurire, or nemurirea, în
viziunea umanå, este misticå, nu fizicå. Dacå omul tråieste biologic, nu mai e
o fiintå perfectå… Ce‑i adevårul în sine nu poate spune nimeni. Simpla
comoditate mintalå, adicå ordinea interioarå si acordul dintre ea si ordinea
exterioarå, nu înseamnå adevår. Adevårul poate fi model ideal spre care ne
miscåm asimptotic, din aproape în aproape… Eu cred cå sînt nelinistit si în
somn, gnoseologic, nu numai în stare de veghe. Cît esti viu, esti nelinistit.
Se interpune între noi si lucruri — asta a fost minciuna aia, a lui Kant,
care nu poate fi evitatå — o perdea senzorialå care ne face så nu avem
acces la simplitate. Existå totusi, spre fericirea noastrå, o normalitate —
relativå, dar existå.
— Drumul cåtre
simplitate este opacizat si de isteria tehnicå si informationalå.
— Lumea, acum, e
ancoratå în cultul genialitåtii. Dovadå progresul în afarå, mecanic. Atît. Cu
cît sîntem mai avansati, mecanic si material, cu atît sîntem mai departe de
esenta realå a lumii, de sfintenie. Un sfînt poate fi si analfabet, dar e
superior unui geniu, fiindcå ideea de sfintenie e legatå de ideea de minune. Un
sfînt poate face o minune. E posibilå minunea ca faptå a lui, dar la geniu nu.
Geniul face ispråvi, nu minuni. Acum, si la sfintenie se pune o problemå: dacå
este puritate în sine si dacå, pentru a beneficia de conceptul completitudinii,
acastå puritate înseamnå perfectiune. Léon Bloy a spus cå singurul regret
valabil este acela de a nu putea fi sfînt!
— O parsivå alunecare
se face dinspre crestinismul ca revelatie spre un crestinism ca ideologie…
— Crestinismul nu e
ideologie, cå atunci se aseamånå cu marxismul. Religia este expresia unui
mister tråit, or ideologia e ceva construit. Dacå scoti ideea de revelatie din
crestinism, nu mai facem biserici, ci facem scoli primare, universitåti, si în
loc så ai coltul cu sfinti, ai coltul cu Newton, cu Galileo, cu Copernic… Nu
stiu cine a fåcut o glumå cu un «templu al stiintei». Te pråpådeai de rîs!
— Progresului, în
lumea actualå, i se oferå din ce în ce mai mult atributele esentei.
— Progresul e
palpabil. Dar stiu eu ce‑i asta? Dacå e esentå? E bine, oricum, cå eu må
simt mai bine acum decît în grotå. Nu? Progresul existå, de la o generatie la
alta, dar nu stiu dacå spiritul poate fi gîndit progresiv. Spirit este si la un
cosas, si la Kant. În grade diferite. Se mai poate vorbi de esenta spiritului,
cînd are grade diferite? Eu nici nu stiu dacå omul a atins adevårul în sine. El
concepe uneori adevårul în forma unei comoditåti socio‑mintale, adicå
dacå nu esti deranjat în constructiile logice ale mintii, te crezi cå esti
adevårat. Adevårul în sine nu‑l posedå nimeni. Adevårul în sine e
Divinitatea. Dacå esti cu Hristos tråiesti în adevår fårå så vrei. E conceptul
participatiei. Unii oameni — sfintii — sînt posesorii revelati ai
adevårului si altii sînt guvernati de conceptul participatiei. Dar si
participatia e un act spiritual, care presupune o stare. Nu orice om poate
participa. De pildå în fizicå, participå toti tåranii la fizica lui Einstein?…
Adevårul în sine e de necunoscut de cåtre omul singur. Asta a spus‑o si
Kant. E inaccesibil la scara omului. Lucrul în sine al lui Kant e o limitå, e o
stare‑limitå si la care totusi nu ajungi, ci spre care te misti. Omului
nu‑i este interziså calea spre adevår… Am spus eu odatå cå dacå un preot
din Bårågan, cînd se roagå, este Dumnezeu cu el, atunci preotul åla înlocuieste
toatå Academia Românå…
A urmat un dialog
nåstrusnic despre sistemul solar; am încercat så refacem ceva din uimirea
primului om care s‑a uitat cu mai multå atentie spre cer. Tutea crede cå
acel om nu putea fi decît un muntean, un påstor. Cu detasare, gratie, naivitate
si profunzime, am dialogat douå ore asa cum se dialoga, pe timpuri, în scolile ateniene
sau în cele asiatice — cu multå culoare, aproximînd subiectul. Se fåcuse
noapte, iar de la etajul opt al camerei noastre se vedea luna mergînd spre
Cismigiu. Am stins lumina si pret de o jumåtate de orå, cît a stat în cîmpul
nostru de cercetare, ne‑am uitat la ea cu atentie. «Radule, în lunå
direct nu putem fi, pentru cå nu e locuibilå. Mi s‑a spus cå nu are
atmosferå.» Poate de aceea e atît de albå, nu credeti? «Se poate. Îi admir pe
cei care s‑au dus în lunå si care s‑au întors.» Ati vrea så locuim
undeva anume? «Påi nu ti‑am spus cå vreau så mergem la mînåstire? De
fapt, pentru filozofi orice loc în spatiul terestru este egal; vreau så spun cå
orice loc în spatiu are conditii obiective de existentå.» Luna a dispårut; ne
întoarcem cu ochii si cu gîndurile în camerå… «Påmîntul, planeta asta din
sistemul solar, dragå Radule, pare un mister cum permite viata. Nu numai cå o
permite, dar o si favorizeazå. Eu nu våd în afarå de Påmînt un loc unde am
putea vietui. Dumnezeu ne‑a plasat aici, în conditiile astea fåcute tot
de El.» Si Luna e fåcutå tot de El, dar nu spre locuire; poate doar pentru a fi
admiratå… «Ce este adevårul în sine nu s‑a råspuns; toate stårile comode,
materiale si mintale, ale omului nu exprimå adevårul în sine, ci ståri.» Sîntem
condamnati la subiectivitate, la poezie, în ultimå instantå, nu? «S‑ar
putea så ai dreptate.»
Despre spirit si
materie; dacå existå baze biblice ale acestei dualitåti; despre Mozart;
existentå.
— … Sugestionîndu‑må,
verific puterea spiritului asupra materiei. Omul tråieste sub semnul acestui
dualism.
— Omul adamic era sub
o altå stare decît aceasta?
— Dualitatea materie‑spirit
e primordialå. Adam si Eva, ne aratå Biblia, aveau tulburåri psihice, emotii.
— Deci dualismul nu e
urmarea cåderii în påcat.
— Nu. Adam nu confundå
înainte de påcat spiritul cu materia.
— Dovadå cå‑L
iubeste pe Dumnezeu, cå se rusineazå de El sau cå simte singuråtatea si
tristetea.
— Spiritul constå în
intelect si sentiment, cu toate cå sentimentul e mai aproape de senzorial.
Intelectul e transsenzorial. La mine, întelepciunea functioneazå polar: negativ
si pozitiv.
— Cum negativ?
—Må împiedicå de la
acte autodistrugåtoare.
— Aveti cultul
eroului.
— Sigur.
— Dar eroul nu mi se
pare cå tine de tipologia crestinå.
— Într‑adevår.
Crestinismul penduleazå între om, martir si sfînt.
— Eroul, în aceastå
ierarhie, ar putea så aibå drept corespondent pe martir.
— Nu e gresit.
Martirul e mult deasupra omului obisnuit, dar nu are încå statutul de sfînt… Må
întristeazå de moarte muzica asta.
— Mozart?
— Da. Îmi då motive de
melancolie. Må descentreazå… Pentru a fi intelectual, trebuie så joci
echilibrat între ideal si concret. Si så faci distinctiile esentiale. Harul e
un dat, în timp ce imitatia e un dobîndit succesiv… Toatå drama existentei mele
e cå nu pot så renunt la mårginirea mea. Nu pot si nici nu vreau så sar peste
mine… Numai pe sfinti nu‑i pot suspecta de neacceptare si neîmpåcare cu
durerea. Sfintenia este inexplicabilå la scarå umanå. Principalul lucru care
distinge pe sfînt de omul obisnuit e capacitatea taumaturgicå. Minunile.
Sfîntul are forta de coeziune a pietrei.
¥n general, ne
pregåtim så vorbim; ne dregem glasul si ne ordonåm cuvintele de început. Tutea
se pregåtea så tacå. La el tåcerea avea un început; începea så tacå. Nu era
tåcerea care apare în timpul unui dialog, cînd asculti ce spune celålalt. Tåcea
în mod personal: monotåcere. S‑ar putea crea o imagine necompletå, dacå
nu am lua în considerare si pe Tutea‑cel‑ce‑tace. Cuvintele
si ideile se încurcau la un timp, cu un ultim zornåit de pinteni si spade, si
din acel moment începea tåcerea — grea, înfricosåtoare, ciudatå; plinå de
cîntec. Respira mai gråbit, ca într‑o fugå. Ochii i se fixau pe un obiect
din preajmå; nu era o privire continuå, ci cu dese clipiri, dovadå cå nu era un
simplu reper, ci îl cerceta, oarecum. Aceeasi privire cu care întîmpina uneori
pe cîte un vizitator… Tåcea nu pentru cå nu mai avea ce spune, ci pentru cå,
avînd atîtea de spus, de mårturisit, tåcerea era atunci cea mai bunå formå de a
comunica, de a «vorbi»; vorbire tåcutå. Trecînd peste oameni si lucruri,
tåcerea lui parcå råspundea unei tåceri mai mari; dialog între tåceri: de ce?
încotro? Chinuitå, prinså în limite nefiresti, pe nemåsura originii sale
divine, fiinta umanå tace tåcînd împreunå cu tåcerea tainicå a lumii. Cuvîntul,
prin tåcere, devine duh; mesajul prinde ceva din precizia lucrurilor ce sînt,
iar nu care devin, prin comunicare. Un munte are o transantå ce‑i vine
din tåcere. Tutea tåcînd era cel mai univoc semn: fårå ambiguitåti sau treceri,
existenta lui pilduia atunci prin simpla geografie. De aceea, era suficient så‑l
vezi pentru a sti ceea ce are de spus. Acum, învecinarea era la cotele ei
maxime; te învecinezi cu muntele învåtînd din tåcerea lui. O pace se depunea în
camerå, ca un strat de praf cosmic sau de zåpadå — asumînd. Ia‑må,
Doamne!… Tåcerea se rupea, un vînt de cuvinte risipea omåtul vorbirii în
nevorbele de pînå atunci. Tutea îsi înålta vocea ca un colt de stîncå în
mijlocul apei, ascutit, semet, dureros de subtire spre vîrf — nici o
pasåre nu putea så se odihneascå, ci doar så se învecineze, zburînd —,
avînd în adîncuri nebånuita temelie a tåcerii, zonå în care nici un peste nu
tulburå apa si nici o plantå nu‑si unduieste podoaba.
Realizåm cîte decenii
ne despart: exact sapte. El — 6 octombrie 1902; eu — 23 octombrie
1972. Are o mare bucurie pe chip. Îmi spune cå, în sfîrsit, tråieste
sentimentul veciei istorice; singurul lucru care‑l nelinisteste este
acela de a nu muri înainte de a fi spus tot ce s‑a întîmplat în cei
saptezeci de ani. Îl întreb ce distinctie face între inteligenta tineretii si
întelepciunea båtrînetii.
— Întelepciunea
båtrînetii e mai mult inteligentå, iar inteligenta tineretii e mai mult teorie.
Întelepciunea e mai neteoreticå. Cå întelept poate fi si un cîine… Se zice: un
cîine întelept! Sau un tåran. De aceea, nu trebuie confundat înteleptul cu
savantul. Înteleptul este un om care are experienta vietii. Atît. Experienta nu
e revelatie, ci o acumulare de date. Revelatia este cunoastere fulger.
— Facem distinctie
între revelatie si inspiratie.
— Revelatia este
interventia directå a Divinitåtii, iar inspiratia este interventia ei
indirectå. Acolo unde textele biblice sînt revelate, se presupune cå au fost
dictate de chiar Dumnezeu.
— Ati avut în viatå
momente de inspiratie sau alt fel de momente?
— Nu cred. Mi‑au
plåcut oamenii cu duh. N‑am fost un mizantrop, dovadå cå nu suport
singuråtatea. Si cînd eram copil si må trimiteau cu vacile, numåram pînå la
jumåtate de milion ca så scurtez timpul, asa eram de plictisit singur.
— Ati fost de multe
ori cu vacile?
— Påi aia e academia
mea!… Stii ce îmi puneau de mîncare? Douå cepe si o bucatå de måmåligå, într‑o
micå tråistutå. Asta era mîncarea mea cu vacile. Ceapå d‑aia as mînca cu
plåcere si acum…
— Se pare cå ati
continuat si în puscårie academia…
— În puscårie eram
permanent revoltat. Må gîndeam întotdeauna la zbaterile unui pitigoi captiv
într‑o colivie. Sinuciderea pitigoiului captiv e o mîndrie, nu stiu cum,
la nivel animal… Temnita te mai umple si de urå. Resentimentele acolo sînt
firesti, cå dacå nu suportå o pasåre captivitatea, cum s‑o suporte un om…
Så fii limitat în spatiu, si de cîte ori auzi o uså trîntindu‑se så…
Totusi, nu am auzit de nici o råzbunare acolo. Înså capeti o mare poftå de
dreptate.
— Am discutat de mai
multe ori despre anii de temnitå. De fiecare datå adåugati o articulatie,
astfel încît, încercînd så fac un portret al detinutului politic, am ajuns la
cel mai clar portret de om liber prin gînd si credintå.
— Pårerea mea este cå
omul cel mai semnificativ este homo religiosus… Multi au considerat Renasterea
italianå, unde omul este situat în centrul universului, ereticå din punct de
vedere crestin. Antropocentrismul este viciul ei esential. Nae Ionescu, nu îti
ascund, era teocentric perfect, adicå spunea cam asa: fac cu umilintå tot ceea
ce fac la nivelul meu, avînd perpetuu supraordonarea Divinitåtii si limitarea
mea, din ratiuni transcendente, în timp si în spatiu… Eu m‑am simpatizat
cu Nae Ionescu deoarece nici el nu era un mare împlinit. Nici el… Stia så
sufere pentru adevår, la o adicå. Tråia maxima aceasta: suferinta este calea
regalå a mîntuirii.
— Vå preocupå formele
de intermediere între cele douå lumi. Aspirati la o unitate consolatoare…
— Din punctul de
vedere al metafizicii, Evul Mediu ne e superior. Toatå acea ceartå a
universaliilor stråbate tot Evul Mediu. În stiintå nu poti fi decît
aristotelic. A gîndi platonic stiinta înseamnå så o faci imposibilå tehnico‑practic,
adicå s‑o privesti în sine. Cineva spunea: Platon ne duce într‑o
zonå eteratå unde nu mai putem respira, iar Aristotel are amabilitatea si
gentiletea de‑a ne aduce înapoi, în lumea våzutå! Nu poti scoate utilul
din cîmpul cunoasterii, ca om. Nu poti face lucrul åsta. Înså e o evidentå cå
tot ceea ce e folositor nu este necesarmente adevårat.
— Adevårul este totusi
operant.
— Adevårul în genere
este operant, adicå este uneori eficient. Are efecte pozitive. Tot ce nu e
eficace este fictiune. Poate nici atît. Si fictiunile au, uneori, o utilitate.
— Cum vedeti progresul
tehnic?
— Nu trebuie ignorat.
A avea dispret fatå de tehnicå înseamnå a fi incorect. Eu nu sînt tehnocrat,
dar trebuie så recunosc cå tehnica este universal utilå. Tehnica, la originile
ei, are cunoasterea limitatå a lucrurilor, care foloseste în båtålia pentru
adaptare. Nu se poate vorbi totusi de o tehnicå infinitå.
— Înteleg cå stiinta
are un aspect dual sau, mai direct spus, este alcåtuitå din teorie si din
practicå.
— Stiinta are, cum
spui, un dublu aspect: pragmatic si explicativ‑teoretic. Partea
explicativ‑teoreticå e perfect utilå. Eu am fåcut odatå o
afirmatie — nu‑mi amintesc cum a decurs demonstratia: tot ce
teoretic este just practic este necesarmente just, dar nu si invers, cum ne
aratå istoria omului. Omul a avut în istoria lui si practici stupide.
— Marea ispitå a
omului modern este autonomizarea…
— Autonomizarea
puterii poate fi consideratå demonicå. Puterea este moralå; ea nu reprezintå nimic
în sine, ci trebuie raportatå la utilul social. Puterea degajå în sine istoria.
Oprindu‑se la putere, omul devine victima uneltelor sale si ofensator
fatå de Dumnezeu, care i‑a dat aceastå putere.
— Autonomizarea
puterii se revendicå dintr‑o presupuså unitate materialå a lumii.
— Unitatea materialå a
lumii nu stiu dacå poate fi demonstratå, dar poate fi cercetatå. De pildå, cele
douå operatii mintale principale, sinteza si analiza, ne indicå natura
materialå a lumii. Materia este — dar stiu eu dacå ceea ce vedem noi
multiform e materie sau altceva? Noi nu‑i zicem ciresului sau prunului
«materie». Materia ca atare este noua divinitate falså. Nefiind demonstrabilå,
materia seamånå a divinitate…
— Distingem, iaråsi,
între materie si concret.
— Concretul existå.
Materia ca atare nu o gåsim nicåieri. Materia purå e o ipotezå. Concretul este
ceea ce cade sub incidenta simturilor. De aceea, chiar dacå ai cele mai
rafinate instrumente de måsuratoare, tot în lumea sensibilå te afli, cînd e
vorba de concret. Concretul este.
— În virtutea jocului
concret–materie purå, am putea defini conceptul ca fiind cel ce face legåtura
între cele douå lumi?
— Bineînteles,
deoarece conceptul este expresia jocului dintre empiric si logic.
— Omul este condamnat
la acest joc, multumindu‑se cu manifestårile variate ale lumii si neavînd
acces la esentå, la puritatea izvorîtoare a acestora.
— Savantii råmîn la
constatarea legitåtilor lumii fenomenale. Nu pot defini lumea fenomenalå.
Materia e consideratå ca fiind în sine si ca substrat al tuturor lucrurilor
sensibile. Asa ceva nu s‑a dovedit. Este un nou mod de a percepe
Divinitatea, coborîtå la acest nivel.
Despre dreapta si
stînga — distinctii si precizåri; modul lor de manifestare în istorie; o
posibilå solutie, între extreme.
— Care sînt
caracteristicile dreptei?
— Caracteristicile
dreptei sînt: 1. nationalism — natiunea ca punct terminus al evolutiei,
concentrînd specia om; 2. monarhism — principiul monarhic ca o constantå
istoricå în teoria formelor de guvernåmînt; 3. ierarhie socialå —
afirmarea principiului selectiunii naturale, dar nereactionar, fiindcå suflul
ortodox nu permite elitei patosul distantei aristocratice; 4. unitatea de
conducere… nu e vorba de conducere colectivå, ci de unitatea membrelor conducåtoare;
5. proprietatea privatå ca sediu al libertåtii. Nu e de conceput libertatea
fårå proprietate; orice om trebuie så fie considerat proprietar individual
ipotetic, chiar dacå nu posedå nimic.
— Iar caracteristicile
stîngii…
— Caracteristicile
stîngii sînt: 1. egalitarismul cu orice pret; 2. lipsa ierarhiei sociale
autentice, pe baze valorice; 3. ateism manifest; 4. proletcultism sinistru; 5.
structurå iudaicå, în ideologie si conducere.
— Extrema stîngå a
låsat mult sînge în istorie…
— Stînga nu poate
guverna, Radule! Cînd vine la putere, e pustiu. Dar este un blestem: de ce nu
foloseste schemele guvernamentale ale burgheziei?! Cum e asta? Si de ce
popoarele, totusi, au mers spre stînga? Dacå Elvetia ar fi fost comunistå,
puteai fi tentat så crezi cå a fi comunist, tinînd de un spatiu social atît de
redus, nu e semnificativ, dar cînd pe un spatiu ca Rusia de mare s‑a
experimentat, cred cå nu mai e nici o îndoialå cå comunismul nu are ce cåuta,
ca doctrinå socialå, în lumea modernå. Rusia a demonstrat tehnic, practic si
teoretic nulitatea comunismului.
— Comunismul e
anularea evidentei.
— Så‑mi aråti
mie egalitate în vreunul din regnurile cunoscute — mineral, vegetal,
animal si uman! Så‑mi aråti mie principiul egalitåtii cu valoare
absolutå! Si atunci cred si eu în democratie… Comunismul înseamnå negarea
evidentei, deoarece nici nu iesi bine din caså si te întîmpinå lucruri,
însufletite si neînsufletite, inegale, si dacå mai vorbesti de egalitatea
comunismului, atunci înseamnå cå esti sau sifilitic, sau nebun.
— Social‑democratia,
ca solutie de centru‑stînga, cum vi se pare?
— Social‑democratia
nu e nimic. Fatå de comunism, ea e neputincioaså. Cel putin comunismul, unde a
triumfat, te beleste sistematic. Si are fortå. Social‑democratia nu te
ajutå chiar dacå poate. E neputincioaså.
— Comunistii sînt
legati de materie ca sarpele de påmînt.
— Comunismul e
imanentism absolut. El mutå omul complet în lumea asta. Comunismul înseamnå
negatia omului total, cå omul total apartine la cele douå lumi: lumea trecåtoare
si lumea vesnicå. Ori comunismul ancoreazå în dimensiunea lumii trecåtoare,
adicå nu este uman. Pentru cå dacå îi spui unui om: må, esti un animal
muritor — si dupå tine råmîn doar viermi si minerale, îti då cu bîta în
cap!… Comunistii sînt atît de terestri, cå eu nici nu i‑as låsa så se
urce în avion, si între Bucuresti si Moscova i‑as pune så meargå pe jos,
umplînd desagii cu mîncare, din loc în loc…
— Comunistii sînt un
fel de extraterestri, atît de mult se deosebesc de oamenii normali.
— Ei nu au, în primul
rînd, patrie. Sînt apatrizi. Si åsta e un cusur atît de mare, încît nu meritå
dezbateri. Specia om, ca atare, e o conceptie purå. Existå neamuri, nu neamul
omenesc.
— Impresioneazå printr‑un
revolutionarism exagerat…
— Comunistul e un fals
erou. Adicå stie cå este animal, stie cå e rational si stie cå e absolut
muritor. Adicå, cu toatå rationalitatea lui, între el si dihor nu e nici o
deosebire.
— Asa se explicå de
ce, pentru comunisti, oamenii se constituie în turme.
— Comunismul e o falså
întelegere a corpului social. Adicå societatea, în loc så fie organizatå
ierarhic, e degradatå la rangul de cireadå. Nu poti fi liber dacå te absoarbe
corpul social. Comunismul e absorbtia individualitåtii de cåtre comunitate.
Comunismul face pe toti oamenii uniformi, ceea ce e împotriva naturii. Oamenii
nu sînt egali de la naturå. «Declaratia drepturilor omului si cetåteanului» a
Revolutiei franceze începe printr‑un sofism: oamenii sînt egali de la
naturå! Asta vede si un idiot — cå nu sînt egali! E o idiotie din prima
propozitie a celebrei Declaratii…
— Comunismul initiazå
un cult al muncii…
— Am citit pe unul, de
la Ministerul Muncii, care fåcea apologia muncii, si eu am demonstrat cå munca
e un blestem. Cå înainte de påcatul originar cådea para målåiatå în gura lui
Adam‑nåtåfleatå… Si a devenit muncitor din curiozitatea Evei… Da! Eu
înteleg munca drept un blestem.
— Ca peste tot, si la
noi comunismul a însemnat o tragedie.
— Si comunisti mai
existå în România! Au atîta nerusinare… Poate cå cei de acum nu stiu ce s‑a
întîmplat. Comunistii nu au låsat loc de bunå‑ziua. Oricum, si numai
teoretic si tot îti dai seama cå e o monstruozitate. Comunistii au vrut så ne
facå fericiti cu forta: så fiti fericiti, cå vå ia mama dracului! Adicå så
månînci bine, så bei bine, så dormi bine, si la loc comanda!
— Monstruozitatea
comunistå e totalå si teoretic vorbind.
— Påi a face mesianism
din egalitarism nu e o nebunie? Seamånå Kant cu Ghitå Fleascå? Så fim seriosi.
Fleascå nu are nici o vinå cå e asa. Dar românii au un proverb, cînd Ghitå
Fleascå se întinde dincolo de gardul lui: så vorbeascå si nea’ Ion cå si el e
om! Asta e ironie…
— Så abordåm si cel de‑al
doilea termen. În primul rînd, vorbiti‑mi de forma «clasicå» de
manifestare a dreptei în România, mai precis a extremei drepte: legionarismul.
Existå, cred, unele confuzii terminologice în ceea ce‑l priveste, nu?
— Fenomenul legionar
românesc a fost confundat cu fascismul italian si cu national‑socialismul
german. Dreapta româneascå nu seamånå cu aceste douå forme ale dreptei
europene, fiind mistic‑crestinå. Aspectele crestine ale dreptei românesti
îi dau acesteia caracter de constantå a ordinii naturale, care, chiar dacå nu a
fost realizat, elita socialå aspirå permanent la el… Legionarismul e mistic‑crestin.
Fascismul e, ca si national‑socialismul, nereligios. Acestea sînt
explozii etno‑istorice, iar nu religioase. Legionarismul se salveazå prin
crestinismul ståpînitor înlåuntrul lui. Adicå legionarul nu se simte bine decît
în umbra bisericilor si a troitelor.
— Dar nu credeti cå
aceastå «salvare» este, în definitiv, si pieirea lui? Må refer la faptul cå
întotdeauna în istorie, chiar si în structurile politice cele mai teocratice,
iesirea religiei în cetate, altfel decît sacerdotal, a provocat mari drame. De
multe ori m‑am întrebat de ce legionarii au fost cei mai chinuiti dintre
membrii vreunui partid din România. Si atunci mi‑am råspuns în stilul
lor, gîndindu‑må cå e o pedeapså a lui Dumnezeu. Scotînd cålugårii pe
Calea Victoriei în pas de defilare, nu faci nici istorie, dar nici nu afirmi
credinta, pentru cå functia monahului este de a participa rugåtor la viata
cetåtii, iar nu de a participa direct, implicativ. Patriarhul Miron Cristea, ca
regent si apoi ca prim‑ministru, a fost o figurå jalnicå. Aproape cå
låsase Biserica în paraginå…
— Legionarismul a
cåutat românul în sine…
— Si l‑a
realizat?
— Nu. N‑a putut.
A rîvnit peste limitele puterii lui.
— Care au fost cauzele
aparitiei legionarismului?
— Nu stiu care dintre
conducåtorii legionarilor a spus: «Noi apårem în vidul national.»
— Sunå ciudat aceastå
expresie. E posibil asa ceva? Se poate accepta ideea cå, în curgerea istoriei
unei etnii, poate så aparå o gaurå, un vid? Eu cred cå vidul poate så aparå în
momentul în care ceea ce este este supradimensionat, supralicitat, încît îsi
pierde acoperirea semanticå si afectivå, devenind un nu este.
— E adevårat cå nu
poti så absolutizezi românul — român absolut! —, cå vin francezii:
stai, nene, cå sîntem si noi… Dar a absolutiza poporul român nu e de condamnat.
Legionarul vrea så facå din românism absolutism. Asta e — cå ne place sau
nu ne place. Totusi, vina legionarilor este cå au absolutizat notiunea de
român. Asta e adevårat. Dar ce erau så facå? Liberalii, de exemplu, seamånå cu
francezii. Liberalii sînt români numai fiindcå vorbesc ca noi si au pe adreså
«România». Îi gåsesti în România: Ghitå Popescu, liberal din Gåesti!
— Dar liberalii nu
sînt «natiunea», ca så determine, prin faptul cå sînt incolori, «vidul».
— Au fost si alte
cauze…
— Cårui fapt îi
datoreazå legionarii cåderea în dizgratia Germaniei naziste?
— Legionarii au spus
asa: capitala României este la Bucuresti, iar nu la Berlin. Si cu asta s‑au
sinucis. Au fost declarati antinazisti. Hitler credea cå va face din ei
instrument nazist în Balcani. Dar nu a fost asa.
— Aceasta e cåderea în
exterior. Dar în interior?
— Påi uite, cînd noi
avem dreptul så spunem «bunå‑ziua» doar o singurå datå pe an, asta se
cheamå dictaturå. Legionarii au procedat dictatorial. Cele douå extreme nu au
vrut så discute niciodatå nimic cu nimeni si s‑au întredevorat ambele,
dovadå cå au dispårut din spatiul european… Burghezia se aflå între stînga si
dreapta, si trage fiecare de ea. Singurii necinstiti sînt cei de stînga.
Singurii prosti sînt chiar burghezii. Iar singurii martiri sînt cei de dreapta.
Au suferit popoarele crîncen, atît din cauza dusmanilor dreptei, cît si din
partea comunistilor. Si uite, e atît de linistit Apusul åsta! El poate så facå
oricînd ordine în Europa, dar nu vrea… Fierbe în zeama lui proprie.
— Deci în afarå
semetia nationalå, deloc de condamnat, iar în interior tirania, care chiar dacå
e fåcutå cu scopuri nobile nu poate fi scuzatå în totalitate. Acestea sînt, pe
scurt, cauzele cåderii legionarismului la noi. Legionarismul vi se pare
reversibil?
— Nu. E un fenomen
total ireversibil. Dacå ar apårea cineva cu gîndul så‑l reediteze ar
cådea usor în epigonismul cel mai sinistru.
— De ce?
— Pentru cå lipsesc
conditiile si starea de spirit de atunci, cînd lumea era mai predispuså så
suporte tirania extremelor.
— Proces ireversibil…
Cum vi se pare, acum, miscarea legionarå din perspectiva istoriei?
— Legiunea a fost
singura miscare de revigorare crestinå si nationalå din acest veac, din
România.
— Singura miscare care
si‑a propus în mod limpede si declarat lucrul acesta. Dar cred cå orice
partid ar trebui så‑si propunå si chiar declarå uneori un asemenea scop.
Deci nu declaratia a unicizat Legiunea, ci modul în care a pus în practicå
aceastå declaratie… Ce pårere aveti despre demagogia unor publicatii gen
România Mare, Europa etc.? Si ele proclamå revigorarea crestinå si nationalå…
— Ar trebui båtuti cu
frînghia în piata publicå. Niste mincinosi. Au preluat doar lozincile.
— L‑ati cunoscut
pe Corneliu Zelea Codreanu?
— Corneliu Codreanu
spunea despre mine: am stat zece nopti sub o ploaie de stele cåzåtoare; m‑am
plimbat zece nopti, pe malul Mårii Negre, cu Petre Tutea.
— Aståzi vå simtiti la
fel de atasat de ideile si atitudinile din tineretea interbelicå? Ce ati
recomanda unui tînår pus în fata unei posibile optiuni politice?
— Nu am cum så fiu
atasat de o himerå. E trecutul meu. Trecut! Iar în ceea ce priveste optiunea
unui tînår, e liber så aleagå între formele normale de manifestare politicå,
dar nu între extreme. Nu ai cum så alegi între extreme. Ori o respingi pe una
si o accepti pe cealaltå, ori nu ai ce discuta cu nici una dintre ele.
Îmi povesteste despre
taberele legionare, unde se construiau canale, biserici si scoli; un
revolutionarism din care aveau så se inspire, mai tîrziu, comunistii.
6 februarie 1991
Continuåm discutia
începutå ieri. Îi pare råu cå nu poate da amånunte mai precise, dar trebuie så‑l
înteleg; îmi spune cå a tråit în istoria acelor vremuri si i‑a prins
adevårurile, stårile, datele. «Voi, generatia de azi, din påcate nu aveti nici
datele epocii si, prin urmare, nu puteti avea acces nici la ritmul vremii. Doar
afectiv, ceea ce e foarte periculos; din afectivitate si aderare neconditionatå
se nasc fanatismele si extremele.»
— Din punerea în
paralel a celor douå structuri mentale si politice, de dreapta si de
stînga, — mai precis, noi ne‑am referit la formele extreme ale
acestora — am înteles cå nici una nu acoperå în întregime gradul de
acceptabilitate care så o impunå în istorie pentru o duratå mai lungå:
stînga — ca extremå — esueazå în demagogie si crimå, plecînd de la o
utopie negativå; dreapta — tot ca extremå — esueazå în tiranie si în
izolare. Atunci, în cadrele cetåtii umane, ce sistem politic este acceptabil?
— Singurul sistem
suportabil, fiindcå e compatibil cu demnitatea si libertatea umanå, este
liberalismul englez. Sistemul liberal: esti un om — si nu un confiscator
al vecinilor tåi, ci un concurent al lor. E competitie de valori, nu confiscare
umanå. În Evul Mediu a fost tiranie, apoi a urmat lumea liberalå modernå, dupå
care a încercat o luptå comunismul, care nu este Ev Mediu complet, ci e numai
aspectul tiranic al societåtii medievale… Si încå în societatea medievalå
exista o supapå de sigurantå: religia…
— Liberalismul este
cam ateu…
— Cam este. Indivizii
nu, dar el, ca sistem, este ateu. El, global, nu e mistic. Si dacå nu e mistic,
nu e religios. Poate så nu fie antireligios, dar poate så fie nereligios, ceea
ce este aproape acelasi lucru. Religia e superioarå statului, avînd o autoritate
extraordinarå. S‑a si spus: întoarcerea socialå este întoarcerea spre
mistica medievalå… În Europa s‑au verificat toate sistemele social‑politice
posibile. De la tirania medievalå la liberalismul modern si pînå la bolsevismul
rusesc. Mai multe experimente sociale nu se pot face. Nu‑mi imaginez.
Toate fac parte din evolutia omului.
— Organic, la ce
treaptå ar trebui så se opreascå omul?
— Organic, omul nu se
poate opri la el însusi, cå asta e anarhie. Dar nu se poate opri exclusiv nici
la social, cå asta e tiranie. Trebuie så stea la intersectia dintre social si
individual.
— Si credeti cå
liberalismul realizeazå aceastå intersectie?
— Da. Numai cå are un
defect: nu se poate evita, prin competitia durå care se practicå în liberalism,
aparitia deseurilor sociale, adicå a neajutoratilor.
— Existå un joc între
biologic si social…
— Un joc deschis,
neterminat. Nu s‑a gåsit formula de echilibru între individ si societate
care så nu aibå nici un rest. O formulå convenabilå, durabilå. Cînd dominå
individul, e anarhie; iar cînd dominå societatea e tiranie. La intersectia
dintre acestea douå se situeazå oamenii activi si creatori. Oricum, individul
nu a putut fi anulat… A dovedit‑o societatea modernå. Într‑o
fabricå, crezi cå toti muncitorii sînt egali tehnic? Nu. Masina nu egalizeazå,
dar nici nu naste personalitåti. O formulå socialå idealå nu s‑a
descoperit. Liberalii spun cå ei au descoperit‑o… E adevårat cå statele
liberale, fatå de Rusia bolsevicå, sînt la apogeu! Liberalismul poate fi
rational, nu organic, în timp ce bolsevismul e irational… Liberalismul e
compromis totusi, måcar prin faptul cå a închis ochii în fata comunismului.
Dar, pentru a nu pierde experienta socialå a liberalismului, am putea folosi
metodele si elementele lui bune…
— Nu credeti cå
fiecare gînditor care face declaratii — prin operå sau prin alte
mijloace — ar trebui så vizeze o eficacitate imediatå?
— Nu cred cå e posibil
un ecou imediat. Dar ar trebui. Unde existå un cap bine organizat — så
cheme presa… Dar publicå presa o declaratie vastå si complexå asupra ordinii?
Asta e întrebarea. Nu cred. Stii cum ar fi ideal? Un numår de ziar în zece
pagini: un manifest organizat perfect. Asta ar produce un efect cotropitor… Dar
nu e posibil. Ne‑am obisnuit prea mult cu spiritul colectiv si ne‑am
obisnuit så suspectåm orice personalitate. Zicem: åsta e punctul lui de vedere,
då‑l în må‑sa! Stii cå asta e o slåbiciune a noastrå, a românilor.
Si nu numai… S‑ar putea ca de la nord la Marea Mediteranå un singur
francez så fie purtåtor al adevårului si Franta toatå så fie captiva erorii.
— Cum am putea
proiecta o asemenea declaratie?
— Trebuie så ne gîndim
la cadrul ei, la dimensiunile ei, la spatiul aplicat, la conditiile istorice în
care ne aflåm, la receptivitatea poporului român aståzi. Sînt foarte multi
factori obiectivi care må împiedicå så manifest ceva. Nu e usor, mai ales cå
acum se tråieste din improvizatie, de pe o zi pe alta. Improvizatia e nota
dominantå a actualei guvernåri românesti.
— S‑ar putea ca
tocmai aceastå stare de improvizatie så ne fie de folos. Cå dacå vine în
aceastå atmosferå un element de stabilitate si esentialitate, ar avea un impact
foarte mare…
— … Demascînd
improvizatia, cåreia i se opune setea de constant social‑istoric. Setea
de constantå socialå så domine în declaratia aceasta… Da’ nu stiu dacå românii
sînt dispusi så primeascå definitivul ca formå a politicului. Dacå declaratia e
prea vehementå, e un soc si lezeazå atîtea interese individuale încît nu are
efect. Iar dacå e cåldicicå, e tot atît de råu. Trebuie så gåsesti ceva median,
pentru cå linia medianå are acces. Dacå esti original, esti un curios, un
interesant — atît. Trebuie så depåsim jocul dintre interesant si just.
Teoretic‑explicativ, teoretic‑configurativ si practic‑normativ,
e foarte greu de împåcat toate mintile si de gåsit o medie a lucrurilor general
valabile. Îmi dau seama eu… så nu crezi cå stau de pomanå aici! N‑am
gåsit nici o formulå de‑a aduna vointele… Eu am fåcut niste iesiri dintr‑astea,
globale, fårå efect prea mare. E foarte greu. Am început si eu så fiu captivul
colegialitåtii, adicå al gîndirii în comun, în colegiu. Am fost multå vreme
captivul individualitåtii si mi‑am dat seama cå colegialitatea e
superioarå, antreneazå forte mai multe, care în mod firesc capåtå o dominantå.
Un grup social activ are fortå. Intereseazå ca grup, iar nu fiecare în parte…
Poate så aibå un sef, dar grupul e forta care impune. Asa e normal si în felul
acesta as vedea pregåtirea unui manifest menit så aducå ceva nou, benefic si
constant.
— Ce problemå credeti
cå ar trebui så rezolve, înainte de toate, declaratia?
— Problema
proprietåtii, care e aproape insolubilå. Marea proprietate e sterilizantå, ca
si mica proprietate, care e neputincioaså. Suma micilor proprietåti nu duce la
o sumå creatoare. Nu stiu care tip de proprietate, imobiliarå si mobiliarå,
poate concentra forte sociale incoruptibile si de neînvins. Cu toate astea, în
climatul proprietåtii private, fiecare dobitoc poate ajunge proprietar. Nu‑l
împiedicå nimeni. Dacå are capacitatea socialå corespunzåtoare, poate så
devinå, din muncitor sau somer, proprietar. Aceastå posibilitate trebuie
exploatatå. — Cå nu e interzis nici unui individ så devinå proprietar
asupra unui fragment din spatiu… Trebuie så înfrîngem tendinta asta, de
neîncredere.
— Neîncrederea,
trecutå în plan spiritual, ne îndeamnå la demonstratie, la neputinta traduså
logic, confiscîndu‑ne si îndepårtîndu‑ne oarecum de logica
credintei.
— Credinta nu are
nimic comun cu demonstratia. Convingerea are. Te pot convinge dacå îti demonstrez,
dar nu pot så‑ti comunic credinta mea. Credinta råmîne o participare.
Credinta ne separå pe unul de altul si ne adunå pe amîndoi la un loc.
— Teologul, de
exemplu, e afirmativ iar nu demonstrativ. Se bazeazå pe calitatea persuasivå a
adevårului enuntat, iar nu pe cea a adevårului dovedit, demonstrat.
— Da. Teologul e
superior, prin aceasta, filozofului. Filozoful se aflå la intersectia dintre
teologie si stiintå. Vorba neamtului: nici peste, nici carne!
— Dar filozoful are si
el acces la adevår…
— Evident, deoarece la
urma urmelor situarea spiritului în adevår e vocationalå.
— În filozofie sînt
exemple de mai mare sau mai micå participare: Platon si Aristotel.
— Platon este etern,
real, mistic si arhetipal. Aristotel este util, aparent, rational si logic. De
la Platon la Aristotel treci de la dialog, forma vie a ideilor, la sistem…
Original, în filozofie, este considerat sistemul.
— Spuneati cå în
cetatea româneascå de aståzi lipsesc personalitåtile. Cum definiti
personalitatea?
— Eu definesc
personalitatea ca fiind acel individ înzestrat cu capacitatea de a se dårui.
Eroul e o personalitate — deoarece nu‑si mai apartine.
— Vedeati în
protestantism un model de proastå neapartinere de sine a operei — care,
crezînd cå îi apartine lui Dumnezeu, de fapt îsi apartine tot siesi, acelorasi
limite.
— Protestantismul e o
religie coborîtå la rangul de moralå pentru grådinita de copii.
— E frecventå
confuzia, «protestantå» i‑as spune, între fantastic si mistic.
— Fantasticul e
transsenzorial si nu stim dacå e din nimic sau din ceva. Dar, ca så fii
fantastic, trebuie så fii în afarå de concret si de real. Trebuie fåcutå
distinctia dintre sensibil, fantastic si mistic. Fantasticul nu e totuna cu
misticul si nici cu sensibilul. E mai aproape fantasticul de senzorial, dar
foarte depårtat de mistic. Fiindcå mistica înseamnå vehicularea misterului.
— Pentru cå tot
vorbeam despre confuzii, iar confuzia e un semn al neinitierii, ce recomandati
unui tînår så studieze pentru a putea intra, problematic si conceptual, în zona
cugetårii si a cunoasterii?
— Citeste un tratat de
psihologie, pentru aspectele sufletesti, citeste un tratat de teologie, citeste
un tratat de istorie a filozofiei, citeste un tratat de logicå, pentru
aspectele relatiilor sociale, si citeste un tratat de antropologie. Cu toate
acestea, oriunde te‑ai duce, grådinåresti cu orice aspect teoretic,
practic sau tehnic cu care te întîlnesti.
— Aceste cårti
corespund unor trepte de cunoastere…
— Existå trei aspecte
fundamentale ale cunoasterii: aspectul teoretic‑explicativ, aspectul
tehnic‑configurativ si aspectul practic‑normativ. Cunoastere,
configuratie si normativitate — sau viata în realizårile ei discontinue.
— Iar corespondenta pe
planul gîndirii…
— A gîndi sistemic e
una; a gîndi dialectic e alta; si a gîndi empiric e alta. A gîndi empiric
înseamnå cå esti prizonierul senzorialitåtii; a gîndi dialectic înseamnå så fii
prizonierul discursivitåtii mintale; iar a gîndi sistemic, logic, înseamnå a
gîndi rational, a fi captivul schemelor rationale, al gîndirii formale.
— În toate acestea,
intuitia ce rol joacå?
— Existå o relatie
constantå care‑ti fixeazå pozitia în lume: relatia subiect–obiect. Acest
dublu termen te defineste ca om în univers. Cînd intuiesti esti subiect, nu
obiect. Nu te identifici cu obiectul. Intuitia este nemijlocire, si nu poate fi
niciodatå nici purå si nici atotcuprinzåtoare. Intuitia e suficientå, deoarece
e legatå de un obiect imediat. Se vorbeste despre intuitia purå. Nu a putut fi
demonstratå, fiindcå intuitia purå e transsenzorialå. Nu poti intui, dacå
admiti intuitia sensibilå, decît un obiect concret, iar dacå admiti intuitia
dublå — deci si intuitia purå —, atunci intuiesti un obiect ideal,
fårå corespondent în lumea concretå.
— Intuitia trebuie
deci canalizatå.
— Påi una e så fii
intelectual propriu‑zis si alta tåran, care are si el intelect si
intuitie. Are scule, dar nu poate face mare lucru cu ele.
— Creatia ar fi
caracteristicå primului…
— Nu stiu dacå se
poate vorbi despre creatie propriu‑ziså, la scara omului. El e
prefigurat. Nu vine pur, ci fåcut. Si tot ce cunoaste cunoaste din acest fåcut.
— Atunci unde se aflå
finalitatea gîndirii?
— Nu stiu cine dintre
gînditori a spus cå rostul gîndirii este så purifice, în etape, limbajul de
impuritåtile empirice. Limbajul pur.
— Puritatea poate fi
învecinatå cu în sine‑le?
— Într‑un fel…
În sine‑le e incognoscibil. Existå transsenzorialul sau incognoscibilul,
în mod ideatic, în noi. Omul e de fapt un damnat: nu poate cunoaste pur.
Cunoaste cunoscînd. Dintre cei doi termeni ai lui Kant, fenomenul si lucrul în
sine, lucrul în sine e un concept‑limitå. Dincolo de el nu se poate
merge, deoarece omul e un animal care tråieste captiv în cusca simturilor si
care are o gîndire schioapå.
— În sine‑le råmîne
un «de ce?» nerezolvat.
— În fata întrebårii «
de ce?», te izbesti de formula regresului în infinit. Tot te întrebi «de
ce?» — pînå ce ajungi la o limitå unde de ce‑ul moare. La de ce‑ul
absolut nu a råspuns nici un om pînå acum. Ce finalitate ai tu nu poti
råspunde, cå te izbesti de limitele cunoasterii subiective.
— În cazul acesta,
libertatea e pe moarte…
— Libertatea autonomå
e de neconceput. Dovadå cå apari, dovadå cå cresti, dovadå cå descresti, dovadå
cå îmbåtrînesti, dovadå cå mori… Esti predeterminat.
— Nu‑ti råmîne
decît så intri în spatiul ocrotitor al Bisericii.
— «Robeste‑må,
Doamne, ca så må simt liber!…» E definitia crestinå a libertåtii. Adicå esti
liber întru Dumnezeu, nu în tine, care esti finit, si mergi la bisericå
deoarece crezi, iar nu pentru cå stii.
Seara am privit iaråsi
luna: era foarte aproape; albå, rotundå, pårea stingherå în lumea ei; se
recunostea doar în stelele ce‑i perpetuau lumina si în luminile
Påmîntului. Tutea îmi povesteste cum, copil fiind, visa la o scarå mare, mare
de tot, care så‑l ducå acolo, sus, pe una din stele. «Îti închipui? Ce
schimbare! De la stele am ajuns så aspir la conducerea unei stele locuite si
epuizate, care mi‑a dat mai multå durere decît mi‑ar fi putut da
universul în întregime… Cuvîntul pe care‑l folosesti, smerenie, e atît de
cald… Hai så adormim. Noapte bunå!»
O zi încårcatå; douå
interviuri pentru preså, multi vizitatori. Spre searå, atmosfera s‑a
echilibrat. Am råmas singuri, în acordurile lui Bach. Tutea vrea så ascultåm,
dacå se poate, toti marii compozitori din istorie. Vrea så‑mi demonstreze
legåtura de geometrie si ordine dintre o simfonie si un sistem filozofic; crede
cå aceasta e forma cea mai organicå de asumare a unor rigori care så nu fie
sterilizante ci, dimpotrivå, armonizante.
— Am observat cå vå
preocupå foarte mult problema inspiratiei…
— Inspiratul are o
oarecare autonomie a eului. Inspiratia nu poate fi înlocuitå cu nimic.
Experienta poate initia partial‑empiric. Experienta nu duce la adevår, ci
duce la identificarea empiricå a unor fapte. Constiinta teoreticå e
supraempiricå. Inspiratul se detaseazå de livresc si de experientå. Adicå îi
picå ceva în creier. Ca din cer, cum se zice.
— Inspiratia tine de
calitåtile persoanei.
— Oarecum. Se vorbeste
de «inspiratia interioarå». Termenul este impropriu. Tot ce este interior nu
este inspirat; e autonom. — Autonomia eului. Inspiratia e de naturå
exterioarå, misticå.
— Totusi,
exterioritatea aceasta nu trebuie så corespundå unei interioritåti pe måsurå?
— Dacå n‑ar avea
corespondentå interioarå, n‑ar exista poeti, ci numai sfinti. Inspiratia
are caracter dominant vocational. Adicå e chemare… Inspiratia se verificå prin
natura ei însesi. Ai contact, în mod distinct de altii, cu lucruri la care ei
nu ajung sau ajung greu.
— V‑ati simtit
vreodatå inspirat?
— Niciodatå! Eu sînt
un om fåcut. Un om construit cu sîrguintå. Douå vocatii îmi lipsesc: cea de
erou si cea de sfînt. Si nu må deranjeazå, pentru cå nu sînt singurul. Orice
lipså îti demonstreazå sau o situatie inexplicabilå, sau o neputintå. Påi uitå‑te
acolo, în perete. Eu sînt acolo, nu în mine!
— Înså acum mai
simtiti nevoia unei identificåri sau a unei reveniri la peretele cu cårti?
— Nu. Nu am ce så
învåt de la el. Adicå — am învåtat destul. Existå o esentialitate mintalå
cåreia îi repugnå supraabundenta informativå.
— Informatia e modul
omului de a se însela pe sine, atunci cînd supraabundenta ei riscå så‑i
taie legåtura cu realul.
— Omul e un animal
care se poate însela si care însalå la discretie.
— Ati avut vreodatå
tentatia de a însela în mod esential, grav?
— Stiu eu?… O singurå
fortå nu am înselat‑o niciodatå: nu am înselat poporul român! Eu nu pot
så gîndesc intelectual pur poporul român. Adaug un fluviu afectiv la gîndirea
mea.
— Aceastå afectivitate
v‑a costat mult.
— E adevårat.
Treisprezece ani! Înså eu nu vreau så fiu mai mult decît ceea ce sînt. De
aceea, pentru ceea ce sînt, trebuie låudatå închisoarea… A fost întrebat un
tåran, în închisoare: ce întelegi din tot ce spune Petre Tutea? Zice: nu
înteleg nimic, dar e o grozåvie! Auzi!… Mi‑am spus: elitele morale nu
seamånå cu cele intelectuale. Mie îmi plac oamenii care fac judecåti. Cei care
fac silogisme sînt, fatå de Adevår, ca acele curci care se încurcå printre
popice.
— Ati avut deseori
dorinta de‑a vå implica în viata cetåtii…
— Cum så nu! Un mare
intelectual care nu se implicå în viata socialå e un anahoret. De fapt, dacå
gîndim pragmatic, societatea ar trebui alcåtuitå doar din savanti si ingineri…
— Aceasta e o viziune
materialistå.
— Evident.
Materialistii ne deosebesc de animale prin faptul cå nu avem coadå. Am învåtat
la închisoare cå omul e un animal stupid, deoarece confiscå libertatea
semenilor lui. Tiranul e un om absurd si lipsit de rusine. Nu îi este rusine så‑si
chinuie semenii… Omul captiv nu poate fi fericit. Sîntem captivi în univers. Ne
ajunge aceastå grozåvie… Dar så intensifici aceastå captivitate, pînå la
nivelul puscåriei — numai omul e capabil de asemenea nebunie.
— E suficientå
limitarea naturalå…
— Cînd vorbim de
libertate, apare o corecturå: moartea. Omul basculeazå între libertate si
moarte. Singurii oameni care nu pot fi suspectati cå se înfioarå în fata mortii
sînt sfintii.
— Si eroii…
— Eroul merge pînå la
anularea absurdå a existentei si nu mai este el, ci întruparea idealului pentru
care luptå.
— Dar geniile?
— În fata lui Dumnezeu
nu existå genii, Dumnezeu lucrînd nu cu genii, ci cu oameni.
Panå de curent.
Continuåm discutia pe întuneric. Îmi spune cå asa era si la cursurile «serale»
din închisoare. «Vorbeam pînå tîrziu. Pînå cînd venea gardianul si råcnea:
liniste! liniste! liniste! Amuteam cu totii.» Îl întreb cum ar vedea un sistem
social care så excludå temnita. «E necesarå! Doar în utopii, poate, nu ai s‑o
gåsesti, dar si acolo pentru cå oamenii sînt selectati.» În democratia
superevoluatå nu ar fi posibil acest lucru? «Cine stie? Oricum, democratia e un
sistem social care face posibilå existenta idiotului alåturi de geniu!» În
cazul acesta, nu se prea deosebeste de egalitarismul comunist… «Se deosebeste
prin lege: functioneazå. În vreme ce, în comunism, legea nici nu existå; e
tiranie.»
Un lung dialog despre
cunoastere. Uneori ne opream pentru a respira linistea aduså de muzicå…
Dialogurile noastre încep så aibå aerul unor ceasuri de tainå: cînd se întîmplå
så intre cineva în camerå, Tutea schimbå subiectul; un soi de pudoare ideaticå.
Cînd îmi povesteste de anii de temnitå, îmi vorbeste în soaptå — si nu din
fricå, nicidecum, ci dintr‑un instinct de a nu face zgomot în jurul unui
lucru atît de grav: de a fi fost martor la nebunia lumii. Îl întreb dacå nu
considerå dorinta omului de a explica totul un viciu.
— De fapt, explicatia
a murit acum, în lumea modernå. Deoarece a murit cauzalitatea, care e înlocuitå
cu constatarea si descriptia. Cauzalitatea, prin regresul în infinit, nu oferå
nici o solutie. Nu gåsesti cauzele fenomenelor. Omul nu a putut, de cînd a
apårut si pînå aståzi, så explice de ce se întîmplå un lucru sau un fenomen.
«De ce» si «pentru ce». N‑a reusit så explice. A circulat mult ideea
explicatiei, dar acum a fost înlocuitå cu descriptia. Constati si descrii, nu
explici. Nu te mai întrebi, în stiinta modernå, cauzal, ci constati —
descriptiv si util. Spiritul din noi e cåutåtor, nu explicativ.
— Cåutarea e înruditå
cu curiozitatea.
— Curiozitatea e
poarta strîmtå prin care intrå cunoasterea lucrurilor. Se poate face o legåturå
si între curiozitate si necesitatea adaptårii. Esti curios så afli de ce se
întîmplå fenomene nocive sau benefice, pentru a te adapta.
— Omul religios are
voie så întrebe si så iscodeascå?
— Depinde de ce‑ul
ce hram poartå, pentru cå, din perspectivå religioaså, Dumnezeu nu te împiedicå
så cunosti cauza lumii, care existå, si cauzele fenomenelor. Nu te împiedicå!
— Hramul de ce‑ului
poate fi si luciferic. Si atunci, se poate spune cå un asemenea de ce te duce
la aflarea unor valori?
— Sigur, pentru cå
valoarea nu e religioaså. Valoarea e conjuncturalå. E o apreciere, o proiectie
subiectivå asupra obiectului contemplat, pe care‑l valorifici sau nu.
— Urmînd logica
credintei, calea absolutå de cunoastere e rugåciunea…
— Omul e un animal
care se roagå la ceva. Cautå un model ideal. Si uneori nimereste, alteori nu.
Cei care au descoperit modelul ideal si succesiunea fenomenului din el sînt
crestinii… Ei au aflat care e rådåcina lumii.
— Consolarea
rationalistå e mediocrå!
— Ei nu… Consolarea nu
e mediocrå, de orice naturå ar fi. Omul e cåutåtor de consolare si cautå
mîngîierea cum cautå copilul tîta må‑sii. Crestinii sînt superiori prin
faptul cå au, de la botez, consolarea absolutå mereu la îndemînå.
— Neconsolati sînt
doar lucizii. Cum e Cioran, de exemplu.
— Cînd esti lucid,
esti în fata cimitirului. Luciditatea e o limpezire a spiritului nimicitoare. A
fi lucid înseamnå a‑ti da seama perfect de limitele si neputintele tale.
Luciditatea e o categorie dizolvantå. Înså la Dumnezeu n‑ai acces prin
luciditate, cå Dumnezeu trebuie primit, nu înteles. Totusi, Dumnezeu nu ne då
atîta luciditate încît så ne copleseascå singuråtatea.
— Cioran practicå si
un fel de luciditate istoricå, în ceea ce priveste traiectoria româneascå prin
lume si timp.
— La Cioran e o
deficientå personalå, pe care el o proiecteazå asupra poporului român, sau e o
constatare obiectivå a incapacitåtii de a face istorie a poporului român. Eu,
ca så må consolez, må gîndesc cå la Podul Înalt Stefan cel Mare a zdrobit
armata turcå. Påi åsta e un fleac? Gåsesti în istoria poporului român puncte
îmbårbåtåtoare… Cioran, cînd e pesimist, comparå poporul român cu Franta. Sau cu
Anglia, sau cu Italia… Si, cînd constati expansiunea universalå a ålora, te
apucå groaza. Dar grecii, dacå citesc istoria gîndirii din spatiul lor,
trebuie, vorba lui Cioran, så se sinucidå! Capåtå sentimentul inutilitåtii si
al decadentei. Adicå nu mai poartå numele de greci decît în mod geografic.
Atît! Ceea ce nu e cazul cu noi. Nu stiu cine a spus, eu sau Cioran: Eminescu
are meritul de a fi salvat onoarea spiritualå a poporului român!
— Raportîndu‑se
mereu la defectele si calitåtile poporului român, Cioran tinde la un «sistem».
Oricum, Cioran, fiind incitant, e fertil astfel. E sistemic prin fertilitatea
ce o declanseazå în celålalt…
— Fuge de sistem. Dar
asta e firea lui. Am vorbit eu odatå cu el: må Emile, tu ai sistem? — «Må,
nu må întreba dacå am cosciug înainte de a muri…» Cioran e o inteligentå purå.
Are o singurå tråsåtura inadmisibilå în fiinta lui: e neconsolator. E înså o
inteligentå realå. Påi, pentru ca så te fîtîi ca el prin Paris, trebuie så ai
inteligentå. E greu så te fîtîi acolo fårå inteligentå. Cå acolo inteligentå
este! Ca så tråiesti, am spus eu odatå — poate sînt nedrept —, ca så
tråiesti comod fårå inteligentå, trebuie så te muti în Bulgaria. Am discutat cu
un bulgar la Moscova, cînd eram în delegatia din 1940 a României. Bulgarul era
de un cinism cå m‑a si mirat. Zice: dumneavoastrå cunoasteti Bulgaria?
Nu. Cunoasteti istoria noastrå? Aproximativ stiu de unde ati venit: de la
Volga. Dar ce hram purtati, nu stiu. Bulgarul zice: n‑ati pierdut mare
lucru, fiindcå noi, deocamdatå, sîntem geografie purå!
— Cioran se zbate în
cadrele unei drame pe care el nu o vede rezolvatå.
— Adevårat. Singura
dramå a omului e cunoasterea aparitiei si devenirii lui; si constientizarea
limitelor lui în timp si spatiu. Deoarece setea de absolut nu i‑a fost
satisfåcutå la grad biopsihic, omul e etern trist. Înså setea de absolut poate
så fie si demonicå. Putere nelimitatå în timp si spatiu… adicå a te situa
arbitrar si tiranic deasupra devenirii si fiintei. A vrea nelimitat înseamnå a
vrea în mod infinit. Mai mult decît putere. Puterea e oarecum limitatå. Vointa
este nelimitatå! Ceea ce ne limiteazå pe noi, cu toate cå avem o vointå
nelimitatå, e devenirea vietii, boala, neputinta… Devenirea ne indicå o sete
etern nesatisfåcutå. Nelimitat este tot ce ne înconjoarå, în mod infinit si
ipotetic, si nu putem niciodatå ståpîni deplin.
— Constiinta limitei e
totodatå si constiinta cå nu esti beneficiarul unei libertåti autentice si
totale.
— Libertatea ti‑o
då numai Biserica, considerîndu‑te fiu dumnezeiesc. Fårå nemurire si
mîntuire, libertatea e de neconceput. Omul, dacå nu are în substanta lui ideea
nemuririi si mîntuirii, nu e liber. Seamånå cu berbecul, cu capra, cu oaia…
Libertatea îti apare cînd te detasezi de limitele tale terestre.
— Libertatea nu poate
fi decît în comuniune.
— Biserica este viata
în comuniune, revelîndu‑må pe mine mie. Ea impune învecinarea ca o
conditie minimå de a gusta din bucuria Creatiei lui Dumnezeu. Pentru cå omul
absolut liber decade. Absolut liber înseamnå nimic. Nimic si singur… Så ne
închipuim omul singur în univers. Nu e nimic! El e legat de semeni. Asa are
sens existenta lui. Altfel nu are sens. E absurd, luat în el… Individualismul e
caduc. Un singur om nu se poate autodefini. Nu stie ce este. El se defineste
prin semeni. Dumnezeu e descoperit în comunitate, iar nu individual. Så nu
uitåm cå pustnicii vin dintre noi…
— Omul nu‑si
poate gåsi definitia decît în mod spiritual.
— Altminteri e o
fiintå care cautå cåutînd si aflå neaflînd. Definitia omului este foarte greu
de dat definitiv. Depinde la ce te raportezi: la semeni, la Dumnezeu sau la
orice alt criteriu. Eu cred cå în sala de anatomie nu afli o definitie a
omului. Fiindcå moartea are ca termen dual nemurirea. Or, setea de nemurire e
definitorie pentru pozitia omului în timp si în spatiu.
— Definind omul, îi
definim, de fapt, si sensul.
— Cea mai mare dramå a
cunoasterii umane e jocul între sens si nonsens. Asta e rådåcina dramei omului.
— De aceea, eu cred cå
întrebarea «ce sens are omul?» e mai adîncå decît întrebarea «ce este omul?».
— Nu e mai adîncå. E
mai misterioaså… Si mai nelinistitoare. Ce sens am eu ca så exist? Dar nu pot
råspunde decît arbitrar, prin silogisme. — Adicå judecînd. Dar judecata
mea nu e concludentå în ceea ce priveste sensul existentei mele. Pe lîngå sens
apare si nonsensul. Astfel încît poti gîndi autonom universul, fårå oameni!… De
ce a apårut omul nu se poate råspunde. De ce‑ul este o încercare de a
defini ceea ce este.
— Cunoscîndu‑si
limitele si neputintele de a rezolva de ce‑ul existentei sale, omul
ajunge la ideea de transcendent, dar pe care nu o poate concretiza. Nevoia de
întrupare traverseazå toate zbaterile fiintei gînditoare.
— Da. Întruparea.
Adicå revelatia… Dupå ce ai cunoscut påmîntul si sistemul solar, constati cå
poate exista universul si fårå om, cå nu noi am fåcut universul si cå noi îl
cunoastem gata fåcut. Noi constatåm. Omul este un subiect care apare în
lume — întrebåtor, relativ si constatator. Orice om care nu e hermeneutic
autofilozofeazå. Adicå, el devine buricul påmîntului.
— Pozitia interogativå
a teologului cum vi se pare?
— Teologul gîndeste
fundamental. Are si putin din gîndirea deterministå. El se întreabå asupra
cauzei si finalitåtii lumii. Fårå teologie — care e stiinta
esentelor —, omul de stiintå stie nestiind… «Stiintificii», cum numea Nae
Ionescu pe oamenii de stiintå siguri pe ei. Util lucru cå au fåcut trenul, dar
trenul nu are nici un adevår în el. E un instrument… Ancorat în dogmå, teologul
nu e un om de stiintå, ci un iluminat. Filozofia te face captivul speculatiilor
proprii si ale celorlalti. Dacå citesti un tratat clasic, nemtesc, de istorie a
filozofiei, afli niste sisteme care n‑au epuizat gnoseologic lumea si
viata. Toatå istoria filozofiei nu contine nici un adevår, ci este o cåutare
continuå… Filozofia poate fi utilå ca instrument al teologiei, adicå så‑i
rafineze limbajul. Dacå devii filozof pur, devii ateu prin definitie.
— Existå deci o
cunoastere teologicå si o «cunoastere» filozoficå.
— Cunoasterea misticå,
teologicå, e o cunoastere mediatå, deoarece vine de afarå, din transcendent.
Cunoasterea imediatå, filozoficå, o are orice om, dar aceea nu e cunoastere
realå ci relativå, un mod de a lua contact, util sau speculativ, cu lucrurile.
— Revenind la
neputinta omului de a fi beneficiarul libertåtii adevårate, putem spune cå,
teologic, libertatea apare în momentul în care omul îsi aduce aminte de
calitatea de fiu dumnezeiesc.
— Libertatea omului e
partea divinå din el.
Vin niste prieteni.
Tutea îi întreabå cum îsi våd ei pozitia în cetatea româneascå de aståzi.
«Sînteti încurajati sau nu?» Nu prea sîntem… «Atunci, e foarte råu! O societate
care nu încurajeazå înseamnå cå nu mai vrea så tråiascå.» Îi spun cå generatia
mea e prin excelentå una a mijloacelor proprii de zbor. Generatia lui, spune
Tutea, a avut noroc cu niste profesori deloc strålucitori, dar corecti.
«Profesorul, de fapt, nu trebuie så fie de exceptie — ajunge faptul cå
elevul este exceptional —, ci så‑ti spunå limpede legile si
regulile.»
Mårturisitorul face
din discurs rugåciune. Transferå gramatica discursivitåtii ideatice în cîmpul
discursului esential al rugåciunii:
«Pe Dumnezeu a‑L
vedea nu este cu putintå oamenilor… Care desfåtare lumeascå råmîne neîmpreunatå
cu grija? Care mårire stå pe påmînt neschimbatå? Toate sînt mai neputincioase
decît umbra, toate mai înselåtoare decît visurile; o clipå, numai, si toate
acestea moartea le primeste… Vai, cîtå nevoie are sufletul cînd se desparte de
trup! Vai, cît låcrimeazå atunci, si nu este cine så‑l miluiascå pe
dînsul! Cåtre îngeri ridicîndu‑si ochii, în zadar se roagå; cåtre oameni
mîinile tinzîndu‑si, nu are cine så‑i ajute… Desertåciuni sînt cele
omenesti. Cîte ne råmîn dupå moarte? Nu merge cu noi bogåtia, nu ne însoteste
mårirea, cåci, venind moartea, toate acestea pier… Unde este dezmierderea cea
lumeascå? Unde este nålucirea celor trecåtoare? Unde sînt aurul si argintul?
Unde sînt multimea slugilor si strigarea? Toate sînt tårînå, toate cenuså,
toate umbrå… Adusu‑mi‑am aminte de proorocul ce strigå: eu sînt
påmînt si cenuså; si iaråsi m‑am uitat în morminte si am våzut oase
goale, si am zis: oare cine este împåratul sau ostasul, bogatul sau såracul,
dreptul sau påcåtosul… Început si temei mi‑a fost mie hotårîrea Ta de a
må zidi: cåci voind så må faci fiintå vie, din firea cea nevåzutå si din cea
våzutå, ai plåsmuit trupul meu din påmînt si mi‑ai dat suflet prin
însuflarea Ta cea dumnezeiascå si fåcåtoare de viatå… Dupå chipul si asemånarea
Ta ai plåsmuit din început pe om si l‑ai pus în rai så ståpîneascå peste
fåpturile Tale; dar din pizma diavolului fiind amågit, s‑a fåcut pårtas
mîncårii, cålcåtor poruncilor Tale fåcîndu‑se. Pentru aceasta l‑ai
osîndit så se întoarcå iaråsi în påmîntul din care a fost luat, Doamne, si så‑si
cearå odihnå… Plîng si må tînguiesc cînd gîndesc la moarte si våd în morminte
frumusetea noastrå, cea ziditå dupå chipul lui Dumnezeu, zåcînd: grozavå, fårå
mårire si fårå chip. O, minune! ce tainå este aceasta, ce s‑a fåcut cu
noi? Cum ne‑am dat stricåciunii? Cum ne‑am înjugat cu moartea?…»
Stihirile lui Ioan
Damaschin Monahul comunicå ideal cu discursul lui Tutea; aceeasi apå freaticå,
a recapitulårii cåderii si ridicårii lumii, uneste peste veacuri cuvintele
mårturisitorilor. E un mod esential, retrospectiv si însumator, prin care
mårturisitorul îsi aratå uimirea în fata extraordinarelor întrebåri ale
existentei, aflînd, tot cu uimire, minunata rezolvare a acestora. Apologetii
seamånå între ei; au aceeasi putere de a convinge si de a ne aduce în lumea
argumentului lor. Învecinîndu‑se cu lumea, ei o învatå multele ei
chinuri, îi aratå zadarnica ei finitudine si limitare, spunîndu‑i în
acelasi timp care sînt cåile de‑a ajunge la realizarea echilibrului. De
aceea, så nu ne mire cå Tutea nu aduce nimic nou; doar la nivelul discursului,
si nici la acesta în mod deplin, asa cum am våzut; demersul lui filozofic,
mårturisitor — în lumea de aståzi este demersul oricårui crestin rostind
Crezul în bisericå.
Îi vorbesc despre
ultimele cårti pe care le‑am citit, pentru admiterea la facultate. Nu må
pot obisnui cu ideea unui «limbaj» teologic specializat în asa måsurå, încît så
riste mai mult decît golirea de sens si afect a cuvîntului propovåduit: existå
riscul de a aduce o altå imagine decît cea revelatå. Teologii sînt cei mai
amenintati de pericolul de a lua în desert numele Domnului. Dacå tråim într‑o
vreme a crizei limbajului, asta se datoreazå într‑o mare måsurå si
handicapului de comunicare al sacerdotului; existå un fel de manierism teologic
care adunå în el elemente arhaice, deloc neplåcute, într‑o gramaticå înså
desuetå. Vechimea Bisericii nu presupune si o vechime a limbajului pe care‑l
foloseste; este o vechime ce vizeazå în primul rînd sensul si trimiterile
cuvîntului. Limbajul teologic, apologetic în intentie, trebuie så‑si
garanteze un grad de persuasiune ce nu se poate obtine decît printr‑o
racordare din mers la structurile mentale si lingvistice ale omului, în drumul
acestuia prin istorie. Dogma precis formulatå si mårturisitå este cea care face
legåtura dintre noutatea si vechimea mesajului teologal. De aceea, fåcînd apel
în mod permanent la dogmå, si aceasta într‑un cadru stilistic mai mult
decît personal si modern, Tutea intuia valoarea de adevår a adaptabilitåtii
mårturisii crestine la vremea cu care este contemporanå. Dincolo de asemånårile
lingvistice, «discursul» rugåtor al lui Ioan Damaschin Monahul se apropie, pînå
la o fråtietate semanticå frapantå, de discursul lui Tutea, prin faptul cå
amîndouå sînt traversate de preocupåri, interogatii, nelinisti cu statut
atemporal.
Noaptea a nins. Îl
întreb dacå în temnitå a pus rugåciunea înaintea tuturor mijloacelor de salvare
a sånåtåtii mintale si spirituale. Îmi spune cå numai prin ea si prin dialogul
cu cei din celulå a reusit så depåseascå momentele de cådere. Îmi povesteste
cît de greu i‑a fost så se obisnuiascå, la izolare, cu singuråtatea
totalå; ar fi dorit så audå måcar un soarece sau o muscå… «Nu stiu cum am
suportat, Radule! Poate prin rugåciune; så stii cå numai prin ea.» Si, poate,
prin rugåciunile altora… Se uitå cu mirare. «Nu m‑am gîndit niciodatå la
asta: så se roage cineva pentru mine!» De ce nu? «Påi, înainte de închisoare,
în afarå de tata, care era preot, nu am avut cu nimeni o legåturå religioaså,
ci numai legåturi amicale, intelectuale.» Astfel încît în temnitå v‑ati
simtit total singur, deoarece autonomiile intelectuale nu comunicå între ele si
nici nu pot mijloci… «Så stii cå ai dreptate. Înså mi‑am pus de multe ori
întrebarea de unde vine dorinta omului de a se uita spre cer…»
— Påi nu existå o
revelatie a nevoii de rugåciune, ci o revelatie a existentei lui Dumnezeu, care
atrage dupå sine si nevoia de rugåciune. Rugåciunea este expresia unui suflet
religios care recunoaste o putere supranaturalå care‑i asigurå eliberarea
din înlåntuirea limitelor personale si cosmice. Este o cerere specific misticå.
— Facem distinctie
între rugåciune si rugåminte.
— Evident. Nu se roagå
decît omul religios — care, practicînd rugåciunea, recunoaste prin ea prezenta
Divinitåtii, fapt care distinge rugåciunea de rugåminte, aceasta din urmå
cuprinzînd o sferå atitudinalå mai largå. Rugåciunea ne aratå cå umilinta,
gînditå crestin, înaltå, iar nu coboarå pe om.
— Rugåciunea are un
aspect revelationar, deoarece în urma ei ni se descoperå vointa lui Dumnezeu în
ceea ce ne priveste.
— Rugåciunea, ca si
revelatia, nu duce la o descoperire banalå, ci la tråirea unui eveniment care
depåseste puterea umanå.
— Se face o confuzie
terminologicå între revelatia sacrå si cea profanå.
— Revelatia, ca
termen, este de obicei întrebuintatå polisemic, prin depåsirea caracterului ei
religios. Revelatia propriu‑ziså trebuie gînditå religios. Nu se poate
vorbi de revelatie în cadrul unei descoperiri stiintifice, care poartå nu numai
rodul inspiratiei, ci si pe cel al cåutårii.
— Aceastå confuzie are
la bazå o substituire mult mai largå…
— … Înlocuirea
religiei cu stiinta! Fårå credintå si Bisericå, omul råmîne un simplu animal
rational si muritor, rationalitatea avînd doar caracterul unei mai mari puteri
de adaptare la conditiile cosmice decît restul dobitoacelor. Cînd zici cå omul
e un animal rational, atributul rationalitåtii îl distinge de restul
vietåtilor, nescotîndu‑l din perspectiva mortii absolute. Moartea devine
relativå, ca o trecere, numai prin religie — stiinta, oricît de savantå,
nescotînd omul decît aparent din regnul animal. Nici o consolare cå eu må
deosebesc de elefant sau de caprå pentru cå fac silogisme, dacå apar si dispar
în mod absurd din naturå.
— Religia nu te ajutå
så «evadezi» din lume, ci så devii un mai bun locuitor al ei.
— Trebuie så
recunoastem cå supranaturalul elibereazå omul din înlåntuirea cosmicå, dar
religia ca atare nu te face så iesi din naturå, pe care o consideri creatie
divinå, ci så te situezi deasupra ei.
— Tot cåtre o situare
spiritualå deasupra lumii tinde si rugåciunea. Dovadå cå, în temnitå,
rugåciunea vå elibera.
— Rugåciunea miscå
subiectul rugåtor între o putere supraumanå si un subiect care recunoaste cå
aceastå putere îl transcende. Rugåciunea este singura manifestare a omului prin
care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Nici o altå calea umanå nu‑L
atinge, desi omul, la scara lui, tinde perpetuu spre El. Sau, cum spune Max
Planck, este efortul spiritual al omului de a trece de la relativ la absolut.
Prin rugåciune omul se îndumnezeieste, anulînd constiinta imposibilitåtii
contactului cu Absolutul. Relatia cu Divinitatea nu este justå decît prin actul
rugåciunii, meditatia autonomå fiind expresia unui proces cognitiv comod. Poarta
spre Dumnezeu este credinta, iar forma prin care se intrå la Dumnezeu e
rugåciunea.
— Sfîntul este un
model maxim de subiect rugåtor.
— Sfintii, ca forme
supreme ale sufletului religios, sînt modele umane cu rol protector si
sprijinitor. Sfintii fac posibilå tråirea absolutului la scarå umanå. Sfîntul
stå în fruntea tablei valorilor. Eroul se consumå fåcînd istorie si nedepåsind
sfera laicului. Eroul este admirat — dar nimeni nu i se închinå, chiar
dacå fapta sa aduce reale foloase omului.
— Deci putem structura
o tablå a valorilor umane…
— Desigur. Astfel,
scara valorilor umane contine: omul obisnuit, eroul si sfîntul — dincolo
de acestia situîndu‑se infractorul.
— În firea
infractorului stå si falsitatea… Cum apare, de exemplu, infractorul în istorie?
— Uite‑asa:
apare o aråtare care se strecoarå ca o sopîrlå pe treptele corpului social,
ajungînd så se miste în vîrf nestingherit. El nu se întreabå dacå e ctitor de
asezåri umane, legiuitor, binefåcåtor sau orice altceva care så acopere ideea
de mare conducåtor. Se simte bine acolo unde e si se considerå diferentiat de
concetåtenii lui, crezînd cå acest lucru e rodul unei virtuti exceptionale. Asa
crede el! El nu stie cine este el. El crede cå d‑aia a ajuns sus, cå nu
se putea altfel!
— Dar infractorul în
gîndire?
— Ha! N‑am putut
în viata mea så‑mi satisfac aceastå dorintå: så aud un antropolog savant,
la Sorbona, discutînd jocul vietii si al mortii… Så vezi cum, la Sorbona, apare
o aråtare care se miscå în misterele existentei ca curca între popice. La Sorbona!
— Miscîndu‑se
asa‑zis autonom…
— Omul autonom e
iluzoriu, fiindcå sau e sub imperiul transcendentei, si atunci este religios,
sau e sub imperiul naturii, si atunci e materialist. Autonomia umanå nu poate
fi concludentå, adicå omul nu este fiintå liberå dacå nu are finalitate
religioaså, deoarece, chiar dacå descoperi un leac împotriva cancerului si esti
un mare binefacåtor pentru omenire, nu te deosebesti de vulpe si de elefant
dacå te consideri absolut muritor, adicå dacå apari si dispari în mod absurd.
În stiintå si tehnicå întîlnesti la orice pas utilul, comodul, socialul si
mintalul, da’ nicåieri adevårul consolator. Adevårul absolut nu poate fi gîndit
decît teologic, deoarece numai teologul vehiculeazå cu el în mod dogmatic si
ritualic.
— Autonomia cred cå
îsi are motivatia, iluzorie, în actul individuatiei…
— Se pune întrebarea:
existå un act individual pur sau puritatea mintalå este formalå? Este greu de
conceput. O individuatie purå nu este posibilå, prin faptul cå omul se naste si
vietuieste biosocial. Variabilitatea sufletului omenesc, care exclude
individuatia perfectå si constantå, este expresia miscårii lui provocate de
temperament sau de peisajul instabil al societåtii.
— Tragedia omului
nereligios, fiindcå despre o tragedie este vorba, vine cred din faptul cå,
punîndu‑si întrebåri fundamentale, izvorîte din constiinta lui teoreticå,
nu gåseste, necålåuzit de nimeni fiind, nici un råspuns consolator.
— Dacå ai întrebåri
fundamentale, esentiale, dar råspunsuri neconcludente, joci pe foc. Esti
chinuit. La întrebårile pe care si le pune omul, el poate råspunde util,
relativ, inutil sau nociv. Jocul vietii si al mortii este fundamental si
încurcå toate socotelile. De ce ne nastem? De ce crestem? De ce ne realizåm
trecåtor? Si — de ce murim? sînt întrebåri la care råspunsurile sînt
aleatorii, adicå neconcludente. Sub raportul adevårului, un om modern, care are
constiintå teoreticå dar nu si religioaså, nu se deosebeste de un primitiv care
cînd tråsneste si fulgerå pe cer cade cu fundul în sus. Nu e departe! Stiinta
nu råspunde la nici un «de ce», ci constatå — util sau eronat.
— Neputintei stiintei
i se alåturå cumva si neputinta filozofiei?
— Filozofia nu e o
cale spre mîntuire. E o comoditate mintalå orientatoare, så zicem, în timp si
spatiu, în relatiile interumane… Fårå credintå, viata universalå ar fi un
pustiu dezguståtor si de nesuportat. Nu esti liber si senin decît în bisericå
sau påstrînd în tine imaginea ei si a preotului. Toti ateii sînt jalnici. Ei
renuntå la absolut, limitîndu‑se la ei însisi. Un savant ateu, care se
bazeazå doar pe supozitii, se deosebeste de vulpe doar prin faptul cå vorbeste
articulat si face supozitii… Dacå adevårul existå, atunci trebuie så fie unul,
iar pe acesta îl afli tråind, prin credintå… Babele evlavioase merg la absolut
rugîndu‑se, iar filozoful tråncånind silogisme…
Si mergem cîteodatå în
lume, aflînd de la unii si de la altii cît de minunatå poate fi învecinarea cu
minunea care‑ti deschide ochii si te face apt pentru acceptarea unei alte
rînduieli decît cea de aici, de unde cerul se vede mic, neîntreg, cît un drum
al soarelui; iar rînduiala cealaltå — cît de cealaltå este! — îti
aratå påmîntul mare, întreg, rotund, cît un drum pe scara lui Iacob, de la
creatie la Creator.
Tutea îmi spune cå‑i
este sete, dar nu de apå, nici de vreo altå båuturå. O simplå stare de sete; ca
somnul, de pildå.
Vorbim despre cum ar
trebui så abordåm necunoscutele care apar în drumul mintii noastre. Tutea îmi spune
cå materialismul e cel mai incomod fel de a gîndi. Cum asa? «Påi, unde
întîlnesti misterul, spui cå nu e nimic. Si te înconjuri numai cu nimicuri
dintr‑astea, pentru cå viata în întregime e un mister!…» Facem cîtiva
pasi prin camerå, pentru dezmortire; în ultima vreme, Tutea stå mai mult în
pat. A slåbit mult, îl doare capul. Un ziarist i‑a spus cå de aceea îl
doare capul, fiindcå are idei…
— Sînt douå mari
principii care se zbat într‑o constiintå autenticå: principiul
autoritåtii si principiul libertåtii. Eu încerc så le împac, în constiinta mea,
într‑un soi de automatism fundamental al omului în corpul social.
Adevårata organizare tine de relatia dintre om si stat, formulatå juridic atît
de exact, încît så nu se suprapunå nici una din acestea pe cealaltå: nici
individul pe stat, nici statul pe individ. Adevårata institutie este, dar nu se
simte… Totusi, nu individul este sursa ordinii în stat. Individul e reflexul
societåtii prost sau bine organizate. El nu este decît biologic, adicå fizic.
Dar spiritual el e reflexul societåtii, al comunitåtii.
— Organizarea unui
stat urmeazå, oarecum, organizarea în sistem a unei conceptii filozofice…
— Sistemele sînt,
ipotetic, atotcuprinzåtoare. Cel putin în intentie. Dacå nu råspund la
problemele fundamentale, tin de eseisticå. E greu, e adevårat, så mai inventezi
un sistem acum. Se poate vorbi despre o înghetare sistemicå. Nu sînt posibile
mai multe sisteme.
— Aveti o nostalgie a
sistemului?
— Nu. Pentru cå mi‑am
dat seama cå nu pot fi sistemic. Sistemul e un mod fundamental si global de a
gîndi. Idealism, materialism, criticism, pozitivism — acestea sînt, în
linii mari, sistemele. E greu de conceput ceva în afara lor. Nu orice
constructie e un sistem nou. Poate så fie o constructie validå, dar så nu aibå
caracterul unui nou sistem, miscîndu‑se într‑unul dintre cele
clasice.
— Deci filozoful de
aståzi nu mai este identificabil dupå sistem…
— Un filozof nu se mai
poate defini în functie de sistem, ci în functie de geniul observatiei, de
geniul speculatiei, de geniul argumentatiei… Stilul! Sîntem într‑o
perioadå a originalitåtii literare. Acum, filozofii sînt eseisti. În mod
concret, filozofia nici nu poate fi decît combinatorie, stilisticå, ascultînd
de o lege mai largå: omul nu creeazå, ci alcåtuieste.
— Aveti o maximå care,
filozofic vorbind, så «acopere», ca valoare rezumativå, un sistem?
— Så zicem. Uite:
psihologic este tot, afarå de eternitate.
— Iar sistemul cred cå
nu este consolator, cum nu e consolatoare nici una dintre îndeletnicirile
autonome.
— Oamenii se împlinesc
sau nu dupå cum îsi fac sau nu o lume proprie. Totusi, ambitia de a te face
singur e neconsolatoare. Eu puteam så însir brasoave, dar am gåsit cå e
prisoselnic så mai adaug si eu niste idei la cele care circulau deja. Am fåcut
asta dintr‑o constiintå a inutilitåtii gratuitåtii… Cînd ai constiinta
împlinirii, esti un tip suficient. Eu nu stiu dacå am avut virtuti de împlinire
rotundå. Asta nu pot spune — nici da, nici nu. Am avut momente în viata
mea de mare subtilitate intelectualå, dar care nu m‑au dus, împreunå, la
un sistem. Sînt momente cînd mistica existentei mele må consoleazå cå nu am
construit aceastå lume, si sînt momente cînd sînt disperat… Totdeauna am
imaginea vietii mele ca apa care curge si nu se mai întoarce.
— Dar în ce mare se
opreste aceastå curgere?
— În credinta în
nemurirea sufletului, iar nu în nemurirea påmînteanå a împlinirii. Må salvez
religios, nu laic. Asta e una din functiile consolatoare ale båtrînetii: te
situeazå concret în pozitia în care esti si nu‑ti mai cere efortul unei
stråluciri viitoare… Am vrut, în tinerete, så råmîn. Nåzuiam så fac un mic
punctaj în existenta tårii åsteia cu existenta mea. Acum nu mai sînt obsedat de
ideea asta.
— Oricum, råmîneti
într‑un fel. Måcar prin tratatul din 1940, sau prin fantasticul proiect
pe care l‑ati prezentat comunistilor, pentru redresarea economiei…
— Stiu eu? M‑a
întrebat odatå o cucoanå cu ce må ocup. Zic: lucrez la legenda mea!… Existå
trepte ale råmînerii. Eroul moare în istorie, iar sfîntul se situeazå în eternitate,
întelegînd prin erou un împlinit care laså o urmå în timp si spatiu… Nu må
îngrozeste pe mine decît un singur lucru: ideea mortii absolute! Adicå omul
apare si dispare fårå sens. Cå, dacå nu existå nemurire, vietuirea umanå e doar
o aparitie si o disparitie. Nu e o consolare succesiunea biologicå, ci
succesiunea spiritualå. Nici un pårinte, cînd moare, nu se consoleazå cå a
låsat copii, dacå acestia nu‑l continuå cu adevårat. Decît atît: så facå
pomeni… Cimitirele gem de uitati.
— Aparitia si disparitia…
— Ceea ce nelinisteste
metafizic omul e principiul aparitiei si disparitiei absolute. Adicå al
existentei ca absurditate. Nelinisteste limitarea si jocul existential între
aparitie si disparitie ca fiind totdeauna ståpînit de finitudine… Cum så te consolezi
cu valoarea personalå? Cred cå si laureatii Premiului Nobel, cînd se raporteazå
la nemurire, ajung la formula: psihologic este tot, afarå de eternitate.
¥l întreb unde are
manuscrisele de care mi‑a vorbit cîndva. La Oradea, la Iasi, la prieteni,
la securitate; dar îmi spune cå nu acelea vor constitui opera lui. Nimeni så nu
astepte de la el o operå, deoarece el nu s‑a pregåtit pentru a fi un
autor, ci un legiuitor. Pentru traiectoria vietii lui, opera e un punct
eventual si întîmplåtor. Dacå se poate vorbi totusi de o împlinire, aceasta se
poate identifica oriunde, dar numai în planul operei scrise nu. Atunci în opera
oralå? — Nu cu certitudine, chiar dacå Mircea Eliade a spus cå are geniul
oralitåtii; asta nu înseamnå nimic. Îl întreb de ce nu vrea så dicteze acum
textele care‑l preocupå. Îmi råspunde cå nu‑l preocupå textele, ci
problemele, care au o altå gramaticå si o altå logicå. Cînd a fost scos din
temnitå, a încercat så scrie; cu greu… A scris destule pagini, dar nu l‑au
multumit. A si dictat. Pentru el, pagina scriså era un mod de a sistematiza
trimiterile, citatele, jaloanele, iar nu gîndirea care pleacå de la acestea.
Ce ati fåcut, atunci,
în întreaga viatå, dacå de operå ca atare nu v‑ati preocupat? «Am adunat
mici ramuri, paie, alte måruntisuri…» Opera dumneavoastrå e un cuib.
Minunile sînt
totdeauna mari. Doamne, mari sînt minunile tale! Mårimea minunii e mårinimia
ei, dåruirea ei cosmicå; o minune «micå», izolatå, netotalå în dåruire,
presupune un numår de martori, dacå nu privilegiati, oricum întîmplåtori.
Minunea nu are nimic comun cu întîmplåtorul: ea este evenimentul în starea lui
realå, absolutå, fiind revelatie. De aceea minunea e mare, plinå, de o
universalå izbucnire întru dåruire. Minunea se aprinde din mai multe colturi
deodatå, încercuind. Minunea nu‑si pierde caracterul personal de adresare
cåtre mine sau tine prin faptul cå e universalå; personalå, ea încercuie, te
plaseazå într‑o geometrie a captivitåtii, în «fruntariile» absolutului.
Încercuire, ea este asumare; tainå, revelatie, ea este credintå; e cercul‑sferå
al boltii, al sfîntului potir si al sfîntului disc, al cununilor. Minunea e
aurå.
În Rai, toti
locuitorii acestui topos dåruit tråiesc sub zodia sferei. Dionisie Areopagitul,
în descoperirea lui, vorbeste despre cîntarea de slavå permanentå pe care o
aduce lui Dumnezeu Raiul. Or, ce este mai sfericå, mai împlinitå, decît
cîntarea ce urcå în tonuri înalte, pentru a se opri într‑o binecuvîntatå
neputintå de a trece de anumite piscuri, cantonînd discret într‑o unduire
de arc de boltå? Si ce este mai rotund decît gestul mîinilor în rugåciune,
care, apropiate, cåus spre cåus, îi dau omului sentimentul ocrotitorului, al
creatorului de cuib, de adåpost? Cuibul de pasåre e sfera‑minune, sfera‑realizare‑împreunå;
asa cum glasul meu se ridicå si ajunge pînå într‑un punct de unde este
preluat de altii, împlinindu‑se, tot astfel cuibul solid, din ramuri si
frunze, jumåtate de sferå, îsi realizeazå rotunjimea perfectå prin venirea
påsårii, ce acoperå puii cu aripile larg deschise, ca o inimå‑carte.
Pasårea este mereu cealaltå jumåtate de sferå, aceea care zboarå. Fiecare
pasåre este o jumåtate de sferå; cealaltå jumåtate a unei påsåri este cuibul;
dacå întîlnesti o pasåre‑jumåtate‑de‑sferå si alåturi o altå
pasåre‑jumåtate‑de‑sferå, nu înseamnå cå ai våzut o sferå, ci
doar douå jumåtåti de sferå. Pasårea se rotunjeste numai în cuib. Pasårea
sufletului nostru se rotunjeste în cuibul cald, comunitar, al Bisericii. De
aceea, Biserica e boltå, e cununå, sfînt potir si sfînt disc, geometrie
fundamentalå pentru aflarea geometriilor divine.
Minunea e mare,
infinitå si încercuitoare, iar Biserica, påstråtoare a minunii întrupårii, e
pînza de apå a cerului oglindit în ochii ridicati spre el cu dor negråit de
împlinire; omul e sferå idealå în miscare, rotunjime de cuib si de pasåre.
Modelul pe care ni‑l
aduce înainte Tutea prin pedagogia învåtåturii prin învecinare e modelul
felului de a te rotunji, de a considera pe celålalt un cuib, acordîndu‑i
toatå credibilitatea pentru o necesarå rotunjire în el.
A venit doctorul;
tensiunea bunå, circulatia proastå. Trebuie mai multå miscare. «Må misc
suficient de mult printre idei, domnule doctor…» Îmi då, la plecare, sfaturi
privitoare la administrarea medicamentelor. Dacå mai are crize de durere, så‑l
chem.
Dupå ce pleacå,
discutåm despre dreptul fiecårui om, cît de redus spiritual, de a tråi în
societate.
— Nimeni nu‑ti
contestå dreptul la existentå dacå esti mediocru, dar nimeni nu face confuzie între
tine, sfînt, erou si geniu. Sfîntul, eroul si geniul sînt fårå voia societåtii,
care e obligatå så‑i recunoascå… Oamenii sînt egali în fata legii, adicå
trebuie respectati ca atare, dar nu confundati, nu fåcuti identici, cå e o
gogoaså… Nimeni nu‑ti contestå dreptul la o viatå umanå, normalå, dacå
porti masca de om. Numai cå, dacå esti mediocru, nu trebuie så te instaleze în
vîrf, pentru cå nu e nici în interesul tåu. Acolo trebuie så stea cei dotati,
care sînt valorosi si pentru ei, si pentru altii.
— În generatia
dumneavoastrå ati avut multi dotati. Cioran, de exemplu.
— Cioran e mult prea
inteligent pentru a fi durabil — întelegînd prin inteligent o luciditate
sterilizantå, care nu ancoreazå în definitiv si parcå nici nu vrea. Are tot
timpul gustul provizoratului scînteietor… În generatia mea nimeni nu a gîndit
fundamental. Nici Nae Ionescu nu a construit fundamental. A construi
fundamental înseamnå, cum ti‑am mai spus, a construi în sistem: fie
materialist, fie idealist, fie criticist. Trebuie så te situezi undeva. În
afarå de sistem faci impresionism. Adicå toatå generatia mea nu a depåsit
strålucirea fragmentului bine fåcut.
— Dar dumneavoastrå
cum ati construit?
— În limba scriså eu
sînt om de dictionar, adicå ceea ce må intereseazå nu este atît strålucirea
stilisticå, cît precizia terminologicå a cuvintelor. Cînd vorbesti, mai
colorezi ici si colea. Dar în general nu colorez, deoarece colorînd sînt
braconier în teren interzis. De fapt, eu nu sînt un om al scrisului, cu atît
mai putin al scrisului frumos.
— Dar mînuiti o limbå
foarte expresivå si plasticå.
— Limba româneascå?
Prin ea poti deveni vultur, dar e foarte greu de mînuit. Sau prin ea devii un
cîntåret de stranå. Limba românå are virtuti complete, adicå poate fi vehicul a
tot ce se întîmplå spiritual în specia om. Au lucrat stråmosii nostri la un
instrument minunat! Limba românå are toate premisele valorice pentru a deveni o
limbå universalå, dar nu stiu dacå e posibil acest mars istoric. Dacå am fi
fost un popor cuceritor… Dar stii cum am fi devenit universali? Dacå am fi avut
un stoc de Eminesti! Adicå un stoc de valori. O limbå devine prin genii
universalå. Limbå germanå nu devine universalå printr‑un berar, brutar
sau måturåtor, ci prin Goethe, Schiller, Kant, Schopenhauer, Rilke… Prin
acestia limba germanå devine universalå. Universalismul este legat de marile
personalitåti, care îsi ridicå apartenenta, la o limbå sau la o etnie, la grad
de model. Noi, românii, nu punctåm universalitatea nicåieri. Lipsa
universalului ne face sceptici. Nu e nevoie så strici ierarhii. Te învecinezi…
Nu trebuie så încerci så înlocuiesti nimic din ceea ce a råmas definitiv, ci så
adaugi. Så întregesti mereu. Noi virtuti avem…
— Ce ne lipseste
totusi pentru a puncta universalitatea?
— Îndråzneala.
Facem cîtiva pasi prin
camerå, pentru dezmortire.
Recapitulez zilele
care au trecut: deopotrivå spectator si actor la o pieså dintre cele mai grele…
Învecinarea, vorbind în termenii lui Tutea, are o structurå ambivalentå, de
aspiratie si participare. Împårtind învåtåtura prin învecinare în douå paliere,
cred cå învåtåtura ar tine de aspiratie, deoarece niciodatå nu se va realiza
intrarea definitivå în lumea ei, iar învecinarea tine de participare,
întelegînd participarea altminteri decît o vedeam pînå acum: participarea e
angajare, e intrarea în ritmul personajului si, în cele din urmå, presupune
disponibilitatea de a‑l înlocui în pasajele acute.
Må întreb cum se
explicå desele tururi de fortå pe care le face Tutea: treceri radicale de la o
opinie la alta, în fata mea sau a altora. Nu e un element de pedagogie; e, cum
s‑ar spune, o chestiune de principii. Tot ceea ce pot întelege din
aceastå labilitate este faptul cå nu tine la idei. Nu‑i paså de ele…
Spunea odatå: «Eu gîndesc în idei!» — si atunci nu sesizasem încå pluralul.
Idei! Ceea ce nu înseamnå idei numai de un fel sau numai de douå feluri. Idei!
Multe, variate, colorate, ciudate, în contradictie unele cu altele,
complementare, rotunde. Idei! «Si ce? sînt angajat de ele?» Nu sînteti angajat,
dar… «Nici un dar, Radule, nici un dar. E dreptul meu de a face cu ele ce
vreau.» Dezmåt! «Ei, nici chiar, dar le pun si eu cum cred cå e mai bine.
Pentru moment, evident: e un bine relativ!» Rîdem.
Revenim la
universalitate: îndråzneala nu presupune un discurs, o tinutå, o oarecare
putintå de a da tonul, de a incita prin ceva nou? «Desigur: e actorie, pînå la
un punct…» Si nu avem prezentå scenicå? «Avem, dar nu ne alegem scenele cele
mai bune.»
Sînt din ce în ce mai
fericit cînd îl aud pe Tutea vorbind. Spectacolul e unic. Turnul afirmatiei, cu
contrafortii argumentelor sau platforma polemicii, toate acestea, acum, nu se
mai ridicå asa de usor; a trecut la forme arhitecturale mai lesnicioase. De la
o vreme preferå liniile calme, convingåtoare prin simplitate. Nu mai råspunde
la întrebårile celor ce vin; are el întrebåri pentru ei. Examenul nu mai este
al întrebårii, ci al råspunsului. Multi, care vin cu întrebårile înghesuite,
sînt nevoiti så improvizeze råspunsuri la un interogatoriu pe care nu‑l
prevedeau. Cu un gest de luare în proprietate, Tutea situeazå pe cel din fatå
exact în lumea în care acesta se aflå. Încet, gradat, îi pune întrebåri: ce
vezi? ce auzi? ce simti? cum ti se pare cutare lucru? dar celålalt? cine
conduce? ce sanse sînt de îndreptare? spre ce se îndreaptå cultura aståzi? Rînd
pe rînd, ceea ce este începe så fie cercetat cu aviditate, în punctele
esentiale. Sustinînd cu un zîmbet larg efortul de concentrare al celui ce se
vede pus în pozitie scrutåtoare fatå de locuirea sa — prea putin bågatå în
seamå pînå atunci —, Tutea nuanteazå întrebårile, împinge la ierarhizåri:
care e mai mare — acesta sau acesta? cine e mai bun?… Spre sfîrsit, cu o
violentå de pedagog, îmbrînceste spre concluzii ferme: si deci, domnule…
carevasåzicå… Nu ståruie asupra datelor ca atare, ci pe påreri: zici dumneata
cå…? crezi cå…? Atunci cînd interlocutorul, transformat în releu de captare a
articulatiilor prezente, se poticneste sau oboseste, Tutea strecoarå o glumå,
si ea interogativå, care se terminå cu un rîs asemeni unei întrebåri
subîntelese: «Ce zici de asta? Ce zici?» Si acela trebuie så zicå… Sînt si
momente de odihnå, de preumblare. «Ai fost vreodatå la Boteni?» Nu. «Da’ la
Cîmpulung Muscel?» Nu. «Da’ la Cluj?» Da! Odatå fixatå o geografie comunå,
începe un itinerariu precis, cu denumiri si oameni precisi, unii morti, altii
în viatå. «Så‑l întrebi dacå n‑a fost asa! ha, ha…» Întîmplåri,
povesti; sau descrieri. Stå pe loc în fata unei imagini; bucuros cå a reusit så
o prindå pentru mai mult timp în atentie si retinå, o întoarce pe toate fetele,
o demonteazå în locurile cele mai nebånuite. «Stii ce îmi spunea mie George, un
prieten de la Cluj, despre statuia lui Matei Corvin?… Da’ ce? crezi cå l‑am
crezut cu una cu douå?» Dialogul capåtå alte trepte; pe dialogul initial, între
Tutea si vizitator se suprapune dialogul dintre Tutea si amintiri. Prin
povestire si înghiontire, vizitatorul este chemat så participe si el la acest
dialog nou. «Dar ai spus cå stii, domnule, Clujul; nu‑ti amintesti de
cafeneaua aia, din colt, de la Universitate? cum se poate!…» Ca dupå acest
excurs så se întoarcå brusc la o idee, la o întrebare sau la o preocupare de la
începutul dialogului: «Si cum spuneai, crezi cå…» Întrebårile reîncepeau så
curgå, så înconjoare o obsesie, o enigmå ce se cerea rezolvatå. Dupå ce îi
demonstrase cå el, la tinerete, luase din lume lucruri multe, multe de tot, si
se învåtase minte în multe privinte, cel de acum, tînårul vizitator, era parcå
întrebat: dar dumneata? dumneata?… Întrebårile si privirile alunecau spre
bibliotecå, pluteau cîteva momente deasupra fiecårui raft în parte, alunecau
mai departe, spre fereastrå, treceau deasupra blocului din fatå, a primilor
copaci din Cismigiu, si în cele din urmå se întorceau, rotund, la Tutea. Si‑n
acest cerc era pus tînårul vizitator; din acest cerc, de acum, nu avea så mai
iaså, poate, niciodatå. Cum nu iesise nici Tutea… Peste cårti, case si arbori,
fiinta gînditoare se întorcea mereu asuprå‑si, într‑un efort de
modelare si de coerentizare a multelor aspecte pe care viata le aduce spre
gîndire si folosire omului.
Må uit la niste
fotografii care‑l aratå pe Tutea mergînd pe Calea Victoriei, în tinerete
si la båtrînete. Mersul si cadenta sînt aceleasi; privirea parcå e mult mai
lungå în timpul din urmå. O privire ce stråpunge zidurile cauzal, scormonind în
temeiurile de viatå si piatrå ale caselor si, mai ales, în ale celor ce le dau
viatå, atunci si acum. Înalt, cu basca puså cu dichis de mosneag, Tutea apare,
prin fluviul de oameni, ca un far pe o insulå în derivå; desprinså parcå din alte
legitåti si tintind cåtre zone deloc comune, prezenta lui nu are cum så nu
atragå atentia; neplåcut, desigur: e mustråtor — treisprezece ani de
pustnicie privesc cu atentie la rostul lucrurilor si oamenilor din jur; si se
pare cå nimeni nu‑si justificå dinamica si nimeni prezenta. Toate cele
din jur par a avea nevoie de treisprezece ani de asezare si cumpånire. Dar så
nu fie! så nu fie! Basca neagrå se apleacå asemenea unui catarg în bernå; så nu
fie!
Cea mai iscoditoare
întrebare pe care o punea Tutea celor care veneau la el era, în linii mari,
aceasta: «Eu, vedeti‑må bine, sînt ceea ce sînt dupå treisprezece ani, de
nu ar mai fi fost, voi, må uit bine, sînteti ceea ce trebuia så fiti si mai
trebuie så fiti încå. Acum, vå întreb: ce faceti, domnilor, cu libertatea
voastrå? Aud?» Nu tolera scuzele si nici artificiile. «Aud?» Si de multe ori
auzea lucruri bune; si se bucura, ca un catarg pe care se desfåsoarå pînza,
gata så primeascå îmbråtisarea vîntului.
Învecinare cu
libertatea; cum så faci din învecinare învåtåturå. Må gîndesc cum ar putea fi
rezumatå întîmplarea asta, a învåtåturii prin învecinare; må gîndesc: dacå
Dumnezeu ne‑a fåcut så ne învecinåm cu lumea si cu oamenii si dacå rostul
nostru este acela de a ne întoarce la El, atunci aceastå învecinare nu poate fi
decît spre acest rost; så facem din învecinare învåtåtura întoarcerii Acaså…
Iar menirea mårturisitorului este aceea de a ne obisnui cu cåldura si cu lumina
învecinårii cu cerul. Numindu‑l pe Tutea mårturisitor, nu introduc o
valoare nouå în tabla valorilor umane, ci încerc så fac o fuziune între tipul
eroului si tipul sfîntului, între istorie si vecie. Reusitå sau nu, aceastå
încercare meritå fåcutå.
Tutea nu e neobisnuit,
ci cu totul în ale sale, tinînd de firescul cel mai la îndemînå. Si lectia pe
care ne‑o poate da prezenta sa e tocmai aceea a simplitåtii, fiind în
acelasi timp atenti si la dictonul: så fii simplu nu e simplu deloc —
menit så ne arate, discret, simplitatea ca pe o exceptie.
Pasional în optiuni,
ardent în idei si foarte bucuros în sisteme, curios de oameni si locuiri,
iubitor de puritate si frumusete, Tutea e un om ce se plimbå pe Calea
Victoriei, asemenea unui far pe o insulå în derivå; basca? — da, basca: o
flamurå stînd la îndoialå, între tristete si bucurie… Acesta e, poate prea
simplu, jocul vietii unui om ce se plimba, cîndva, pe Calea Victoriei.
Aståzi ne‑am
trezit tîrziu, dupå o noapte foarte agitatå. Dureri mari de cap; o crizå. E
linistit acum si îmi cere iertare cå m‑a deranjat din somn. Ne zîmbim.
«Ce så‑i faci? Ne îndogåtim si noi cum putem, dragå Radule.» Vorbim
despre paradoxul libertåtii mistice, care face din libertate ceva relativ,
deoarece raportîndu‑te la absolut nu te poti considera decît relativ,
altminteri nu ai accepta transcendenta lui.
Îmi spune cå a auzit
de la multi ziaristi expresia aceea, cu «intrarea în Europa». I se pare o
stupiditate. «E ca si cum noi am fi în camera asta si toatå lumea ar tipa la
noi så intråm odatå în ea… Dar noi sîntem aici! Asa este si cu aceastå intrare…
Nu sînt antieuropeist, dar nu sufår excesele.»
Îmi povesteste cum au
venit odatå la el hotii. «Eram pe jumåtate adormit, cînd aud usa deschizîndu‑se.
Eu nu închid niciodatå usa… Intrå doi domni, adicå doi hoti. Ce doriti? —
Nimic. Da’ atunci, de ce ati venit? Så furåm. Så furati? Da. Pe cine? Pe tine,
mosule! Pe mine?…» Zice cå nu au furat, pînå la urmå, nimic; ba chiar au fost
mirati de såråcia lucie. Rîde. Are o mare atractie pentru imaginea lui Don
Quijote: îl impresioneazå fantastic; i se pare un personaj sugestiv pentru
secolul nostru. Dacå nu må supår, îmi va spune Panza. Înseamnå cå el e Don
Quijote? Nu‑mi råspunde.
Odatå s‑a
întîlnit, la Uniune, cu Nichita Stånescu; acela era cu sotia. «Zice Nichita:
uite un om‑idee, nu ca noi, få!» Rîde.
Cînd a apårut cartea
lui Cioran, Pe culmile disperårii, Tutea i‑a spus: «Må Emile, nu existå
culmi ale disperårii, cå dacå tu esti pe culmi, atunci eu sînt în våile
disperårii!» Nu crede cå Cioran va råmîne în constiinta filozoficå a
viitorului; zice cå e prea neconsolator pentru a putea fi retinut. Lumea, îi
dau dreptate, tinde cåtre formule consolatoare; tinde în mod inconstient.
Considerå ca cea mai consolatoare propozitie din istoria lumii aceasta:
Dumnezeu a fåcut omul dupå chipul si asemånarea Sa. «Asta uneste ciobanul care
cîntå din fluier cu Nicolae Iorga!»
Îi spun cå nu prea am
încredere în egalitatea democraticå. «Nici så nu ai! Principiul egalitåtii, pe
care‑l vehiculeazå democratii din lume, functioneazå în mod real numai în
religie, fiindcå numai religia crestinå considerå oamenii egali în fata lui
Dumnezeu.»
Nu‑i plac
lucizii, deoarece nu sînt oameni. Îi povestesc o pildå din Pateric, unde un
avva îl întreabå pe un ucenic de ce e speriat. Am våzut pe dracul, zice acesta.
Si ai fåcut semnul crucii? Da. Si a dispårut? Da. Atunci de ce mai esti
speriat, cå doar nu din cauza crucii?! Asa e si cu lucizii: våd destinul lumii
în culori sumbre, dar nu fac cruce, sau dacå o fac, unii, o fac neconvingåtor.
Îi place pilda. Discutåm nuantele ce despart pesimismul de melancolie:
«Pesimismul este expresia metafizicå a luciditåtii, iar melancolia e o tristete
subiectivå fårå iesire.»
Vorbim despre
mînåstire si monahi. Îmi spune cå în tinerete vedea în mînåstire un loc al
påcii absolute, pure; dar pe måsurå ce a înaintat în vîrstå si în credintå a
constatat cå, în fapt, mînåstirea e o insulå a nelinistii mistice si cå mai
degrabå cetatea e linistitå, deoarece nu multi dintre cei care o locuiesc au
nelinisti mistice; cel mult metafizice. «Dar asta e o izmenealå subiectivå.» Revenim
la gîndul mai vechi de a merge împreunå la o mînåstire. Îi povestesc despre
Mînåstirea Neamt, unde am fost vara trecutå; are un schit numit Icoanei, mai
sus, la vreo sapte kilometri. Ar fi poate mult mai bine acolo, la mînåstire vin
prea multi turisti. Nu stiu de ce, dar pe Cioran l‑as vedea foarte
organic încadrat într‑un peisaj mînåstiresc. E mirat: «De ce?» — Are
un aer de neputintå, or neputinta nu gåseste niciunde mai mare audientå ca la o
mînåstire. De fapt, mînåstirile au pe lîngå ele asa‑numitele bolnite:
mînåstiri mai mici, cu bisericå, pentru bolnavi sau cålugåri båtrîni. Ce ar fi
o bolnitå a culturii românesti? Spune cå el ar fi primul care ar solicita un
loc. De ce? — «Pentru cå sînt båiat de popå si pentru cå în felul acesta
as putea så må vindec total.» Cum? «Påi nu ai spus cå bolnita are în cadrul ei
si o bisericå? As fi mereu la slujbå, nu ca acum… Stau în pat si nu pot merge.»
Tutea spune cå are
nostalgii liturgice, dar våd prea bine cum însusi dialogul ce se poartå în constiinta
lui seamånå atît de mult cu un dialog rugåtor, liturgic — între omul vechi
si omul nou, între concept si dogmå… Vorbindu‑mi asa mult despre moarte
si despre dorinta de a merge la o mînåstire, am deschis o carte de rugåciuni
bisericesti, aceeasi în care am descoperit discursul lui Ioan Damaschin
Monahul. Mi‑am imaginat atunci un alt dialog, nu esential diferit de cel
pe care‑l purtam zilnic, dar altminteri, mai aproape, poate, de expresia
ultimå la care aspira si discursul lui Tutea.
— Care e locul spre
care omul se miscå asimptotic?
— «… În loc luminat,
în loc de verdeatå, în loc de odihnå, de unde a fugit toatå durerea,
întristarea si suspinarea.»
— Cum se defineste
omul etern?
— «… Fåpturå
amestecatå din smerenie si din mårire.»
— Care e începutul
istoriei cåderii omului etern?
— «Locuitor si
lucråtor al Raiului m‑ai rînduit, dar, cålcînd porunca Ta, m‑ai
izgonit.»
— Istoria aceasta,
recuperatorie în sensul ei ultim, nu a avut o constantå supraveghetoare?
— «Mai întîi m‑ai
învåtat prin multe minuni si semne, pe mine, råtåcitul, iar mai pe urmå Însuti,
umilindu‑Te, ca un îndurat, si cåutîndu‑må, m‑ai aflat si m‑ai
mîntuit…»
— Ce trezeste în
constiintå învecinarea cu constanta divinå supraveghetoare?
— «Cu adevårat
desertåciune sînt toate si viata aceasta este umbrå si vis; cå în desert se
tulburå tot påmînteanul, precum a zis Scriptura: cînd dobîndim lumea, atunci în
groapå ne sålåsluim, unde împreunå sînt împåratii si såracii.»
— Strigåtul omului
neputincios…
— «Dumnezeule, în
vremea vietii mele nu må påråsi pe mine; ajutorului omenesc nu må încredinta,
ci må apårå si må miluieste.»
— Învecinarea ultimå…
— «Cu sfintii
odihneste, Hristoase, sufletul meu…»
— De ce aducem
neputintele noastre în fata lui Dumnezeu?
— «Tu ¥nsuti esti fårå
de moarte, Cel ce ai fåcut si ai zidit pe om, iar noi, påmîntenii, din påmînt
sîntem ziditi si în acelasi påmînt vom merge.»
— Care sînt temeiurile
sperantei omului în Dumnezeu?
— «M‑ai
însufletit pe mine, omul, cu suflarea cea dumnezeiascå si ai omorît moartea cea
semeatå.»
— Cåtre învecinarea
cea doritå omul se îndreaptå…
— «… pårtas si vecin
al strålucirii Tale celei luminoase…»
Acesta e dialogul
rugåtor al omului cu cerul.
Tutea, prin nostalgia
liturgicå, rîvnea la ritmurile unui astfel de dialog, poate. Îmi spunea deseori
cît de mult ar fi dorit så se abandoneze rugåciunii. «Toatå viata m‑am
pregåtit så må rog, dar nu am reusit så spun decît primele cuvinte.»
Så aibå ceva manierist
acest dialog? — må întreb. Nu cred. Sînt zone în care limba se întîlneste
cu spiritul în asa måsurå, încît îsi împrumutå din frumusetile reciproce. Sînt
bucuros de aceastå descoperire. As vrea så‑mi fac odatå timp si så trec
prin toate cårtile de cult; regåsirea discursului initial, refacerea gramaticii
acestuia si aducerea lui la luminå, pentru a ne salva din criza de comunicare
actualå. Îmi aduc aminte de douå definitii date sfîntului, una tinînd de un
asemenea discurs, vechi, iar alta tinînd de cea mai strictå contemporaneitate.
Prima: sfîntul e cel ce a måsurat cerul cu genunchii. A doua: sfîntul este un
om desåvîrsit, care ajutå pe oamenii obisnuiti. Ultima e datå de un copil!
Tutea ne‑ar fi întrebat, printre zîmbete: «Nu e grozav?» Ce‑i
råspundem… ?
Îmi amintesc de vara
petrecutå la Mînåstirea Neamt, aceeasi varå în care am aflat de existenta lui
Tutea. Dimineata lucram la grådina de zarzavat. Nu fåceam mare lucru: adunam
ceapå, cartofi, fasole. Mîncam foarte multi morcovi; erau mari si dulci; si
multe mere. Dupå prînz, må refugiam în chilie, unde aveam de la un cålugår
binevoitor mai toate cårtile de bazå ale initierii în spiritualitate. Seara,
dupå vecernie, fåceam o plimbare ocolitå în jurul mînåstirii. Drumul meu
preferat era cel ce ducea spre schitul Buna Vestire — un drum stråjuit de
brazi, ca o prezentare de arme. Pe un drum ca acesta as fi dorit så må plimb cu
Tutea, så trecem în revistå vîrstele si sevele ce ne‑au stråjuit cu
demnitate pasnicå, suitoare spre cer. Dar se vede treaba cå nu a trebuit så fie
asa. Am trecut pe lîngå alte vîrste si alte seve. Cîndva îmi spunea cå vede biblioteca
asemenea råbojului cu zilele de izolare.
Mai era un drum ce te
îmbia la preumblare; un drum ce pleca de la fîntînå, stråjuit de data aceasta
de case. Poate cå si un astfel de drum i‑ar fi plåcut lui Tutea; putea
oricînd så aparå, de dupå un pom sau dintr‑o verandå, vreun cålugår,
tînår ori båtrîn, cu care så poti împårtåsi încet, discret, tainele lumii.
Si era un al treilea
drum: între poarta mînåstirii si schitul Icoanei. Lung, pietros, fårå
menajamente; era stråjuit de pådure pe o parte si de un rîu pe cealaltå. Si
acest drum, cred, i‑ar fi plåcut lui Tutea. Am fi mers cînd sub vîrstele
vegetale si puternice ale pådurii, cînd prin vîrsta lichidå, miscåtoare si
cîntåtoare a apei, pendulînd oarecum între rådåcini si cer oglindit, între
înåltare si curgere.
Tutea se recunostea cu
bucurie în Don Quijote. O recunoastere care nu de putine ori aducea a
completare: se rotunjea în imaginea lui simbolicå; Cavalerul Tristei Figuri… De
la cei trei ani, de la Interne, la Jilava, Aiud, Ocnele Mari, Tutea a peregrinat
fårå de voie într‑o Spanie a durerii si a jertfei, deopotrivå de amarå si
de «realistå» ca Spania lui Don Quijote; si tot asemenea acestei Spanii, drumul
lui Tutea a avut de multe ori oaze de veselie si scufundare în vis. Ce l‑a
mînat pe Tutea, în toatå viata lui? Ce rosturi va fi descifrat, retrospectiv,
în tot ce i s‑a întîmplat? Aceeasi soartå a nobilului o aflåm si în
viata, cititå cu atentie, a gînditorului; deopotrivå cavaleri, deopotrivå de
tristi, deopotrivå figuri, simboluri, cei doi se întîlnesc, spunîndu‑si
unul altuia cîte ceva din drumurile lor, întregind astfel geografia idealului.
Asumîndu‑si
scåderile, inconsistentele sau sovåielile, Tutea trece printre dealurile deloc
primitoare ale vietii lui avînd constiinta unei pedagogii la care este supus si
care, ascultatå pînå în consecinta ultimå, poate provoca la rîndu‑i o
nouå pedagogie.
Tutea poate cå
niciodatå nu a visat la o materializare, la o «punere în practicå» a idealului
såu, dar a lansat acest ideal în lume, a învåtat — oriunde a putut si cu
cine a dorit — imaginea cetåtii crestine, sperînd ca în felul acesta, în
urma luptei cu himerele, ispitele si încercårile, pînå la urmå så determine pe
oamenii cu care se învecina så accepte si o altå învecinare, mai înaltå, så‑i
facå så intre pe drumul cåtre ideal ca pe drumul spre un castel la care nu
trebuie så bati în poartå pentru a putea spune cå ai ajuns.
¥l rog så‑mi
spunå ce este cu «teatrul seminar» de care a amintit. Zice: «În teatrul
obisnuit, spectatorii sînt cronofagi. Îsi mîncå vremea cåscînd gura la
inutilitåti, cînd ar trebui de fapt så plece de acolo cu un plus de constiintå
filozoficå, sau socialå, sau umanå, ferindu‑se de sterilitate. Så nu stea
la teatru ca la ceva hazliu, ci så plece acaså mai plini. Un teatru teoretic,
adicå modelul piesei mele ideale de teatru, nu e nici Shakespeare, nici Goethe,
nici Molière, ci Platon în dialogurile lui. Adicå imitatia dialogului platonic,
care este expresia constiintei teoretice, nu estetice. Nu te intereseazå
frumusetea, cît dacå poti sau nu så imiti un adevår. Acest teatru‑seminar
mutå dialogul platonic în dialogul dramatic.» Si ce titlu v‑ati gîndit så‑i
dati? «Întîmplåri obisnuite.» Cum adicå? «Adicå cotidianul ridicat la
semnificatie scenicå.»
Ascultåm Mozart.
Cum se explicå
mobilitatea globalå pe care o aveti în cîmpul ideilor? «Nu e nevoie så fii
enciclopedist — cå enciclopedismul, în general, e un fel de cancer
mintal —, dar så pleci din niste discipline coerent organizate. Eu cunosc,
de exemplu, economie politicå si drept de rang universitar, si asta îmi permite
så manevrez în ansamblu.» Un teolog nu cred cå trebuie så plece de la o
disciplinå ca atare; eu, de exemplu, nu am nici o înclinatie deosebitå spre
vreo disciplinå. «Dar ce, Radule, crezi cå o så mai ai nevoie de ceva cînd ai
så intri în studiul teologic?» Stiu si eu… «O så ai nevoie de filozofie. Atît.
De fapt, orice inteligentå adevåratå, ti‑am mai spus asta, basculeazå
permanent între filozofie si teologie.»
Îl întreb iaråsi cum s‑a
apropiat de Dumnezeu. Spune cå înainte de închisoare, si mai ales atunci, a
simtit acut, organic, biologic chiar, inutilitatea constructiilor umane. De
aici si furia manifestatå împotriva comunistilor, a ateilor în general? «Ateii
s‑au nåscut, dar s‑au nåscut degeaba.» Am auzit cå în puscårie
preotii detinuti fåceau pe ascuns Sfînta Liturghie… Îmi spune cå nu a avut
bucuria de a asista sau de a auzi slujba aceasta în puscårie, dar vrea så‑mi
povesteascå o întîmplare. «Am auzit un tigan dînd sfaturi unuia care era în
celulå cu el si care se ruga provocator: îl vedea gardianul si îl båtea. Si
tiganul îi då un sfat: må frate‑miu!, cå acu’, zice, sîntem frati la
înghesuialå, må frate‑miu, få cruce cu limba în gurå, må, cå nu te vede
nimeni!» Rîde.
Am observat cå nu vibreazå
la operele artistice si cå nu are cuvinte prea mågulitoare pentru artisti.
«Arta are un singur viciu, dragå Radule: este încîntåtoare si nemîngîietoare.
Ce te încîntå nu depåseste senzorialitatea. Arta a vrut så se furiseze în cer,
dar nu i‑a mers! A devenit o simplå expresie ilustrativå. Nu poate nici o
artå din lume så exprime esentele, nu.» Dar arta religioaså, cum o vedeti? Nu
crede cå aceea mai este artå, ci altceva. Îi dau dreptate si îi spun ce greu
canon au pictorii de icoane; or, în aceste conditii, artistul nu mai e artist
ca atare, ci un crestin care are harul de a picta. Må aprobå. Spune cå
niciodatå nu a suportat fandoseala artistilor, pe care îi suspecteazå de
pluralism valoric; adicå fårîmiteazå adevårul cu care intrå în contact. Îl «personalizeazå»!
«Cum îmi zic åstia
mie? — un Socrate român. Cum ai zice: un Iulius Caesar tåtar!» Se uitå cu
ghidusie la portretul pe care i l‑a fåcut cineva, în cårbune, întrebîndu‑må
parcå: semån eu cu Socrate, ce zici? «Åstia vor så facå din mine un båtrîn
sclerozat, reactionar si vorbåret. Înså cred cå nu am spus nimic pînå acum care
så întåreascå måcar una din aceste tendinte.» Sigur cå nu! «Atunci, de ce må
calcå pe nervi ziaristii åstia?» Pentru cå sînteti în vogå. «Si cînd n‑o
så mai fiu?» N‑or så mai vinå. «Mai bine. Dar oameni de culturå, adicå
oameni de teapa mea, nu prea våd pe aici…» S‑au speriat de vîlva produså
în jurul dumneavoastrå. «Dar nu eu am produs‑o!» Rîdem. «Stii ce‑am
så fac? N‑o så mai primesc nici un ziarist aici, cå doar nu sînt un automat
care scoate propozitii la comandå…» De unde vine totusi verva?… «Este o vervå
care må costå. Eu nu pot så fiu spontan, si atunci spun într‑o formå
conciså ceea ce m‑a preocupat sau må preocupå încå.» Si cînd mai aveti
timp så fiti si «serios»? «Cînd dorm sau cînd stau cu tine de vorbå…»
Må întreabå dacå am
mai scris ceva la Învåtåtura prin ¥nvecinare. Nu; încep så cred cå nu poate fi
scriså atîta vreme cît ne mai învecinåm încå. E o formå a amintirii, un scurt
manual despre cum trebuie så abordezi învå‑tåtura. Or, asta e treabå de
arheologie, de timp. «Cred cå nu te‑am învåtat nimic eronat pînå acum.»
Aveti vocatie de profesor… «Crezi?… påi în puscårie îmi ziceau domnule
profesor.» Ati avut, acolo si aici, elevi buni? «Eu am considerat mereu
partenerul de discutie, chiar dacå era mult mai tînår decît mine, drept
prieten, iar nu elev. Nu‑mi place så pråsesc în jurul meu subalterni
mintali.» Respectati libertatea lor… «Så stii cå cine a fost privat de
libertate, într‑un fel sau altul, se învatå minte så mai mînce timpul si
libertatea altora.»
A venit doctorul. Vin
si cîtiva prieteni; comentåm evenimentele politice; nu stiu cine aduce vorba
despre conceptul de «culturå micå». Tutea spune cå nu existå «culturi
mici» — mici sînt oamenii care o fac. «O culturå trebuie så aibå douå
calitåti: så fie tipicå si så fie, asadar, universalå; altminteri, e un fenomen
local.» Ceea ce înseamnå… «Ceea ce înseamnå cå oamenii nostri de culturå ar
trebui så fie tipici, adicå asa cum sînt, iar nu imitînd pe nu stiu cine, si så
fie, astfel, universali.» Doctorul este îngrijorat de circulatia proastå.
Prietenii îmi sugereazå så iesim cu Tutea la plimbare. Se opune; nu se simte în
stare. Amînåm pentru altå zi. Dupå ce pleacå toti, cu un glas amårît, îmi spune
cå se simte ca un obiect. Regretå starea asta de neputintå si faptul cå nu mai
poate primi pe nimeni în mod vertical.
Deschidem iaråsi
discutia referitoare la artisti si artå. «Datoritå capacitåtii mele de
abstractie, n‑am simt artistic, plastic vorbind.» Dar în liceu vå plåcea
geometria… «Da, dar ca model de ordine, iar nu ca frumusete. N‑am geniul
constructiei plastice.» Camera unde ståm e foarte coloratå… Se uitå întrebåtor
la mine. Asta e locuintå de gînditor? «Asta e locuintå de anahoret esuat în
Europa!»
Ziceati cå viciul lui
Cioran este cultivarea în exces a paradoxului; dar viciul dumneavoastrå,
acceptînd cå existå måcar unul, care este? «Viciul meu este cultivarea
argumentatiei logice.» E o deformatie de functionar? «S‑ar putea. La
Ministerul Economiei Nationale eram foarte grijuliu cu toate constructiile
mele, pentru cå, spuneam eu, în Bucuresti trebuie så umbli douå zile în galop
cu calul pentru ca så gåsesti un om prost!» Rîde. Îmi povesteste o întîmplare
dintr‑un salon. «Zice o doamnå lui Cioran: domnule Cioran, dacå sînteti
atît de sceptic în ceea ce priveste neamul românesc, v‑am ruga så ne dati
o scriere legatå de persoana dumneavoastrå… dumneavoastrå sînteti turc? —
så‑mi explicati aparitia dumneavoastrå, cå nu mai înteleg nimic!»
Mi‑ati povestit
despre perioada de stînga. Bånuiesc cå primeati si scrisori, în urma
articolelor dumneavoastrå. «Si ce scrisori! Tovaråse Tutea…» Rîde. «…Vå rog så
insistati asupra tezei din articolul anterior… Semneazå: un grup de muncitori
din Constanta. Ptiu! Tîmpit mai eram!» Dar nu regretati perioada aceea… «Nu
regret. A fost o aventurå; mi‑am dat seama cå la stînga nu existå decît
dorinte umane, dar nici un adevår.» Stînga v‑a bågat si la închisoare. «A
fost pedeapsa lui Dumnezeu pentru nebunia din tinerete; dar så stii, eu am fost
în tinerete de extremå stîngå pentru cå eram generos. Nu suportam mizeria. Nu
de nebun, ca så fac carierå; din compasiune fatå de pråpåditi!» Iar pråpåditii
v‑au chinuit cînd au luat puterea. «Påi se spune: omul sårac, al doilea
drac!»
În ciuda cultivårii
argumentatiei logice, discursul dumneavoastrå face în mod constant apel la
dogmå, la dogma înteleaså ca revelatie, ca izvor de libertate, iar nu la dogma
înteleaså peiorativ, profan. Apelul la dogmå îl våd la dumneavoastrå, uneori,
ca un apel disperat la stabilitate si certitudine. «Påi dogma nu e utilå, ci
linistitoare si consolatoare. Si Nae Ionescu fåcea apel la dogmå. El ne‑a
învåtat, dupå care au venit Crainic, Ståniloae si ceilalti teologi…» Aveati,
odatå, un scurt text numit Libertatea ca dogmå. Ar merita discutatå
inversiunea: dogma ca libertate! «Dragå Radule, cînd ai så ajungi så iei
teologia parte cu parte, dogmå cu dogmå, Sfînt Pårinte cu Sfînt Pårinte, atunci
ti se va pårea cå ai intrat în patria libertåtii absolute. Îti închipui, pentru
un întemnitat, ce înseamnå dogma Sfintei Treimi? — un adevår de care
nimeni nu se poate atinge profanator. În plinå închisoare, un lucru de neatins!
Aceasta este måretia si libertatea dogmei.»
A venit mama; are
niste pråjituri si mîncåm cîteva. Tutea mai vrea una. Îsi aduce aminte cum o
astepta, copil fiind, pe maicå‑sa så vinå de la oras cu cofeturi. Îi spun
mamei så se odihneascå putin. Tutea propune så luåm în fiecare zi cîte zece
pråjituri; se voteazå în unanimitate. Spune cå, la o adicå, så cerem o alocatie
de la buget!
Îmi repetå imaginea
lui din copilårie, asteptînd‑o pe maicå‑sa; o considerå cea mai
sugestivå amintire, mai sugestivå decît orice amintire, din orice altå vîrstå a
vietii lui. De ce? — Nu‑mi poate spune cu precizie, dar asa simte.
Orice mare iesire în
culturå presupune o întreagå industrie menitå a valorifica apetitul corpului
social pentru o anumitå valoare care se impune în acel moment. Må gîndesc la
paradoxul operei lui Tutea: postumå în întregime — editorial vorbind —, aceastå
operå va crea o specie culturalå nouå de paraziti ai minunilor. Se va încerca
din toate putintele neputintei acestora så se ofere lumii o imagine Tutea care
poate nu va fi rea, dar nici bunå. Se va crea un curent, o modå, un tutianism
ce îsi va contrazice, de la un punct, «întemeietorul»; traiectoriile postume au
întotdeauna un grad de imprevizibilitate care, oricum ar fi, frizeazå
imprevizibilul neplåcut. Neplåcerea de neevitat vine din simplul fapt cå
lipseste ochiul selector si aprobator al autorului. Si aceste pagini vin într‑o
absentå, dar poate cå salvarea lor constå în faptul cå se bazeazå, totusi, pe o
prezentå, singura care ar trebui så ne intereseze si la perpetuarea cåreia ar
trebui så lucråm, dacå vrem ca actul nostru cultural fåcut în umbra lui Petre
Tutea så nu semene cu o parazitare. Numai asa.
Avea un prieten,
cersetor, la Cluj. «Ce mai faci, Ioane? Bine — dar dumneavoastrå, domnule
Petricå? Tot cu ideile, tot cu ideile? Zicea cersetorul cå, dacå i‑as fi
dat cîte un ban pentru fiecare idee care îmi venea, s‑ar fi îmbogåtit!»
Îmi povesteste despre înscenarea securitåtii, care l‑a arestat în hol la
Athenée Palace sub motiv cå face speculå. Cu ce? Nu i‑au råspuns; si
atunci si‑a adus aminte de Ioan de la Cluj: «cu idei, frate!… cu idei!»
Revine asupra
sintagmei «om autonom». E sintagma care defineste, în viziunea lui, tot
spectrul larg al neputintei spirituale, de la lucizi pînå la atei si de la
filozofi pînå la artisti panteisti. «Omul autonom în mod absolut, dragå Radule,
ar trebui, pentru a‑si sustine autonomia, så se autoeduce, så se
autohråneascå si så fie autofåcut, så izvorascå el din el!»
Regretå cå nu a avut
familie. Îl întreb dacå totusi nu crede cå are o familie de spirit; nu e sigur.
Dar ati dori? Nu stie ce så råspundå; nu‑i place subordonarea mintalå.
Dar e vorba de comuniune, nu de o ierarhie care så determine relatii de
subordonare. De ascultare si învåtare, nu de subordonare… Sperå ca måcar postum
ceva tot så se prindå de generatia nouå. «Generatia ta e cea mai potrivitå
pentru o prefacere fundamentalå si pentru o iesire în universalitate; a noastrå
a fost zånaticå råu. A debutat în euforia realizårii României Mari si a murit
în închisorile comuniste. Ne‑a pedepsit Dumnezeu cå nu am stiut så ne
bucuråm cum trebuie… dar voi, care nu ati trecut prin închisori, stiti cum
aratå si cei care închid si cei închisi. Aveti o perspectivå totalå.» Dar ne
lipsesc îndrumåtorii, învåtåtorii! «Si ce dacå? Mergeti la bisericå, scotociti
bibliotecile, stoarceti pe cîte unul ca mine, dacå aveti noroc så‑l
întîlniti, si pînå la urmå tot trebuie så vinå cineva…»
Ascultåm muzicå; îl
întristeazå un pasaj. Spune cå tristetile muzicale sînt cele mai durabile,
deoarece se bazeazå pe ecouri, pe reverberatii sonore, iar nu pe structuri fizice,
materiale; amintirea Ideilor.
Afarå ninge. «Så stii
cå m‑am gîndit serios la ultimul pasaj comentat din Platon.» Închid
fereastra. Fulgii se depun încet pe contururile balconului. «Cred cå Platon a
intuit cel mai bine jalea omului, neputincios în fata esentelor.» Poate cå
tînjea dupå întrupare, ce ziceti? Ninge din ce în ce mai dens. «Poate. Dovadå
imaginea grotei: ar fi dorit poate si el så fie martor al unui rug aprins care
så nu ardå.» Vîntul råscoleste stratul subtire de zåpadå. Se fac mici fuioare
care puncteazå ici si colo aerul, ca niste copaci råzvråtiti. «Dar så stii cå,
pînå la urmå, toti anticii au un defect de principiu…» Ninsoarea se linisteste.
Ninge calm. «Smerenia!» Dar asta e o virtute crestinå… «Tocmai de aceea: nu au
stiut så intuiascå decît în planul ideilor, dar nu si în cel moral.» Ninsoarea
înceteazå. Cîte un fulg, întîrziat, råtåceste dupå un loc unde så se aseze.
Povesteste: «Veneam
odatå cu mama de la cîmp si în fata noastrå mergea o femeie care ducea un copil
în spate, mai si torcea si fåcea si alte treburi. Eu zic: mamå, de ce face aia
atîtea lucruri? Zice: se aflå si ea în treabå!» Rîde. «Cine nu are pasiune
terminologicå — riscå så se afle în treabå.» Aflarea în treabå este
isprava omului neputincios… «De fapt, eu am fåcut o glumå pe care nu mi‑o
mai permit: aflarea în treabå ca metodå de lucru la români! Nu‑mi mai
permit asta fiindcå nu vreau så fac ironie, deoarece ironia este stil de amurg
alexandrin.»
Povesteste: «A venit
odatå un frantuz la noi, cu niste masini, iar una nu functiona tocmai cum
trebuie. Dar românul zice: merge si asa! Trebuie så scåpåm de acest „merge si
asa“; cå „merge asa“ înseamnå cå merge oricum. Nu oricum, nu oriunde, nu
oricînd si nu orice.»
Îmi zice cå nu vede în
tolerantå decît o formå degeneratå a libertåtii. Am pierdut exactitatea pe care
o aveati în generatia dumneavoastrå; erati mai apropiati de nemti. «S‑ar
putea så ai dreptate.»
Tare sînt singur,
Doamne, si piezis! — recitå psalmul si adoarme. Dupå o orå, se trezeste si
må strigå: «Uite, dragå Radule, am avut un vis… Se fåcea cå merg pe un drum
lung, lung tare, si doream mult de tot så ajung într‑un loc, nu stiu care
anume… Si întîlneam oameni pe drum, cårora le ziceam så‑mi spunå cum så
ajung mai repede. Nimeni nu stia cum se ajunge mai repede. Cînd deodatå,
vorbind cu un drumet, apare un ins care îmi spune cå stie el o scurtåturå. Am
plecat cu el… si aici s‑a oprit visul. Ce‑o fi asta? Må învecinez,
fårå så stiu, cu un eveniment care se va întîmpla sau care s‑a si întîmplat
deja, sau…?»
Discutåm despre
libertate. Nu o acceptå ca termen teologic; Biserica nu e sediul libertåtii în
sensul ei democratic, ci al libertåtii fårå alternativå: Dumnezeu. Oare de
aceea ateii se numesc liber‑cugetåtori? «Se poate. Au impresia cå, atei
fiind, sînt mai liberi…»
Îmi descrie o imagine
din copilårie, cînd mergea cu mama de mînå. Se simtea în sigurantå. Uneori,
plecau de dimineatå de‑acaså, de foarte de dimineatå, si adormea pe drum.
Cînd nu mai simtea mîna mamei tinîndu‑l, se trezea speriat.
Peste o såptåmînå,
Tutea se va interna la spital. Boala necesitå un tratament mai îndelungat. Îi
pare råu cå ne despårtim. Tine så‑i promit cå voi veni cît de des la el,
la spital. Îi promit. Îmi strînge mîna; må trezesc, speriat.
*
¥n lumea spiritului,
nebunia pentru o idee sau o stare sau o credintå îmbracå forme aproape
monahale, de lepådare de sine, de uitare. Îmi aduc aminte cum, la Spitalul
Christiana fiind, Tutea îsi formase un grup de auditori. Era o cålugåritå
extraordinarå, Maria, care intuise perfect ritmurile si capriciile lui Tutea si
care, în felul acesta, îi era de mare ajutor. Într‑o zi am fost la el în
vizitå, împreunå cu un prieten. Slåbise si durerile de cap erau atroce; cu
ochii mari, de durere si asteptare, må privea avid dupå o consolare — sau
dupå un remediu. «Så må duci acaså, Radule!» Dar nu vå simtiti bine aici? «Nu;
parcå sînt închis.» Tratamentul… «Ce tratament? Eu nu sînt bolnav, ci sînt
båtrîn… or, asta nu se vindecå, ci se întretine!» Prietenul cu care venisem îi
pune o întrebare confuzå — si incitantå, în felul acesta, pentru gîndirea
atît de preciså a maestrului. Domnule profesor, medicamentele…. O sorå medicalå
îi pune în mînå un pumn de pastile si îi då un pahar cu apå. Cu un gest
sovåitor îsi bagå pastilele în gurå, cînd deodatå este atras de întrebarea
prietenului: «Ce, domnule?…» Urmeazå un råspuns înflåcårat, argumentat. Am
revåzut pentru ultima oarå cum se ridicå turnul de cetate: abrupt, fårå
tatonåri sau opriri; cu pastilele råtåcind speriate în gurå, înghesuite de
cuvintele ce nu mai tineau seama de prezenta lor, Tutea uitase de sine,
lansîndu‑se spre celålalt cu toatå fiinta. Întreg, plin; bucuros, parcå…
Într‑un sfîrsit, sora îi aminteste de medicamente. «Care medicamente?»
Pentru durerile de cap… «Care dureri?…» Råpit în întregime de lumea aceea,
adormise parcå pentru aceasta, trezindu‑se aici doar din necesitatea de a
nu contrazice legea gravitatiei.
Multe lectii a mai
tinut, cred, Tutea în spital. Între un pahar cu apå si un pumn cu medicamente,
discursul såu îsi påstra o independentå uimitoare, aducîndu‑ne si pe noi
în lumea lui, råpindu‑ne din intervalul mohorît ce se întinde, pentru
fiecare, între un pahar cu apå si un pumn de medicamente…
Tutea a împlinit
aståzi 89 de ani. Nu då importantå evenimentului, înså vin cîtiva tineri care
încearcå så‑i ofere o bucurie pe care el nu o are. Vîrsta nu‑l
bucurå; vîrstele lumii da, înså nu a lui, care se simte din ce în ce mai
depåsit de ritmurile unei vieti pe care n‑o mai poate umple cu prezenta
lui organizatoare, ci doar cu o prezentå contemplativ‑meditativå. Dar cît
de mult înseamnå încå aceastå prezentå…
*
Ultima scrisoare cåtre
prieteni:
Tråiesc o
insuportabilå însingurare. Må situez în pustiu si am impresia cå cetatea toatå
a plecat într‑un nedeterminabil concediu. Nu må pot sprijini decît pe
Dumnezeu, care niciodatå pînå acum nu a fost atît de prezent. Må våd tråind
într‑un spatiu sacralizat de atotståpînitoarea Bisericå crestinå. Nu må
jenez så consider toate disciplinele mintii umane roabe ale teologiei, fiindcå
în ele nu apare Absolutul: Dumnezeu. Fårå Absolutul divin, tot ce existå ne
îndeamnå så‑l gîndim ca neavînd nici un sens. Am fost totdeauna
nelinistit, în lumea fenomenalå în care am tråit, de întrebarea: de ce existå
aceastå lume? si de ce nu se poate explica imposibilitatea gîndirii de a
formula lumea în mod exhaustiv? Acea consolatio magna a lui Boethius nu e
concludentå, neavînd caracter religios. Fårå religie omul råmîne un animal
rational si muritor care vine de nicåieri si merge spre nicåieri. Absolutul
religios crestin ne scoate din nelinistile infinitului si nedeterminårii,
deoarece ideea de limitå, tråitå de om în univers, nu poate fi depåsitå decît
religios. Ce dezguståtoare mi se pare înlocuirea ritualului mistic cu
speculatii aleatorii! În orice aulå se discutå comod, util sau eronat,
niciodatå setea de definitiv neputînd fi satisfåcutå.
Må opresc din avalansa
de gînduri la formula: «a sti», la scarå umanå, poate fi folositor, dar în nici
un caz mîntuitor.
Ce pustiu ar fi
spatiul dacå n‑ar fi punctat de biserici!
Petre Tutea
Semne
Uneori, cultura se
bucurå. Iar bucuria ei din smerenie vine, fårå zgomot, pasnic, ca o sårbåtoare
în timp de råzboi… Sînt oameni ai spiritului care, în culturå fiind, fac toate
cele neobisnuite culturii: tac, se smeresc, nu se agitå, nu proclamå, nu
incrimineazå, ci pur si simplu existå — monumental. Cu o måretie de zvon,
în cultura secolului nostru Petre Tutea are caracteristicile duhului: existå
fårå så se fi manifestat. Nu a putut si nu a avut cum så se manifeste în
ultimele decenii. Cînd îi iei omului miscarea, nu‑i råmîne decît sederea,
iar cei mai buni fac din aceasta minunat prilej de gîndire. Gîndind si
ståpînind prin gînd, sînt ascetii culturii contemporane, pustnici care s‑au
rugat pentru mîntuirea ei.
Raportul nostru cu
lumea a fost mereu unul de învecinare. Am avut o pozitie contemplativ‑defensivå
care ne‑a permis supravietuirea. Înså aceastå învecinare nu presupune
numai pasivitate ori numai defensivå, ci si luptå, formå publicå de angajare, într‑un
cuvînt: învåtåturå. Am învåtat la început din învecinarea cu altii, cu romanii
sau cu turcii, am învåtat învecinîndu‑ne cu marile puteri ce ne ståteau
în jur si, se pare, a venit vremea så învåtåm învecinîndu‑ne cu noi
însine; Tutea este unul dintre putinii care, aståzi, ne îndeamnå la acest fel
nou de învecinare, singurul capabil så ne asigure identitatea si
universalitatea în acelasi timp.
Via,ta
Tot ce se stie despre
Tutea se stie din întîmplare.
S‑a nåscut la 6
octombrie 1902, în satul Botenii de Muscel, avînd în urmå un sir de stråbuni
preoti, el apårînd, printre livezile muscelene, ca fruct ultim al harismei
acestora. Liceul îl face în parte la Cîmpulung‑Muscel, în parte la Cluj;
tot la Cluj face si Facultatea de Drept, unde îsi ia titlul de doctor în
stiinte juridice.
Se instaleazå la
Bucuresti, lucrînd în Ministerul Economiei Nationale. Face mai multe cålåtorii
diplomatice — la Berlin, Budapesta si Moscova; este mediatorul celui
dintîi tratat economic între Regatul României si noua putere sovieticå. Prieten
cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Petre Pandrea
si altii, colaboreazå la revista Cuvântul a lui Nae Ionescu, în timp ce la
Cluj, în studentie, fiind de stînga, colaborase la reviste socialiste. Citeste
îndelung si temeinic, abordînd zonele clasice ale culturii. Îsi face în epocå
un renume de om de spirit si adîncime.
Primii ani de dupå
terminarea celui de‑al doilea råzboi mondial si începerea råzboiului
comunist cu valorile si adevårul îi traverseazå relativ bine. Anchetat de mai
multe ori, dupå obiceiul vremii, este arestat definitiv în 1956. În temnitå
avea så se converteascå la crestinism… Parcurge întreg spatiul concentrationar,
de la Malmaison pînå la Aiud, Jilava si Ocnele Mari; tine conferinte, initiazå,
dezbate, ascultå, dialogheazå. Multi îsi vor aminti de întîlnirea, în
închisori, cu Tutea. Un tåran este întrebat de ce stå pe lîngå el: întelegi
ceva? — Nu, dar e o grozåvie! Tot de domeniul grozåviei si al mårturisirii
tine si vestita predicå de la Aiud, în care, timp de trei ore, face o vastå
paralelå între Platon si Hristos, între pågînism si crestinism, aråtînd
superioritatea religiei bazate pe actul mistic al Întrupårii. Båtut, umilit,
înjosit, trece prin toate apele tulburi ale prostiei. Timp de saizeci de zile,
la Ocnele Mari, stå în anticamera torturii; nu intrå înså, deoarece în ziua
stabilitå un detinut scapå din mîinile gardienilor, sparge geamul si tipå:
såriti, fratilor, cå ne omoarå! Conducerea închisorii are teamå de o eventualå
miscare a populatiei din Ocnele Mari si opreste torturile. Dar încep izolårile…
Este eliberat în anul de gratie 1964.
Locuieste pe unde poate, pe la prieteni, pînå
ce, cu ajutorul unui tînår care îi era «student» în Cismigiu, reuseste så se
mute într‑o garsonierå, la etajul opt, foarte aproape de parcul preferat.
Publicå în Familia de la Oradea cîteva fragmente din Teatrul seminar, iar în
revista Arta un eseu despre Brâncusi. I se interzice aparitia în preså.
Publicå, sub pseudonimul Petre Boteanu (la Gândirea semnase Petre Marcu), eseul
Filozofia nuantelor si Despre Socrate. Are o intenså activitate «didacticå»: se
plimbå cu tineri în Cismigiu, învåtîndu‑i ce diferente existå între
lumina soarelui în amurg si la råsårit, între prostie si spirit, între
necredintå si credintå. Lucreazå prin dictare sau prin grea scriere cu mîna
proprie, bolnavå, la cîteva eseuri mai întinse. Pentru a se putea întretine,
este trecut ca membru al Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor. Dar în ce
post så vå trecem, domnule Tutea? — «Pe post de Socrate!»
În mai multe rînduri,
securitatea îi confiscå manuscrisele; alte pagini sînt date spre påstrare
prietenilor. Risipeste cu dårnicie spirit, într‑un gest de însåmîntare
cosmicå. Pe toti cei care se întîmplå så‑i treacå pragul sau så‑l
întîlneascå îi învatå cele douå cuvinte‑cheie ale verticalitåtii: crestin
si român. Suspectat, urmårit, chestionat, le zîmbeste tuturor, aråtînd puterii
o enormå bunåvointå si scuzîndu‑i nesfîrsita prostie. I se însceneazå o
delincventå: este arestat în holul hotelului Athenée Palace, sub învinuirea de
speculå, fireste nedoveditå. În decembrie 1989 este påzit de doi soldati,
pentru a se preîntîmpina un eventual atentat.
Ajunge, în urma unor
interviuri televizate, în centrul atentiei. Cucereste si farmecå lumea gazetåreascå,
si nu numai pe aceasta. Primeste în medie, pe zi, opt‑zece ziaristi si de
douå ori mai multi vizitatori… Tråieste cu aceeasi pensie de la Uniune ca si
mai înainte. Prezent în preså din ce în ce mai mult, începe så se vorbeascå
despre un eventual tutism.
Apele se linistesc,
gazetarii devin tot mai rari. Boala îsi face aparitia. În prima jumåtate a
ultimului an de viatå locuieste cu un tînår care se stråduieste så‑i fie
de folos. A doua jumåtate, pînå la moarte, este internat la Spitalul Christiana.
I se iau si aici interviuri; îsi formeazå un nou grup de «studenti», dintre cei
internati, cålugåri, maici, medici sau tårani. Îi iartå pe cei care l‑au
chinuit. Moare la 3 decembrie 1991, dimineata. Este înmormîntat la Boteni, de
ziua Sfîntului Nicolae, drumul spre locul de pace fåcîndu‑l într‑un
car tras de boi. Putini oameni în jurul påmîntului proaspåt: unii nestiind, iar
altii neputînd probabil så vinå… Înså multi fulgi, multå cernere din ceruri,
el, Petre Tutea, trecînd desigur cu bine prin våmile våzduhului.
Opera
Opera, urmînd rigorile
spirituale ale modelului, nu trebuie så ne trimitå la ea însåsi, nici chiar la
cel care a scris‑o, ci la Cel care a fåcut posibilå lumea în care ea a
apårut.
Tutea nu a visat så aibå
operå, înså se vede treaba, cum se întîmplå în povesti, cå Dumnezeu då cui nu
cere — iar Tutea nu a cerut niciodatå. Tot ceea ce a scris are o motivatie
de cronicar: s‑a simtit dator så fixeze în memoria scriså evenimente si
idei care au traversat cerul vremii sale. Paginile dictate vin si ele dintr‑o
altå preocupare decît cea de scriitor; sînt pagini mårturisitoare, în care
nimeni nu va gåsi noutåti, în nici un domeniu; sînt pagini de reafirmare, de
adunare si sistematizare a unor adevåruri spuse deja, dar care trebuiesc
mårturisite, proclamate din nou, spre tinere de minte…
Opera lui Tutea se
plimbå pe stradå. Dacå întîlniti, uneori, cîte un tînår închinîndu‑se în
fata bisericii si aråtînd spre dumneavoastrå priviri în care vå oglinditi, sau
cîte un tînår cufundat în lecturå, în cine stie ce såli friguroase de
bibliotecå, sau cîte un om trecut de mult de tinerete, dar cu o vajnicå
articulare pe care numai suferinta o då, ei bine, så stiti cå, asa fragmentarå
cum pare la prima vedere, ati avut de‑a face cu opera lui Petre Tutea.
Este o operå‑mårturisire;
o tråire în celålalt; o operå imediatå. Tutea a avut oroare de operele lansate
în håul unui public impersonal. Apostolicå, mårturisitoare, opera lui e
propovåduire fatå cåtre fatå. Cei mai multi creatori tråiesc prin mandat
artistic, într‑o relatie în care se cunoaste expeditorul, dar nu se stie
nimic despre destinatar; opera valabilå se bazeazå pe Adevår si, pe Adevår
bazîndu‑se, ea se bazeazå pe Persoanå, pe calitatea de persoanå a
adevårului. De aici vorbirea cåtre celålalt, cåtre persoana aproapelui, iar nu
cåtre impersonalul departelui. O operå se naste din învecinare, dacå vrea så se
constituie într‑o învåtåturå. Într‑o lume antiaxiologicå,
råsturnatå, orice posesor al adevårului trebuie så‑l mårturiseascå
testamentar; de aceea, discursul lui Tutea abundå în formule precise, care nu
laså loc echivocului semantic sau ideatic. Fiind mårturisitoare, opera ce se
bazeazå pe acest fel de discurs vizeazå altceva decît satisfacerea cerintelor
estetice: e o operå ce se vrea cale spre mîntuire. Cînd se întîlnesc, în
Pateric, un cålugår båtrîn cu unul tînår, cel tînår îi cere cuvînt de folos sau
cuvînt de învåtåturå, iar cel båtrîn, învecinat prin rugåciune si post cu
Dumnezeu, îl då scurt, testamentar. Opera lui Tutea e cuvîntul de învåtåturå de
care avea si are nevoie cultura româneascå în trecerea ei de la subteranå la
luminå, de la impersonal la personal, de la zbatere si îndoialå la credintå si
certitudine.
Opera lui Tutea, cîtå
se aflå în oameni sau în pagini scrise sau în benzi înregistrate, se contureazå
în jurul unor titluri sugestive prin ele însele: Tratat de economie politicå,
Tratat de antropologie crestinå, Introducere la teatrul seminar, Teatrul
seminar, Comentarii la Platon, Comentarii la Kant, Dialoguri (Bios, Eros si
altele), Reflectii religioase asupra culturii, Socrate, Mircea Eliade,
Filozofia nuantelor, Introducere misticå în filozofia modernå.
Abordînd fundamentalul
si neavînd nimic comun cu conjunctura, primirea operei lui Tutea se face în plinå
asteptare… Domol, ca o apå între douå dealuri, curgerea ideaticå tîrzie
asteaptå soarele, pentru ca, în momentul intrårii în mare, så‑si poatå
aråta toate irizårile, altminteri invizibile. O operå trebuie asteptatå, iar nu
toleratå. Persoanå‑creator cåtre persoanå‑primitor, opera e o
relatie filialå, de întregire a unei familii spirituale; cine vrea så afle ceva
profund din valentele spiritualitåtii românesti trebuie så astepte,
testamentar, pînå ce ultimul lucru îsi va fi aflat soarta viitoare. E modul de
a intra în mînåstirea cugetului românesc — trecînd pe sub poarta arcuitå,
într‑o plecåciune în fata bisericii din mijloc, pînå la care se asterne
drumul de piatrå al adevårului si simplitåtii.
O creatie a spiritului
e altceva decît un produs. Ea presupune un cadru, o lume pregåtitå în asa fel
încît så‑i primeascå rigorile. Spiritul se întrupeazå numai dupå un sir
lung de profeti, care primenesc si pregåtesc lumea cu ideea minunii… Cei
treisprezece ani de temnitå si convertire au pregåtit lumea româneascå pentru
primirea mårturisirii lui Tutea, pe care o numim, conventional, operå: o operå
deloc comodå, cum nici întrupårile nu sînt comode si nici usor de acceptat; o
operå care ne demonstreazå finitudinea noastrå autonomå si mizeria acceptårii
acesteia, care ne aratå vinovåtia fundamentalå ce o avem fatå de cer si fatå de
dumnezeirea din noi. Daimonul operei lui Tutea este dorinta mutårii din loc a
ceturilor interioare.
Cuvînt de învåtåturå,
opera lui Tutea e cuvînt de dojanå, cuvînt de iertare; depinde de noi cîtå
dojanå si, mai ales, cîtå iertare ne va da opera aceasta.
Sistemul
Fårå så‑si
propunå så aibå operå, Tutea nu si‑a propus så aibå nici sistem. Cu toate
acestea, putem vorbi despre un sistem Tutea în måsura în care acceptåm
definitia pe care el o dådea sistemului — cå adevåratul sistem e cel care
adunå nelinistile omului si le aduce, spre rezolvare, cerului. Iatå de ce, cînd
vorbim despre sistemul lui Tutea, nu putem vorbi decît despre credinta lui.
Crestinismul e sistemic prin definitie; coerent, escatologic, crestinul
probeazå, constient sau nu, functia sistematizatoare si recuperatorie a
crestinismului; hristocentrismul e modelul de sistem cu garantii în absolut.
Crestin, Tutea se bucurå de avantajul sistemic al credintei sale: pentru el, sistemul
nu e valabil dacå nu‑l mîntuie pe cel care‑l construieste. Fårå
aceastå finalitate, sistemul råmîne o inutilå si sinistrå constructie, prin
care bîntuie de la un capåt la altul stihia îndoielii, a putrefactiei si
mizeriei. Fortînd putin lectura teologicå a termenului de sistem, putem spune
cå sistemul, de fapt, nici nu se construieste — ci se då; e un har, e un
talant, si numai în aceastå acceptiune gîndirea lui Tutea poate fi
identificatå, fårå temere, cu un sistem.
Sistemul Tutea e un
sistem crestin. Mai mult, un sistem crestin ortodox, cu elemente vådite de
misticå råsåriteanå si meditatie athonitå. Într‑o eventualå istorie a
cugetårii românesti, sistemul Tutea ar putea fi definit, în stil cålinescian,
ca un sistem mînåstiresc de gîndire, alåturi de cel al lui Nae Ionescu, Mircea
Vulcånescu, Nichifor Crainic ori Constantin Noica.
Vorbind despre o
înghetare sistemicå si despre neputinta de a mai gîndi în afara limitelor
sistemelor existente, Tutea intuia, ca singurå posibilitate de constructie
ideaticå, mårturisirea.
Aparitia gîndirii
crestine în traseul såu spiritual a fost înregistratå de Tutea în închisoare,
acolo unde doar învecinarea cu Dumnezeu mai putea så dea învåtåtura salvårii,
restul învecinårilor — cu celula, cu gardienii sau cu tortionarii —
nefiind altceva decît un continuu îndemn la disperare. Cultural, încrestinarea
lui Tutea a avut la bazå o receptare foarte curatå, tåråneascå, a valorilor
spiritului. Apartinînd unei generatii culturale de vîrf, avînd acces la toate
izvoarele, Tutea a experimentat copios binefacerile conceptului, ajungînd în
cele din urmå la limitele gîndirii autonome; conceptul se vådea a fi o mîntuire
pe termen scurt, un bulevard ce sfîrseste într‑o groapå. Printre ruinele
conceptului, colindînd în speranta gåsirii unei zidiri întregi, Tutea a aflat
zidirea trainicå, de altå esentå, a Bisericii, singura capabilå så råspundå
întrebårilor acumulate prin culturå.
Gîndirea lui Tutea e o
permanentå tensiune a trecerii de la concept la dogmå, de la îndoialå la
certitudine. Conceptul te salveazå din naufragiu, aruncîndu‑te pe o
insulå, unde mori dupå ce un timp ai avut nebunia så te crezi salvat, nefåcînd
nici un semn vaselor ce treceau spre continent; dogma te salveazå, aducîndu‑te
pe continent, punîndu‑ti påmîntul Împåråtiei lui Dumnezeu sub picioare.
Crestinismul este
starea ontologicå normalå a omului; dogma e revelatie, întelepciune divinå.
Tutea a perceput dogma în semnificatie ei vie, de adevår revelat, våzînd în ea
unicul mijloc de redare a libertåtii spiritului: dogma elibereazå, nu
constrînge; infinita dumnezeire nu are cum så mårgineascå sau så constrîngå…
Tutea a defrisat unele geometrii, deosebind între interesant si adevårat,
neputintå si libertate. Gîndirea lui marcheazå permanent aceste distinctii, le
probeazå mereu.
Existå cîteva cuvinte
cu valoare orientativå în gîndirea lui Tutea. As încerca så schitez un început
de Glosar al cuvintelor de învåtåturå:
Iisus Hristos —
«eternitatea care puncteazå istoria»;
dogmå — adevår
revelat ce oferå omului libertate si certitudine;
revelatie — formå
de dialog învåtåtoresc, pedagogic, între persoana umanå si persoana divinå;
sfintenie —
fruntea tablei valorilor la care are acces omul;
mîntuire —
intrare în Împåråtia lui Dumnezeu;
concept —
aproximatie rationalå, autonomå, cu trimitere în håtisul neputintei si
incertitudinii;
sistem — formå
ordonatå de a aduce în fata lui Dumnezeu nelinistile si nelåmuririle spiritului
uman;
român — formå
lingvisticå si spiritualå de a aduce laudå lui Dumnezeu.
Toate cuvintele‑cheie
de mai sus, la care se mai adaugå si altele, au stat la baza învåtåturii pe
care Tutea o transmitea tuturor acelora care se întîmplau så‑i fie în
învecinare, pentru un timp mai lung sau mai scurt. O gîndire îsi verificå
valabilitatea atunci cînd învatå pe altii; gîndirea lui Tutea e, prin însåsi
esenta ei crestin‑mårturisitoare, o învåtåtura destinatå celuilalt. De
aceea, nu am fost mirat våzînd cå majoritatea dedicatiilor de pe cårtile din
biblioteca lui cuprind cuvintele maestru si discipol. Cineva îi scrie: «Marelui
domn Petre Tutea, cu iubire de discipol…»; altcineva: «Domnului Petre Tutea,
ilustrul magistru, al crestinilor îndrumåtor…»; altcineva: «Domnului Petre
Tutea, iubit pårinte sufletesc al meu si al multora…»; altcineva: «Domnului
nostru Profesor…»; iar altcineva: «Omagiu, admiratie si recunostintå domnului
Petre Tutea, magistrul iubit al generatiei noastre tinere. În prezenta sa
binecuvîntatå ne‑am format ca luptåtori, crestini si români toti cei care
ne‑am simtit în stare de acest fapt…»
¥nsemne
Însemne multe a låsat
Petre Tutea prin viatå; amintiti‑vå de tînårul închinåtor sau de cel din
bibliotecå… Nu s‑a considerat niciodatå în måsurå så aibå discipoli, dar
nemåsura lui smerenie se cheamå, si cîte nu învatå cineva de la un smerit…
Pentru multi, Judecata
de Apoi e prima formå de dialog si de învecinare cu Dumnezeu; dar sînt oameni,
ca Petre Tutea, care o viatå întreagå au corespondat si s‑au învecinat cu
Dumnezeu în încercarea de a intra în zona certitudinilor. Dintotdeauna, Tutea a
vorbit, iar el vorbea, în general, pe douå registre: cînd cu oamenii, cînd cu
Dumnezeu. Vorbirea cu oamenii era o cale de eliberare a ceea ce se structurase
pînå atunci, pentru a face loc noilor geometrii, nu esential diferite de cele
dinainte, dar altminteri, mai frumoase poate, oricum — altfel. «Filozofia
nuantelor», spunea el; un exercitiu al valabilitåtii, al revenirii la dogmå. De
aici, permanenta tensiune a trecerii de la conceptul uman, finit, la dogma
nesfîrsitå, dumnezeiascå. Drumul de la concept la dogmå era, în fapt, drumul de
la Bibliotecå la Bisericå. Petre Tutea mergea des pe acest drum, însotit de
Kant si Maxim Mårturisitorul, de Sfîntul Apostol Pavel si Iustin —
Martirul si Filozoful, deopotrivå. Îsi punea pålåria largå în vîrful fåpturii
lui înalte si, cu seninåtatea bucuroaså a înteleptului, stråbåtea drumul;
uneori, si din fericire nu rar, mergea împreunå cu alti oameni, tineri mai
ales. Îi învåta si le povestea, determinîndu‑i så accepte un alt ritm, o
altå învecinare, o altå Realitate. Tutea a murit într‑o dimineatå, pe
cînd se pregåtea så plece de la Bibliotecå spre Bisericå, a murit pentru cå era
deja în Bisericå, iar Dumnezeu vroia så‑L aibå cu Sine mereu…
Învåtåturå prin
învecinare, lectie despre cum så te uiti spre cer si cum spre påmînt,
vecinåtatea cu Petre Tutea, oricît de scurtå, reprezintå pentru cine vrea så
învete ceva din ea un mod de recapitulare a istoriei mîntuirii omului si de
reafirmare a necesitåtii de a intra în Bisericå si în ritmul ei liturgic.
-Sfârsit-
INAPOI LA