RADU PREDA

JURNAL

CU

PETRE TUTEA

Mă īntreb cum se poate explica īndrăzneala de a pune cuvīntul meu alături de cel al lui Tutea; atunci cīnd, locuind zi si noapte cu el, primeam zi si noapte răspunsuri, īntrebările nu au avut timp să se construiască. Atunci erau fundamentale răspunsurile, pentru că ele nu veneau atīt la īntrebările mele, cīt la cele ale lui Tutea; de aici si impresia de monolog pe care mi‑o trezeau uneori. O dată cu trecerea timpului, Tutea a rămas īn constiinta mea ca un răspuns — si am simtit nevoia īntrebării. Iar paginile care urmează, chiar dacă nu sīnt cīteodată deloc interogative, nu reprezintă altceva decīt īntrebările ce au crescut īn umbra unui răspuns infinit.

Sīnt īn trenul care mă duce spre Tīrgu‑Neamt, punct de plecare spre mīnăstirile din zonă. Īi cer unui domn din compartiment o gazetă; aflu acolo un interviu cu Petre Tutea… Biletele la control! Mă scotocesc prin buzunare… Revin la interviu. Nu aveti un loc si pentru mine, maică? O bătrīnă, cu un cos mare, īmpletit, stă īn usa compartimentului, cerīndu‑ne la fiecare pe rīnd, din ochi, să‑i dăm pentru cīteva minute un loc ca să‑si tragă sufletul. Mă ridic si o poftesc să sadă. Iau gazeta cu mine pe culoar. Reporter: Domnule Petre Tutea, ati fost prieten cu Cioran, cu Eliade, cu Noica si cu multi altii din generatia interbelică; puteti să ne spuneti īn ce a constat strălucirea acestei generatii? Petre Tutea: «Păi uite ce e, domnule: generatia interbelică si‑a luat īn serios calitatea de generatie…» Adică? «Si‑a luat īn serios calitatea de etapă spirituală a poporului romān, reusind să problematizeze esential.» Nu credeti că realizarea Marii Uniri a avut si ea un rol hotărītor? «Cum să nu! Păi generatia interbelică a avut poate cea mai mare bucurie geografică si spirituală din istoria romānească… Si mai e ceva: uite, eu de exemplu, nu prea am avut chef să ies din tară. Īmi era suficientă bucuria de a merge la Chisinău sau la Sighet fără pasaport. Cīnd ieseam din tară, oriunde m‑as fi dus, parcă ieseam dintr‑o casă primitoare, caldă, si intram īntr‑un cimitir…» Eu cobor aici! Mă uit, neīntelegīnd. Gazeta… A, da, vă multumesc!

Trenul merge agale, oprind īn fiecare statie. E ca un interviu… Gările sīnt mereu curate, rezistente, din cărămidă; īntrebările sīnt la fel: precise, fără ezitări; răspunsurile sīnt īnsă largi, zburdalnice. Trecem pe līngă cimitire si biserici. Īmi aduc aminte de ce spunea acel Petre Tutea. Cine o fi? Nu‑mi amintesc să fi auzit vreodată de numele lui… Dealurile sīnt acum īmpădurite. Ne apropiem de munti. La o statie, văd cum se schimbă locomotiva. Trecem iarăsi pe līngă case, curti, cimitire, biserici… Cred că asa intră si ideea īn om: mai īntīi locomotiva, pufăind si cu zgomote nărăvase; vin argumentele, bizareriile — compartimentele cu doamne si pălării; gingăsiile — copii jucīndu‑se de‑a baba‑oarba printre banchete; si, la urmă de tot, vine partea aceea dintr‑o idee pe care nu o vei stăpīni niciodată, dar pe care trebuie să o dai mai departe, altora, care o asteaptă: vagonul cu colete postale…

 

Asa am aflat eu de existenta lui Petre Tutea. Si mai tīrziu, cīnd locuiam īmpreună, i‑am povestit īntīmplarea asta. A rīs. «Dragă Radule, mă consolez că ai auzit de mine citindu‑mă. Multi vin la mine fără să stie nimic. Da’ stii ce greu e să‑ti faci mereu prezentarea?! Dar de acum mi‑o faci tu, nu?» Si chiar am īncercat să o fac: prin gazete, desigur. Iar acum, īncercīnd poate mai mult decīt o prezentare, fac lucrul acesta sperīnd să semene cu un tren: pufăind, tīrīnd după sine bizarerii si gingăsii, dar avīnd la urmă de tot un pachet pentru fiecare, un plus fără de care orice tren īsi pierde ratiunea umblătoare. — Printre dealuri, curti, cimitire, biserici…

6 octombrie 1990

Tutea a īmplinit astăzi 88 de ani. Nu dă importantă evenimentului, īnsă vin cītiva tineri care īncearcă să‑i ofere o bucurie pe care el nu o are. Vīrsta nu‑l bucură; vīrstele lumii da, īnsă nu a lui, care se simte din ce īn ce mai depăsit de ritmurile unei vieti pe care n‑o mai poate umple cu prezenta lui organizatoare, ci doar cu o prezentă contemplativ‑meditativă. Dar cīt de mult avea să īnsemne această prezentă…

— Īn tinerete ati fost director de studii īn Ministerul Economiei Nationale si puteti spune că aveati atunci o meserie. Astăzi, la 88 de ani, ce meserie credeti că aveti īn cetatea romānească? Doar nu sīnteti un pensionar…

— Dacă există o stiintă a natiunii, eu sīnt de meserie romān!

— Rezumīnd, viata v‑a fost īmpărtită īn două perioade distincte: una de stīnga, cīnd scriati articole īnduiosătoare si descriati soarta celor sărmani si «prosti», si una de dreapta, a năzuintelor nationale, cīnd v‑ati apropiat si de credintă.

— Uite, cu prostii m‑am lămurit. Eram odată cu Iancovescu, actorul. Vorbeam despre prosti. Prostii, zic, reprezintă ideea de repetitie goală: o iau totdeauna de la īnceput. Sīnt invariabili ca orice lucru neīnzestrat, nu au culoare. Dar Iancovescu īmi spune: «Prostii sīnt foarte variabili. Eu am un prieten — si de cīte ori īl īntīlnesc e mult mai prost decīt īl stiam.»

— Cum ati făcut trecerea de la ateism la credintă?

— Nu am fost ateu ca atare, nu am avut curajul ăsta, īnsă există două căi: calea omului si calea Domnului. Cea a omului e bătătorită de filozofie, stiinte si tehnică. Pe calea Domnului, omul este īnsotit de rugăciune. Iar eu am mers multă vreme doar pe calea omului.

— De fapt, ca primă consecintă a acestei treceri, ati descoperit adevărata libertate…

— Evident. Singura zonă īn care actionează libertatea absolută a lui Dumnezeu este ritualul crestin din Biserică. Acolo nu există teroare, fortă coercitivă, ci eliberare absolută a omului de legile pămīntului, cărnii si spiritului material. Acolo, omul nu are vecin decīt pe Hristos. Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria.

— Ati avut momente cīnd prezenta lui Dumnezeu īn viata dumneavoastră a fost evidentă?

— Ar fi o mare īndrăzneală să afirm prezenta lui Dumnezeu īn viata mea, dar si o mare bucurie să spun că am simtit această prezentă.

— Dacă politic trecerea de la stīnga la dreapta a fost posibilă fără prea mare durere, sub aspect ideatic trecerea de la pasivism religios la credintă cred că a avut un plus de tragedie.

— Sigur. Mi‑am dat seama că singura definitie completă a omului este dată de teologie: omul este fiintă religioasă. Filozofia si stiintele sīnt ancore īn calea omului. Singură credinta este descoperitoarea căii adevărate, care este calea spre Dumnezeu. De aceea, am un mare regret: regretul de a nu fi fost teolog; regretul că nu am realizat īn mine un mare teolog. Īn afară de teologie, se face onanie de prestigiu.

— Initial, ati plecat de la convingerea că efortul cunoasterii e un efort strict individual. Nu aveati, atunci, nevoia unei īnvecinări transcendente.

— Nu te poti cunoaste singur. Cunoasterea vine numai prin revelatie, iar aceasta vine de la Dumnezeu. Anticii intuiau un mare adevăr, cīnd spuneau: zeul este creator, iar omul este imitator. Īnsă mitologia este preistorie. Este omul infantil, care plăsmuieste dar e incapabil să primească.

— Credinta e un mod pur de a gīndi?

— Īntrebat fiind cum īntelege gīndirea, īn formă pură sau īn exemple, Nae Ionescu a răspuns: exemplele au fost lăsate de Dumnezeu pe pămīnt pentru a fi sesizate senzorial si de prosti!

— Puritatea īmprumută ceva si din frumusete.

— Da. Bulgakov a fost īntrebat de ce īl iubeste pe Dumnezeu. Pentru că a răspuns: «Dumnezeu este o frumusete crestină», a fost acuzat de erezie.

— Īn credintă, care este erezia dumneavoastră?

— Erezia mea e sistemul clasic. Mai precis: aspiratia către sistem. Cīnd gīndesc un sistem, mă pun pe lista de candidati la parlament. De fapt, raportul dintre om si teoria ideilor e de la subiect la absolut, deoarece ideile sīnt arhetipuri, modele nepieritoare si perfecte. Cīnd gīndesc, nu gīndesc cuvintele purtătoare de concepte, ca idei, ci gīndesc īn idei. Acum, am redefinit radical sistemul. L‑am īncrestinat!

— Erezia ar consta deci īntr‑un preaplin de idei…

— Da.

— Ati trăit si alte ispite īn viată. Printre acestea, tensiunea dintre politic si economic v‑a preocupat multă vreme.

— Păi am fost īn Ministerul Economiei Nationale… Politicul este legat de setea de putere, iar economicul este lupta de interese. Stii cum văd eu diferenta dintre omul politic si cel economic? Omul politic este vulturul de sus, iar jos — negustorul, o rată care se uită la el.

— Perioada stīngistă din tinerete — am putea s‑o trecem si pe ea printre erezii?

— Stiu eu? Īn vremea mea circula o vorbă: dacă cineva pīnă la treizeci de ani nu e democrat si de stīnga, nu are inimă; dacă peste treizeci de ani nu e conservator si de dreapta, e tīmpit!

— Cum vă apare imaginea lumii de astăzi, la 88 de ani?

— Eh… Societatea noastră de astăzi este, evident, un turn al lui Babel. Oamenii trăiesc īn turnul lui Babel pentru că sīnt oameni. Omenescul nu e firesc. El reprezintă o mutatie biologică, urmare a căderii īn păcat. Si cu toate acestea, crestin vorbind, īntre Kant si Adam nu e nici o deosebire… De! E regretabil că timpul trece. Eficacitatea timpului doare. Cīnd simti că timpul e eficace, te ia măiculita dracului! Simt un vid interior. Cred că sīnt pierdut. Drama este că acum mă simt numai om… Pīnă acum am pendulat, ideatic, īntre supraom si neom.

—Drama de a fi om e de fapt drama de a urma cursul vietuirii acestuia, care culminează īn moarte…

— Nu mă tem de moarte. Mă tem de īnsingurare. Eu, care am fost prezent la toate tragediile si victoriile acestei tări, mă simt ca un par īn mijlocul furtunii. Singura nădejde este că, om cum sīnt, Dumnezeu mă iubeste si asa…

*

Vreme de mai mult de o lună, dialogul nostru a fost īntrerupt; Tutea s‑a internat la Spitalul de Geriatrie nr. 1, iar eu la Spitalul Cantacuzino, pentru operatie de apendicită.

Īnceputul īnvătăturii prin īnvecinare s‑a petrecut īn vara anului ’90, cīnd, mergīnd cu un prieten la Tutea, am avut un foarte lung dialog. Revenind peste aproape două luni, Tutea mi‑a propus să locuim īmpreună, pentru a ne īndogăti si pentru a ne fi de ajutor unul altuia. Nu stiu cīt din ajutorul de care avea nevoie Tutea am putut să‑i dau eu, dar sīnt convins că el mi‑a dat un ajutor de nesperat, punīndu‑mă, printr‑o subtilă pedagogie, īn īnvecinare cu marile probleme la care căutam, fără să stiu, răspuns.

Stīnd īmpreună jumătate de an, zi de zi, am cunoscut zeci de oameni si am văzut cum Tutea trecea īn revistă acea umanitate peregrină cu calmul si bucuria cu care părintele īsi numără copiii. Se perindau nenumărate īntrebări, disperări sau comodităti, īnsă nici o īntrebare nu a fost luată ca atare, nici o disperare nu a fost sporită si nici o comoditate īncurajată. Pus īn fata unei varietăti năucitoare, Tutea găsea repede un limbaj care, general, īnvătător, consolator, pătrundea dincolo de interogatii, de zbateri sau linisti.

Fără un program fix, haotică īn aparentă, viata cu Tutea era o permanentă asteptare. Abia pleca cineva si astepta pe altcineva; pe altcineva, pentru că mai avea ceva de adăugat, de spus īn plus, īntru o si mai mare īntărire. Iar cīnd acel «altcineva» nu mai venea, gīndul lui se īntorcea asupra mea si făcea completările arzătoare. Iată de ce paginile de fată sīnt rodul unei neveniri, al unei asteptări īndelungi. Īntre o oră si alta, timpul s‑a scurs lăsīnd, īn asteptarea veciei, mărturia istoriei la care a fost martor.

16 decembrie 1990

O zi calmă. Ne‑am trezit foarte de dimineată. Tutea are o mare poftă de vorbă, de iscodire si de aflare; īmi cere amănunte din viata mea, pīnă cīnd l‑am cunoscut pe el: ce cărti am citit, ce personalităti m‑au marcat, ce posibile modele cred că sīnt demne de‑a fi urmate. Īmi spune că el, īn tinerete, s‑a căznit să īnteleagă procesul cognitiv al omului, că era uimit de paralelismul dintre gīnd si gīnditor, dintre spiritual si material. Īn tinerete credea mult īn puterea lui de a crea lucruri noi, originale.

— Omul gīndeste predicativ sau, mai precis, propozitional si sistemic. Cīnd este autonom, nu pune nici pe afirmatiile, nici pe negatiile lui pecetea originalitătii. Am spus odată că originali sīnt numai idiotii, că nu seamănă cu nimeni. Ceea ce se crede de obicei despre originalitate tine de sfera afirmatiilor constatator‑utile. De altfel, adevărul este transuman si transnatural, adică transcendent īn esentă: Dumnezeu.

— Īn filozofie Dumnezeu este o idee sau un concept?

— Ca notiune metafizică este mai apropiat de idee. Ideea e o imagine ideală care prin natura ei reală se deosebeste de concept, care e formal, apropiindu‑se nitel de divin. De obicei se confundă ideea cu conceptul. Ideea e metafizică, īn timp ce conceptul e logic. Ideea e conceptul gīndit real, adică metafizic. Conceptul e formal, logic. Ideea e sediul realului. De altfel, Ideea platonică este o intuitie a realului, īn timp ce conceptul exprimă o sumă de lucruri prin similitudini si utilitate.

— Putem deci defini metafizica…

— Putem defini metafizica: este stiinta realului.

— Stiintă a realului intuit, metafizica nu are totusi acces la realitatea mistică.

— Evident. Salvarea e de natură religioasă, iar nu logică. Niciodată un concept nu e exhaustiv, deoarece necomplet este si obiectul exprimat. Metafizica e inutilă īn fata mortii. Doar mistica e valabilă, si din nefericire nu am realizat īn mine un mare mistic… Metafizica e o speculatie autonom umană si de aceea sensurile dobīndite prin speculatie metafizică tin de individuatie.

— Individuatia, īn plan religios, devine īnsingurare, asceză.

— Cīnd vezi cirezile de imbecili, devine suportabilă īnsingurarea. Eu am īnsă un spirit de cireadă sinistru… Asta e doar o izmeneală stilistică… Sīnt de o sociabilitate gretoasă. Inteligenta nu justifică lucrul acesta. Nu am vocatie de anahoret.

— Sīnteti un autor fără cărti, dar cu auditori; de aceea, opera dumneavoastră e una vorbită, colectiv apărută si colectiv păstrată. Nu stiu cine spunea că dumneavoastră gīnditi pe măsură ce vorbiti. Astfel s‑ar explica sociabilitatea extremă pe care o practicati.

— E adevărat. Nu am scris nici o carte. Cīteva īncercări. Rare sīnt cărtile celebre… De obicei sīnt cimitire de idei, iar eu am fost prea lucid ca să fiu scriitor.

— Īn epocă n‑ati fost totusi prea lucid… Mă gīndesc, iarăsi, la ciudata perioadă de stīnga.

— Ce să‑i fac! Eram īn tinerete de stīnga din generozitate. Confundam comunismul cu comunitarismul.

— Ati īnceput să vă apropiati de crestinism chiar īn perioada de stīnga?

— Visam o republică religioasă, ceea ce e o absurditate. Religia e legată de aceste două mari principii: Principiul monarhiei si Principiul ierarhiei. Călcate acestea, se realizează spiritul de cireadă umană. Eu raportez religia si la cantitatea de ordine etico‑socială posibilă prin prezenta ei… E adevărat: eram oleacă agitat īn tinerete. N‑am putut suporta mizeria umană. Pozitia mea la stīnga a avut numai un caracter pamfletar, nu si teoretic. Mi‑a plăcut ce mi‑a zis Cioran, la cafenea, cīnd eram nelinistit. Zic: ce facem, mă Emile, cu nefericitii lumii? Zice: să nu confiscăm atributele lui Dumnezeu; să‑i lăsăm īn grija Lui!

— Aveati uneori idei «revolutionare»? Gīndeati că e posibilă o rezolvare a mizeriei sociale prin revolutie?

— Revolutia e o īnaintare pe loc. Nimic nu mai poate fi inventat după facerea lumii; doar dacă te situezi īn afara ei si creezi o lume nouă. Ce de timp a pierdut generatia mea cu ideea de revolutie, cīnd de fapt revolutia nu adaugă nimic Ideilor lui Platon! Orice revolutionar e ridicol. Vorba‑ceea: «Mereu răsare‑acelasi soare, mereu trăiesc aceiasi prosti.»

— Vă simtiti atasat de generatia dumneavoastră…

— Īn generatia mea, Noica a fost considerat interesant, dar nu si inteligent. Ca si Eliade. Stii cine a fost inteligent īn generatia mea? Cioran. Este un om extrem de inteligent, aproape vicios. Nu e un īntelept, ci un disperat. Disperat, el este, īn esentă, anticrestin… Īnsă despre Nae Ionescu se spunea că scuipă inteligentă! Două mari personalităti din epocă s‑au detestat: Nae Ionescu si Blaga. Zicea Nae: e unul, Blaga!… Eliade era un vorbitor bun. Tinea cursuri la catedra lui Nae Ionescu. Cu Eliade am vorbit totdeauna īmpreună si ne‑am īnteles separat. El a lansat un lucru ofensator pentru mine: geniul oralitătii!

— Dar locul dumneavoastră īn epocă…

— Am o legendă, dar legenda mea nu acoperă ideea de statuie. Nu sīnt candidat la rangul de mare personalitate.

— Si din cauza asta sīnteti neconsolat…

— Nu. Sīnt neconsolat pentru că sīnt bătrīn, că mă asteaptă moartea si că nu am mormīnt. Moartea e necesară, dar insuportabilă. Nimeni nu a murit consolat deplin. Nu mă consolează ideea că voi muri. Sīnt agătat de viată cu ultimele gheare… Nu‑i cred pe cei ce spun că mor consolati si solemni. Doar sfintii sīnt capabili de asa ceva… Nu e un fleac īncercarea mortii. As vrea să trăiesc două sute de ani. E cam nereligioasă această dorinta si această zbatere, dar nu pot face pe viteazul. Ei, mare brīnză n‑as face dacă as mai trăi o sută de ani, dar nici putin lucru n‑ar fi… De la o vīrstă, fiecare zi īn plus e un cadou.

Continuăm dialogul despre consolare si moarte. La un moment dat, izbucneste: «Hristoase, nu mă lăsa!» Ochii i se aprind de o durere ce nu vrea să‑si trădeze cauzele. Se uită la mine cu melancolie si adoarme. Noaptea, īn timp ce citeam, īl aud vorbind īn somn: «Părinte, de unde stiti că am prelucrat īn temnită credinta?»

Spre dimineată, mă trezeste să‑mi spună «un lucru foarte important — deoarece nu cred, Radule, să fie vorba īn cazul meu de o operă; să nu te superi, dar eu cred că opera mea e mai degrabă aici, īn locul si timpul vorbirii noastre». Sīnteti un imediat! «Oarecum, īnsă să stii că mi‑e groază de o posteritate pur legendară.» Chiar si īn forma ei filozofică si mărturisitoare, legenda vi se pare o monstruozitate? «Chiar si asa…» Dar sfintii fără operă, si unii chiar fără ucenici? «Ei, aia este o legendă mistică de care eu, cīt m‑as chinui, nu voi beneficia.» Īncepe să se lumineze īn cameră. Cīteva vrăbii se asază pe pervaz. Se uită la mine putin năucit de lumină. «Mă preocupă ideea asta, nu stiu de ce.» Care idee? «Ideea „operei“ mele.» De ce? «Pentru că om de stat nu am fost, profesor nu am fost, martir nu am fost, scriitor nu am fost, da’ atunci — ce sīnt?» Un mărturisitor, un pedagog. «Crezi?» Aveti multi «elevi», «studenti». Acoperiti un īntreg ciclu de formare… Vorbim multă vreme, pīnă aproape de prīnz, despre rostul lui īn lumea aceasta si, drept concluzie — «nu cred că sīnt singurul parazit ce creste īn cutele societătii, nu?» Īl contrazic: nu sīnteti deloc asa ceva. «Dar atunci?» Sīnteti, fie că vă place, fie că nu vă place, un fenomen, ceva luat ca atare. Nu vi s‑au descoperit īncă legile de functionare, structura etc. Oricum, aveti un statut care nu e nici īnalt si nici jos, ci īn curs de stabilire. «Păi, sīnt si dificil de fixat!» Rīde.

21 decembrie 1990

A venit părintele Voicescu. L‑a spovedit si l‑a īmpărtăsit pe Tutea. După aceea multă vreme a stat tăcut, rugīndu‑se sau gīndindu‑se, tăcerea fiind la el de o subtilă ambiguitate. Am crezut că a adormit, cīnd deodată a īnceput să‑mi vorbească despre anii de temnită.

— Eram bolnav, īn temnită, si aveam febră. Am strigat: mă doare capul. Zice gardianul: si pe mine mă doare… Ce am pătit eu īn viata asta a mea! Pentru că am tinut la poporul acesta… Am făcut treisprezece ani de īnchisoare. Cīnd m‑au pus īn libertate, nu am văzut niciodată un cīmp mai glorios. Am avut brusc constiinta spatiului. Era o minune a lui Dumnezeu… Mi‑a plăcut īn liceu mai mult geometria. Sīnt foarte īncorporat īn spatiu, fiindcă sīnt religios. O religie pur temporală e cu neputintă. Templul e spatiul sacru. Si vecinătătile devin sacre īn prezenta lui… Nu am crezut că voi fi pus īn libertate. Aveam doar o hăinută de puscărias. Ne dădeau o zeamă chioară si mămăligă friptă. M‑au bătut… M‑au arestat acasă. Nici nu tin minte anul… Cīnd m‑au anchetat, am lesinat din bătaie. Iacătă că n‑am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost dus după aceea la Jilava, la Ocnele Mari si pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sīnt aici. De multe ori īmi doream să mor. Am avut mereu lasitatea de a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase… Sinuciderea e ofensă adusă Duhului Sfīnt. Treisprezece ani!… Am vorbit odată īntr‑o sală de puscărie, terminīnd cu cuvintele: ni s‑a făcut onoarea de a muri pentru poporul romān. Eram mai tīnăr. Acum mă simt arestat si aici… Am stat īn fort la Jilava si tineam conferinte. M‑au izolat īntr‑o cameră, iarna, cu geamurile deschise. Am fost adus īn celulă abia cīnd īmi dăduse sīngele pe nas, de frig. M‑au frectionat băietii si m‑am īncălzit. La un moment dat, īn frigul ăla, doream atīta să mor… Sīnt stări umane cīnd dorinta de moarte e o necesitate. E un mare paradox: cum să scapi īn si prin moarte?… Nu pot să povestesc tot ce am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul romān spunīndu‑i că īn mijlocul lui s‑au petrecut asemenea monstruozităti.

— Anii de temnită v‑au definit, īntr‑un fel.

— Păi definitia mea este: Petre Tutea, romānul! Am apărat interesele Romāniei īn mod eroic, nu diplomatic. S‑a afirmat despre mine doar atīt: vīrf de generatie. Ca si cum as fi un vīrf de deal!

— Mai aveti vreo curiozitate politică?

— Vreau să mai trăiesc pentru a vedea dacă poporul romān mai este, īn sensul lui a fi īn fire. Nu pot să‑l ajut cu nimic, dar această curiozitate mă stăpīneste. Vreau să văd ce se īntīmplă cu haimanalele astea de comunisti si cu zevzecii ăstia de atei!

— Se proiectează o unire a tuturor fortelor de opozitie.

— Unirea tuturor fortelor sociale la un moment dat, care să īnlocuiască ideea de dominantă ordonatoare, e greu de identificat īn istoria publică. Mereu a existat o fortă dominant‑ordonatoare. Īn jocul politic dintotdeauna, fortele politice cuceritoare au promis īn opozitie tot si au făcut la putere ce au putut.

— Si dumneavoastră ati aspirat la conducere.

— Toată viata am dorit să ajung īn clanul conducător, pentru a face oamenilor binele cu carul… Am proiectat forme de rīnduire socială. Uite, īn republica lui Cicero poate trăi oricine. Īn a lui Platon, mai mult el. Că oamenii pot trăi si īn state anapoda, vezi Uniunea Sovietică… Pīnă acum, īn Europa geniul politic nu l‑au avut decīt latinii, si geniul filozofic grecii, iar germanii au fost copisti zelosi. Platon, făcīndu‑si siesi republică, a arătat că a avut numai geniul filozofic, iar nu si politic. Dovadă că drept grecesc nu există, īn timp ce dreptul roman e o perfectiune a ordinii.

— Politic, si numai politic, vă puteti declara īnfrīnt.

— Da. Acum mă simt pustiu. Vorba lui Arghezi: «Tare sīnt singur, Doamne, si piezis!»… Totusi, nu stiu de ce am atīta sete de viată cīnd nu mai pot astepta nimic semnificativ. Nu actualizez īn nici un chip bătrīnetea. Nu e necesarmente o legătură automată īntre bătrīnete si moarte. Nu stiu ce personaj dostoievskian moare īn fiecare zi. A trăi murind… Am o mare poftă de viată, Radule, si nici un semn de īmbătrīnire. Poate să fie o iluzie, dar nici asa nu e rău.

— Un donquijotism, o luare de la capăt?

— Oarecum. Don Quijote luptă cu ridicolul. Dacă e genial purtată, merită să se īntīmple această luptă. Don Quijote e un simbol, iar nu un om ridicol. Dostoievski spunea despre romanul lui Cervantes că e cea mai tristă carte pe care a citit‑o.

— Aveti, cred, constiinta unei posterităti, a faptului că nu o să rămīneti doar ca un nume ci, mai ales, ca o idee, ca o realitate consolatoare pentru cei ce vor veni.

— Stiu si eu? Mare brīnză nu rămīne după mine. M‑am fītīit asa, un pic, īn epocă… Eu nu īmi supravietuiesc. Ca să rămīi īn epocă trebuie să fii genial, or eu am fost numai inteligent. Geniul e relief, noutate, inventie, creare de epocă si stil. Nu e neapărat un īntelept, ci un suprainteligent. Geniile sīnt originale, īn măsura īn care originalitatea e posibilă. Īn fond, maxima mea a fost aceasta: Dumnezeu este creator, iar omul imitator. Prin īncercarea de a imita mereu Divinitatea, prin proximitatea fată de divin, geniul e mai apropiat de cer, dar nu īn măsura īn care e apropiat sfīntul.

— Nerealizarea «laică» ar putea fi un semn al realizării spirituale, religioase.

— Nu am virtuti religioase. Am fost prea multă vreme rationalist. Mi‑a jucat o festă inteligenta. Cīteodată regret că nu am fost un prost. Dacă eram un prost, acum eram linistit! Dar nu sīnt nici īntelept. Īntelepciunea īnseamnă īnsingurare, iar eu nu pot trăi īn īnsingurare. Probabil că sīnt imperfect. Sīnt de o sociabilitate dezgustătoare! Am avut mereu admiratie fată de pustnici, pe care i‑am considerat personalităti absolute. Acum, singurul sentiment constant e al nimicniciei mele. Īnaintez īntr‑o degradare fizică, dar constiinta morală sper să nu mă părăsească niciodată. Consider trupul ca templu al sufletului. Crestinismul sacralizează substanta individuală. Nu mă pot consola cu ideea de neant postexistential… Dar, dacă nemurirea e numai sufletească, asta ne apropie de umbrele antice. Crestinul crede īn nemurirea integrală, deosebindu‑se de păgīni… Nu mi‑e teamă de moarte deloc. Am o singură neliniste: să nu mor necrestineste si să nu ajung īntr‑o sală de disectie. Sīnt confiscat integral de religia crestină, pe care o situez deasupra oricărui sistem filozofic. E cea mai consolatoare religie din istorie si nu pot contesta că Hristos este fiul lui Dumnezeu.

Zilele acestea au fost foarte multi tineri pe la Tutea. Cītiva prieteni, pe care i‑am īmboldit să vină, au adus cu ei fructe. Tutea s‑a bucurat si a afirmat, cu alint, că el se simte cel mai iubit bătrīn din Bucuresti…

Īi povestesc: nu stiu cīnd am īnceput să citesc sau cīnd am īnceput să scriu; m‑am trezit īntr‑o zi că stiu să citesc iar īn altă zi că stiu să scriu. Nu‑mi aduc aminte de lectii… Pentru a īnvăta, nu trebuie să te pregătesti ca atare; se īntīmplă că, dintr‑un punct oarecare, niciodată prea sus si niciodată prea jos, niciodată prea devreme si niciodată prea tīrziu, īncepi să mergi pe drum. Ca o fatalitate. Intrăm īn īnvătătură deoarece «asa ne este scris» si, dacă ne este scris, atunci fireste trebuie să citim cu luare‑aminte ceea ce ne‑a fost destinat. E, īn altă lectură, asumarea pildei talantilor, care, atītia fiind la număr si avīndu‑i la dispozitie, trebuie să‑i folosim, pentru că nefolositi dispar.

Multi vin la Tutea fără nici o pregătire anume si multi pleacă avīnd un plus care numai din asumarea unei fatalităti poate iesi. Multora, īn īnchisoare sau pe stradă, Tutea le‑a apărut ca o fatalitate izbăvitoare. Īn celulă, Tutea venea si le vorbea, făcīndu‑i pe cei din jur să mute centrul de greutate de pe o existentă pe alta — mai īnaltă si mai durabilă. Īn chilia lui de līngă Cismigiu, tinerii veneau nestiind la cine vin. Nu bănuiau cīt de plină poate fi o īntīlnire cu Tutea… Veneau — si, cuprinsi de vīrtejul ideilor si consolărilor, īnchideau ochii si intrau īn lumea pe care n‑ar fi intuit‑o după semnele bătrīnetii, ale sărăciei sau ale mizeriei. Cine pleca de la Tutea pleca victorios, ca după o izbīndă cucerită fără intentia de a lupta, ci numai din inertia existentei care, īn derularea ei, a avut un moment cīnd ti‑a trecut prin minte să mergi la Tutea: si ai mers…

10 ianuarie 1991

Tutea a revenit la ideea pe care am discutat‑o si altă dată: aceea a modelului si a generatiei. Mi‑am mărturisit teama că generatia noastră nu‑si constientizează existenta ca atare; nu profită de faptul că reprezintă un segment biologic si spiritual care poate lăsa urme benefice. Comunismul a reusit să ne inducă īntr‑un soi de curgere īn care timpul personal nu mai are curajul unei manifestări modelatoare. Tutea crede că acesta poate fi si un defect al lipsei de izvoare.

— Nu am sentimentul bătrīnetii.

— Ce ati face de‑acum īnainte?

— As da sfaturi.

— Un īnvătător…

— …Miscīnd inteligentele tinere, īntīlnite de mine, īn jocul dintre just si injust, dintre teologie si filozofie. Īnainte eram obsedat de ideea rămīnerii a ceva după mine. Acum mă mai interesează ce rămīne după mine ca zăpada de anul trecut. Sīnt preocupat īn prezent de jocul dintre cele două lumi, joc īn care as vrea să antrenez pe toti cei care vin la mine, deoarece sediul nemuririi e teologic, nu filozofic. Numai teologia consolează. Filozofia instruieste. Īn orice caz, de la mine nu mostenesti nimic neconsolator. N‑am făcut risipă de eruditie decīt cu ăi de fac pe desteptii! Cu tine si cu cei asemeni tie m‑am străduit să dialoghez esential.

— Pot spune că am favoarea esentei?

— Desigur. Moartea mă determină să fiu esential. M‑a impresionat foarte mult sunetul pămīntului căzīnd pe cosciugul lui Nae Ionescu…

— Vă īndreptati spre sediul īntelepciunii.

— Nici cultură, nici inteligentă… Īntelepciunea e singura formă de consolare peste optzeci de ani. Simt nevoia unei vecinătăti pe silueta sufletului meu si mă bucur că ne īmpăcăm bine noi amīndoi, dragă Radule. Esti delicat sufleteste si am nevoie de asemenea delicatete. Trebuie să mă īntelegi si să nu te superi că te pretuiesc īntīi de toate sufleteste. M‑am săturat de intelectuali… Cīteodat㠗 stii de ce‑mi este teamă? Să nu mor de melancolie, ca maimutoiul lui Andreev!

— Vă plac mai mult ritmurile decīt linearul…

— Eu am rămas la nivelul melodiei. Armonia o gust din snobism. Īntr‑un sistem eu caut melodia, asa cum īntr‑un dialog caut căldura sufletească.

— Vă văd uneori tresărind la auzul unor sunete.

— Uite!… Gīnguritul porumbelului, care se‑aude pīnă aici, īmi aduce aminte de celula mea de la īnchisoare, cīnd īl auzeam si‑mi sporea melancolia. Eram invidios pe libertatea lui. Sau, cīnd aud voci de copii, īmi amintesc de moarte…. Īmi dau sentimentul mortii. Atunci īmi dau seama de iluzoria existentă umană.

— Tristeti… Poate de unde ati dorit să fiti diriguitor social si nu ati ajuns să vă īmpliniti această menire.

— Nu numai din cauza asta. E adevărat că am vrut să fiu legiuitor. Dar am ajuns puscărias. Am refuzat să mănīnc căcat. As fi avut īn biografia mea o mare lipsă: lipsa de a avea dreptul de‑a fi salutat.

— Totusi, cum se poate īntemeia un curent de generatie?

— Apare un cap — sau poate mai multe deodată, care sīnt ancorate īn acelasi ideal. Si dacă idealul este strălucit reprezentat, devine formă modelatoare pentru cei care‑l urmează. Trebuie să acceptati ideea de oameni‑model.

— De apostoli…

— Nu chiar. Ar fi mult spus. Modelele se topesc īn generatii. Apostolii se topesc īn absolut. Cei care devin modele pentru cetate sīnt hotărītori, adică creatori de curente. Nu stiu, dar īn generatia ta lipsesc figurile reprezentative.

— Oameni cu idei avem, dar nici unul nu e dispus să‑si asume conducerea.

— Oricum, generatia de astăzi e mohorītă. Da’ au fost figuri creatoare de epocă la noi, la romāni…

— Ne dati voie să vă considerăm o figură dinamizantă si călăuzitoare pentru generatia noastră?

— Din lipsă de altcineva. Eu pot afirma, fără orgoliu, că sīnt doar un bătrīn inteligent… Stii care e sensul mortii unui om exceptional? Īncurajează mortii obisnuiti: dacă a murit ăsta, pot să mor si eu!

„ncercīnd să refac traseul pedagogiei lui Tutea cu lumea īn general si cu mine īn special, am ajuns la convingerea că această pedagogie — a īnvătăturii prin īnvecinare — e una de tip tărănesc; e ca si cīnd Tutea ar fi bătrīnul satului, īnteleptul, descoperitorul de apă, sfīntul sau «mosul» locului, necunoscut o vreme, dar care, aflat fiind, īncepe să aibă vizitatori. Timizi la īnceput sau, dimpotrivă, īndrăzneti si neīncrezători, acesti vizitatori cu timpul se transformă īn prieteni, īn ucenici. Īsi fac colibe īn curtea lui, īl īngrijesc si īi cultivă pămīntul, primind īn schimb alte roade decīt cele ale muncii: roadele smereniei īntrebătoare si ascultătoare.

Privesc aceste dialoguri ca fiind mai mult decīt o succesiune de īntrebări si răspunsuri; le privesc ca pe o īntrebare si un răspuns care, īntr‑o iconomie spirituală, descriu de fapt un dialog īntre vīrstele lumii. Īntrebarea — tīnără, inteligentă, isteată, mobil㠗 īsi asumă din slăbiciunile si imperfectiile biologice ale răspunsului, īn vreme ce răspunsul, bătrīn, asezat, īntelept, cu alte ritmuri, esential, laconic, īsi asumă infantilismul si ambiguitatea īntrebării. E o strīngere īn brate, cīnd si unul si altul stau cu ochii īnchisi, nemaistiind de celălalt, ci regăsindu‑se si īmbrătisīndu‑se pe sine.

Īntīlnindu‑l pe Tutea te īntīlnesti īnainte de toate pe tine. Pe Tutea este, de altfel, si foarte greu să‑l cunosti; poate că nu ti‑ar folosi la nimic o cunoastere mai adīncă. Tutea te face să te īntorci asupră‑ti, pentru a te descoperi. Multi prieteni care au venit la Tutea mi‑au mărturisit senzatia de autocritică pe care au simtit‑o după ce s‑au despărtit de el.

Putem vorbi despre o traditie mărturisitoare si īnvătătoare īn spiritualitatea romānească. Venea un călugăr, plecat la Athos pentru īmbunătătire, si īntemeia un schit. Se ducea vestea, si oamenii īncepeau să calce locurile acelea, pīnă atunci pustii. Dintre cei care vin si pleacă, unii vor să rămīnă de tot; se formează obstea. Domnitorul aude de monahii aceia si le face o danie de ctitorie: se ridică ziduri si chilii; se face o biserică mare; asa apare mīnăstirea. Īn istoria ei duhovnicească, mīnăstirea īncepe să numere si alti mari oameni bineplăcuti lui Dumnezeu. Obstea se īnmulteste si, cum fiecare călugăr trebuie să aibă chilia lui, o parte din obste, sub un conducător, pleacă īntr‑o pustietate vecină, unde ridică o nouă mīnăstire. Dintre călugări se aleg cei care au mestesug la icoane; acestia īsi fac ucenici. Dintre călugări se aleg cei care au pricepere la cărti si la condei; īsi fac si acestia ucenici. Dintre călugări se aleg cei care au darul de a vindeca; acestia īsi fac si ei ucenici… Apar, astfel, primele forme organizate de īnvătătură. Si cum īnvătau? Īnvecinīndu‑se — după modelul Schimbării la Fată: «Petru a zis către Iisus: Īnvătătorule, bine este ca noi să fim aici si să facem trei colibe: una Tie, una lui Moise si una lui Ilie…» Chilia duhovnicului e prima catedră. Mīnăstirea se ridică īn jurul chiliei duhovnicului si orice lucru capătă un alt punct de referintă. Raportul universal este cel de duhovnic–ucenic; relatia cu cerul este tot o relatie filială, si tot asa relatia cu statul sau cu credinciosii. Iar această relatie atrage după sine nevoia unei īnvecinări: «să facem trei colibe…» Ucenicul devine martor al existentei duhovnicului, iar īnvecinarea se transformă īn īnvătătură. Mai īntīi e sfat, dojană, certare, orientare, după care se ajunge la forme teoretice si mistice. Duhovnicul īi īmpărtăseste ucenicului viziunile, preocupările; īl problematizează. Dar, īn tot acest traseu pedagogic, niciodată duhovnicul nu face apel la ideile lui proprii, la «opera» lui, ci la Traditie, care īl transcende. Testamentar, fără rest sau gratuităti, discursul īnvătătoresc al duhovnicului se transformă, treptat, īn scoala exegezei biblice si patristice, iar mult mai tīrziu, o dată cu intrarea īn alte vīrste ale trupului si sufletului, această scoală devine scoala rugăciunii exclusive. Ca rugăciunea lui Iisus, de exemplu.

Modelul īnvătătoresc al īnvecinării a trecut si īn cultură, īn formele profane ale educatiei. Īncepem să avem curente si scoli, mentori, corifei: generatia junimistă, generatia năistă (a lui Nae Ionescu), generatia interbelică (Noica, Eliade, Cioran, Tutea). Īn comunism, modelul se ascunde, firav, īn manifestări de grupuri mici. Noica īnsă afirmă deschis necesitatea modelului paideic, iar de aici toată acea emulatie paradoxală din anii ’70–’80. După decembrie 1989, modelul a īncetat să mai functioneze ca autoritate valorică; s‑a produs o substituire a esteticului cu eticul, a gīnditului cu făcutul, a autohtonului cu universalismul, a credintei cu convingerea. — Niste erori care s‑au tinut lant si care au reusit să lege si să oprească orice aspiratie către un model autentic. Pentru prima dată la noi apare ideea de «personalitate a zilei» sau, ironic, stea a zilei: un personaj care nu are limite īn manifestare si care īsi impune, īn mod efemer, stilul… Punerea īn curgere a «modelelor» a īnsemnat distrugerea minimei raportări la Model, care se caracterizează, īnainte de orice, prin constantă si neconjunctural.

Aparitia lui Petre Tutea a īmbrăcat, īn aparentă, toate formele nemodelului. Conjunctural, mediatizat, vorbăret, fără «operă», labil politic, miscīndu‑se īntre dreapta si liberalism, vulgar uneori, deranjant prin insistenta criticii comunismului, prieten cu oameni celebri, declarat geniu fără să se cunoască motivele etc.; peste toate acestea, vine tīlcul lui Avva Antonie: «Va veni vremea ca oamenii să īnnebunească, si cīnd vor vedea pe cineva că nu īnnebuneste se vor scula asupra lui, zicīndu‑i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor.» Īn mijlocul atītor «modele» si «personalităti ale zilei», modelul real nu avea cum să se manifeste decīt ca nemodel…

Smerit, cu verbul īncins de datoria de‑a spune ceea ce lumina interioară si dragostea lui Dumnezeu i‑au descoperit, uzīnd de o gramatică pe care numai marii convertiti deveniti apologeti o pot avea, senin, rīzīnd īn fata existentei ce si‑a arătat sensul nemuritor, blīnd si puternic īn īnvecinarea lui cu oamenii si cu cerul, Tutea e un necontenit īndemn la īnvătătură. Agale, linie cu linie, termen cu termen, concept după concept, adevăr revelat după adevăr revelat, el ne duce īn zona ultimă, a adormirii īntr‑o parte, cīnd omul, spiritualizīndu‑se, adoarme pentru lumea de aici si se trezeste pentru cea de dincolo, īntorcīndu‑se apoi cu un elan colonizator si luminător ce poate să surprindă pe insomniacii, lucizii si gravii lumii acesteia si numai ai acesteia.

Nu cunosc, deocamdată, decīt o mică parte din textele lui Tutea. Nu am descoperit nimic surprinzător, cu toate că, īn esentă, cuprind aceleasi lucruri ca si dialogurile cu el. Am presimtirea — dacă īn lumea spiritului presimtirea poate fi un punct de plecare — că nu opera, pe care nici n‑a visat‑o, va face din Tutea un model, ci mai degrabă, dacă nu chiar exclusiv, oralitatea. Personalitate mărturisitoare, Tutea are īn oralitate forma cea mai adecvată de predicare; dar oralitatea nu īnseamnă pur si simplu vorbire — ci, prin rigorile si legile de care ascultă, se constituie totusi īntr‑o operă; un alt fel de operă, dar, īn cele din urmă, o operă. Si īn cazul acesta, care putea fi secretul farmecului unei asemenea opere orale? Īn primul rīnd, Tutea declama si construia ideea enuntată. Avea un discurs ce descria cu precizie imaginea, materializată aproape, a unui turn de cetate: īncepea cu o punere īn cadru, īn peisajul căruia se ridica turnul; enumerīnd definitiile date de altii, tratatele si autorii īn chestiune, reusea să formeze o ambiantă din care se putea lansa analiza mai departe; cu o gestică sigură, de mester, ridica dintr‑o miscare turnul afirmatiei abrupte, fără tatonări sau opriri. La nedumerirea celor de fată, aducea contrafortii argumentelor, făcīnd afirmatia initială īncă mai incitant㠗 cu cīt era, acum, si documentată. Urmau suavele īnflorituri, zīmbete, ferestre īn ogivă cu fierărie frumos lucrată, poante, īntīmplări, exemple… Cineva aduce o completare care seamănă cu o obiectie; supărat oarecum, urcă rapid īn vīrful turnului, reenumerīnd, pe trepte, argumentele. Ajuns sus, īl īntreabă pe respectivul dacă mai are ceva de obiectat: desigur! — īnchis īn sine, vrīnd parcă să spună că le arată el turbulentilor, īsi aranjează crenelurile, calculează deschizăturile, pozitionează tunurile si asteaptă. Obiectia rămīne; toti asteaptă explozia. Dar el coboară agale, rīzīnd; īl ia de mīnă pe contrariat si cu o privire ghidusă, dar fermă, īi arată din nou care sīnt argumentele; adaugă nu alte argumente, nu! — ci noi afirmatii, si mai năucitoare…. Cīnd, īntr‑un sfīrsit, opozantul se declară īnfrīnt, īi ia pe toti cei de fată si, pedagogic, cu un aer usor plictisit, le arată dintr‑o altă perspectivă a peisajului baza turnului. Le povesteste cīt de greu a adunat tot ce se vede acolo, jos, īn nestiuta temelie. Uimirea si bucuria cresc. Urcīnd īntr‑un tīrziu treptele turnului, cei de jos īl văd apărīnd cīnd la o fereastră cīnd la alta, pe măsură ce urcă; prezenta lui suitoare devine parcă un argument, prea vast spre a se arăta īn īntregime, dintr‑o dată…

Alteori, cīnd durerea gīndului venea din durerea trupului, discursul lui Tutea era o infinită psalmodiere. Cuvintele curgeau fără tinta de a se aduna īntr‑un loc, veneau spre celălalt ca un dar nelimitat. Gesturile erau calde, mai putine grăbite, iar chipul completa, prin riduri si ochi, punctuatia frazei. Turnul, de data aceasta, nu se termina cu platforma de tunuri polemică, bătăioasă, ci culmina cu o cruce, vădit ridicată pentru a sti oricine că acolo nimeni nu vrea să lupte cu nimeni, că acolo, la urma urmelor, nu e decīt un «bătrīn inteligent» care ar dori, cu bucurie si teamă, să simtă prezenta lui Dumnezeu. Acest fel de discurs culmina cu amintiri din vremea copilăriei sau cu lungi meditatii asupra neīmplinirii si mortii, toate topite īntr‑un nesfīrsit dialog īn care īntrebarea cerea răspunsului īngăduinta de a deranja — iar răspunsul cerea īntrebării īngăduinta de a fi iertat dacă nu este la aceeasi temperatură si īn aceeasi ardere.

Prin cele două feluri de discurs Tutea reeditează īn mod salvator modelul monahal, al īnvătăturii prin īnvecinare, reinstaurīnd, prin dialog, raportul de duhovnic–ucenic care ar trebui să functioneze īn orice īntīlnire umană ce nu vrea să dea obol gratuitătii. Tutea ne‑a reobisnuit, īn spatiul cultural, cu premisele teologale, refăcīnd traseul initial, reintegrator īn origini, al culturii spre cult. Discursul lui e unul crestin‑mărturisitor, tinzīnd către delimitarea īntre omul ca fiintă ce apare si dispare fără sens si omul ca fiintă religioasă, făcută după chipul si asemănarea lui Dumnezeu. Recuperator, discursul lui Tutea jalonează drumul omului contemporan către optiunea spirituală finală.

14 ianuarie 1991

Am avut astăzi o discutie teologică lungă. Multe nedumeriri ale tineretii lui, Tutea mi‑a mărturisit că nu le regăseste īn tineretea mea. Sīnt de altă natură, poate, si mai periculoase, am obiectat eu. «Cine stie?…» Ne‑am plimbat de‑a lungul īntregii biblioteci, el cerīndu‑mi să deschid o carte la īntīmplare si să‑i citesc o pagină. De cele mai multe ori, īmi reconstituia īntregul cărtii sau numai contextul, lărgit, al paginii respective. L‑am īntrebat de ce face acest efort de memorie; mi‑a spus că nu e un efort de memorie, ci un efort de idee; reface ideatic continutul, iar nu literal. Uneori nu‑si aduce aminte de vreo carte; rīzīnd, īmi spune că nu vrea să fie un erudit īn lumea dreptilor, acolo la mare pret fiind simplitatea si sărăcia cu duhul, adică smerenia.

Īi vorbesc despre decembrie ’89, care, lăsīnd la o parte implicatiile politice ulterioare, e un moment de regăsire a libertătii, această libertate trimitīnd, īn esentă, la regăsirea lui Dumnezeu. Īmi spune că toată viata de puscărie, pentru el, se reduce la acest dublet: Dumnezeu–libertate. «Dumnezeu nu poate fi conceput decīt ca izvor al libertătii, libertatea ca atare fiind un dar.» Īl īntreb cum poate acest dar să se īntoarcă īmpotriva celui care l‑a făcut. «Ateii īntorc darul prin negarea dăruitorului, or ateii sīnt beneficiarii libertătii divine, dovadă că nu‑i trăsneste nimeni.» Dar chiar dacă nu negăm dumnezeirea, de multe ori avem totusi o atitudine relativă fată de ea. «Adică vrei să spui că īn fiecare dintre noi e un dram de ateism!» Cam asa ceva… «E drept că nimeni nu poate vorbi īn mod absolut cert despre Dumnezeu.» Īmi povesteste cum adevărata lui convertire a fost rezultanta chinurilor din īnchisoare; este convins că suferinta rămīne totusi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.

De fapt, asa cum singur mărturisea, traiectoria lui Tutea īn spatiul spiritual descrie trecerea de la păgīnism la crestinism, de la Platon la Pavel. Īmi spune cum vede relatia dintre cei doi si cīt de mult īi iubeste, chiar dacă Platon este captivul zeilor, iar Pavel este sluga lui Dumnezeu. «Īi uneste ideea aceea, intuitie la unul, revelatie la celălalt, a invizibilelor.» Īl īntreb dacă invizibilul lui Platon, ca si cel al lui Pavel, nu ar putea fi identificat cu īn sine‑le lucrurilor; da, cu conditia de a vedea īn această identificare un efort de īntīlnire a metafizicii cu mistica.

Ca legiuitor, ca om ce se pregătea să diriguiască locuirea umană, nu s‑a inspirat niciodată din ordinea supranaturală a religiei? «Sigur că da.» De multe ori se gīndea la augustinienele cetăti ca la expresia «civică» a jocului dintre cele două lumi: cea de aici si cea de dincolo. «Cu toate acestea, binele si răul, aplicate celor două lumi, nu functionează ca atare, deoarece au un unic Creator, bun prin esentă. Binele si răul sīnt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu fată de oameni.»

Bănuiesc că este uimit si coplesit de progresele tehnice ale lumii cu care a apucat să fie contemporan īn acesti ultimi ani. Īmi răspunde că nu vede īn rachetă nici un adevăr, ci doar o mecanică pur materială, īnsă nesemnificativă; cu tot progresul tehnic, omul va rămīne īn univers, ca fiintă semnificativă, prin gesturi, atitudini si afecte.

Īsi aduce aminte de timpul cīnd era la tară, acasă, cu familia, printre livezi si cīmpuri. Sărbătorile nu le trăia cu fast, ci doar cu emotie. «La tară e si greu să fii fastuos; e mult prea fastuoasă natura, pentru a mai adauga ceva omul.» Nu i‑a plăcut niciodată supradimensionarea. A considerat‑o o zeificare stupidă si neconcludentă.

Regretă că nu a fost un mare gimnast. A făcut o gimnastică oarecum unilaterală: gimnastica mintii. Dar ati simtit nevoia unei completări fizice? — «Uneori.» Īi spun cīt de mult m‑a speriat, īntr‑o noapte, cīnd s‑a sculat ca să meargă la baie: nu credeam că e atīt de īnalt! E normal că s‑a īnăltat atīt — viata a tras de el. Rīde. Oricum, e «doar un tăran care a ajuns la oras exclusiv datorită inteligentei».

Īl īntreb, ca admirator al Scolii Ardelene, ce părere are despre relatia catolicism–ortodoxie si cum a functionat această relatie īn istoria si mentalitatea romānească. Nu crede că solutia catolică, propusă de uniti, e valabilă, deoarece nu ortodoxia a adus Romānia īn situatia īn care e astăzi. Fiu de preot ortodox, se simte legat de această confesiune nu numai liturgic, ci si genetic. Protestantismul īl concepe ca o erezie; o fortă morală cu implicatii aparent religioase. Cīt despre sectele neoprotestante, acestea sīnt degenerări publicitare ale sentimentului intim religios.

Singura dilemă pe care o are īn cīmpul credintei crestine este legată de pozitia călugărului īn lume. Călugărul desăvīrseste existenta negīnd‑o, oprind‑o la el īnsusi; el nu are un destin perpetuator, ci unul individual‑esentializator. Si dumneavoastră, īn linii mari, sīnteti un călugăr! Īmi zīmbeste cu siretenie si‑mi spune că e un călugăr ce se sustrage autoritătii canonice, neapartinīnd de nici o mīnăstire.

Īn īnchisoare, ca si īn libertate, nu s‑a simtit niciodată misionar, propovăduitor? Īmi răspunde că misiunea este expresia dinamică a vocatiei, īnsă el nu simte că a avut această vocatie. El a purtat ideile si credinta precum poartă vīntul microbii… Si ati reusit să‑i īmbolnăviti pe multi? «Sper!…» Īmi povesteste de «predica» pe care a tinut‑o la Aiud, timp de trei ore, cu picioarele īn apă, slăbit fizic, epuizat. A vorbit atunci despre diferenta dintre Platon si Hristos, arătīnd că primul nu există īn comparatie cu cel de‑al doilea — dumnezeire īntrupată. A vorbit cu patos si cu vehementă. Le‑a pus īn vedere camarazilor de suferintă că numai prin mijlocirea credintei pot să se mīntuiască din ispita cea mare a puscăriei, unde la fiecare pas ti se oferă ocazia de a trăda, de a abdica pentru un blid de mīncare… După terminarea celor trei ore, a lesinat. De atunci, cītiva preoti care ascultaseră si ei predica l‑au declarat mitropolitul lor. «Petre Tutea, mitropolit de Aiud!…»

Īmi mai povesteste despre «universitatea» din temnit㠗 īn al cărei «an scolar» tinuse si el predica despre Platon si Hristos —, despre programul de plimbare, cīnd «vizita cerul», singura «pată» a acestei vizite fiind păcatul invidiei! — invidia pe libertatea păsărilor.

Īl īntreb care a fost perioada de acumulare cea mai fertilă, pe care se bazează formidabila lui aparatură de trimiteri si conexiuni; evident, perioada studiilor universitare, ca si cea de după aceea, pīnă la arestare. După treisprezece ani de temnită, revenirea la bibliotecă nu cred că mai avea acelasi haz… Īntr‑adevăr, īnsă el a fost de o structură livrescă īn sens bun, deoarece «īn afară de cărti nu trăiesc decīt dobitoacele si sfintii: unele pentru că nu au ratiune, ceilalti pentru că o au īntr‑o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de constiintă». Consideră emanciparea de sub cărti sinonimă cu emanciparea omului antic de sub teroarea religioasă, īn care īsi cerea īn fiecare zi iertare lui Dumnezeu că există. Īi spun de marea mea uimire īn fata discursului preotesc īn care Dumnezeu e prezentat mai mult terifiant decīt linistitor. Īmi răspunde că e una dintre reactiile fată de Renastere, care a autonomizat prea mult fiinta umană, pīnă la limita iesirii acesteia de sub fruntariile constiintei justitiei divine.

Recită psalmul lui Arghezi: «Tare sīnt singur, Doamne, si piezis!…», gustīnd īndelung sevele amărui ale lui piezis. Piezis fată de lume, spun eu; nebunii pentru Hristos sīnt piezis pe lumea aceasta si, inevitabil, singuri. Mă aprobă si īmi povesteste cum a īncercat el să‑i facă unui gardian din īnchisoare deosebirea dintre Jaspers si Heidegger, si acela, culmea, a īnteles. Zice: «Era ca si mine — piezis.»

Īncheiem ziua, una dintre cele prea putine ale īnvătăturii prin īnvecinare, ascultīnd muzică: un Mozart. Tutea adoarme, nu īnainte de a‑mi spune că singurul vehicul către Dumnezeu este ritmul iubirii dintre oameni.

Eu mai stau cīteva ore, īn noapte, citind Don Quijote de la Mancha; mă opresc la pagina īn care Cavalerul Tristei Figuri se pregăteste pentru lupta cu turma de himere.

15 ianuarie 1991

Dimineata, a exclamat: «Ce bine că sīntem īmpreună!» Īi era teamă să nu fi plecat. E din ce īn ce mai legat de o existentă vecină, ca un ecou la viata lui, pe care si‑o simte uneori epuizată, alteori nimicitor de energică. Īn mijlocul acestor variatiuni, eu sīnt o constantă, un reper de adīncime īn functie de care se mentine linia de plutire.

Īl īntreb ce facem astăzi. Greu de spus; ar vrea să fie mereu degajat, să trăiască īn plăcerea nelucrului. De fapt, am observat cu cītă plăcere si bucurie īntīmpină noaptea. Somnul, īmi zice, e singura stare īn care se rezolvă īncordările si jocurile metafizice si mistice. Regretă că una din neplăcerile bătrīnetii este pierderea treptată a capacitătii de a dormi profund si mult… E īngrozit de aspectul dinamic al somnului, de vise si năluciri; pentru el, verbul a face e o calamitate. Care e, atunci, solutia odihnitoare, dacă somnul se alterează īn atributele lui fundamentale? «Revelatia si extazul.» Dar si aici intervine o distinctie… «Evident: revelatia e primirea unui adevăr, iar extazul e o stare care poate primi un adevăr sau nu… Eu, pīnă la vīrsta mea, dragă Radule, nu am avut parte de nici o revelatie; am cunoscut lumea īn mod fragmentar.» Ati fost poate prea sigur pe capacitătile intelectuale si nu ati vrut să iesiti din fortăreata eului. «Adevărat: īn revelatie nu‑ti apartii, ci ti se comunică ceva, peste tine.» Īi povestesc proba de foc a acceptării īn mīnăstire: novicele, candidatul, este pus să bată o zi si o noapte, cu nuiaua, un copac; dacă rezistă si nu se scandalizează si nu consideră lucrul acesta fără ratiune, si dacă nu‑l abandonează, atunci este primit īn noviciat, īn pregătirea pentru călugărie, deoarece cine nu poate să treacă peste nebănuitul si nerationalul hotărīrilor omenesti — īn cazul acesta: peste pedagogia staretului — cum va putea să treacă prin căile nestiute ale educatiei divine?

Tutea īmi spune că a intuit si el această logică a credintei, supunīndu‑mi atentiei chiar o definitie pe care o construieste pe loc: crestinul nu dă, nu oferă, ci acceptă. Si adaugă: oriunde apare un efort, īnseamnă căutare. „ntr‑adevăr, a bate copacul cu nuiaua nu e un efort, ci o binecuvīntare, nu e o muncă, ci un canon. — Dovadă că, īn mīnăstire, călugărul care aduce apa de la fīntīnă nu face munca de a aduce apa de la fīntīnă, ci are canonul de‑a aduce această apă; e o altă ordine aici… Si īn logica aceasta si puscăria pe care ati făcut‑o e altceva decīt o simplă detentie, nu? «Nu vreau să spun că atunci cīnd am fost īnchis nu aveam păcate care să nu‑mi justifice fată de mine pedeapsa lui Dumnezeu, dar, cum spuneai, e vorba de altceva.» Poate de aceea puscăria a dat oameni ai credintei, ca dumneavoastră. «Adevărat. Orice mare inteligentă e o pedeapsă. Omul vrea să ajungă īn lumea dreptilor, iar nu īn cea a celor justi; justul are ceva logic, rational.» Īl īntreb care este diferenta dintre just si util. «Utilul nu se confundă cu justul; utilul e o necesitate materială, īn timp ce justul e o necesitate ideală.»

Revine la ideea puscăriei si a canonului. Mă īntreabă dacă văd generatia mea capabilă de jertfa generatiei lui. Nu stiu ce să spun; nu cred că istoria a surprins, vreodată, o generatie romānească nepregătită pentru jertfă. Asa crede si el, cu toate acestea nu poate să nu‑si aducă aminte de trădători si demagogi. Īmi povesteste cum li se aducea mīncarea tortionarilor, īntr‑o sală specială; aveau o mīncare mai bună, făcută nu īn īnchisoare, ci afară, īn oras. Cum ati rezistat ispitei? «Păi, nu stiu de ce, dar aveam mereu impresia că haimanalele astea nu vor avea digestie īndelungată… Si mai e ceva: nu doream să‑mi stea un os īn gīt, īn drumul meu spre Judecată, si să nu pot da socoteală limpede īn fata lui Dumnezeu.» Rīdem. Se umbreste la fată brusc: «Da’ cīt am suferit, Radule!…»

Facem cītiva pasi prin cameră, pentru dezmortire. Īmi promite că la primăvară vom iesi la plimbare īn Cismigiu.

17 ianuarie 1991

Toată ziua s‑au perindat ziaristi si vizitatori. Un ziarist īl chestionează pe Tutea asupra unor personalităti politice romānesti actuale si a unor jocuri democratice care se petrec īn Romānia. Este dezamăgit de indiferenta lui Tutea, care, auzind īntrebările ziaristului, īl īntreabă: «Cine guvernează Romānia astăzi? stīnga?» — Da. «Atunci, nu există politică!»

Cineva īl īntreabă ce este viata. Tutea īi spune că s‑a īntīlnit odată, pe Calea Victoriei, cu ea, dar nu mai tine minte ce au discutat.

Altcineva īl īntreabă cum se ajunge la Dumnezeu. Tutea īi răspunde că după informatiile lui cea mai apropiată biserică de Sipotul Fīntīnilor (strada pe care locuim) este cea din Piata Amzei.

Seara, văzīndu‑mă că citesc, īmi spune că era si el noctambul. «Am pierdut mii de nopti. Nu stiu de ce, dar noaptea īntelegeam mai bine…» Vorbim despre următorul dialog din Platon pe care‑l avem de comentat.

Mă īntreabă mai tīrziu ce evenimente politice mai importante se petrec īn lume. Īi spun de războiul din Golf. Are o impresie bună despre americani — teoretic vorbind. «La forta lor, americanii nu sīnt bestiali. Dacă japonezii ar avea forta americanilor, ar fi prăpăd. Americanii sīnt umani. Si stii de ce? — pentru că sīnt crestini. Īn Europa nu am constatat atīta credintă globală.»

Īncerc să aplic formula de «credintă globală» asupra propriei lui credinte. Spune: «Nici eu nu sīnt total credincios — am momente goale de credintă; probabil că nu există o credintă intensă, continuă, sau, cine stie, nu sīnt eu capabil.»

De multe ori m‑a frapat declararea insuficientei lui credinte. Este aici un soi de nonconformism: īntr‑o lume care, īn mod extrem, neagă sau acceptă pe Dumnezeu, Tutea uneste īn mod dezinvolt aceste două extreme, realizīnd o imagine ciudată, a unui interval de īmpăcare. Tutea amintea deseori obiectia lui Gandhi fată de crestinism: perfectiunea. Se pot identifica īn atitudinea aceasta a lui Tutea trăsăturile apologetului: constiinta supraindividuală a unei realităti transcendente, care prin superioritate obligă la misiune, si, pe de altă parte, smerenia persoanei puse īn fata unei asemenea transcendente. Această tensiune īntre impersonal si personal se rezolvă īn mod liturgic si explică īntr‑un fel dorinta lui Tutea de a se abandona rugăciunii. Tutea vorbea si mărturisea apologetic, iar astfel īnvătai de la el doar īnvecinīndu‑te, īntīmplīndu‑te. De aceea, cine a dorit să īnvete de la Tutea a trebuit să meargă la el, asa cum cine doreste să‑L īntīlnească pe Dumnezeu trebuie să meargă la biserică.

18 ianuarie 1991

„i spun că am īnceput să scriu un eseu: Īnvătătura prin Īnvecinare. Īi place titlul. «Ce finalitate are?» Conturarea unui nou tip de personalitate: personalitatea puternică a mărturisitorului, a celui care nu se identifică īn mod necesar cu o bibliografie ci, īnainte de toate, se identifică cu propria lui viată, făcīnd īn mod inconstient, neintentional, din viata lui o operă. E apropierea, īn linii mari, de tipul eroului, de cel care nu se distinge decīt prin modul īn care stie să trăiască si să apere idealul timpului trăirii lui. Nu cred că există eroi cu opere; doar cu memorii, uneori. Tutea are operă, īn sensul bibliografic al cuvīntului; voi enumera īn alt loc posibilele lui cărti. Dar e un Tutea care nu atrage si, ceea ce e mai grav, nici nu convinge. Cumul de date si trimiteri, opera lui prinde viată īn momentul propovăduirii, īmprumutīnd din sevele povestitorului.

Ceea ce atrage la «predica» de idei si atitudini a lui Tutea e fluenta, coerenta formidabilă a constructiilor. Argumentele se īmbină cu metafore, iar acestea lasă loc strigătului firav, uman, de durere sau de deznădejde. Curgerea lui mărturisitoare e de fapt marea lui artă; el povesteste ideile, nu le redă; reface «viata» unei idei, o pune īn trăire si firesc. Ideea apare, la un timp, ca rezultantă a unei respiratii. Suguitor ideatic, Tutea mută regulile romanului cavaleresc īn gīndirea si gramatica metafizică. Dincolo de alte posibile aproximări pe care le poate justifica această artă, discursul lui Tutea ne trimite cu precizie la modelul parabolei, exemplu ideal de idee īn miscare, īn lucrare. Crestin, Tutea realizează o punte de legătură īntre dialogul platonic si dialogul apologetic. Ceea ce face posibilă legătura este preocuparea — deosebit de constant㠗 pentru fundamental. Or, fundamentalul se manifestă cotidian, ca o poveste.

Dialogurile cu Tutea au o constructie lirică si cromatică. Tutea īmi dăruieste o summa poetică a povestilor lumii, īn drumul acesteia către cel mai bun autoportret cu putintă. Adunare de nume, de citate, de trimiteri si concepte, discursul lui Tutea e o paletă de pictor. Īn preajma lui, īnainte de orice, īnveti să privesti; de aceea si vorbirea lui abundă īn imagini, īn aproximări īn timp si īn spatiu, īn culoare, nuante si sunet. Nu este o simplă trecere prin istoria gīndului uman, ci mergere, pas cu pas, īnaintea si īnăuntrul celor mai importante culori care au fost adăugate de om la lumea pe care Dumnezeu i‑a dat‑o spre locuire.

Paradoxul discursului lui Tutea, căci despre un discurs e totusi vorba, rezidă īn faptul că, real, precis, bazat pe termeni bine delimitati, acest discurs lasă o amintire de metaforă. Un concept sau o trăire devin metafore — adică locuri ale trecerii dintr‑o lume īn alta — īn momentul īn care omului cugetător, prin suferintă sau revelatie, īi revine cu acuitate memoria paradiziac㠗 a stării prin excelentă greu de precizat si definit, adică prin excelentă metaforică.

Īmi spune că dorinta lui ar fi să‑si petreacă ultimii ani de viată īntr‑o mīnăstire. «As īncheia, ciclic, cu o altă formă de detentie, izbăvitoare.» Ar dori să trăiască īn ritmul slujbelor, să se trezească īn sunet de toacă si să adoarmă păstrīnd īn auz ultimele vibratii ale clopotului vecerniei. Ne sfătuim care mīnăstire ar fi cea mai potrivită. Ne oprim asupra Neamtului; vrea să trăiască īn ctitorie domnească… De fapt, uitīndu‑se la salba de mīnăstiri moldovene, toate zidite de domnitori, a ajuns la minunata definitie dată lui Eminescu: sumă lirică de voievozi.

Īmi povesteste de călătoriile diplomatice de la Berlin, Budapesta si Moscova, de ordinea īnfiorătoate a nemtilor, de amestecul de barbarie si de civilizatie al ungurilor si de tristetea si jalea moscovite. Cu părere de rău, īmi spune cum a īncetat să mai creadă īn protectia Apusului; cum a văzut īn mod limpede abandonarea noastră īn drăgălasele mīini sovietice… Īi pare rău, dar se si bucură pentru generatia mea, care a crescut doar putin timp īn comunism. Are mari sperante īn revigorarea presei spirituale crestine romānesti, cu reguli mai precise si mai solide decīt cele pe care le‑a avut presa romānească īn perioada interbelică. Singurul regret vine din constatarea amară că pe cei din generatia lui i‑a dezbinat orgoliul, iar pe cei din generatia mea īi poate dezbina prostia. Mă sfătuieste cu insistentă să mă feresc de prosti. Cum? «Păi, de cele mai multe ori, prostii sīnt atei, intelectualisti pīnă peste poate, comunitaristi si foarte toleranti, īn sensul unui dezmăt al libertătii. Au o mare rezervă fată de cei care vorbesc īn termenii credintei si ai natiunii.»

Īmi recită iarăsi psalmul lui Arghezi:

 Tare sīnt singur, Doamne, si piezis!

 Copac pribeag uitat īn cīmpie,

 Cu fruct amar si cu frunzis

 Tepos si aspru‑n īndīrjire vie…

Contemplă fiecare cuvīnt īn parte: «Nu e grozav?…» Crede că poezia aceasta e cea mai potrivită pentru starea lui actuală. Dar aveti totusi fructe dulci! «Sīnt amare pentru mine, care le‑am descoperit prea tīrziu.»

Discursul lui Tutea are o sfiiciune ce ne trimite la modestia esentială a autorilor patristici. Pedagogia lui e repetitivă īn sensul celei mai fericite repetitii: aceea a cercului īngustīndu‑se pe măsură ce se apropie de centru, de locul cu apă vie.

Mărturisitorul gīndeste testamentar; pentru el, speculatia este ispită, căci converteste toate comoditătile mintale īn tentatii ale răului dizolvant. Testamentaritatea tine de felul īn care mărturisitorul concepe vorba lui către lume: ultimă, fără adaosuri, totală, de neschimbat, consolatoare si infinită īn trăire si aplicare. Gīndirea testamentară e specifică Sfintilor Părinti; ei constientizează marile dihotomii, structurează marile īntrebări si dau, rugător si apologetic, rezolvările cele mai neasteptate, tinīnd de acea logică a credintei īn care nu contează ordinea īntrebărilor, ci ordinea lumii. Orice răspuns testamentar recapitulează istoria lumii; marea pedagogie continută īntr‑un astfel de răspuns se vede din faptul că nimic din ceea ce cade sub incidenta incertitudinii sau a neconsolării nu e tratat ca atare, ci contextual‑proniator, teleologic, cu sens. Un obiect, īntr‑un testament, e trecut printre altele; o īntrebare, īn īnvătătura testamentară, e trecută printre alte īntrebări — care, toate, duc la o Īntrebare si la un Răspuns. Toate preocupările individuale crestine sīnt atrase spre arhetipul acestora, spre modelul hristic care le īntrupează si le mīntuie.

21 ianuarie 1991

«Din toată imaginea mortii, īmi displace mormīntul. Să pui pămīnt pe tine!…» Dar sīnteti un tăran si ar trebui ca lucrul acesta să vă facă mai firească imaginea pămīntului, fie ea si‑a mormīntului… «Stiu eu ce tăran poate fi acesta? Vreau totusi un mormīnt oarecare: o groapă fără pămīnt, din piatră.» Vă place să vorbiti mult despre moarte; reveniti cu mare insistentă asupra acestui cuvīnt. «De fapt, dragă Radule, nici nu pot să nu mă gīndesc la moarte. Īmboldit de putinul răgaz pe care‑l mai am, simt nevoia unei recapitulări generale, care să cuprindă atīt viata lumii, cīt si viata mea, de ins amărīt.» Si orice tentativă de recapitulare culminează cu ideea mortii? «Oarecum; desi, crestin vorbind, nu ar trebui să mă preocupe atīt moartea, cīt īnvierea… Ce să fac? E una din neputintele mele: cīnd văd cimitirul… īnsiruire de morminte, de cruci, de… Cīnd eram student la Cluj, locuiam īn căminul Avram Iancu, care era pe strada ce ducea spre cimitir; zilnic vedeam spectacolul mortii. Īncepuse să nu mă mai afecteze, pīnă cīnd, īntr‑o zi, mi‑a murit un prieten. De atunci, īn fiecare cortegiu funerar vedeam propria mea īnmormīntare… sinistru, nu?» Ati avut deci de timpuriu o īnvecinare cu moartea. «Da; si m‑a marcat, cred. Uite, acum, recapitulīnd ziua de ieri, am avut de cel putin două ori spaima inactualitătii. Nu mai aveam certitudinea existentei mele; priveam detasat toată această zbatere, nu actualizam ce caut īn viată. Eram chiar revoltat: ce cauti aici, mă? īmi spuneam. Īncet, prezenta ta, a cărtilor, a… īncetul cu īncetul am revenit acasă. Ce poate fi asta? O manifestare preletală? Cine stie…?»

«As vrea să ascult muzică, foarte multă muzică. Să pun īn sunet toată durerea si inactualitatea mea…» Am să aduc casete. «Foarte bine; da’ uite, nu te supăra pe mine că am atītea pretentii… sīnt ultimele izmeneli si răsfături de care mă mai pot bucura.»

 

Īnvătătura prin īnvecinare nu este numai īnvecinarea cu martorul unei lumi ce se apropie, ci si o ciudată proiectie. Te īnveti minte; iei aminte, asculti sunetele din jur, capeti o oarecare īndemīnare, distingi noutatea de vechi. Tutea are īnsă si o noutate veche, valabilă prin faptul că nu se verifică acum pentru prima dată; ceva din vīrstele lumii ajunse pīnă aici, prin el. — Un sentiment că asist la spectacolul unei concomitente de timpuri: toate frămīntările lui, toate obsesiile, afirmatiile si constructiile lui au o temeinicie pe care nu o poate avea un lucru iesit chiar acum īn lume; e o vechime contemporană probabil cu drumul Damascului.

Tutea se poate constitui īntr‑un model si datorită faptului că niciodată nu a aspirat la asa ceva. Unic īn cetatea romānească, de o unicitate pe care numai curajul de substantă ti‑o poate da, el adună īn sine si īn mesajul său tot ceea ce poate fi mai salvator pentru fiinta contemplativă modernă.

Pregătit să facă parte din «clanul conducătorilor», dorind să fie om de drept īn statul romān, Tutea ajunge pīnă la noi nu ca om de drept, nici ca un ctitor de asezări umane, cum nu ajunge nici ca autor; ci, peste toate acestea, ajunge īn primul rīnd ca model.

Calitatea de model poate fi atribuită unei existente atunci cīnd omul, īn loc să fie reflexul luptei pentru existentă, este reflexul unei lupte mai īnalte: aceea pentru mīntuire. Trebuie să recunoastem imposibilitatea modelelor de a mai apărea azi īn cultură sau īn oricare altă zonă a preocupărilor umane. Lumea aceasta nu mai poate avea modele īn ea, din ea si cu īntoarcere tot la ea. Singurul model care poate fi urmat ca atare este cel care, īn lumea aceasta apărīnd, ne trimite cu insistentă īn afara ei, īntr‑o lume spre care «īnaintăm asimptotic». Modelul devine sinonim cu calea spre transcendentă. Or, īn planul credintei, al iconomiei bisericesti, modelele, căile prin excelentă ale transcendentei, sīnt sfintii; iar printre noi, si la scara noastră laică, modele sīnt mărturisitorii, cei care fac legătura, īn constiinta teoretică, īntre cer si pămīnt.

Mărturisitor, Tutea este un exemplu de «călugărie albă»: deprins cu o existentă minimă īn īnchisoare, Tutea a continuat si īn libertate, pīnă la moarte, felul acesta de viată, īn care nu de putine ori asceza se intersecta cu sărăcia, iar aceasta comunica cu mizeria si nevoia. Oricum, existenta lui mărturisitoare īl consola precum ne consolează si pe noi astăzi; dar nu īn asa măsură īncīt să ne steargă orice urmă de vinovătie.

24 ianuarie 1991

«Īn mistică dispare tensiunea dintre obiect si subiect.» Mistica operează cu valori? «Nu. Valoarea nu tine de persoană; e un obiect util pe care persoana īl dobīndeste, mentinīndu‑l prin primire sau căutare. Dacă ai primit valoarea, ea īti revelează si utilitatea. Valorii īi este inerentă utilitatea.» Mistica are deci un alt cod valoric… «O altă notiune asupra valorii. Valoarea reprezintă judecata ce priveste adevărul.» Adevărul uman, nu? «Desigur. Nici Ideea platonică, reală fiind, nu operează īn mistică…» De ce? «Pentru că Dumnezeu nu tine de inductie, deductie sau reductie; credinta tine de intuitie. E intuitia maximă.» Vorbiti de intuitie: m‑am īntrebat si eu cītă justete se află īn judecata unui om, tīnăr mai ales, bazată aproape īn totalitate pe intuitie; sau, mai precis, īn sensul īn care vorbeati de aflarea lui Dumnezeu — se poate spune că eu am o intuitie sau e altceva? «Ai o intuitie, dar nu e una mistică, deoarece īntr‑adevăr misticul e un tip intuitiv, dar e dublat si de un geniu religios. Noi, chiar dacă avem intuitii, nefiind religiosi īn mod perfect, īnseamnă că nu sīntem mistici.»

Cine e filozoful romān prin excelentă? «Nae Ionescu e singurul filozof romān: singurul care are acces fără neliniste la transcendent. El ancorează nu īn imanentă, ci īn transcendentă.» Dar cu toate acestea, īi obiectez, a fost implicat īn mod profund īn «imanenta» vremii sale… «Da’ eu n‑am vrut să fiu legiuitor? si asta m‑a īmpiedicat să gīndesc?» Īnseamnă că ar trebui să nu mai facem distinctie īntre gīnditor si conducător… «Ba o facem, dar nu‑i despărtim cu orice pret; sīnt tipi care īmbină īn ei si una si alta.» Să īnteleg că vă considerati unul dintre acesti tipi? «Nu chiar. Nu stiu cine mi‑a spus, Radule, că eu nu sīnt om, ci o abstractie. A exagerat.»

«…Īnainte, fumam cīt doi turci. Fumam tigări foarte tari. Dacă fumai o tigar㠄Plugar“ līngă o pisică, o făceai să strănute pīnă crăpa… Am fumat pīnă cīnd am fost la un prieten doctor, care mi‑a făcut o radiografie; m‑a īntrebat: mă Petrică, tu cīti ani vrei să mai trăiesti? unul sau doi? Din ziua aceea m‑am lăsat pentru totdeauna de fumat. Fără remuscări sau reveniri melancolice.»

Ati avut multi prieteni… «Multi… Petre Pandrea, Nicolae Tatu, Silvan Ionescu, Emil Cioran, Noica, Eliade, Vasile Munteanu, Toma Vlădescu, Ion Mota, Sorin Pavel, care a murit īn mizerie, Racoveanu, Nae Ionescu, Crainic, Horia Stanca… Sorin Pavel, fiul unui profesor din Brăila, a fost licentiat īn filozofie la Iasi si trebuia să dea un doctorat la Berlin, pe care īnsă nu l‑a mai dat. Nicolae Tatu, profesor de matematică, īntīi a fost de filozofie; ne‑a si vizitat pe aici… Vasile Munteanu, ziarist, a fost redactor la ziarele Adevărul si Dimineata. Era de stīnga.» Istet? «Cīt poate să fie unul de stīnga! Toma Vlădescu, ziarist de extremă dreaptă, făcuse nu stiu ce studii, dreptul, cred, la Paris. Era frantuzit rău. Petre Pandrea a lăsat doar o carte, Portrete si controverse, dar a fost un mare jurnalist… Au murit multi…» Cred că oamenii, īn vremea dumneavoastră, puneau mai mult spirit, īn ceea ce făceau, decīt astăzi. «Astăzi pun multă siretenie — si stii de ce? Au impresia că cineva vrea să‑i tragă pe sfoară; si nu sīnt departe de adevăr.»

Revine la tema din tinerete: gīndirea, gīndul si gīnditorul. «Gīndirea mea, cu cīt e mai cuprinzătoare, cu atīt e mai dureroasă. Am momente cīnd mă simt gīndire pură. E o iluzie: iluzia gīndirii pure. Gīndirea nu poate fi decīt coerent‑formală; puritatea e inaccesibilă din cauza existentei noastre bipolare — psiho‑biologice.»

Mă īntreabă dacă am mai scris ceva la Īnvătătura prin „nvecinare. — Foarte putin. Am stabilit doar cīteva din functiunile si atributele ei: īn primul rīnd, īnvătătura aceasta e binecuvīntarea risipirii. Te abati de la cele dinainte ale tale si zăbovesti īn locul acela unde ti‑a iesit īn cale īnvătătorul; mai mergi ceva si iar te opresti, lărgindu‑ti viata. Īn al doilea rīnd, īnvătătura te smereste; tu esti cel care vine al doilea, primul fiind īnvătătorul, care a pregătit sederea ta, īnvecinarea ta. Īnvătīnd, īti recuperezi familia, te aduni iarăsi īn logica vietuirii tale rotunde; miscările īti devin calculate, cuvintele măsurate. Īn al treilea rīnd, prin īnvătătură, prin locuire īn curtea īnteleptului, devii simplu. Te obisnuiesti cu monotonia cerească a lui Dumnezeu, cu ritmurile si respiratiile spiritului; īncepi să īntelegi ce īnseamnă īnvecinarea cu taina; capeti din blīndetea ritmului liturgic. Īn ultima parte a īnvătăturii, īnvătătorul nu te mai tine de mīnă, nu te mai struneste. Ai acum un mers optim, fără grabă sau moleseală; īnvecinīndu‑te, capeti certitudinea că singura scăpare este īn sus — iar scara spre cer este lungă, fiecare treaptă trebuind luată īn serios, deosebită de celelalte.

Īnainte de a se cunoaste si a se iubi, vecinii ridică garduri stabile, obsesive si interogative prin pozitia lor separatoare, pīnă cīnd sīnt scurtate, lăsat fiind un pīrleaz, al trecerii prin salt de la o locuire la alta. Biblioteca si Biserica īsi ridică zidurile — īnalte, obsesive, separatoare; īnteleptul te īnvată să le vezi ca pe niste īnvecinări, ca pe niste spatii la care poti apela oricīnd ai nevoie si nu numai… Īti arată care sīnt pīrleazurile cunoasterii, făcīnd din trăirea ta īn lume un infinit prilej de vizitare si iscodire.

O cultură pusă sub semnul īnvecinării e o cultură cu mai multe sanse de a transforma existenta ei īn lume īntr‑o īnvătătură, pentru sine si pentru altii. Spiritul capătă valente pedagogice; omul de cultură īsi ia īn serios rolul de educator, avīnd o nouă viziune asupra celor din cetate, pe care īi consideră, acum, potentiali elevi. Se reinstaurează raportul de căldură īnvătătorească. Cuvīntul nu se pierde atīta vreme cīt este īnvătat, transmis testamentar prin īnvătătură. O cultură bazată pe relatia duhovnic (īnvătător) – ucenic (elev) e menită unei perpetuări foarte adīnci īn istorie. Si mai ales, cu acest nou canon, o asemenea cultură e menită si ascensiunii către cer. Tutea face o necesară legătură īntre durata istorică a culturii si menirea ei īn vecie: deopotrivă apartinīnd celor două planuri, Tutea e un ambivalent semn, către pămīnt si către cer; ca un hornar colindīnd pe strădutele vechi ale unei culturi ce nu a tīsnit īncă spre universalitate, Tutea, cu scara pe umăr, ne īndeamnă la o urcare spre cer care niciodată nu poate fi prea tīrzie.

26 ianuarie 1991

O zi frumoasă. Zăpada, cītă a fost, s‑a topit. Parcă e primăvară. «Stii ce‑mi place mie, Radule? Cornuri cu dulceată de caise sau de zmeură; īmi place untul cu mămăligă, ostropelul de pui, cu otetul ăla din el, pestele fript. Era un peste sărat, care se desăra, si se numea cosac.» Īn puscărie nu cred că ati avut asemenea melancolii gastronomice… «Nu, pentru că ar fi īnsemnat să mă amăgesc prea tare. Īmi aduc aminte că la mine la tară, la Boteni, aveam două curti: una mai lungă, līngă poartă, si alta rotundă, līngă grădină. Aveam optzeci de găini… Mi‑a spus mie o basarabeancă, zice: rusii bolsevici sīnt cei mai sinistri mincinosi de pe pămīnt… Pe vremea tarilor nu existau chei la usi. Orice vagabond putea mīnca; īsi făcea trei cruci la icoana Sfīntului Nicolae si pleca… Termenul de muncă nu se aplică la intelect, deoarece munca e legată organic de membre, iar nu de spirit. Munca e mecanică.» Dar «munca» intelectuală ce este? «Stiu si eu…» E poate o ardere? «S‑ar putea.»

Īmi povesteste cum mergea la tīrg cu mama, cum īsi alegea hainele si cīt de mīndru era la īntoarcere. Viata de liceu n‑a fost o viată liberă. A stat īn internat. Abia īn perioada studentiei a īnceput să se miste liber, să meargă oriunde si să poată sta īn bibliotecă ore īntregi. «Am pierdut orice sperantă de realizare a societătii dreptilor, pe care o visam īn tineretea mea. De ce or fi oamenii asa de răi īntre ei? de ce să aibă unul masă de om si să‑l vadă pe altul murind de foame, iar el să crape de sătul? Am auzit că moartea de foame nu e chiar de nesuportat, īnsă omul rău seamănă cu pantera: sare la gīt chiar dacă e sătulă.»

Vine un grup de studenti care īl īntreabă asupra căilor pe care trebuie să meargă pentru a nu face compromisuri si pentru a se īmplini spiritual. Tutea le dă sfaturile de rigoare si īi trimite cu arme si bagaje la modelul generatiei interbelice, spunīndu‑le īn acelasi timp si ce atuuri au fată de această generatie. Le mai spune că, pentru a se realiza, trebuie să realizeze intersectia īntre constiinta de generatie si constiinta individuală. Le cere iertare că nu‑i poate īnsoti pe drumul acesta, pe care si el l‑a făcut cīndva si pe care ar dori mult să‑l parcurgă din nou — măcar teoretic. Se consolează cu faptul că poate īn sfīrsit, bătrīn fiind, să spună lucruri care să nu fie suspectate de avīntare revolutionară sau de elan inconstient. Īi īndeamnă să abordeze punctele esentiale ale culturii si să nu se ducă la intermediari ci, pe cīt e posibil, să aibă un contact intim cu sursele. La plecare, studentii īl īntreabă ce etalon să aibă īn măsurarea faptelor lor. — «Eminescu.» Atīt? «Ajunge!»

Mă īntreabă dacă nu cred si eu că tineretea e totusi, pentru cei bătrīni, o consolare. Cum să nu… «Dar vezi, Radule, nu te poti consola decīt īn măsura īn care esti constient că ti se continuă o operă; īnsă ce faci atunci cīnd nu ai ce să ti se continue?» Vorbiti de dumneavoastră? «Nu, eu nici nu mă gīndesc īn mod serios la o continuare.»

Revine la imaginea omului‑panteră. Īmi spune că există totusi si exemplul bunătătii infinite: bunătatea materială umană, prelungită prin cea divină, devine īntr‑adevăr infinită. Desi nu infinitul functionează īn crestinism, ci absolutul. Spune că, pentru unii, infinitul e la fel de periculos ca si finitul mizer. Si ce poate apărea īn vid? «Nimic. Dumnezeu e absolut. Se vorbeste despre infinitatea divină raportīnd‑o la timp si spatiu; oricum, infinitul, neavīnd continut, este echivalent cu neantul. Deci adevărul, chiar dacă e dual, real si logic, este īn esentă absolut.»

Īi spun că cineva, īn presă, l‑a prezentat ca diplomat; ce părere aveti de această prezentare? «Eu nu sīnt diplomat. Consider diplomatii niste fotbalisti. Eu mă consider economist de stat.» Ca economist de stat a avut ceva de spus īn perioada interbelică. «Am īncheiat primul tratat economic īntre Regatul Romāniei si noua putere sovietică, la Moscova. Am spus si altă dată: nu am slujit tara diplomatic, ci eroic.»

«Eu nu candidez la sfintenie deoarece nu suport durerea fizică. Nu mă pot salva singur. A fi sfīnt īnseamnă a fi suveranul tău perfect.» Īn īnchisoare ati fost totusi suveran pe vointă si trup… «Ei, atunci eram cot la cot cu Dumnezeu!» Iar acum? — «Acum, trebuie să mă lupt si pe cont propriu, dar se vede treaba că sīnt un crestin imperfect…»

«…Ascultă! Nu credeam să‑nvăt a muri vr’odată… Nu e măret?»

30 ianuarie 1991

Dimineata, īmi spune că ar dori foarte mult să iasă la aer. Ar vrea să mergem, dacă se poate, pīnă la Boteni, īn sat. Vrea să recapituleze geografic viata dintru īnceput; să vadă si mormintele părintilor — mai ales.

— Dacă Hristos, īn grădina Ghetsimani, a spus: «Īntristat de moarte este sufletul meu», atunci un prăpădit ca mine ce mai poate să spună?

— Īn mijlocul prăpădeniei naturii umane, cum poate fi posibil modelul?

— Ca să fii model trebuie să ai calităti care, platonic vorbind, să fie demne de imitat.

— Cred că īn lumea modelelor functionează distinctia dintre imitare si participare.

— Hristos participă la Absolut, fiind o parte din el, īn timp ce eu doar aspir, imit. Aspiratia e doar o tendintă, iar nu o participare. Crestinismul este o religie absolută, dar, vorba lui Gandhi, are un cusur: e prea perfect! Poti să‑l imiti, imperfect, dar una e imitarea si alta e participarea care te face să te realizezi īn tine, prin el, īn mod total. Sīnt foarte putini crestini totali. Sau mă īnsel eu… Eu īnsă nu am afirmat niciodată, cu obrăznicie, că sīnt un crestin perfect.

— De imperfectiunea crestinismului dumneavoastră e legată si teama de moarte?

— Moartea mă pune īn contact cu Dumnezeu fără nici o problemă. E adevărat că trăiesc ca īn formula aceea: silă de ziua de azi si teamă de ziua de mīine, dar să stii că nu‑mi convine să mor. Cu ideea mortii s‑au īmpăcat doar sfintii.

— Īn disperarea aceasta nu vă deosebiti prea mult de Cioran.

— Cioran nu e deloc disperat. Eu cred că se preface. Dar sīnt momente cīnd disperarea e un fenomen real. Moartea nu e un fenomen real? Neīmplinirea, īn imaginea idealului, — că eu m‑am gīndit pe mine supraom si constat că sīnt o vietate‑om — nu e o suferintă? Eu am fost cum poate fi orice om. Nu mă deosebesc de nici un om, fiindcă nu fac ierarhii culturale cīnd e vorba de destin uman. Prin destin, Kant este egal cu Ghită Popescu.

— Poate că vă proiectati prea mult īn afară.

— Nu există om care să nu se extrapoleze, care să nu se proiecteze īn afara lui, oricīt de mediocru este.

— Crestinismul nu operează cu destine.

— Eu am folosit aici cuvīntul destin īn sensul lui comun, iar nu religios. Crestinismul este o egalitate mistică. Ne diferentiem īn functie de treptele aspiratiilor noastre spre transcendentul mīntuitor. Realitatea mistică e transcendentă, adică singura Realitate, căci ce este imanent nu e real, ci aparent. Dacă anulezi omul mistic, rămīne un animal. De aceea, Eliade lucrează pe conceptul de homo religiosus.

— Dar cum rămīne cu incapacitatea de a urma modelul crestin?

— Crestinismul, gīndit real, e inaplicabil pentru că e absolut. Stii ce īnseamnă a fi crestin? A coborī Absolutul la nivel cotidian. E imposibil! Doar sfintii… da, sfintii. Ei sīnt crestini absoluti. Restul sīntem crestini organizati.

— Faceti deseori apel la modelul sfinteniei. Modelul sfinteniei e un model tinzīnd spre modelul hristic, iar nicidecum un model‑limită, inhibator.

— Evident. Teoretic. Nu stiu cine a spus că a fi sfīnt īnseamnă a fi anahoret, dar că a fi anahoret nu determină obligatoriu să fii si sfīnt, deoarece nu ai capacitatea de a face minuni. Eu cred că dacă apare un sfīnt acum, īn Bucuresti, rīde lumea de el… Seamănă cu Tănase… Īn lumea modernă, sfintenia este aproape impracticabilă. — La nivelul cetătii. Omul, īn general, trăieste spre sfintenie, dar nu la sfintenie. Una e să fii spre Ploiesti si alta e să fii la Ploiesti. Aceasta este drama omului modern.

— La nivelul cetătii. Dar solutia este asumarea personală a rigorilor spirituale…

— Crestinismul, īn esenta lui, e legat de actul individuatiei.

— Ispita cea mare este colectivismul dinamic — care, īn formele lui brutale, poate suprima orice efort individual, nerecunoscīndu‑l ca valabil.

— Uite, de exemplu catolicismul se distinge de ortodoxie prin activism, care dăunează Absolutului mistic. Adică activismul supraīncărcat se cheamă moralism, iar nu religie.

— Se impune o precizie mistică…

— Tot ce tine de Absolut exclude ideea de metaforă sau de comparatie.

— Īn lumea modernă, omul a mutat centrul spiritual de pe dubla axă a Bisericii si a Culturii pe cea din urmă, distrugīnd un echilibru mai mult decīt necesar.

— Dacă nu e religioasă īn sens crestin, cultura e civilizatie. Nu există cultură laică; dacă există, aceea nu este cultură. Nu poti fi om de cultură īn Europa decīt crestin, pentru că, altminteri, esti taxat ca barbar.

— Acestei mutatii īi corespunde una mai largă, de pe spirit — īn sens paulinic — pe ratiune.

— Unde e ratiunea? Undeva, prin Cismigiu. Am destulă ratiune. Nu‑mi trebuie mai multă. Nu‑mi ajută la nimic. Pot face, pīnă la miezul noptii, o sută de silogisme. Inutil. Ratiunea nu ajută devenirii, deoarece, dacă ratiunea ar fi aparitie īn irationalul speciei, atunci nu ar mai fi nimeni idiot!

— Solutia consolării, invariabil, cantonează īn religios…

— Cum să nu! Nu vezi ce putoare este, de exemplu, natura? Te face neom si dă cu tine de pămīnt… Am avut o vreme īn viata mea cīnd am avut pasiunea gloriei. Acum mi se pare infantil. Gloria si puterea nu consolează īn nici un fel. Eu sīnt un soi de Socrate păcătos, un om care se risipeste īn cetate. Asta e, de fapt, cultura! M‑am zbătut o viată īntreagă să ajung crestin perfect si probabil nu e de nasul meu. Un crestin perfect cred că există, de vreme ce s‑a scris o carte ca Imitatio Christi. Eu nu pot să‑l imit concret pe Hristos, decīt doar printr‑o gīndire religioasă, fiindcă īn afară de religie nu există decīt devenire, adică neadevăr. Din punctul acesta de vedere sīnt salvat.

— Bătrīnetea aduce cu sine o seamă de īncercări.

— Eu nu pot evita neplăcerile bătrīnetii si nu mă pot supăra pe Dumnezeu că m‑a tinut pīnă la aproape nouăzeci de ani. Īnsă bătrīnii au o supapă foarte īnteleaptă: au dreptul la nerusinare. O nerusinare nelimitată. Asta o spun pentru cine nu a ajuns nici măcar să aspire către cer. Multi bătrīni ar dori să se idiotizeze. Stii cīt de fericit e un idiot?… Cīnd mă gīndesc la suferintele bătrīnetii, īmi dau seama că īn natura asta oarbă cel mai mare geniu este geniul mortii. Păi īnchipuieste‑ti că eu, asa cum sīnt acum, trăiesc cinci sute de ani! Ar fi o catastrofă cosmică. Faptul că murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.

Andrei mi‑a adus un aparat de īnregistrat si casete. Am īnregistrat, īn paralel, două interviuri care i‑au fost luate astăzi lui Tutea de către doi ziaristi din provincie; am de gīnd să īnregistrez cīt mai multe convorbiri, deoarece cred că geniul protector al lui Tutea nu este Gutenberg, ci Edison.

Sfīntul Iustin Martirul si Filozoful are o expresie: «rusinea de cruce». Si mă gīndesc cīti dintre noi avem puterea de‑a nu ne rusina de cruce… Tutea a făcut din apartenenta la crestinism un motiv de manifestare a eului si de curătare a acestuia, demonstrīnd că intelectualul crestin nu e un handicapat, gramatical si conceptual, si că semnul crucii e argumentul nobletii noastre. «Rusinea de cruce» e rusinea de jertfă; treisprezece ani de ne‑rusinare sīnt o motivatie suficientă a vehementei cu care Tutea mărturiseste credinta lui.

31 ianuarie 1991

Discutăm depre cum se poate pune o īntrebare astfel īncīt răspunsul, oricare ar fi el, să multumească; există o tactică a īntrebării, care, cu mijloace autonome de zbor, poate să determine structura răspunsului. Tutea īmi povesteste cu umor despre disperarea hazoasă a īntrebărilor fundamentale: «E un soi de furie a esentialului. Ar trebui totusi să fim gata să facem fată acestei furii, asa cum preotul este gata oricīnd să răspundă sectarului provocator.»

— Cred că sīnt cīteva idei stīncoase, de pe care cineva se poate lansa īn văzduhul cercetărilor.

— Evident. Ideea de libertate, ideea de nemurire si ideea de adevăr. Īnsă, ca să vedem adevărul, de exemplu, ar trebui să‑l considerăm ca fiind material. Noi nu putem iesi din carcasa simturilor decīt ipotetic. Adevărul absolut noi nu stim ce este. Adevărul absolut īl afirmă doar religia. Omul crede că are o singură cale către adevăr: demonstratia. Or, adevărul absolut este indemonstrabil. El este sau nu este. Nu există cale spre el. De aceea, adevărul e revelatie.

— Există oameni care nu sīnt, probabil, permeabili la revelatie…

— Cred că te referi la «prosti». Viziunea mea, că prostii sīnt vinovati, este īn sensul că acestia sīnt damnati, iar nu că au vreo vină penală. Se discuta cīnd eram eu student la Cluj, la căminul Avram Iancu, despre prosti. Si vine unul, Tite Gheorghe, peste noi. Despre ce vorbiti, mă? Despre prosti. Zice: ăstia reprezintă odihna sufletului nostru. Auzi! prostii reprezintă odihna sufletului nostru…

— Cu ce ar fi compatibili «prostii»?

— Cu progresul tehnic, care nu e un adevăr, ci comoditate. Progresul e un util variabil. Ar fi fost util si pentru greci avionul, să nu se ducă dintr‑o cetate īn alta călare pe măgar.

— Alti refuzati ai adevărului se pare că sīnt nebunii.

— Nu se poate spune că un nebun este inspirat. Pentru că atunci spunem că inspiratia nu are limite. Inspiratul e un ales. Nebunul e patologic. S‑a vorbit despre «nebunia crucii», īn sensul de exaltare a crucii, adică de trăire supraintensă a acesteia. Dar asta nu ne arată decīt că nebunia poate fi folosită si īn sens metaforic, nu numai īn sens patologic. Nu se poate totusi vorbi de nebunia lui Hristos! Orice om exceptional este considerat, la īnceputul vietii lui sau chiar si mai tīrziu, nebun, adică nu seamănă cu toată lumea. A nu semăna cu toată lumea nu īnseamnă că nu esti zdravăn, ci că esti supradotat, ceea ce e cu totul altceva… Nebunia continuă, patologică, aceea situează omul īn afară de cei buni. Nebunia e incompatibilă cu spiritul. La un spital de nebuni logica a murit, iar dacă apare, din cīnd īn cīnd, apare ca un paradox — mică oază de luciditate. E mult mai dramatică si mai impresionantă vizita unei case de nebuni decīt a unui spital de cancerosi. Nu stiu de ce, pe mine nebunia mă impresionează groaznic.

— Nebunia demonstrează, īn fond, limitele practice ale medicinei.

— Medicina este arta vindecării, care teoretic nu are nici o limită. Dacă cineva, de pildă, are har si cu apă sfintită te vindecă de cancer, eu iau act de acest lucru īn mod stiintific. Medicina e pe de altă parte limitată, chiar dacă, spiritual, e fără limite. Se spune: ce e ăsta? E de meserie doctor. Nu e corect. Doctorul, cu sau fără voia lui, trebuie să stie tot. Căci ce diagnostic īmi poate pune un doctor dacă eu īnnebunesc pīnă poimīine? Eu sīnt un om destul de rafinat, iar dacă doctorul ăla nu e ultrarafinat, poate să scoată din mine un nebun incalificabil. Īntr‑un fel, nebunia este egalitară. Un savant nebun, care vorbeste anapoda, se deosebeste de lelea Leana, dar continutistic nu e departe de ea. Nebunii sīnt, intelectual vorbind, uniformi.

— Ati avut vreodată teamă de nebunie?

— Să‑ti spun cinstit… Am īnfruntat durerea celor treisprezece ani de īnchisoare si pentru un motiv simplu: am avut o teamă cīnd m‑au arestat, zic — să nu mă supună ăstia la niste conditii de īncarcerare (au fost groaznice conditiile!), īncīt să mă īntorc acasă nebun, adică incapabil de a trăi.

— Frica de nebunie a influentat si īndreptarea către Dumnezeu?

— Absolut!

— Am observat la toti camarazii dumneavoastră de suferintă un aer foarte hotărīt. Si o constiintă natională foarte pronuntată.

— Noi n‑am făcut neamul romānesc de rīs. Asta a fost grija mea, te rog să mă crezi. Īmi era teamă să nu ofensez neamul romānesc. Si toti din generatia mea au simtit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sīnt tīmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe romānul, mă lăsam schingiuit pīnă la moarte.

— Nu vi se pare uneori deranjantă declararea apartenentei la neam? Nu este cumva reminiscenta optiunii politice de dinainte de īnchisoare?

— Stiu si eu… Acum, eu nu stiu dacă noi sīntem apreciati pentru ceea ce am făcut, īnsă să stii că nu am făcut‑o doar declarativ. Cīnd eram la o izolare cruntă… Nu stiu de ce mă supără corpul bibliotecii… Eram cu Gogu Teguiani si avea o cretă īn mīnă, si īi ziceam: mai trage o linie, Gogule!… si biblioteca, cu rafturile ei, īmi aduce aminte de liniile alea, prin care măsuram mizeria… Am suferit mult, dar nu stiu, Radule… stii cum e? Am uitat tot. Am uitat! Poate că e supapa de sigurantă a existentei, că dacă ar fi o amintire cu acuitate a stărilor de atunci, as īnnebuni.

— Acum īnteleg de ce īl iubiti pe Don Quijote!

— Pentru că si el a suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să suferi pentru ideal īn mod fizic.

— Tăria de a suferi pentru un ideal ati găsit‑o, bănuiesc, īn anumite date fundamentale ale fiintei dumneavoastră.

— Eu cultural sīnt un european, da’ fundamentul spiritual e de tăran din Muscel.

— Avīnd o structură de felul acesta, ambivalentă, ce apreciati la un tīnăr?

— Pe mine mă interesează un tīnăr īn măsura īn care e savant īn stiinta lui si e religios.

— Argumentul crestin e cel mai des invocat pentru pozitionarea omului īn lume. Vă recunoasteti īn el cu pasiune…

— Religia crestină are o virtute pe care n‑a avut‑o nici un sistem filozofic īn istorie: egalitatea absolută, nedemagogică, a oamenilor īn fata lui Dumnezeu. Toti sīnt oameni. Crestinismul nu e depăsit īn istorie de nimic. Totul se poate numi pīnă la Hristos preistorie, inclusiv grecii si romanii, cu Platon cu tot. E un băietel… Eu cunosc filozofia greacă foarte bine: nu m‑am mīntuit cu ea īn nici un fel. E mai mīntuitoare o rugăciune īntr‑o biserică din Găesti, decīt Platon.

— Relatia cult–cultură…

— După mine, ti‑am spus‑o si ieri, cultura se cheamă religie. Iar restul se cheamă civilizatie. Cultura este spirit, si acest lucru nu se practică decīt īn ritualul crestin, ultimul ritual din istorie, singurul, ca spectacol si continut, inegalabil. Nu spun toate astea pentru că sīnt băiat de popă, că asta nu īnseamnă nimic, ci pentru că asa este.

— Cultura greacă, de exemplu, nu contribuie si ea la formarea constiintei religioase crestine? S‑a vorbit despre o «pedagogie spre Hristos»…

— Hristos, pentru a se face prezent, nu are nevoie de Platon. El e Dumnezeu, iar Platon e filozof. Omul capătă constiinta religioasă īn biserică. Acolo o capătă. Acolo vede icoanele sfintilor, acolo vede pe Hristos. Asa devine tăranul om, adică om crestin, pentru că există si om păgīn. Credinta ne īnvată că omul nu e un model al existentei. El imită modele transumane, dacă vrea să se depăsească.

— Imitarea modelelor transumane este determinată si de un oarecare mesianism, īn sens crestin.

— Oarecum. Mesianismul e activist, adică e vehicularea unor forme care nu‑i apartin; el le suportă si le poartă. Adică formele lucrurilor ne fac posibilă cunoasterea lor, dar nu trebuie confundate cu lucrurile īn sine. Toate formele astea pe care le vedem ne anuntă niste existente care nu coincid, īn realitatea lor, cu ceea ce īnregistrează ochiul imperfect. Acesta e geniul lui Platon, care n‑a fost īn totalitate captivul imaginilor, ci si al esentelor. De aceea, el vedea lumea ca o iluzie. Tabloul acela, cu grota, e cel mai glorios din istoria gīndului omenesc. Omul vede doar lucrurile īn imagine, īn ghicitură, dar nu īn sinele acestora.

— Īmi spuneati odată că apreciati religia si din cauza ordinii social‑morale pe care o instituie. Din acest punct de vedere, făceati o paralelă īntre ortodoxie si romano‑catolicism.

— Ortodoxia si romano‑catolicismul sīnt două surori egale. Nu seamănă cu protestantii, care sīnt socotiti din punctul nostru de vedere eretici. Īmi place catolicismul ca ordine. Ortodoxia are īnsă taine, chiar dacă nu are si ordine. Catolicismul organizează viata aceasta după modelele religioase, care sīnt un joc īntre absolut si relativ. De aceea, ortodocsii īi socotesc pe catolici mai putin religiosi decīt ei, adică nu sīnt stăpīniti de mister, cum sīnt stăpīniti ortodocsii.

— Aveti o mare admiratie pentru ordine si pentru cei care o instituie.

— Ordinea de drept este una din măretiile omului. Că īn afară de drept e haos… Ordinea unei cetăti nu e nici natură si nici supranatură, ci este ordine de cetate. Ordinea nu trebuie să fie confiscatoare, ci protectoare, deoarece ordinea, īn afara adevărului, e dezordine. La germani, e o ordine pe care nu o simti. Chiar cīnd vezi un politist, ca o statuie, pe stradă, nu‑ti apare coercitiv — ci regulator. Sīnt si modesti, germanii… Spun că nu ei au inventat omul acesta germanic, ci e imitatia omului francez, care a fost modelul absolut, un timp, al Europei. Noi, romānii, nici nu avem nevoie să fim ctitori, că īi avem ca strămosi pe marii ctitori de asezări umane: īi avem pe romani. De fapt, Europa are două mari glorii: filozofia greacă si dreptul roman. Iar peste acestea si peste īntreg universul se ridică crestinismul, european ca formă de manifestare.

— Sub auspiciile traiectoriei spirituale a vietii unui om, ordinea se converteste īn constiintă a esentei?

— Cīnd ajungi să cunosti lucrurile esentiale, Biblioteca Natională din Paris ti se pare ca cea din Ploiesti. Eu fac deosebirea dintre sfīnt si cărturar. Sfīntul este si cărturarul se face. A fi inteligent si a fi informat intelectual nu e un har.

— Ati muncit mai mult pentru exterior decīt pentru interior.

— E adevărat. Am muncit mai mult la constructia cetătii decīt la a mea. De aceea am si imperfectii… Tot ce‑am adunat īn mine n‑am construit pe silueta mea, ci am mutat īn afară. Fără succes, bineīnteles!

— Īn lipsa unei cărti de vizită bibliografice, nu aveti regretul că nu ati īntemeiat o scoală? Dăruirea īn afară ar putea justifica asta.

— Păi nici Nae Ionescu nu a avut! El spunea: mă, pe mine să nu mă imitati, că asta se cheamă maimutăreală. Fiti voi īnsivă un model real si absorbiti din univers si din viată geniul necesar. L‑am auzit eu! Am dat īn afară si nu m‑am construit īndeajuns din cauza unui entuziasm social. E drept că nu te poti face om singur, integral. De fapt, omul integral e o aspiratie. Perfectiunea e ceva de neatins. Perfectionarea e un proces, īn timp ce perfectiunea e o stare. Perfectionarea e o prezentă simplă, īn timp ce perfectiunea e o prezentă absolută.

— Constienti īntr‑un fel de neputinta omului de a atinge perfectiunea, ateii au īnlocuit idealul spiritual cu cel material.

— Materia ca atare nu există. Ai văzut materie undeva? Nu se poate. Vedem pomi, oameni, cer, stele… Manifestări ale ei, dar pe ea nu. Lucrul e existentă, nu materie. La lucruri ajungem, dovadă că le avem si le folosim. Există un concretism la care avem acces. Păi uite, camera asta, cu tot ce e īn ea, este expresia conceptiei concretiste. O vedem ca atare… Īnapoia lucrurilor punem două concepte. Astfel, īnapoia lucrurilor poate să stea: materia sau Dumnezeu. Materia e dumnezeul ateilor.

— Ateii aspiră la găsirea adevărului īn viata de aici.

— Viata nu se poate spune că posedă adevăr; ea aspiră la adevăr. Se vede că omul e un animal imperfect, nu? E imperfect. Pentru că eu leg perfectiunea de nemurire, or nemurirea, īn viziunea umană, este mistică, nu fizică. Dacă omul trăieste biologic, nu mai e o fiintă perfectă… Ce‑i adevărul īn sine nu poate spune nimeni. Simpla comoditate mintală, adică ordinea interioară si acordul dintre ea si ordinea exterioară, nu īnseamnă adevăr. Adevărul poate fi model ideal spre care ne miscăm asimptotic, din aproape īn aproape… Eu cred că sīnt nelinistit si īn somn, gnoseologic, nu numai īn stare de veghe. Cīt esti viu, esti nelinistit. Se interpune īntre noi si lucruri — asta a fost minciuna aia, a lui Kant, care nu poate fi evitat㠗 o perdea senzorială care ne face să nu avem acces la simplitate. Există totusi, spre fericirea noastră, o normalitate — relativă, dar există.

— Drumul către simplitate este opacizat si de isteria tehnică si informatională.

— Lumea, acum, e ancorată īn cultul genialitătii. Dovadă progresul īn afară, mecanic. Atīt. Cu cīt sīntem mai avansati, mecanic si material, cu atīt sīntem mai departe de esenta reală a lumii, de sfintenie. Un sfīnt poate fi si analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfintenie e legată de ideea de minune. Un sfīnt poate face o minune. E posibilă minunea ca faptă a lui, dar la geniu nu. Geniul face isprăvi, nu minuni. Acum, si la sfintenie se pune o problemă: dacă este puritate īn sine si dacă, pentru a beneficia de conceptul completitudinii, acastă puritate īnseamnă perfectiune. Léon Bloy a spus că singurul regret valabil este acela de a nu putea fi sfīnt!

— O parsivă alunecare se face dinspre crestinismul ca revelatie spre un crestinism ca ideologie…

— Crestinismul nu e ideologie, că atunci se aseamănă cu marxismul. Religia este expresia unui mister trăit, or ideologia e ceva construit. Dacă scoti ideea de revelatie din crestinism, nu mai facem biserici, ci facem scoli primare, universităti, si īn loc să ai coltul cu sfinti, ai coltul cu Newton, cu Galileo, cu Copernic… Nu stiu cine a făcut o glumă cu un «templu al stiintei». Te prăpădeai de rīs!

— Progresului, īn lumea actuală, i se oferă din ce īn ce mai mult atributele esentei.

— Progresul e palpabil. Dar stiu eu ce‑i asta? Dacă e esentă? E bine, oricum, că eu mă simt mai bine acum decīt īn grotă. Nu? Progresul există, de la o generatie la alta, dar nu stiu dacă spiritul poate fi gīndit progresiv. Spirit este si la un cosas, si la Kant. Īn grade diferite. Se mai poate vorbi de esenta spiritului, cīnd are grade diferite? Eu nici nu stiu dacă omul a atins adevărul īn sine. El concepe uneori adevărul īn forma unei comodităti socio‑mintale, adică dacă nu esti deranjat īn constructiile logice ale mintii, te crezi că esti adevărat. Adevărul īn sine nu‑l posedă nimeni. Adevărul īn sine e Divinitatea. Dacă esti cu Hristos trăiesti īn adevăr fără să vrei. E conceptul participatiei. Unii oameni — sfintii — sīnt posesorii revelati ai adevărului si altii sīnt guvernati de conceptul participatiei. Dar si participatia e un act spiritual, care presupune o stare. Nu orice om poate participa. De pildă īn fizică, participă toti tăranii la fizica lui Einstein?… Adevărul īn sine e de necunoscut de către omul singur. Asta a spus‑o si Kant. E inaccesibil la scara omului. Lucrul īn sine al lui Kant e o limită, e o stare‑limită si la care totusi nu ajungi, ci spre care te misti. Omului nu‑i este interzisă calea spre adevăr… Am spus eu odată că dacă un preot din Bărăgan, cīnd se roagă, este Dumnezeu cu el, atunci preotul ăla īnlocuieste toată Academia Romānă…

A urmat un dialog năstrusnic despre sistemul solar; am īncercat să refacem ceva din uimirea primului om care s‑a uitat cu mai multă atentie spre cer. Tutea crede că acel om nu putea fi decīt un muntean, un păstor. Cu detasare, gratie, naivitate si profunzime, am dialogat două ore asa cum se dialoga, pe timpuri, īn scolile ateniene sau īn cele asiatice — cu multă culoare, aproximīnd subiectul. Se făcuse noapte, iar de la etajul opt al camerei noastre se vedea luna mergīnd spre Cismigiu. Am stins lumina si pret de o jumătate de oră, cīt a stat īn cīmpul nostru de cercetare, ne‑am uitat la ea cu atentie. «Radule, īn lună direct nu putem fi, pentru că nu e locuibilă. Mi s‑a spus că nu are atmosferă.» Poate de aceea e atīt de albă, nu credeti? «Se poate. Īi admir pe cei care s‑au dus īn lună si care s‑au īntors.» Ati vrea să locuim undeva anume? «Păi nu ti‑am spus că vreau să mergem la mīnăstire? De fapt, pentru filozofi orice loc īn spatiul terestru este egal; vreau să spun că orice loc īn spatiu are conditii obiective de existentă.» Luna a dispărut; ne īntoarcem cu ochii si cu gīndurile īn cameră… «Pămīntul, planeta asta din sistemul solar, dragă Radule, pare un mister cum permite viata. Nu numai că o permite, dar o si favorizează. Eu nu văd īn afară de Pămīnt un loc unde am putea vietui. Dumnezeu ne‑a plasat aici, īn conditiile astea făcute tot de El.» Si Luna e făcută tot de El, dar nu spre locuire; poate doar pentru a fi admirată… «Ce este adevărul īn sine nu s‑a răspuns; toate stările comode, materiale si mintale, ale omului nu exprimă adevărul īn sine, ci stări.» Sīntem condamnati la subiectivitate, la poezie, īn ultimă instantă, nu? «S‑ar putea să ai dreptate.»

2 februarie 1991

Despre spirit si materie; dacă există baze biblice ale acestei dualităti; despre Mozart; existentă.

— … Sugestionīndu‑mă, verific puterea spiritului asupra materiei. Omul trăieste sub semnul acestui dualism.

— Omul adamic era sub o altă stare decīt aceasta?

— Dualitatea materie‑spirit e primordială. Adam si Eva, ne arată Biblia, aveau tulburări psihice, emotii.

— Deci dualismul nu e urmarea căderii īn păcat.

— Nu. Adam nu confundă īnainte de păcat spiritul cu materia.

— Dovadă că‑L iubeste pe Dumnezeu, că se rusinează de El sau că simte singurătatea si tristetea.

— Spiritul constă īn intelect si sentiment, cu toate că sentimentul e mai aproape de senzorial. Intelectul e transsenzorial. La mine, īntelepciunea functionează polar: negativ si pozitiv.

— Cum negativ?

—Mă īmpiedică de la acte autodistrugătoare.

— Aveti cultul eroului.

— Sigur.

— Dar eroul nu mi se pare că tine de tipologia crestină.

— Īntr‑adevăr. Crestinismul pendulează īntre om, martir si sfīnt.

— Eroul, īn această ierarhie, ar putea să aibă drept corespondent pe martir.

— Nu e gresit. Martirul e mult deasupra omului obisnuit, dar nu are īncă statutul de sfīnt… Mă īntristează de moarte muzica asta.

— Mozart?

— Da. Īmi dă motive de melancolie. Mă descentrează… Pentru a fi intelectual, trebuie să joci echilibrat īntre ideal si concret. Si să faci distinctiile esentiale. Harul e un dat, īn timp ce imitatia e un dobīndit succesiv… Toată drama existentei mele e că nu pot să renunt la mărginirea mea. Nu pot si nici nu vreau să sar peste mine… Numai pe sfinti nu‑i pot suspecta de neacceptare si neīmpăcare cu durerea. Sfintenia este inexplicabilă la scară umană. Principalul lucru care distinge pe sfīnt de omul obisnuit e capacitatea taumaturgică. Minunile. Sfīntul are forta de coeziune a pietrei.

„n general, ne pregătim să vorbim; ne dregem glasul si ne ordonăm cuvintele de īnceput. Tutea se pregătea să tacă. La el tăcerea avea un īnceput; īncepea să tacă. Nu era tăcerea care apare īn timpul unui dialog, cīnd asculti ce spune celălalt. Tăcea īn mod personal: monotăcere. S‑ar putea crea o imagine necompletă, dacă nu am lua īn considerare si pe Tutea‑cel‑ce‑tace. Cuvintele si ideile se īncurcau la un timp, cu un ultim zornăit de pinteni si spade, si din acel moment īncepea tăcerea — grea, īnfricosătoare, ciudată; plină de cīntec. Respira mai grăbit, ca īntr‑o fugă. Ochii i se fixau pe un obiect din preajmă; nu era o privire continuă, ci cu dese clipiri, dovadă că nu era un simplu reper, ci īl cerceta, oarecum. Aceeasi privire cu care īntīmpina uneori pe cīte un vizitator… Tăcea nu pentru că nu mai avea ce spune, ci pentru că, avīnd atītea de spus, de mărturisit, tăcerea era atunci cea mai bună formă de a comunica, de a «vorbi»; vorbire tăcută. Trecīnd peste oameni si lucruri, tăcerea lui parcă răspundea unei tăceri mai mari; dialog īntre tăceri: de ce? īncotro? Chinuită, prinsă īn limite nefiresti, pe nemăsura originii sale divine, fiinta umană tace tăcīnd īmpreună cu tăcerea tainică a lumii. Cuvīntul, prin tăcere, devine duh; mesajul prinde ceva din precizia lucrurilor ce sīnt, iar nu care devin, prin comunicare. Un munte are o transantă ce‑i vine din tăcere. Tutea tăcīnd era cel mai univoc semn: fără ambiguităti sau treceri, existenta lui pilduia atunci prin simpla geografie. De aceea, era suficient să‑l vezi pentru a sti ceea ce are de spus. Acum, īnvecinarea era la cotele ei maxime; te īnvecinezi cu muntele īnvătīnd din tăcerea lui. O pace se depunea īn cameră, ca un strat de praf cosmic sau de zăpad㠗 asumīnd. Ia‑mă, Doamne!… Tăcerea se rupea, un vīnt de cuvinte risipea omătul vorbirii īn nevorbele de pīnă atunci. Tutea īsi īnălta vocea ca un colt de stīncă īn mijlocul apei, ascutit, semet, dureros de subtire spre vīrf — nici o pasăre nu putea să se odihnească, ci doar să se īnvecineze, zburīnd —, avīnd īn adīncuri nebănuita temelie a tăcerii, zonă īn care nici un peste nu tulbură apa si nici o plantă nu‑si unduieste podoaba.

4 februarie 1991

Realizăm cīte decenii ne despart: exact sapte. El — 6 octombrie 1902; eu — 23 octombrie 1972. Are o mare bucurie pe chip. Īmi spune că, īn sfīrsit, trăieste sentimentul veciei istorice; singurul lucru care‑l nelinisteste este acela de a nu muri īnainte de a fi spus tot ce s‑a īntīmplat īn cei saptezeci de ani. Īl īntreb ce distinctie face īntre inteligenta tineretii si īntelepciunea bătrīnetii.

— Īntelepciunea bătrīnetii e mai mult inteligentă, iar inteligenta tineretii e mai mult teorie. Īntelepciunea e mai neteoretică. Că īntelept poate fi si un cīine… Se zice: un cīine īntelept! Sau un tăran. De aceea, nu trebuie confundat īnteleptul cu savantul. Īnteleptul este un om care are experienta vietii. Atīt. Experienta nu e revelatie, ci o acumulare de date. Revelatia este cunoastere fulger.

— Facem distinctie īntre revelatie si inspiratie.

— Revelatia este interventia directă a Divinitătii, iar inspiratia este interventia ei indirectă. Acolo unde textele biblice sīnt revelate, se presupune că au fost dictate de chiar Dumnezeu.

— Ati avut īn viată momente de inspiratie sau alt fel de momente?

— Nu cred. Mi‑au plăcut oamenii cu duh. N‑am fost un mizantrop, dovadă că nu suport singurătatea. Si cīnd eram copil si mă trimiteau cu vacile, număram pīnă la jumătate de milion ca să scurtez timpul, asa eram de plictisit singur.

— Ati fost de multe ori cu vacile?

— Păi aia e academia mea!… Stii ce īmi puneau de mīncare? Două cepe si o bucată de mămăligă, īntr‑o mică trăistută. Asta era mīncarea mea cu vacile. Ceapă d‑aia as mīnca cu plăcere si acum…

— Se pare că ati continuat si īn puscărie academia…

— Īn puscărie eram permanent revoltat. Mă gīndeam īntotdeauna la zbaterile unui pitigoi captiv īntr‑o colivie. Sinuciderea pitigoiului captiv e o mīndrie, nu stiu cum, la nivel animal… Temnita te mai umple si de ură. Resentimentele acolo sīnt firesti, că dacă nu suportă o pasăre captivitatea, cum s‑o suporte un om… Să fii limitat īn spatiu, si de cīte ori auzi o usă trīntindu‑se să… Totusi, nu am auzit de nici o răzbunare acolo. Īnsă capeti o mare poftă de dreptate.

— Am discutat de mai multe ori despre anii de temnită. De fiecare dată adăugati o articulatie, astfel īncīt, īncercīnd să fac un portret al detinutului politic, am ajuns la cel mai clar portret de om liber prin gīnd si credintă.

— Părerea mea este că omul cel mai semnificativ este homo religiosus… Multi au considerat Renasterea italiană, unde omul este situat īn centrul universului, eretică din punct de vedere crestin. Antropocentrismul este viciul ei esential. Nae Ionescu, nu īti ascund, era teocentric perfect, adică spunea cam asa: fac cu umilintă tot ceea ce fac la nivelul meu, avīnd perpetuu supraordonarea Divinitătii si limitarea mea, din ratiuni transcendente, īn timp si īn spatiu… Eu m‑am simpatizat cu Nae Ionescu deoarece nici el nu era un mare īmplinit. Nici el… Stia să sufere pentru adevăr, la o adică. Trăia maxima aceasta: suferinta este calea regală a mīntuirii.

— Vă preocupă formele de intermediere īntre cele două lumi. Aspirati la o unitate consolatoare…

— Din punctul de vedere al metafizicii, Evul Mediu ne e superior. Toată acea ceartă a universaliilor străbate tot Evul Mediu. Īn stiintă nu poti fi decīt aristotelic. A gīndi platonic stiinta īnseamnă să o faci imposibilă tehnico‑practic, adică s‑o privesti īn sine. Cineva spunea: Platon ne duce īntr‑o zonă eterată unde nu mai putem respira, iar Aristotel are amabilitatea si gentiletea de‑a ne aduce īnapoi, īn lumea văzută! Nu poti scoate utilul din cīmpul cunoasterii, ca om. Nu poti face lucrul ăsta. Īnsă e o evidentă că tot ceea ce e folositor nu este necesarmente adevărat.

— Adevărul este totusi operant.

— Adevărul īn genere este operant, adică este uneori eficient. Are efecte pozitive. Tot ce nu e eficace este fictiune. Poate nici atīt. Si fictiunile au, uneori, o utilitate.

— Cum vedeti progresul tehnic?

— Nu trebuie ignorat. A avea dispret fată de tehnică īnseamnă a fi incorect. Eu nu sīnt tehnocrat, dar trebuie să recunosc că tehnica este universal utilă. Tehnica, la originile ei, are cunoasterea limitată a lucrurilor, care foloseste īn bătălia pentru adaptare. Nu se poate vorbi totusi de o tehnică infinită.

— Īnteleg că stiinta are un aspect dual sau, mai direct spus, este alcătuită din teorie si din practică.

— Stiinta are, cum spui, un dublu aspect: pragmatic si explicativ‑teoretic. Partea explicativ‑teoretică e perfect utilă. Eu am făcut odată o afirmatie — nu‑mi amintesc cum a decurs demonstratia: tot ce teoretic este just practic este necesarmente just, dar nu si invers, cum ne arată istoria omului. Omul a avut īn istoria lui si practici stupide.

— Marea ispită a omului modern este autonomizarea…

— Autonomizarea puterii poate fi considerată demonică. Puterea este morală; ea nu reprezintă nimic īn sine, ci trebuie raportată la utilul social. Puterea degajă īn sine istoria. Oprindu‑se la putere, omul devine victima uneltelor sale si ofensator fată de Dumnezeu, care i‑a dat această putere.

— Autonomizarea puterii se revendică dintr‑o presupusă unitate materială a lumii.

— Unitatea materială a lumii nu stiu dacă poate fi demonstrată, dar poate fi cercetată. De pildă, cele două operatii mintale principale, sinteza si analiza, ne indică natura materială a lumii. Materia este — dar stiu eu dacă ceea ce vedem noi multiform e materie sau altceva? Noi nu‑i zicem ciresului sau prunului «materie». Materia ca atare este noua divinitate falsă. Nefiind demonstrabilă, materia seamănă a divinitate…

— Distingem, iarăsi, īntre materie si concret.

— Concretul există. Materia ca atare nu o găsim nicăieri. Materia pură e o ipoteză. Concretul este ceea ce cade sub incidenta simturilor. De aceea, chiar dacă ai cele mai rafinate instrumente de măsuratoare, tot īn lumea sensibilă te afli, cīnd e vorba de concret. Concretul este.

— Īn virtutea jocului concret–materie pură, am putea defini conceptul ca fiind cel ce face legătura īntre cele două lumi?

— Bineīnteles, deoarece conceptul este expresia jocului dintre empiric si logic.

— Omul este condamnat la acest joc, multumindu‑se cu manifestările variate ale lumii si neavīnd acces la esentă, la puritatea izvorītoare a acestora.

— Savantii rămīn la constatarea legitătilor lumii fenomenale. Nu pot defini lumea fenomenală. Materia e considerată ca fiind īn sine si ca substrat al tuturor lucrurilor sensibile. Asa ceva nu s‑a dovedit. Este un nou mod de a percepe Divinitatea, coborītă la acest nivel.

5 februarie 1991

Despre dreapta si stīnga — distinctii si precizări; modul lor de manifestare īn istorie; o posibilă solutie, īntre extreme.

— Care sīnt caracteristicile dreptei?

— Caracteristicile dreptei sīnt: 1. nationalism — natiunea ca punct terminus al evolutiei, concentrīnd specia om; 2. monarhism — principiul monarhic ca o constantă istorică īn teoria formelor de guvernămīnt; 3. ierarhie social㠗 afirmarea principiului selectiunii naturale, dar nereactionar, fiindcă suflul ortodox nu permite elitei patosul distantei aristocratice; 4. unitatea de conducere… nu e vorba de conducere colectivă, ci de unitatea membrelor conducătoare; 5. proprietatea privată ca sediu al libertătii. Nu e de conceput libertatea fără proprietate; orice om trebuie să fie considerat proprietar individual ipotetic, chiar dacă nu posedă nimic.

— Iar caracteristicile stīngii…

— Caracteristicile stīngii sīnt: 1. egalitarismul cu orice pret; 2. lipsa ierarhiei sociale autentice, pe baze valorice; 3. ateism manifest; 4. proletcultism sinistru; 5. structură iudaică, īn ideologie si conducere.

— Extrema stīngă a lăsat mult sīnge īn istorie…

— Stīnga nu poate guverna, Radule! Cīnd vine la putere, e pustiu. Dar este un blestem: de ce nu foloseste schemele guvernamentale ale burgheziei?! Cum e asta? Si de ce popoarele, totusi, au mers spre stīnga? Dacă Elvetia ar fi fost comunistă, puteai fi tentat să crezi că a fi comunist, tinīnd de un spatiu social atīt de redus, nu e semnificativ, dar cīnd pe un spatiu ca Rusia de mare s‑a experimentat, cred că nu mai e nici o īndoială că comunismul nu are ce căuta, ca doctrină socială, īn lumea modernă. Rusia a demonstrat tehnic, practic si teoretic nulitatea comunismului.

— Comunismul e anularea evidentei.

— Să‑mi arăti mie egalitate īn vreunul din regnurile cunoscute — mineral, vegetal, animal si uman! Să‑mi arăti mie principiul egalitătii cu valoare absolută! Si atunci cred si eu īn democratie… Comunismul īnseamnă negarea evidentei, deoarece nici nu iesi bine din casă si te īntīmpină lucruri, īnsufletite si neīnsufletite, inegale, si dacă mai vorbesti de egalitatea comunismului, atunci īnseamnă că esti sau sifilitic, sau nebun.

— Social‑democratia, ca solutie de centru‑stīnga, cum vi se pare?

— Social‑democratia nu e nimic. Fată de comunism, ea e neputincioasă. Cel putin comunismul, unde a triumfat, te beleste sistematic. Si are fortă. Social‑democratia nu te ajută chiar dacă poate. E neputincioasă.

— Comunistii sīnt legati de materie ca sarpele de pămīnt.

— Comunismul e imanentism absolut. El mută omul complet īn lumea asta. Comunismul īnseamnă negatia omului total, că omul total apartine la cele două lumi: lumea trecătoare si lumea vesnică. Ori comunismul ancorează īn dimensiunea lumii trecătoare, adică nu este uman. Pentru că dacă īi spui unui om: mă, esti un animal muritor — si după tine rămīn doar viermi si minerale, īti dă cu bīta īn cap!… Comunistii sīnt atīt de terestri, că eu nici nu i‑as lăsa să se urce īn avion, si īntre Bucuresti si Moscova i‑as pune să meargă pe jos, umplīnd desagii cu mīncare, din loc īn loc…

— Comunistii sīnt un fel de extraterestri, atīt de mult se deosebesc de oamenii normali.

— Ei nu au, īn primul rīnd, patrie. Sīnt apatrizi. Si ăsta e un cusur atīt de mare, īncīt nu merită dezbateri. Specia om, ca atare, e o conceptie pură. Există neamuri, nu neamul omenesc.

— Impresionează printr‑un revolutionarism exagerat…

— Comunistul e un fals erou. Adică stie că este animal, stie că e rational si stie că e absolut muritor. Adică, cu toată rationalitatea lui, īntre el si dihor nu e nici o deosebire.

— Asa se explică de ce, pentru comunisti, oamenii se constituie īn turme.

— Comunismul e o falsă īntelegere a corpului social. Adică societatea, īn loc să fie organizată ierarhic, e degradată la rangul de cireadă. Nu poti fi liber dacă te absoarbe corpul social. Comunismul e absorbtia individualitătii de către comunitate. Comunismul face pe toti oamenii uniformi, ceea ce e īmpotriva naturii. Oamenii nu sīnt egali de la natură. «Declaratia drepturilor omului si cetăteanului» a Revolutiei franceze īncepe printr‑un sofism: oamenii sīnt egali de la natură! Asta vede si un idiot — că nu sīnt egali! E o idiotie din prima propozitie a celebrei Declaratii…

— Comunismul initiază un cult al muncii…

— Am citit pe unul, de la Ministerul Muncii, care făcea apologia muncii, si eu am demonstrat că munca e un blestem. Că īnainte de păcatul originar cădea para mălăiată īn gura lui Adam‑nătăfleată… Si a devenit muncitor din curiozitatea Evei… Da! Eu īnteleg munca drept un blestem.

— Ca peste tot, si la noi comunismul a īnsemnat o tragedie.

— Si comunisti mai există īn Romānia! Au atīta nerusinare… Poate că cei de acum nu stiu ce s‑a īntīmplat. Comunistii nu au lăsat loc de bună‑ziua. Oricum, si numai teoretic si tot īti dai seama că e o monstruozitate. Comunistii au vrut să ne facă fericiti cu forta: să fiti fericiti, că vă ia mama dracului! Adică să mănīnci bine, să bei bine, să dormi bine, si la loc comanda!

— Monstruozitatea comunistă e totală si teoretic vorbind.

— Păi a face mesianism din egalitarism nu e o nebunie? Seamănă Kant cu Ghită Flească? Să fim seriosi. Flească nu are nici o vină că e asa. Dar romānii au un proverb, cīnd Ghită Flească se īntinde dincolo de gardul lui: să vorbească si nea’ Ion că si el e om! Asta e ironie…

— Să abordăm si cel de‑al doilea termen. Īn primul rīnd, vorbiti‑mi de forma «clasică» de manifestare a dreptei īn Romānia, mai precis a extremei drepte: legionarismul. Există, cred, unele confuzii terminologice īn ceea ce‑l priveste, nu?

— Fenomenul legionar romānesc a fost confundat cu fascismul italian si cu national‑socialismul german. Dreapta romānească nu seamănă cu aceste două forme ale dreptei europene, fiind mistic‑crestină. Aspectele crestine ale dreptei romānesti īi dau acesteia caracter de constantă a ordinii naturale, care, chiar dacă nu a fost realizat, elita socială aspiră permanent la el… Legionarismul e mistic‑crestin. Fascismul e, ca si national‑socialismul, nereligios. Acestea sīnt explozii etno‑istorice, iar nu religioase. Legionarismul se salvează prin crestinismul stăpīnitor īnlăuntrul lui. Adică legionarul nu se simte bine decīt īn umbra bisericilor si a troitelor.

— Dar nu credeti că această «salvare» este, īn definitiv, si pieirea lui? Mă refer la faptul că īntotdeauna īn istorie, chiar si īn structurile politice cele mai teocratice, iesirea religiei īn cetate, altfel decīt sacerdotal, a provocat mari drame. De multe ori m‑am īntrebat de ce legionarii au fost cei mai chinuiti dintre membrii vreunui partid din Romānia. Si atunci mi‑am răspuns īn stilul lor, gīndindu‑mă că e o pedeapsă a lui Dumnezeu. Scotīnd călugării pe Calea Victoriei īn pas de defilare, nu faci nici istorie, dar nici nu afirmi credinta, pentru că functia monahului este de a participa rugător la viata cetătii, iar nu de a participa direct, implicativ. Patriarhul Miron Cristea, ca regent si apoi ca prim‑ministru, a fost o figură jalnică. Aproape că lăsase Biserica īn paragină…

— Legionarismul a căutat romānul īn sine…

— Si l‑a realizat?

— Nu. N‑a putut. A rīvnit peste limitele puterii lui.

— Care au fost cauzele aparitiei legionarismului?

— Nu stiu care dintre conducătorii legionarilor a spus: «Noi apărem īn vidul national.»

— Sună ciudat această expresie. E posibil asa ceva? Se poate accepta ideea că, īn curgerea istoriei unei etnii, poate să apară o gaură, un vid? Eu cred că vidul poate să apară īn momentul īn care ceea ce este este supradimensionat, supralicitat, īncīt īsi pierde acoperirea semantică si afectivă, devenind un nu este.

— E adevărat că nu poti să absolutizezi romānul — romān absolut! —, că vin francezii: stai, nene, că sīntem si noi… Dar a absolutiza poporul romān nu e de condamnat. Legionarul vrea să facă din romānism absolutism. Asta e — că ne place sau nu ne place. Totusi, vina legionarilor este că au absolutizat notiunea de romān. Asta e adevărat. Dar ce erau să facă? Liberalii, de exemplu, seamănă cu francezii. Liberalii sīnt romāni numai fiindcă vorbesc ca noi si au pe adresă «Romānia». Īi găsesti īn Romānia: Ghită Popescu, liberal din Găesti!

— Dar liberalii nu sīnt «natiunea», ca să determine, prin faptul că sīnt incolori, «vidul».

— Au fost si alte cauze…

— Cărui fapt īi datorează legionarii căderea īn dizgratia Germaniei naziste?

— Legionarii au spus asa: capitala Romāniei este la Bucuresti, iar nu la Berlin. Si cu asta s‑au sinucis. Au fost declarati antinazisti. Hitler credea că va face din ei instrument nazist īn Balcani. Dar nu a fost asa.

— Aceasta e căderea īn exterior. Dar īn interior?

— Păi uite, cīnd noi avem dreptul să spunem «bună‑ziua» doar o singură dată pe an, asta se cheamă dictatură. Legionarii au procedat dictatorial. Cele două extreme nu au vrut să discute niciodată nimic cu nimeni si s‑au īntredevorat ambele, dovadă că au dispărut din spatiul european… Burghezia se află īntre stīnga si dreapta, si trage fiecare de ea. Singurii necinstiti sīnt cei de stīnga. Singurii prosti sīnt chiar burghezii. Iar singurii martiri sīnt cei de dreapta. Au suferit popoarele crīncen, atīt din cauza dusmanilor dreptei, cīt si din partea comunistilor. Si uite, e atīt de linistit Apusul ăsta! El poate să facă oricīnd ordine īn Europa, dar nu vrea… Fierbe īn zeama lui proprie.

— Deci īn afară semetia natională, deloc de condamnat, iar īn interior tirania, care chiar dacă e făcută cu scopuri nobile nu poate fi scuzată īn totalitate. Acestea sīnt, pe scurt, cauzele căderii legionarismului la noi. Legionarismul vi se pare reversibil?

— Nu. E un fenomen total ireversibil. Dacă ar apărea cineva cu gīndul să‑l reediteze ar cădea usor īn epigonismul cel mai sinistru.

— De ce?

— Pentru că lipsesc conditiile si starea de spirit de atunci, cīnd lumea era mai predispusă să suporte tirania extremelor.

— Proces ireversibil… Cum vi se pare, acum, miscarea legionară din perspectiva istoriei?

— Legiunea a fost singura miscare de revigorare crestină si natională din acest veac, din Romānia.

— Singura miscare care si‑a propus īn mod limpede si declarat lucrul acesta. Dar cred că orice partid ar trebui să‑si propună si chiar declară uneori un asemenea scop. Deci nu declaratia a unicizat Legiunea, ci modul īn care a pus īn practică această declaratie… Ce părere aveti despre demagogia unor publicatii gen Romānia Mare, Europa etc.? Si ele proclamă revigorarea crestină si natională…

— Ar trebui bătuti cu frīnghia īn piata publică. Niste mincinosi. Au preluat doar lozincile.

— L‑ati cunoscut pe Corneliu Zelea Codreanu?

— Corneliu Codreanu spunea despre mine: am stat zece nopti sub o ploaie de stele căzătoare; m‑am plimbat zece nopti, pe malul Mării Negre, cu Petre Tutea.

— Astăzi vă simtiti la fel de atasat de ideile si atitudinile din tineretea interbelică? Ce ati recomanda unui tīnăr pus īn fata unei posibile optiuni politice?

— Nu am cum să fiu atasat de o himeră. E trecutul meu. Trecut! Iar īn ceea ce priveste optiunea unui tīnăr, e liber să aleagă īntre formele normale de manifestare politică, dar nu īntre extreme. Nu ai cum să alegi īntre extreme. Ori o respingi pe una si o accepti pe cealaltă, ori nu ai ce discuta cu nici una dintre ele.

Īmi povesteste despre taberele legionare, unde se construiau canale, biserici si scoli; un revolutionarism din care aveau să se inspire, mai tīrziu, comunistii.

6 februarie 1991

Continuăm discutia īncepută ieri. Īi pare rău că nu poate da amănunte mai precise, dar trebuie să‑l īnteleg; īmi spune că a trăit īn istoria acelor vremuri si i‑a prins adevărurile, stările, datele. «Voi, generatia de azi, din păcate nu aveti nici datele epocii si, prin urmare, nu puteti avea acces nici la ritmul vremii. Doar afectiv, ceea ce e foarte periculos; din afectivitate si aderare neconditionată se nasc fanatismele si extremele.»

— Din punerea īn paralel a celor două structuri mentale si politice, de dreapta si de stīnga, — mai precis, noi ne‑am referit la formele extreme ale acestora — am īnteles că nici una nu acoperă īn īntregime gradul de acceptabilitate care să o impună īn istorie pentru o durată mai lungă: stīnga — ca extrem㠗 esuează īn demagogie si crimă, plecīnd de la o utopie negativă; dreapta — tot ca extrem㠗 esuează īn tiranie si īn izolare. Atunci, īn cadrele cetătii umane, ce sistem politic este acceptabil?

— Singurul sistem suportabil, fiindcă e compatibil cu demnitatea si libertatea umană, este liberalismul englez. Sistemul liberal: esti un om — si nu un confiscator al vecinilor tăi, ci un concurent al lor. E competitie de valori, nu confiscare umană. Īn Evul Mediu a fost tiranie, apoi a urmat lumea liberală modernă, după care a īncercat o luptă comunismul, care nu este Ev Mediu complet, ci e numai aspectul tiranic al societătii medievale… Si īncă īn societatea medievală exista o supapă de sigurantă: religia…

— Liberalismul este cam ateu…

— Cam este. Indivizii nu, dar el, ca sistem, este ateu. El, global, nu e mistic. Si dacă nu e mistic, nu e religios. Poate să nu fie antireligios, dar poate să fie nereligios, ceea ce este aproape acelasi lucru. Religia e superioară statului, avīnd o autoritate extraordinară. S‑a si spus: īntoarcerea socială este īntoarcerea spre mistica medievală… Īn Europa s‑au verificat toate sistemele social‑politice posibile. De la tirania medievală la liberalismul modern si pīnă la bolsevismul rusesc. Mai multe experimente sociale nu se pot face. Nu‑mi imaginez. Toate fac parte din evolutia omului.

— Organic, la ce treaptă ar trebui să se oprească omul?

— Organic, omul nu se poate opri la el īnsusi, că asta e anarhie. Dar nu se poate opri exclusiv nici la social, că asta e tiranie. Trebuie să stea la intersectia dintre social si individual.

— Si credeti că liberalismul realizează această intersectie?

— Da. Numai că are un defect: nu se poate evita, prin competitia dură care se practică īn liberalism, aparitia deseurilor sociale, adică a neajutoratilor.

— Există un joc īntre biologic si social…

— Un joc deschis, neterminat. Nu s‑a găsit formula de echilibru īntre individ si societate care să nu aibă nici un rest. O formulă convenabilă, durabilă. Cīnd domină individul, e anarhie; iar cīnd domină societatea e tiranie. La intersectia dintre acestea două se situează oamenii activi si creatori. Oricum, individul nu a putut fi anulat… A dovedit‑o societatea modernă. Īntr‑o fabrică, crezi că toti muncitorii sīnt egali tehnic? Nu. Masina nu egalizează, dar nici nu naste personalităti. O formulă socială ideală nu s‑a descoperit. Liberalii spun că ei au descoperit‑o… E adevărat că statele liberale, fată de Rusia bolsevică, sīnt la apogeu! Liberalismul poate fi rational, nu organic, īn timp ce bolsevismul e irational… Liberalismul e compromis totusi, măcar prin faptul că a īnchis ochii īn fata comunismului. Dar, pentru a nu pierde experienta socială a liberalismului, am putea folosi metodele si elementele lui bune…

— Nu credeti că fiecare gīnditor care face declaratii — prin operă sau prin alte mijloace — ar trebui să vizeze o eficacitate imediată?

— Nu cred că e posibil un ecou imediat. Dar ar trebui. Unde există un cap bine organizat — să cheme presa… Dar publică presa o declaratie vastă si complexă asupra ordinii? Asta e īntrebarea. Nu cred. Stii cum ar fi ideal? Un număr de ziar īn zece pagini: un manifest organizat perfect. Asta ar produce un efect cotropitor… Dar nu e posibil. Ne‑am obisnuit prea mult cu spiritul colectiv si ne‑am obisnuit să suspectăm orice personalitate. Zicem: ăsta e punctul lui de vedere, dă‑l īn mă‑sa! Stii că asta e o slăbiciune a noastră, a romānilor. Si nu numai… S‑ar putea ca de la nord la Marea Mediterană un singur francez să fie purtător al adevărului si Franta toată să fie captiva erorii.

— Cum am putea proiecta o asemenea declaratie?

— Trebuie să ne gīndim la cadrul ei, la dimensiunile ei, la spatiul aplicat, la conditiile istorice īn care ne aflăm, la receptivitatea poporului romān astăzi. Sīnt foarte multi factori obiectivi care mă īmpiedică să manifest ceva. Nu e usor, mai ales că acum se trăieste din improvizatie, de pe o zi pe alta. Improvizatia e nota dominantă a actualei guvernări romānesti.

— S‑ar putea ca tocmai această stare de improvizatie să ne fie de folos. Că dacă vine īn această atmosferă un element de stabilitate si esentialitate, ar avea un impact foarte mare…

— … Demascīnd improvizatia, căreia i se opune setea de constant social‑istoric. Setea de constantă socială să domine īn declaratia aceasta… Da’ nu stiu dacă romānii sīnt dispusi să primească definitivul ca formă a politicului. Dacă declaratia e prea vehementă, e un soc si lezează atītea interese individuale īncīt nu are efect. Iar dacă e căldicică, e tot atīt de rău. Trebuie să găsesti ceva median, pentru că linia mediană are acces. Dacă esti original, esti un curios, un interesant — atīt. Trebuie să depăsim jocul dintre interesant si just. Teoretic‑explicativ, teoretic‑configurativ si practic‑normativ, e foarte greu de īmpăcat toate mintile si de găsit o medie a lucrurilor general valabile. Īmi dau seama eu… să nu crezi că stau de pomană aici! N‑am găsit nici o formulă de‑a aduna vointele… Eu am făcut niste iesiri dintr‑astea, globale, fără efect prea mare. E foarte greu. Am īnceput si eu să fiu captivul colegialitătii, adică al gīndirii īn comun, īn colegiu. Am fost multă vreme captivul individualitătii si mi‑am dat seama că colegialitatea e superioară, antrenează forte mai multe, care īn mod firesc capătă o dominantă. Un grup social activ are fortă. Interesează ca grup, iar nu fiecare īn parte… Poate să aibă un sef, dar grupul e forta care impune. Asa e normal si īn felul acesta as vedea pregătirea unui manifest menit să aducă ceva nou, benefic si constant.

— Ce problemă credeti că ar trebui să rezolve, īnainte de toate, declaratia?

— Problema proprietătii, care e aproape insolubilă. Marea proprietate e sterilizantă, ca si mica proprietate, care e neputincioasă. Suma micilor proprietăti nu duce la o sumă creatoare. Nu stiu care tip de proprietate, imobiliară si mobiliară, poate concentra forte sociale incoruptibile si de neīnvins. Cu toate astea, īn climatul proprietătii private, fiecare dobitoc poate ajunge proprietar. Nu‑l īmpiedică nimeni. Dacă are capacitatea socială corespunzătoare, poate să devină, din muncitor sau somer, proprietar. Această posibilitate trebuie exploatată. — Că nu e interzis nici unui individ să devină proprietar asupra unui fragment din spatiu… Trebuie să īnfrīngem tendinta asta, de neīncredere.

— Neīncrederea, trecută īn plan spiritual, ne īndeamnă la demonstratie, la neputinta tradusă logic, confiscīndu‑ne si īndepărtīndu‑ne oarecum de logica credintei.

— Credinta nu are nimic comun cu demonstratia. Convingerea are. Te pot convinge dacă īti demonstrez, dar nu pot să‑ti comunic credinta mea. Credinta rămīne o participare. Credinta ne separă pe unul de altul si ne adună pe amīndoi la un loc.

— Teologul, de exemplu, e afirmativ iar nu demonstrativ. Se bazează pe calitatea persuasivă a adevărului enuntat, iar nu pe cea a adevărului dovedit, demonstrat.

— Da. Teologul e superior, prin aceasta, filozofului. Filozoful se află la intersectia dintre teologie si stiintă. Vorba neamtului: nici peste, nici carne!

— Dar filozoful are si el acces la adevăr…

— Evident, deoarece la urma urmelor situarea spiritului īn adevăr e vocatională.

— Īn filozofie sīnt exemple de mai mare sau mai mică participare: Platon si Aristotel.

— Platon este etern, real, mistic si arhetipal. Aristotel este util, aparent, rational si logic. De la Platon la Aristotel treci de la dialog, forma vie a ideilor, la sistem… Original, īn filozofie, este considerat sistemul.

— Spuneati că īn cetatea romānească de astăzi lipsesc personalitătile. Cum definiti personalitatea?

— Eu definesc personalitatea ca fiind acel individ īnzestrat cu capacitatea de a se dărui. Eroul e o personalitate — deoarece nu‑si mai apartine.

— Vedeati īn protestantism un model de proastă neapartinere de sine a operei — care, crezīnd că īi apartine lui Dumnezeu, de fapt īsi apartine tot siesi, acelorasi limite.

— Protestantismul e o religie coborītă la rangul de morală pentru grădinita de copii.

— E frecventă confuzia, «protestantă» i‑as spune, īntre fantastic si mistic.

— Fantasticul e transsenzorial si nu stim dacă e din nimic sau din ceva. Dar, ca să fii fantastic, trebuie să fii īn afară de concret si de real. Trebuie făcută distinctia dintre sensibil, fantastic si mistic. Fantasticul nu e totuna cu misticul si nici cu sensibilul. E mai aproape fantasticul de senzorial, dar foarte depărtat de mistic. Fiindcă mistica īnseamnă vehicularea misterului.

— Pentru că tot vorbeam despre confuzii, iar confuzia e un semn al neinitierii, ce recomandati unui tīnăr să studieze pentru a putea intra, problematic si conceptual, īn zona cugetării si a cunoasterii?

— Citeste un tratat de psihologie, pentru aspectele sufletesti, citeste un tratat de teologie, citeste un tratat de istorie a filozofiei, citeste un tratat de logică, pentru aspectele relatiilor sociale, si citeste un tratat de antropologie. Cu toate acestea, oriunde te‑ai duce, grădinăresti cu orice aspect teoretic, practic sau tehnic cu care te īntīlnesti.

— Aceste cărti corespund unor trepte de cunoastere…

— Există trei aspecte fundamentale ale cunoasterii: aspectul teoretic‑explicativ, aspectul tehnic‑configurativ si aspectul practic‑normativ. Cunoastere, configuratie si normativitate — sau viata īn realizările ei discontinue.

— Iar corespondenta pe planul gīndirii…

— A gīndi sistemic e una; a gīndi dialectic e alta; si a gīndi empiric e alta. A gīndi empiric īnseamnă că esti prizonierul senzorialitătii; a gīndi dialectic īnseamnă să fii prizonierul discursivitătii mintale; iar a gīndi sistemic, logic, īnseamnă a gīndi rational, a fi captivul schemelor rationale, al gīndirii formale.

— Īn toate acestea, intuitia ce rol joacă?

— Există o relatie constantă care‑ti fixează pozitia īn lume: relatia subiect–obiect. Acest dublu termen te defineste ca om īn univers. Cīnd intuiesti esti subiect, nu obiect. Nu te identifici cu obiectul. Intuitia este nemijlocire, si nu poate fi niciodată nici pură si nici atotcuprinzătoare. Intuitia e suficientă, deoarece e legată de un obiect imediat. Se vorbeste despre intuitia pură. Nu a putut fi demonstrată, fiindcă intuitia pură e transsenzorială. Nu poti intui, dacă admiti intuitia sensibilă, decīt un obiect concret, iar dacă admiti intuitia dubl㠗 deci si intuitia pur㠗, atunci intuiesti un obiect ideal, fără corespondent īn lumea concretă.

— Intuitia trebuie deci canalizată.

— Păi una e să fii intelectual propriu‑zis si alta tăran, care are si el intelect si intuitie. Are scule, dar nu poate face mare lucru cu ele.

— Creatia ar fi caracteristică primului…

— Nu stiu dacă se poate vorbi despre creatie propriu‑zisă, la scara omului. El e prefigurat. Nu vine pur, ci făcut. Si tot ce cunoaste cunoaste din acest făcut.

— Atunci unde se află finalitatea gīndirii?

— Nu stiu cine dintre gīnditori a spus că rostul gīndirii este să purifice, īn etape, limbajul de impuritătile empirice. Limbajul pur.

— Puritatea poate fi īnvecinată cu īn sine‑le?

— Īntr‑un fel… Īn sine‑le e incognoscibil. Există transsenzorialul sau incognoscibilul, īn mod ideatic, īn noi. Omul e de fapt un damnat: nu poate cunoaste pur. Cunoaste cunoscīnd. Dintre cei doi termeni ai lui Kant, fenomenul si lucrul īn sine, lucrul īn sine e un concept‑limită. Dincolo de el nu se poate merge, deoarece omul e un animal care trăieste captiv īn cusca simturilor si care are o gīndire schioapă.

— Īn sine‑le rămīne un «de ce?» nerezolvat.

— Īn fata īntrebării « de ce?», te izbesti de formula regresului īn infinit. Tot te īntrebi «de ce?» — pīnă ce ajungi la o limită unde de ce‑ul moare. La de ce‑ul absolut nu a răspuns nici un om pīnă acum. Ce finalitate ai tu nu poti răspunde, că te izbesti de limitele cunoasterii subiective.

— Īn cazul acesta, libertatea e pe moarte…

— Libertatea autonomă e de neconceput. Dovadă că apari, dovadă că cresti, dovadă că descresti, dovadă că īmbătrīnesti, dovadă că mori… Esti predeterminat.

— Nu‑ti rămīne decīt să intri īn spatiul ocrotitor al Bisericii.

— «Robeste‑mă, Doamne, ca să mă simt liber!…» E definitia crestină a libertătii. Adică esti liber īntru Dumnezeu, nu īn tine, care esti finit, si mergi la biserică deoarece crezi, iar nu pentru că stii.

Seara am privit iarăsi luna: era foarte aproape; albă, rotundă, părea stingheră īn lumea ei; se recunostea doar īn stelele ce‑i perpetuau lumina si īn luminile Pămīntului. Tutea īmi povesteste cum, copil fiind, visa la o scară mare, mare de tot, care să‑l ducă acolo, sus, pe una din stele. «Īti īnchipui? Ce schimbare! De la stele am ajuns să aspir la conducerea unei stele locuite si epuizate, care mi‑a dat mai multă durere decīt mi‑ar fi putut da universul īn īntregime… Cuvīntul pe care‑l folosesti, smerenie, e atīt de cald… Hai să adormim. Noapte bună!»

8 februarie 1991

O zi īncărcată; două interviuri pentru presă, multi vizitatori. Spre seară, atmosfera s‑a echilibrat. Am rămas singuri, īn acordurile lui Bach. Tutea vrea să ascultăm, dacă se poate, toti marii compozitori din istorie. Vrea să‑mi demonstreze legătura de geometrie si ordine dintre o simfonie si un sistem filozofic; crede că aceasta e forma cea mai organică de asumare a unor rigori care să nu fie sterilizante ci, dimpotrivă, armonizante.

— Am observat că vă preocupă foarte mult problema inspiratiei…

— Inspiratul are o oarecare autonomie a eului. Inspiratia nu poate fi īnlocuită cu nimic. Experienta poate initia partial‑empiric. Experienta nu duce la adevăr, ci duce la identificarea empirică a unor fapte. Constiinta teoretică e supraempirică. Inspiratul se detasează de livresc si de experientă. Adică īi pică ceva īn creier. Ca din cer, cum se zice.

— Inspiratia tine de calitătile persoanei.

— Oarecum. Se vorbeste de «inspiratia interioară». Termenul este impropriu. Tot ce este interior nu este inspirat; e autonom. — Autonomia eului. Inspiratia e de natură exterioară, mistică.

— Totusi, exterioritatea aceasta nu trebuie să corespundă unei interiorităti pe măsură?

— Dacă n‑ar avea corespondentă interioară, n‑ar exista poeti, ci numai sfinti. Inspiratia are caracter dominant vocational. Adică e chemare… Inspiratia se verifică prin natura ei īnsesi. Ai contact, īn mod distinct de altii, cu lucruri la care ei nu ajung sau ajung greu.

— V‑ati simtit vreodată inspirat?

— Niciodată! Eu sīnt un om făcut. Un om construit cu sīrguintă. Două vocatii īmi lipsesc: cea de erou si cea de sfīnt. Si nu mă deranjează, pentru că nu sīnt singurul. Orice lipsă īti demonstrează sau o situatie inexplicabilă, sau o neputintă. Păi uită‑te acolo, īn perete. Eu sīnt acolo, nu īn mine!

— Īnsă acum mai simtiti nevoia unei identificări sau a unei reveniri la peretele cu cărti?

— Nu. Nu am ce să īnvăt de la el. Adic㠗 am īnvătat destul. Există o esentialitate mintală căreia īi repugnă supraabundenta informativă.

— Informatia e modul omului de a se īnsela pe sine, atunci cīnd supraabundenta ei riscă să‑i taie legătura cu realul.

— Omul e un animal care se poate īnsela si care īnsală la discretie.

— Ati avut vreodată tentatia de a īnsela īn mod esential, grav?

— Stiu eu?… O singură fortă nu am īnselat‑o niciodată: nu am īnselat poporul romān! Eu nu pot să gīndesc intelectual pur poporul romān. Adaug un fluviu afectiv la gīndirea mea.

— Această afectivitate v‑a costat mult.

— E adevărat. Treisprezece ani! Īnsă eu nu vreau să fiu mai mult decīt ceea ce sīnt. De aceea, pentru ceea ce sīnt, trebuie lăudată īnchisoarea… A fost īntrebat un tăran, īn īnchisoare: ce īntelegi din tot ce spune Petre Tutea? Zice: nu īnteleg nimic, dar e o grozăvie! Auzi!… Mi‑am spus: elitele morale nu seamănă cu cele intelectuale. Mie īmi plac oamenii care fac judecăti. Cei care fac silogisme sīnt, fată de Adevăr, ca acele curci care se īncurcă printre popice.

— Ati avut deseori dorinta de‑a vă implica īn viata cetătii…

— Cum să nu! Un mare intelectual care nu se implică īn viata socială e un anahoret. De fapt, dacă gīndim pragmatic, societatea ar trebui alcătuită doar din savanti si ingineri…

— Aceasta e o viziune materialistă.

— Evident. Materialistii ne deosebesc de animale prin faptul că nu avem coadă. Am īnvătat la īnchisoare că omul e un animal stupid, deoarece confiscă libertatea semenilor lui. Tiranul e un om absurd si lipsit de rusine. Nu īi este rusine să‑si chinuie semenii… Omul captiv nu poate fi fericit. Sīntem captivi īn univers. Ne ajunge această grozăvie… Dar să intensifici această captivitate, pīnă la nivelul puscăriei — numai omul e capabil de asemenea nebunie.

— E suficientă limitarea naturală…

— Cīnd vorbim de libertate, apare o corectură: moartea. Omul basculează īntre libertate si moarte. Singurii oameni care nu pot fi suspectati că se īnfioară īn fata mortii sīnt sfintii.

— Si eroii…

— Eroul merge pīnă la anularea absurdă a existentei si nu mai este el, ci īntruparea idealului pentru care luptă.

— Dar geniile?

— Īn fata lui Dumnezeu nu există genii, Dumnezeu lucrīnd nu cu genii, ci cu oameni.

Pană de curent. Continuăm discutia pe īntuneric. Īmi spune că asa era si la cursurile «serale» din īnchisoare. «Vorbeam pīnă tīrziu. Pīnă cīnd venea gardianul si răcnea: liniste! liniste! liniste! Amuteam cu totii.» Īl īntreb cum ar vedea un sistem social care să excludă temnita. «E necesară! Doar īn utopii, poate, nu ai s‑o găsesti, dar si acolo pentru că oamenii sīnt selectati.» Īn democratia superevoluată nu ar fi posibil acest lucru? «Cine stie? Oricum, democratia e un sistem social care face posibilă existenta idiotului alături de geniu!» Īn cazul acesta, nu se prea deosebeste de egalitarismul comunist… «Se deosebeste prin lege: functionează. Īn vreme ce, īn comunism, legea nici nu există; e tiranie.»

9 februarie 1991

Un lung dialog despre cunoastere. Uneori ne opream pentru a respira linistea adusă de muzică… Dialogurile noastre īncep să aibă aerul unor ceasuri de taină: cīnd se īntīmplă să intre cineva īn cameră, Tutea schimbă subiectul; un soi de pudoare ideatică. Cīnd īmi povesteste de anii de temnită, īmi vorbeste īn soapt㠗 si nu din frică, nicidecum, ci dintr‑un instinct de a nu face zgomot īn jurul unui lucru atīt de grav: de a fi fost martor la nebunia lumii. Īl īntreb dacă nu consideră dorinta omului de a explica totul un viciu.

— De fapt, explicatia a murit acum, īn lumea modernă. Deoarece a murit cauzalitatea, care e īnlocuită cu constatarea si descriptia. Cauzalitatea, prin regresul īn infinit, nu oferă nici o solutie. Nu găsesti cauzele fenomenelor. Omul nu a putut, de cīnd a apărut si pīnă astăzi, să explice de ce se īntīmplă un lucru sau un fenomen. «De ce» si «pentru ce». N‑a reusit să explice. A circulat mult ideea explicatiei, dar acum a fost īnlocuită cu descriptia. Constati si descrii, nu explici. Nu te mai īntrebi, īn stiinta modernă, cauzal, ci constati — descriptiv si util. Spiritul din noi e căutător, nu explicativ.

— Căutarea e īnrudită cu curiozitatea.

— Curiozitatea e poarta strīmtă prin care intră cunoasterea lucrurilor. Se poate face o legătură si īntre curiozitate si necesitatea adaptării. Esti curios să afli de ce se īntīmplă fenomene nocive sau benefice, pentru a te adapta.

— Omul religios are voie să īntrebe si să iscodească?

— Depinde de ce‑ul ce hram poartă, pentru că, din perspectivă religioasă, Dumnezeu nu te īmpiedică să cunosti cauza lumii, care există, si cauzele fenomenelor. Nu te īmpiedică!

— Hramul de ce‑ului poate fi si luciferic. Si atunci, se poate spune că un asemenea de ce te duce la aflarea unor valori?

— Sigur, pentru că valoarea nu e religioasă. Valoarea e conjuncturală. E o apreciere, o proiectie subiectivă asupra obiectului contemplat, pe care‑l valorifici sau nu.

— Urmīnd logica credintei, calea absolută de cunoastere e rugăciunea…

— Omul e un animal care se roagă la ceva. Caută un model ideal. Si uneori nimereste, alteori nu. Cei care au descoperit modelul ideal si succesiunea fenomenului din el sīnt crestinii… Ei au aflat care e rădăcina lumii.

— Consolarea rationalistă e mediocră!

— Ei nu… Consolarea nu e mediocră, de orice natură ar fi. Omul e căutător de consolare si caută mīngīierea cum caută copilul tīta mă‑sii. Crestinii sīnt superiori prin faptul că au, de la botez, consolarea absolută mereu la īndemīnă.

— Neconsolati sīnt doar lucizii. Cum e Cioran, de exemplu.

— Cīnd esti lucid, esti īn fata cimitirului. Luciditatea e o limpezire a spiritului nimicitoare. A fi lucid īnseamnă a‑ti da seama perfect de limitele si neputintele tale. Luciditatea e o categorie dizolvantă. Īnsă la Dumnezeu n‑ai acces prin luciditate, că Dumnezeu trebuie primit, nu īnteles. Totusi, Dumnezeu nu ne dă atīta luciditate īncīt să ne coplesească singurătatea.

— Cioran practică si un fel de luciditate istorică, īn ceea ce priveste traiectoria romānească prin lume si timp.

— La Cioran e o deficientă personală, pe care el o proiectează asupra poporului romān, sau e o constatare obiectivă a incapacitătii de a face istorie a poporului romān. Eu, ca să mă consolez, mă gīndesc că la Podul Īnalt Stefan cel Mare a zdrobit armata turcă. Păi ăsta e un fleac? Găsesti īn istoria poporului romān puncte īmbărbătătoare… Cioran, cīnd e pesimist, compară poporul romān cu Franta. Sau cu Anglia, sau cu Italia… Si, cīnd constati expansiunea universală a ălora, te apucă groaza. Dar grecii, dacă citesc istoria gīndirii din spatiul lor, trebuie, vorba lui Cioran, să se sinucidă! Capătă sentimentul inutilitătii si al decadentei. Adică nu mai poartă numele de greci decīt īn mod geografic. Atīt! Ceea ce nu e cazul cu noi. Nu stiu cine a spus, eu sau Cioran: Eminescu are meritul de a fi salvat onoarea spirituală a poporului romān!

— Raportīndu‑se mereu la defectele si calitătile poporului romān, Cioran tinde la un «sistem». Oricum, Cioran, fiind incitant, e fertil astfel. E sistemic prin fertilitatea ce o declansează īn celălalt…

— Fuge de sistem. Dar asta e firea lui. Am vorbit eu odată cu el: mă Emile, tu ai sistem? — «Mă, nu mă īntreba dacă am cosciug īnainte de a muri…» Cioran e o inteligentă pură. Are o singură trăsătura inadmisibilă īn fiinta lui: e neconsolator. E īnsă o inteligentă reală. Păi, pentru ca să te fītīi ca el prin Paris, trebuie să ai inteligentă. E greu să te fītīi acolo fără inteligentă. Că acolo inteligentă este! Ca să trăiesti, am spus eu odat㠗 poate sīnt nedrept —, ca să trăiesti comod fără inteligentă, trebuie să te muti īn Bulgaria. Am discutat cu un bulgar la Moscova, cīnd eram īn delegatia din 1940 a Romāniei. Bulgarul era de un cinism că m‑a si mirat. Zice: dumneavoastră cunoasteti Bulgaria? Nu. Cunoasteti istoria noastră? Aproximativ stiu de unde ati venit: de la Volga. Dar ce hram purtati, nu stiu. Bulgarul zice: n‑ati pierdut mare lucru, fiindcă noi, deocamdată, sīntem geografie pură!

— Cioran se zbate īn cadrele unei drame pe care el nu o vede rezolvată.

— Adevărat. Singura dramă a omului e cunoasterea aparitiei si devenirii lui; si constientizarea limitelor lui īn timp si spatiu. Deoarece setea de absolut nu i‑a fost satisfăcută la grad biopsihic, omul e etern trist. Īnsă setea de absolut poate să fie si demonică. Putere nelimitată īn timp si spatiu… adică a te situa arbitrar si tiranic deasupra devenirii si fiintei. A vrea nelimitat īnseamnă a vrea īn mod infinit. Mai mult decīt putere. Puterea e oarecum limitată. Vointa este nelimitată! Ceea ce ne limitează pe noi, cu toate că avem o vointă nelimitată, e devenirea vietii, boala, neputinta… Devenirea ne indică o sete etern nesatisfăcută. Nelimitat este tot ce ne īnconjoară, īn mod infinit si ipotetic, si nu putem niciodată stăpīni deplin.

— Constiinta limitei e totodată si constiinta că nu esti beneficiarul unei libertăti autentice si totale.

— Libertatea ti‑o dă numai Biserica, considerīndu‑te fiu dumnezeiesc. Fără nemurire si mīntuire, libertatea e de neconceput. Omul, dacă nu are īn substanta lui ideea nemuririi si mīntuirii, nu e liber. Seamănă cu berbecul, cu capra, cu oaia… Libertatea īti apare cīnd te detasezi de limitele tale terestre.

— Libertatea nu poate fi decīt īn comuniune.

— Biserica este viata īn comuniune, revelīndu‑mă pe mine mie. Ea impune īnvecinarea ca o conditie minimă de a gusta din bucuria Creatiei lui Dumnezeu. Pentru că omul absolut liber decade. Absolut liber īnseamnă nimic. Nimic si singur… Să ne īnchipuim omul singur īn univers. Nu e nimic! El e legat de semeni. Asa are sens existenta lui. Altfel nu are sens. E absurd, luat īn el… Individualismul e caduc. Un singur om nu se poate autodefini. Nu stie ce este. El se defineste prin semeni. Dumnezeu e descoperit īn comunitate, iar nu individual. Să nu uităm că pustnicii vin dintre noi…

— Omul nu‑si poate găsi definitia decīt īn mod spiritual.

— Altminteri e o fiintă care caută căutīnd si află neaflīnd. Definitia omului este foarte greu de dat definitiv. Depinde la ce te raportezi: la semeni, la Dumnezeu sau la orice alt criteriu. Eu cred că īn sala de anatomie nu afli o definitie a omului. Fiindcă moartea are ca termen dual nemurirea. Or, setea de nemurire e definitorie pentru pozitia omului īn timp si īn spatiu.

— Definind omul, īi definim, de fapt, si sensul.

— Cea mai mare dramă a cunoasterii umane e jocul īntre sens si nonsens. Asta e rădăcina dramei omului.

— De aceea, eu cred că īntrebarea «ce sens are omul?» e mai adīncă decīt īntrebarea «ce este omul?».

— Nu e mai adīncă. E mai misterioasă… Si mai nelinistitoare. Ce sens am eu ca să exist? Dar nu pot răspunde decīt arbitrar, prin silogisme. — Adică judecīnd. Dar judecata mea nu e concludentă īn ceea ce priveste sensul existentei mele. Pe līngă sens apare si nonsensul. Astfel īncīt poti gīndi autonom universul, fără oameni!… De ce a apărut omul nu se poate răspunde. De ce‑ul este o īncercare de a defini ceea ce este.

— Cunoscīndu‑si limitele si neputintele de a rezolva de ce‑ul existentei sale, omul ajunge la ideea de transcendent, dar pe care nu o poate concretiza. Nevoia de īntrupare traversează toate zbaterile fiintei gīnditoare.

— Da. Īntruparea. Adică revelatia… După ce ai cunoscut pămīntul si sistemul solar, constati că poate exista universul si fără om, că nu noi am făcut universul si că noi īl cunoastem gata făcut. Noi constatăm. Omul este un subiect care apare īn lume — īntrebător, relativ si constatator. Orice om care nu e hermeneutic autofilozofează. Adică, el devine buricul pămīntului.

— Pozitia interogativă a teologului cum vi se pare?

— Teologul gīndeste fundamental. Are si putin din gīndirea deterministă. El se īntreabă asupra cauzei si finalitătii lumii. Fără teologie — care e stiinta esentelor —, omul de stiintă stie nestiind… «Stiintificii», cum numea Nae Ionescu pe oamenii de stiintă siguri pe ei. Util lucru că au făcut trenul, dar trenul nu are nici un adevăr īn el. E un instrument… Ancorat īn dogmă, teologul nu e un om de stiintă, ci un iluminat. Filozofia te face captivul speculatiilor proprii si ale celorlalti. Dacă citesti un tratat clasic, nemtesc, de istorie a filozofiei, afli niste sisteme care n‑au epuizat gnoseologic lumea si viata. Toată istoria filozofiei nu contine nici un adevăr, ci este o căutare continuă… Filozofia poate fi utilă ca instrument al teologiei, adică să‑i rafineze limbajul. Dacă devii filozof pur, devii ateu prin definitie.

— Există deci o cunoastere teologică si o «cunoastere» filozofică.

— Cunoasterea mistică, teologică, e o cunoastere mediată, deoarece vine de afară, din transcendent. Cunoasterea imediată, filozofică, o are orice om, dar aceea nu e cunoastere reală ci relativă, un mod de a lua contact, util sau speculativ, cu lucrurile.

— Revenind la neputinta omului de a fi beneficiarul libertătii adevărate, putem spune că, teologic, libertatea apare īn momentul īn care omul īsi aduce aminte de calitatea de fiu dumnezeiesc.

— Libertatea omului e partea divină din el.

Vin niste prieteni. Tutea īi īntreabă cum īsi văd ei pozitia īn cetatea romānească de astăzi. «Sīnteti īncurajati sau nu?» Nu prea sīntem… «Atunci, e foarte rău! O societate care nu īncurajează īnseamnă că nu mai vrea să trăiască.» Īi spun că generatia mea e prin excelentă una a mijloacelor proprii de zbor. Generatia lui, spune Tutea, a avut noroc cu niste profesori deloc strălucitori, dar corecti. «Profesorul, de fapt, nu trebuie să fie de exceptie — ajunge faptul că elevul este exceptional —, ci să‑ti spună limpede legile si regulile.»

Mărturisitorul face din discurs rugăciune. Transferă gramatica discursivitătii ideatice īn cīmpul discursului esential al rugăciunii:

«Pe Dumnezeu a‑L vedea nu este cu putintă oamenilor… Care desfătare lumească rămīne neīmpreunată cu grija? Care mărire stă pe pămīnt neschimbată? Toate sīnt mai neputincioase decīt umbra, toate mai īnselătoare decīt visurile; o clipă, numai, si toate acestea moartea le primeste… Vai, cītă nevoie are sufletul cīnd se desparte de trup! Vai, cīt lăcrimează atunci, si nu este cine să‑l miluiască pe dīnsul! Către īngeri ridicīndu‑si ochii, īn zadar se roagă; către oameni mīinile tinzīndu‑si, nu are cine să‑i ajute… Desertăciuni sīnt cele omenesti. Cīte ne rămīn după moarte? Nu merge cu noi bogătia, nu ne īnsoteste mărirea, căci, venind moartea, toate acestea pier… Unde este dezmierderea cea lumească? Unde este nălucirea celor trecătoare? Unde sīnt aurul si argintul? Unde sīnt multimea slugilor si strigarea? Toate sīnt tărīnă, toate cenusă, toate umbră… Adusu‑mi‑am aminte de proorocul ce strigă: eu sīnt pămīnt si cenusă; si iarăsi m‑am uitat īn morminte si am văzut oase goale, si am zis: oare cine este īmpăratul sau ostasul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul… Īnceput si temei mi‑a fost mie hotărīrea Ta de a mă zidi: căci voind să mă faci fiintă vie, din firea cea nevăzută si din cea văzută, ai plăsmuit trupul meu din pămīnt si mi‑ai dat suflet prin īnsuflarea Ta cea dumnezeiască si făcătoare de viată… După chipul si asemănarea Ta ai plăsmuit din īnceput pe om si l‑ai pus īn rai să stăpīnească peste făpturile Tale; dar din pizma diavolului fiind amăgit, s‑a făcut părtas mīncării, călcător poruncilor Tale făcīndu‑se. Pentru aceasta l‑ai osīndit să se īntoarcă iarăsi īn pămīntul din care a fost luat, Doamne, si să‑si ceară odihnă… Plīng si mă tīnguiesc cīnd gīndesc la moarte si văd īn morminte frumusetea noastră, cea zidită după chipul lui Dumnezeu, zăcīnd: grozavă, fără mărire si fără chip. O, minune! ce taină este aceasta, ce s‑a făcut cu noi? Cum ne‑am dat stricăciunii? Cum ne‑am īnjugat cu moartea?…»

Stihirile lui Ioan Damaschin Monahul comunică ideal cu discursul lui Tutea; aceeasi apă freatică, a recapitulării căderii si ridicării lumii, uneste peste veacuri cuvintele mărturisitorilor. E un mod esential, retrospectiv si īnsumator, prin care mărturisitorul īsi arată uimirea īn fata extraordinarelor īntrebări ale existentei, aflīnd, tot cu uimire, minunata rezolvare a acestora. Apologetii seamănă īntre ei; au aceeasi putere de a convinge si de a ne aduce īn lumea argumentului lor. Īnvecinīndu‑se cu lumea, ei o īnvată multele ei chinuri, īi arată zadarnica ei finitudine si limitare, spunīndu‑i īn acelasi timp care sīnt căile de‑a ajunge la realizarea echilibrului. De aceea, să nu ne mire că Tutea nu aduce nimic nou; doar la nivelul discursului, si nici la acesta īn mod deplin, asa cum am văzut; demersul lui filozofic, mărturisitor — īn lumea de astăzi este demersul oricărui crestin rostind Crezul īn biserică.

Īi vorbesc despre ultimele cărti pe care le‑am citit, pentru admiterea la facultate. Nu mă pot obisnui cu ideea unui «limbaj» teologic specializat īn asa măsură, īncīt să riste mai mult decīt golirea de sens si afect a cuvīntului propovăduit: există riscul de a aduce o altă imagine decīt cea revelată. Teologii sīnt cei mai amenintati de pericolul de a lua īn desert numele Domnului. Dacă trăim īntr‑o vreme a crizei limbajului, asta se datorează īntr‑o mare măsură si handicapului de comunicare al sacerdotului; există un fel de manierism teologic care adună īn el elemente arhaice, deloc neplăcute, īntr‑o gramatică īnsă desuetă. Vechimea Bisericii nu presupune si o vechime a limbajului pe care‑l foloseste; este o vechime ce vizează īn primul rīnd sensul si trimiterile cuvīntului. Limbajul teologic, apologetic īn intentie, trebuie să‑si garanteze un grad de persuasiune ce nu se poate obtine decīt printr‑o racordare din mers la structurile mentale si lingvistice ale omului, īn drumul acestuia prin istorie. Dogma precis formulată si mărturisită este cea care face legătura dintre noutatea si vechimea mesajului teologal. De aceea, făcīnd apel īn mod permanent la dogmă, si aceasta īntr‑un cadru stilistic mai mult decīt personal si modern, Tutea intuia valoarea de adevăr a adaptabilitătii mărturisii crestine la vremea cu care este contemporană. Dincolo de asemănările lingvistice, «discursul» rugător al lui Ioan Damaschin Monahul se apropie, pīnă la o frătietate semantică frapantă, de discursul lui Tutea, prin faptul că amīndouă sīnt traversate de preocupări, interogatii, nelinisti cu statut atemporal.

12 februarie 1991

Noaptea a nins. Īl īntreb dacă īn temnită a pus rugăciunea īnaintea tuturor mijloacelor de salvare a sănătătii mintale si spirituale. Īmi spune că numai prin ea si prin dialogul cu cei din celulă a reusit să depăsească momentele de cădere. Īmi povesteste cīt de greu i‑a fost să se obisnuiască, la izolare, cu singurătatea totală; ar fi dorit să audă măcar un soarece sau o muscă… «Nu stiu cum am suportat, Radule! Poate prin rugăciune; să stii că numai prin ea.» Si, poate, prin rugăciunile altora… Se uită cu mirare. «Nu m‑am gīndit niciodată la asta: să se roage cineva pentru mine!» De ce nu? «Păi, īnainte de īnchisoare, īn afară de tata, care era preot, nu am avut cu nimeni o legătură religioasă, ci numai legături amicale, intelectuale.» Astfel īncīt īn temnită v‑ati simtit total singur, deoarece autonomiile intelectuale nu comunică īntre ele si nici nu pot mijloci… «Să stii că ai dreptate. Īnsă mi‑am pus de multe ori īntrebarea de unde vine dorinta omului de a se uita spre cer…»

— Păi nu există o revelatie a nevoii de rugăciune, ci o revelatie a existentei lui Dumnezeu, care atrage după sine si nevoia de rugăciune. Rugăciunea este expresia unui suflet religios care recunoaste o putere supranaturală care‑i asigură eliberarea din īnlăntuirea limitelor personale si cosmice. Este o cerere specific mistică.

— Facem distinctie īntre rugăciune si rugăminte.

— Evident. Nu se roagă decīt omul religios — care, practicīnd rugăciunea, recunoaste prin ea prezenta Divinitătii, fapt care distinge rugăciunea de rugăminte, aceasta din urmă cuprinzīnd o sferă atitudinală mai largă. Rugăciunea ne arată că umilinta, gīndită crestin, īnaltă, iar nu coboară pe om.

— Rugăciunea are un aspect revelationar, deoarece īn urma ei ni se descoperă vointa lui Dumnezeu īn ceea ce ne priveste.

— Rugăciunea, ca si revelatia, nu duce la o descoperire banală, ci la trăirea unui eveniment care depăseste puterea umană.

— Se face o confuzie terminologică īntre revelatia sacră si cea profană.

— Revelatia, ca termen, este de obicei īntrebuintată polisemic, prin depăsirea caracterului ei religios. Revelatia propriu‑zisă trebuie gīndită religios. Nu se poate vorbi de revelatie īn cadrul unei descoperiri stiintifice, care poartă nu numai rodul inspiratiei, ci si pe cel al căutării.

— Această confuzie are la bază o substituire mult mai largă…

— … Īnlocuirea religiei cu stiinta! Fără credintă si Biserică, omul rămīne un simplu animal rational si muritor, rationalitatea avīnd doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la conditiile cosmice decīt restul dobitoacelor. Cīnd zici că omul e un animal rational, atributul rationalitătii īl distinge de restul vietătilor, nescotīndu‑l din perspectiva mortii absolute. Moartea devine relativă, ca o trecere, numai prin religie — stiinta, oricīt de savantă, nescotīnd omul decīt aparent din regnul animal. Nici o consolare că eu mă deosebesc de elefant sau de capră pentru că fac silogisme, dacă apar si dispar īn mod absurd din natură.

— Religia nu te ajută să «evadezi» din lume, ci să devii un mai bun locuitor al ei.

— Trebuie să recunoastem că supranaturalul eliberează omul din īnlăntuirea cosmică, dar religia ca atare nu te face să iesi din natură, pe care o consideri creatie divină, ci să te situezi deasupra ei.

— Tot către o situare spirituală deasupra lumii tinde si rugăciunea. Dovadă că, īn temnită, rugăciunea vă elibera.

— Rugăciunea miscă subiectul rugător īntre o putere supraumană si un subiect care recunoaste că această putere īl transcende. Rugăciunea este singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Nici o altă calea umană nu‑L atinge, desi omul, la scara lui, tinde perpetuu spre El. Sau, cum spune Max Planck, este efortul spiritual al omului de a trece de la relativ la absolut. Prin rugăciune omul se īndumnezeieste, anulīnd constiinta imposibilitătii contactului cu Absolutul. Relatia cu Divinitatea nu este justă decīt prin actul rugăciunii, meditatia autonomă fiind expresia unui proces cognitiv comod. Poarta spre Dumnezeu este credinta, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea.

— Sfīntul este un model maxim de subiect rugător.

— Sfintii, ca forme supreme ale sufletului religios, sīnt modele umane cu rol protector si sprijinitor. Sfintii fac posibilă trăirea absolutului la scară umană. Sfīntul stă īn fruntea tablei valorilor. Eroul se consumă făcīnd istorie si nedepăsind sfera laicului. Eroul este admirat — dar nimeni nu i se īnchină, chiar dacă fapta sa aduce reale foloase omului.

— Deci putem structura o tablă a valorilor umane…

— Desigur. Astfel, scara valorilor umane contine: omul obisnuit, eroul si sfīntul — dincolo de acestia situīndu‑se infractorul.

— Īn firea infractorului stă si falsitatea… Cum apare, de exemplu, infractorul īn istorie?

— Uite‑asa: apare o arătare care se strecoară ca o sopīrlă pe treptele corpului social, ajungīnd să se miste īn vīrf nestingherit. El nu se īntreabă dacă e ctitor de asezări umane, legiuitor, binefăcător sau orice altceva care să acopere ideea de mare conducător. Se simte bine acolo unde e si se consideră diferentiat de concetătenii lui, crezīnd că acest lucru e rodul unei virtuti exceptionale. Asa crede el! El nu stie cine este el. El crede că d‑aia a ajuns sus, că nu se putea altfel!

— Dar infractorul īn gīndire?

— Ha! N‑am putut īn viata mea să‑mi satisfac această dorintă: să aud un antropolog savant, la Sorbona, discutīnd jocul vietii si al mortii… Să vezi cum, la Sorbona, apare o arătare care se miscă īn misterele existentei ca curca īntre popice. La Sorbona!

— Miscīndu‑se asa‑zis autonom…

— Omul autonom e iluzoriu, fiindcă sau e sub imperiul transcendentei, si atunci este religios, sau e sub imperiul naturii, si atunci e materialist. Autonomia umană nu poate fi concludentă, adică omul nu este fiintă liberă dacă nu are finalitate religioasă, deoarece, chiar dacă descoperi un leac īmpotriva cancerului si esti un mare binefacător pentru omenire, nu te deosebesti de vulpe si de elefant dacă te consideri absolut muritor, adică dacă apari si dispari īn mod absurd. Īn stiintă si tehnică īntīlnesti la orice pas utilul, comodul, socialul si mintalul, da’ nicăieri adevărul consolator. Adevărul absolut nu poate fi gīndit decīt teologic, deoarece numai teologul vehiculează cu el īn mod dogmatic si ritualic.

— Autonomia cred că īsi are motivatia, iluzorie, īn actul individuatiei…

— Se pune īntrebarea: există un act individual pur sau puritatea mintală este formală? Este greu de conceput. O individuatie pură nu este posibilă, prin faptul că omul se naste si vietuieste biosocial. Variabilitatea sufletului omenesc, care exclude individuatia perfectă si constantă, este expresia miscării lui provocate de temperament sau de peisajul instabil al societătii.

— Tragedia omului nereligios, fiindcă despre o tragedie este vorba, vine cred din faptul că, punīndu‑si īntrebări fundamentale, izvorīte din constiinta lui teoretică, nu găseste, necălăuzit de nimeni fiind, nici un răspuns consolator.

— Dacă ai īntrebări fundamentale, esentiale, dar răspunsuri neconcludente, joci pe foc. Esti chinuit. La īntrebările pe care si le pune omul, el poate răspunde util, relativ, inutil sau nociv. Jocul vietii si al mortii este fundamental si īncurcă toate socotelile. De ce ne nastem? De ce crestem? De ce ne realizăm trecător? Si — de ce murim? sīnt īntrebări la care răspunsurile sīnt aleatorii, adică neconcludente. Sub raportul adevărului, un om modern, care are constiintă teoretică dar nu si religioasă, nu se deosebeste de un primitiv care cīnd trăsneste si fulgeră pe cer cade cu fundul īn sus. Nu e departe! Stiinta nu răspunde la nici un «de ce», ci constat㠗 util sau eronat.

— Neputintei stiintei i se alătură cumva si neputinta filozofiei?

— Filozofia nu e o cale spre mīntuire. E o comoditate mintală orientatoare, să zicem, īn timp si spatiu, īn relatiile interumane… Fără credintă, viata universală ar fi un pustiu dezgustător si de nesuportat. Nu esti liber si senin decīt īn biserică sau păstrīnd īn tine imaginea ei si a preotului. Toti ateii sīnt jalnici. Ei renuntă la absolut, limitīndu‑se la ei īnsisi. Un savant ateu, care se bazează doar pe supozitii, se deosebeste de vulpe doar prin faptul că vorbeste articulat si face supozitii… Dacă adevărul există, atunci trebuie să fie unul, iar pe acesta īl afli trăind, prin credintă… Babele evlavioase merg la absolut rugīndu‑se, iar filozoful trăncănind silogisme…

Si mergem cīteodată īn lume, aflīnd de la unii si de la altii cīt de minunată poate fi īnvecinarea cu minunea care‑ti deschide ochii si te face apt pentru acceptarea unei alte rīnduieli decīt cea de aici, de unde cerul se vede mic, neīntreg, cīt un drum al soarelui; iar rīnduiala cealalt㠗 cīt de cealaltă este! — īti arată pămīntul mare, īntreg, rotund, cīt un drum pe scara lui Iacob, de la creatie la Creator.

Tutea īmi spune că‑i este sete, dar nu de apă, nici de vreo altă băutură. O simplă stare de sete; ca somnul, de pildă.

15 februarie 1991

Vorbim despre cum ar trebui să abordăm necunoscutele care apar īn drumul mintii noastre. Tutea īmi spune că materialismul e cel mai incomod fel de a gīndi. Cum asa? «Păi, unde īntīlnesti misterul, spui că nu e nimic. Si te īnconjuri numai cu nimicuri dintr‑astea, pentru că viata īn īntregime e un mister!…» Facem cītiva pasi prin cameră, pentru dezmortire; īn ultima vreme, Tutea stă mai mult īn pat. A slăbit mult, īl doare capul. Un ziarist i‑a spus că de aceea īl doare capul, fiindcă are idei…

— Sīnt două mari principii care se zbat īntr‑o constiintă autentică: principiul autoritătii si principiul libertătii. Eu īncerc să le īmpac, īn constiinta mea, īntr‑un soi de automatism fundamental al omului īn corpul social. Adevărata organizare tine de relatia dintre om si stat, formulată juridic atīt de exact, īncīt să nu se suprapună nici una din acestea pe cealaltă: nici individul pe stat, nici statul pe individ. Adevărata institutie este, dar nu se simte… Totusi, nu individul este sursa ordinii īn stat. Individul e reflexul societătii prost sau bine organizate. El nu este decīt biologic, adică fizic. Dar spiritual el e reflexul societătii, al comunitătii.

— Organizarea unui stat urmează, oarecum, organizarea īn sistem a unei conceptii filozofice…

— Sistemele sīnt, ipotetic, atotcuprinzătoare. Cel putin īn intentie. Dacă nu răspund la problemele fundamentale, tin de eseistică. E greu, e adevărat, să mai inventezi un sistem acum. Se poate vorbi despre o īnghetare sistemică. Nu sīnt posibile mai multe sisteme.

— Aveti o nostalgie a sistemului?

— Nu. Pentru că mi‑am dat seama că nu pot fi sistemic. Sistemul e un mod fundamental si global de a gīndi. Idealism, materialism, criticism, pozitivism — acestea sīnt, īn linii mari, sistemele. E greu de conceput ceva īn afara lor. Nu orice constructie e un sistem nou. Poate să fie o constructie validă, dar să nu aibă caracterul unui nou sistem, miscīndu‑se īntr‑unul dintre cele clasice.

— Deci filozoful de astăzi nu mai este identificabil după sistem…

— Un filozof nu se mai poate defini īn functie de sistem, ci īn functie de geniul observatiei, de geniul speculatiei, de geniul argumentatiei… Stilul! Sīntem īntr‑o perioadă a originalitătii literare. Acum, filozofii sīnt eseisti. Īn mod concret, filozofia nici nu poate fi decīt combinatorie, stilistică, ascultīnd de o lege mai largă: omul nu creează, ci alcătuieste.

— Aveti o maximă care, filozofic vorbind, să «acopere», ca valoare rezumativă, un sistem?

— Să zicem. Uite: psihologic este tot, afară de eternitate.

— Iar sistemul cred că nu este consolator, cum nu e consolatoare nici una dintre īndeletnicirile autonome.

— Oamenii se īmplinesc sau nu după cum īsi fac sau nu o lume proprie. Totusi, ambitia de a te face singur e neconsolatoare. Eu puteam să īnsir brasoave, dar am găsit că e prisoselnic să mai adaug si eu niste idei la cele care circulau deja. Am făcut asta dintr‑o constiintă a inutilitătii gratuitătii… Cīnd ai constiinta īmplinirii, esti un tip suficient. Eu nu stiu dacă am avut virtuti de īmplinire rotundă. Asta nu pot spune — nici da, nici nu. Am avut momente īn viata mea de mare subtilitate intelectuală, dar care nu m‑au dus, īmpreună, la un sistem. Sīnt momente cīnd mistica existentei mele mă consolează că nu am construit această lume, si sīnt momente cīnd sīnt disperat… Totdeauna am imaginea vietii mele ca apa care curge si nu se mai īntoarce.

— Dar īn ce mare se opreste această curgere?

— Īn credinta īn nemurirea sufletului, iar nu īn nemurirea pămīnteană a īmplinirii. Mă salvez religios, nu laic. Asta e una din functiile consolatoare ale bătrīnetii: te situează concret īn pozitia īn care esti si nu‑ti mai cere efortul unei străluciri viitoare… Am vrut, īn tinerete, să rămīn. Năzuiam să fac un mic punctaj īn existenta tării ăsteia cu existenta mea. Acum nu mai sīnt obsedat de ideea asta.

— Oricum, rămīneti īntr‑un fel. Măcar prin tratatul din 1940, sau prin fantasticul proiect pe care l‑ati prezentat comunistilor, pentru redresarea economiei…

— Stiu eu? M‑a īntrebat odată o cucoană cu ce mă ocup. Zic: lucrez la legenda mea!… Există trepte ale rămīnerii. Eroul moare īn istorie, iar sfīntul se situează īn eternitate, īntelegīnd prin erou un īmplinit care lasă o urmă īn timp si spatiu… Nu mă īngrozeste pe mine decīt un singur lucru: ideea mortii absolute! Adică omul apare si dispare fără sens. Că, dacă nu există nemurire, vietuirea umană e doar o aparitie si o disparitie. Nu e o consolare succesiunea biologică, ci succesiunea spirituală. Nici un părinte, cīnd moare, nu se consolează că a lăsat copii, dacă acestia nu‑l continuă cu adevărat. Decīt atīt: să facă pomeni… Cimitirele gem de uitati.

— Aparitia si disparitia…

— Ceea ce nelinisteste metafizic omul e principiul aparitiei si disparitiei absolute. Adică al existentei ca absurditate. Nelinisteste limitarea si jocul existential īntre aparitie si disparitie ca fiind totdeauna stăpīnit de finitudine… Cum să te consolezi cu valoarea personală? Cred că si laureatii Premiului Nobel, cīnd se raportează la nemurire, ajung la formula: psihologic este tot, afară de eternitate.

„l īntreb unde are manuscrisele de care mi‑a vorbit cīndva. La Oradea, la Iasi, la prieteni, la securitate; dar īmi spune că nu acelea vor constitui opera lui. Nimeni să nu astepte de la el o operă, deoarece el nu s‑a pregătit pentru a fi un autor, ci un legiuitor. Pentru traiectoria vietii lui, opera e un punct eventual si īntīmplător. Dacă se poate vorbi totusi de o īmplinire, aceasta se poate identifica oriunde, dar numai īn planul operei scrise nu. Atunci īn opera orală? — Nu cu certitudine, chiar dacă Mircea Eliade a spus că are geniul oralitătii; asta nu īnseamnă nimic. Īl īntreb de ce nu vrea să dicteze acum textele care‑l preocupă. Īmi răspunde că nu‑l preocupă textele, ci problemele, care au o altă gramatică si o altă logică. Cīnd a fost scos din temnită, a īncercat să scrie; cu greu… A scris destule pagini, dar nu l‑au multumit. A si dictat. Pentru el, pagina scrisă era un mod de a sistematiza trimiterile, citatele, jaloanele, iar nu gīndirea care pleacă de la acestea.

Ce ati făcut, atunci, īn īntreaga viată, dacă de operă ca atare nu v‑ati preocupat? «Am adunat mici ramuri, paie, alte măruntisuri…» Opera dumneavoastră e un cuib.

Minunile sīnt totdeauna mari. Doamne, mari sīnt minunile tale! Mărimea minunii e mărinimia ei, dăruirea ei cosmică; o minune «mică», izolată, netotală īn dăruire, presupune un număr de martori, dacă nu privilegiati, oricum īntīmplători. Minunea nu are nimic comun cu īntīmplătorul: ea este evenimentul īn starea lui reală, absolută, fiind revelatie. De aceea minunea e mare, plină, de o universală izbucnire īntru dăruire. Minunea se aprinde din mai multe colturi deodată, īncercuind. Minunea nu‑si pierde caracterul personal de adresare către mine sau tine prin faptul că e universală; personală, ea īncercuie, te plasează īntr‑o geometrie a captivitătii, īn «fruntariile» absolutului. Īncercuire, ea este asumare; taină, revelatie, ea este credintă; e cercul‑sferă al boltii, al sfīntului potir si al sfīntului disc, al cununilor. Minunea e aură.

Īn Rai, toti locuitorii acestui topos dăruit trăiesc sub zodia sferei. Dionisie Areopagitul, īn descoperirea lui, vorbeste despre cīntarea de slavă permanentă pe care o aduce lui Dumnezeu Raiul. Or, ce este mai sferică, mai īmplinită, decīt cīntarea ce urcă īn tonuri īnalte, pentru a se opri īntr‑o binecuvīntată neputintă de a trece de anumite piscuri, cantonīnd discret īntr‑o unduire de arc de boltă? Si ce este mai rotund decīt gestul mīinilor īn rugăciune, care, apropiate, căus spre căus, īi dau omului sentimentul ocrotitorului, al creatorului de cuib, de adăpost? Cuibul de pasăre e sfera‑minune, sfera‑realizare‑īmpreună; asa cum glasul meu se ridică si ajunge pīnă īntr‑un punct de unde este preluat de altii, īmplinindu‑se, tot astfel cuibul solid, din ramuri si frunze, jumătate de sferă, īsi realizează rotunjimea perfectă prin venirea păsării, ce acoperă puii cu aripile larg deschise, ca o inimă‑carte. Pasărea este mereu cealaltă jumătate de sferă, aceea care zboară. Fiecare pasăre este o jumătate de sferă; cealaltă jumătate a unei păsări este cuibul; dacă īntīlnesti o pasăre‑jumătate‑de‑sferă si alături o altă pasăre‑jumătate‑de‑sferă, nu īnseamnă că ai văzut o sferă, ci doar două jumătăti de sferă. Pasărea se rotunjeste numai īn cuib. Pasărea sufletului nostru se rotunjeste īn cuibul cald, comunitar, al Bisericii. De aceea, Biserica e boltă, e cunună, sfīnt potir si sfīnt disc, geometrie fundamentală pentru aflarea geometriilor divine.

Minunea e mare, infinită si īncercuitoare, iar Biserica, păstrătoare a minunii īntrupării, e pīnza de apă a cerului oglindit īn ochii ridicati spre el cu dor negrăit de īmplinire; omul e sferă ideală īn miscare, rotunjime de cuib si de pasăre.

Modelul pe care ni‑l aduce īnainte Tutea prin pedagogia īnvătăturii prin īnvecinare e modelul felului de a te rotunji, de a considera pe celălalt un cuib, acordīndu‑i toată credibilitatea pentru o necesară rotunjire īn el.

17 februarie 1991

A venit doctorul; tensiunea bună, circulatia proastă. Trebuie mai multă miscare. «Mă misc suficient de mult printre idei, domnule doctor…» Īmi dă, la plecare, sfaturi privitoare la administrarea medicamentelor. Dacă mai are crize de durere, să‑l chem.

După ce pleacă, discutăm despre dreptul fiecărui om, cīt de redus spiritual, de a trăi īn societate.

— Nimeni nu‑ti contestă dreptul la existentă dacă esti mediocru, dar nimeni nu face confuzie īntre tine, sfīnt, erou si geniu. Sfīntul, eroul si geniul sīnt fără voia societătii, care e obligată să‑i recunoască… Oamenii sīnt egali īn fata legii, adică trebuie respectati ca atare, dar nu confundati, nu făcuti identici, că e o gogoasă… Nimeni nu‑ti contestă dreptul la o viată umană, normală, dacă porti masca de om. Numai că, dacă esti mediocru, nu trebuie să te instaleze īn vīrf, pentru că nu e nici īn interesul tău. Acolo trebuie să stea cei dotati, care sīnt valorosi si pentru ei, si pentru altii.

— Īn generatia dumneavoastră ati avut multi dotati. Cioran, de exemplu.

— Cioran e mult prea inteligent pentru a fi durabil — īntelegīnd prin inteligent o luciditate sterilizantă, care nu ancorează īn definitiv si parcă nici nu vrea. Are tot timpul gustul provizoratului scīnteietor… Īn generatia mea nimeni nu a gīndit fundamental. Nici Nae Ionescu nu a construit fundamental. A construi fundamental īnseamnă, cum ti‑am mai spus, a construi īn sistem: fie materialist, fie idealist, fie criticist. Trebuie să te situezi undeva. Īn afară de sistem faci impresionism. Adică toată generatia mea nu a depăsit strălucirea fragmentului bine făcut.

— Dar dumneavoastră cum ati construit?

— Īn limba scrisă eu sīnt om de dictionar, adică ceea ce mă interesează nu este atīt strălucirea stilistică, cīt precizia terminologică a cuvintelor. Cīnd vorbesti, mai colorezi ici si colea. Dar īn general nu colorez, deoarece colorīnd sīnt braconier īn teren interzis. De fapt, eu nu sīnt un om al scrisului, cu atīt mai putin al scrisului frumos.

— Dar mīnuiti o limbă foarte expresivă si plastică.

— Limba romānească? Prin ea poti deveni vultur, dar e foarte greu de mīnuit. Sau prin ea devii un cīntăret de strană. Limba romānă are virtuti complete, adică poate fi vehicul a tot ce se īntīmplă spiritual īn specia om. Au lucrat strămosii nostri la un instrument minunat! Limba romānă are toate premisele valorice pentru a deveni o limbă universală, dar nu stiu dacă e posibil acest mars istoric. Dacă am fi fost un popor cuceritor… Dar stii cum am fi devenit universali? Dacă am fi avut un stoc de Eminesti! Adică un stoc de valori. O limbă devine prin genii universală. Limbă germană nu devine universală printr‑un berar, brutar sau măturător, ci prin Goethe, Schiller, Kant, Schopenhauer, Rilke… Prin acestia limba germană devine universală. Universalismul este legat de marile personalităti, care īsi ridică apartenenta, la o limbă sau la o etnie, la grad de model. Noi, romānii, nu punctăm universalitatea nicăieri. Lipsa universalului ne face sceptici. Nu e nevoie să strici ierarhii. Te īnvecinezi… Nu trebuie să īncerci să īnlocuiesti nimic din ceea ce a rămas definitiv, ci să adaugi. Să īntregesti mereu. Noi virtuti avem…

— Ce ne lipseste totusi pentru a puncta universalitatea?

— Īndrăzneala.

Facem cītiva pasi prin cameră, pentru dezmortire.

Recapitulez zilele care au trecut: deopotrivă spectator si actor la o piesă dintre cele mai grele… Īnvecinarea, vorbind īn termenii lui Tutea, are o structură ambivalentă, de aspiratie si participare. Īmpărtind īnvătătura prin īnvecinare īn două paliere, cred că īnvătătura ar tine de aspiratie, deoarece niciodată nu se va realiza intrarea definitivă īn lumea ei, iar īnvecinarea tine de participare, īntelegīnd participarea altminteri decīt o vedeam pīnă acum: participarea e angajare, e intrarea īn ritmul personajului si, īn cele din urmă, presupune disponibilitatea de a‑l īnlocui īn pasajele acute.

Mă īntreb cum se explică desele tururi de fortă pe care le face Tutea: treceri radicale de la o opinie la alta, īn fata mea sau a altora. Nu e un element de pedagogie; e, cum s‑ar spune, o chestiune de principii. Tot ceea ce pot īntelege din această labilitate este faptul că nu tine la idei. Nu‑i pasă de ele… Spunea odată: «Eu gīndesc īn idei!» — si atunci nu sesizasem īncă pluralul. Idei! Ceea ce nu īnseamnă idei numai de un fel sau numai de două feluri. Idei! Multe, variate, colorate, ciudate, īn contradictie unele cu altele, complementare, rotunde. Idei! «Si ce? sīnt angajat de ele?» Nu sīnteti angajat, dar… «Nici un dar, Radule, nici un dar. E dreptul meu de a face cu ele ce vreau.» Dezmăt! «Ei, nici chiar, dar le pun si eu cum cred că e mai bine. Pentru moment, evident: e un bine relativ!» Rīdem.

Revenim la universalitate: īndrăzneala nu presupune un discurs, o tinută, o oarecare putintă de a da tonul, de a incita prin ceva nou? «Desigur: e actorie, pīnă la un punct…» Si nu avem prezentă scenică? «Avem, dar nu ne alegem scenele cele mai bune.»

Sīnt din ce īn ce mai fericit cīnd īl aud pe Tutea vorbind. Spectacolul e unic. Turnul afirmatiei, cu contrafortii argumentelor sau platforma polemicii, toate acestea, acum, nu se mai ridică asa de usor; a trecut la forme arhitecturale mai lesnicioase. De la o vreme preferă liniile calme, convingătoare prin simplitate. Nu mai răspunde la īntrebările celor ce vin; are el īntrebări pentru ei. Examenul nu mai este al īntrebării, ci al răspunsului. Multi, care vin cu īntrebările īnghesuite, sīnt nevoiti să improvizeze răspunsuri la un interogatoriu pe care nu‑l prevedeau. Cu un gest de luare īn proprietate, Tutea situează pe cel din fată exact īn lumea īn care acesta se află. Īncet, gradat, īi pune īntrebări: ce vezi? ce auzi? ce simti? cum ti se pare cutare lucru? dar celălalt? cine conduce? ce sanse sīnt de īndreptare? spre ce se īndreaptă cultura astăzi? Rīnd pe rīnd, ceea ce este īncepe să fie cercetat cu aviditate, īn punctele esentiale. Sustinīnd cu un zīmbet larg efortul de concentrare al celui ce se vede pus īn pozitie scrutătoare fată de locuirea sa — prea putin băgată īn seamă pīnă atunci —, Tutea nuantează īntrebările, īmpinge la ierarhizări: care e mai mare — acesta sau acesta? cine e mai bun?… Spre sfīrsit, cu o violentă de pedagog, īmbrīnceste spre concluzii ferme: si deci, domnule… carevasăzică… Nu stăruie asupra datelor ca atare, ci pe păreri: zici dumneata că…? crezi că…? Atunci cīnd interlocutorul, transformat īn releu de captare a articulatiilor prezente, se poticneste sau oboseste, Tutea strecoară o glumă, si ea interogativă, care se termină cu un rīs asemeni unei īntrebări subīntelese: «Ce zici de asta? Ce zici?» Si acela trebuie să zică… Sīnt si momente de odihnă, de preumblare. «Ai fost vreodată la Boteni?» Nu. «Da’ la Cīmpulung Muscel?» Nu. «Da’ la Cluj?» Da! Odată fixată o geografie comună, īncepe un itinerariu precis, cu denumiri si oameni precisi, unii morti, altii īn viată. «Să‑l īntrebi dacă n‑a fost asa! ha, ha…» Īntīmplări, povesti; sau descrieri. Stă pe loc īn fata unei imagini; bucuros că a reusit să o prindă pentru mai mult timp īn atentie si retină, o īntoarce pe toate fetele, o demontează īn locurile cele mai nebănuite. «Stii ce īmi spunea mie George, un prieten de la Cluj, despre statuia lui Matei Corvin?… Da’ ce? crezi că l‑am crezut cu una cu două?» Dialogul capătă alte trepte; pe dialogul initial, īntre Tutea si vizitator se suprapune dialogul dintre Tutea si amintiri. Prin povestire si īnghiontire, vizitatorul este chemat să participe si el la acest dialog nou. «Dar ai spus că stii, domnule, Clujul; nu‑ti amintesti de cafeneaua aia, din colt, de la Universitate? cum se poate!…» Ca după acest excurs să se īntoarcă brusc la o idee, la o īntrebare sau la o preocupare de la īnceputul dialogului: «Si cum spuneai, crezi că…» Īntrebările reīncepeau să curgă, să īnconjoare o obsesie, o enigmă ce se cerea rezolvată. După ce īi demonstrase că el, la tinerete, luase din lume lucruri multe, multe de tot, si se īnvătase minte īn multe privinte, cel de acum, tīnărul vizitator, era parcă īntrebat: dar dumneata? dumneata?… Īntrebările si privirile alunecau spre bibliotecă, pluteau cīteva momente deasupra fiecărui raft īn parte, alunecau mai departe, spre fereastră, treceau deasupra blocului din fată, a primilor copaci din Cismigiu, si īn cele din urmă se īntorceau, rotund, la Tutea. Si‑n acest cerc era pus tīnărul vizitator; din acest cerc, de acum, nu avea să mai iasă, poate, niciodată. Cum nu iesise nici Tutea… Peste cărti, case si arbori, fiinta gīnditoare se īntorcea mereu asupră‑si, īntr‑un efort de modelare si de coerentizare a multelor aspecte pe care viata le aduce spre gīndire si folosire omului.

Mă uit la niste fotografii care‑l arată pe Tutea mergīnd pe Calea Victoriei, īn tinerete si la bătrīnete. Mersul si cadenta sīnt aceleasi; privirea parcă e mult mai lungă īn timpul din urmă. O privire ce străpunge zidurile cauzal, scormonind īn temeiurile de viată si piatră ale caselor si, mai ales, īn ale celor ce le dau viată, atunci si acum. Īnalt, cu basca pusă cu dichis de mosneag, Tutea apare, prin fluviul de oameni, ca un far pe o insulă īn derivă; desprinsă parcă din alte legităti si tintind către zone deloc comune, prezenta lui nu are cum să nu atragă atentia; neplăcut, desigur: e mustrător — treisprezece ani de pustnicie privesc cu atentie la rostul lucrurilor si oamenilor din jur; si se pare că nimeni nu‑si justifică dinamica si nimeni prezenta. Toate cele din jur par a avea nevoie de treisprezece ani de asezare si cumpănire. Dar să nu fie! să nu fie! Basca neagră se apleacă asemenea unui catarg īn bernă; să nu fie!

Cea mai iscoditoare īntrebare pe care o punea Tutea celor care veneau la el era, īn linii mari, aceasta: «Eu, vedeti‑mă bine, sīnt ceea ce sīnt după treisprezece ani, de nu ar mai fi fost, voi, mă uit bine, sīnteti ceea ce trebuia să fiti si mai trebuie să fiti īncă. Acum, vă īntreb: ce faceti, domnilor, cu libertatea voastră? Aud?» Nu tolera scuzele si nici artificiile. «Aud?» Si de multe ori auzea lucruri bune; si se bucura, ca un catarg pe care se desfăsoară pīnza, gata să primească īmbrătisarea vīntului.

Īnvecinare cu libertatea; cum să faci din īnvecinare īnvătătură. Mă gīndesc cum ar putea fi rezumată īntīmplarea asta, a īnvătăturii prin īnvecinare; mă gīndesc: dacă Dumnezeu ne‑a făcut să ne īnvecinăm cu lumea si cu oamenii si dacă rostul nostru este acela de a ne īntoarce la El, atunci această īnvecinare nu poate fi decīt spre acest rost; să facem din īnvecinare īnvătătura īntoarcerii Acasă… Iar menirea mărturisitorului este aceea de a ne obisnui cu căldura si cu lumina īnvecinării cu cerul. Numindu‑l pe Tutea mărturisitor, nu introduc o valoare nouă īn tabla valorilor umane, ci īncerc să fac o fuziune īntre tipul eroului si tipul sfīntului, īntre istorie si vecie. Reusită sau nu, această īncercare merită făcută.

Tutea nu e neobisnuit, ci cu totul īn ale sale, tinīnd de firescul cel mai la īndemīnă. Si lectia pe care ne‑o poate da prezenta sa e tocmai aceea a simplitătii, fiind īn acelasi timp atenti si la dictonul: să fii simplu nu e simplu deloc — menit să ne arate, discret, simplitatea ca pe o exceptie.

Pasional īn optiuni, ardent īn idei si foarte bucuros īn sisteme, curios de oameni si locuiri, iubitor de puritate si frumusete, Tutea e un om ce se plimbă pe Calea Victoriei, asemenea unui far pe o insulă īn derivă; basca? — da, basca: o flamură stīnd la īndoială, īntre tristete si bucurie… Acesta e, poate prea simplu, jocul vietii unui om ce se plimba, cīndva, pe Calea Victoriei.

18 februarie 1991

Astăzi ne‑am trezit tīrziu, după o noapte foarte agitată. Dureri mari de cap; o criză. E linistit acum si īmi cere iertare că m‑a deranjat din somn. Ne zīmbim. «Ce să‑i faci? Ne īndogătim si noi cum putem, dragă Radule.» Vorbim despre paradoxul libertătii mistice, care face din libertate ceva relativ, deoarece raportīndu‑te la absolut nu te poti considera decīt relativ, altminteri nu ai accepta transcendenta lui.

Īmi spune că a auzit de la multi ziaristi expresia aceea, cu «intrarea īn Europa». I se pare o stupiditate. «E ca si cum noi am fi īn camera asta si toată lumea ar tipa la noi să intrăm odată īn ea… Dar noi sīntem aici! Asa este si cu această intrare… Nu sīnt antieuropeist, dar nu sufăr excesele.»

Īmi povesteste cum au venit odată la el hotii. «Eram pe jumătate adormit, cīnd aud usa deschizīndu‑se. Eu nu īnchid niciodată usa… Intră doi domni, adică doi hoti. Ce doriti? — Nimic. Da’ atunci, de ce ati venit? Să furăm. Să furati? Da. Pe cine? Pe tine, mosule! Pe mine?…» Zice că nu au furat, pīnă la urmă, nimic; ba chiar au fost mirati de sărăcia lucie. Rīde. Are o mare atractie pentru imaginea lui Don Quijote: īl impresionează fantastic; i se pare un personaj sugestiv pentru secolul nostru. Dacă nu mă supăr, īmi va spune Panza. Īnseamnă că el e Don Quijote? Nu‑mi răspunde.

Odată s‑a īntīlnit, la Uniune, cu Nichita Stănescu; acela era cu sotia. «Zice Nichita: uite un om‑idee, nu ca noi, fă!» Rīde.

Cīnd a apărut cartea lui Cioran, Pe culmile disperării, Tutea i‑a spus: «Mă Emile, nu există culmi ale disperării, că dacă tu esti pe culmi, atunci eu sīnt īn văile disperării!» Nu crede că Cioran va rămīne īn constiinta filozofică a viitorului; zice că e prea neconsolator pentru a putea fi retinut. Lumea, īi dau dreptate, tinde către formule consolatoare; tinde īn mod inconstient. Consideră ca cea mai consolatoare propozitie din istoria lumii aceasta: Dumnezeu a făcut omul după chipul si asemănarea Sa. «Asta uneste ciobanul care cīntă din fluier cu Nicolae Iorga!»

Īi spun că nu prea am īncredere īn egalitatea democratică. «Nici să nu ai! Principiul egalitătii, pe care‑l vehiculează democratii din lume, functionează īn mod real numai īn religie, fiindcă numai religia crestină consideră oamenii egali īn fata lui Dumnezeu.»

Nu‑i plac lucizii, deoarece nu sīnt oameni. Īi povestesc o pildă din Pateric, unde un avva īl īntreabă pe un ucenic de ce e speriat. Am văzut pe dracul, zice acesta. Si ai făcut semnul crucii? Da. Si a dispărut? Da. Atunci de ce mai esti speriat, că doar nu din cauza crucii?! Asa e si cu lucizii: văd destinul lumii īn culori sumbre, dar nu fac cruce, sau dacă o fac, unii, o fac neconvingător. Īi place pilda. Discutăm nuantele ce despart pesimismul de melancolie: «Pesimismul este expresia metafizică a luciditătii, iar melancolia e o tristete subiectivă fără iesire.»

Vorbim despre mīnăstire si monahi. Īmi spune că īn tinerete vedea īn mīnăstire un loc al păcii absolute, pure; dar pe măsură ce a īnaintat īn vīrstă si īn credintă a constatat că, īn fapt, mīnăstirea e o insulă a nelinistii mistice si că mai degrabă cetatea e linistită, deoarece nu multi dintre cei care o locuiesc au nelinisti mistice; cel mult metafizice. «Dar asta e o izmeneală subiectivă.» Revenim la gīndul mai vechi de a merge īmpreună la o mīnăstire. Īi povestesc despre Mīnăstirea Neamt, unde am fost vara trecută; are un schit numit Icoanei, mai sus, la vreo sapte kilometri. Ar fi poate mult mai bine acolo, la mīnăstire vin prea multi turisti. Nu stiu de ce, dar pe Cioran l‑as vedea foarte organic īncadrat īntr‑un peisaj mīnăstiresc. E mirat: «De ce?» — Are un aer de neputintă, or neputinta nu găseste niciunde mai mare audientă ca la o mīnăstire. De fapt, mīnăstirile au pe līngă ele asa‑numitele bolnite: mīnăstiri mai mici, cu biserică, pentru bolnavi sau călugări bătrīni. Ce ar fi o bolnită a culturii romānesti? Spune că el ar fi primul care ar solicita un loc. De ce? — «Pentru că sīnt băiat de popă si pentru că īn felul acesta as putea să mă vindec total.» Cum? «Păi nu ai spus că bolnita are īn cadrul ei si o biserică? As fi mereu la slujbă, nu ca acum… Stau īn pat si nu pot merge.»

Tutea spune că are nostalgii liturgice, dar văd prea bine cum īnsusi dialogul ce se poartă īn constiinta lui seamănă atīt de mult cu un dialog rugător, liturgic — īntre omul vechi si omul nou, īntre concept si dogmă… Vorbindu‑mi asa mult despre moarte si despre dorinta de a merge la o mīnăstire, am deschis o carte de rugăciuni bisericesti, aceeasi īn care am descoperit discursul lui Ioan Damaschin Monahul. Mi‑am imaginat atunci un alt dialog, nu esential diferit de cel pe care‑l purtam zilnic, dar altminteri, mai aproape, poate, de expresia ultimă la care aspira si discursul lui Tutea.

— Care e locul spre care omul se miscă asimptotic?

— «… Īn loc luminat, īn loc de verdeată, īn loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, īntristarea si suspinarea.»

— Cum se defineste omul etern?

— «… Făptură amestecată din smerenie si din mărire.»

— Care e īnceputul istoriei căderii omului etern?

— «Locuitor si lucrător al Raiului m‑ai rīnduit, dar, călcīnd porunca Ta, m‑ai izgonit.»

— Istoria aceasta, recuperatorie īn sensul ei ultim, nu a avut o constantă supraveghetoare?

— «Mai īntīi m‑ai īnvătat prin multe minuni si semne, pe mine, rătăcitul, iar mai pe urmă Īnsuti, umilindu‑Te, ca un īndurat, si căutīndu‑mă, m‑ai aflat si m‑ai mīntuit…»

— Ce trezeste īn constiintă īnvecinarea cu constanta divină supraveghetoare?

— «Cu adevărat desertăciune sīnt toate si viata aceasta este umbră si vis; că īn desert se tulbură tot pămīnteanul, precum a zis Scriptura: cīnd dobīndim lumea, atunci īn groapă ne sălăsluim, unde īmpreună sīnt īmpăratii si săracii.»

— Strigătul omului neputincios…

— «Dumnezeule, īn vremea vietii mele nu mă părăsi pe mine; ajutorului omenesc nu mă īncredinta, ci mă apără si mă miluieste.»

— Īnvecinarea ultimă…

— «Cu sfintii odihneste, Hristoase, sufletul meu…»

— De ce aducem neputintele noastre īn fata lui Dumnezeu?

— «Tu „nsuti esti fără de moarte, Cel ce ai făcut si ai zidit pe om, iar noi, pămīntenii, din pămīnt sīntem ziditi si īn acelasi pămīnt vom merge.»

— Care sīnt temeiurile sperantei omului īn Dumnezeu?

— «M‑ai īnsufletit pe mine, omul, cu suflarea cea dumnezeiască si ai omorīt moartea cea semeată.»

— Către īnvecinarea cea dorită omul se īndreaptă…

— «… părtas si vecin al strălucirii Tale celei luminoase…»

Acesta e dialogul rugător al omului cu cerul.

Tutea, prin nostalgia liturgică, rīvnea la ritmurile unui astfel de dialog, poate. Īmi spunea deseori cīt de mult ar fi dorit să se abandoneze rugăciunii. «Toată viata m‑am pregătit să mă rog, dar nu am reusit să spun decīt primele cuvinte.»

Să aibă ceva manierist acest dialog? — mă īntreb. Nu cred. Sīnt zone īn care limba se īntīlneste cu spiritul īn asa măsură, īncīt īsi īmprumută din frumusetile reciproce. Sīnt bucuros de această descoperire. As vrea să‑mi fac odată timp si să trec prin toate cărtile de cult; regăsirea discursului initial, refacerea gramaticii acestuia si aducerea lui la lumină, pentru a ne salva din criza de comunicare actuală. Īmi aduc aminte de două definitii date sfīntului, una tinīnd de un asemenea discurs, vechi, iar alta tinīnd de cea mai strictă contemporaneitate. Prima: sfīntul e cel ce a măsurat cerul cu genunchii. A doua: sfīntul este un om desăvīrsit, care ajută pe oamenii obisnuiti. Ultima e dată de un copil! Tutea ne‑ar fi īntrebat, printre zīmbete: «Nu e grozav?» Ce‑i răspundem… ?

Īmi amintesc de vara petrecută la Mīnăstirea Neamt, aceeasi vară īn care am aflat de existenta lui Tutea. Dimineata lucram la grădina de zarzavat. Nu făceam mare lucru: adunam ceapă, cartofi, fasole. Mīncam foarte multi morcovi; erau mari si dulci; si multe mere. După prīnz, mă refugiam īn chilie, unde aveam de la un călugăr binevoitor mai toate cărtile de bază ale initierii īn spiritualitate. Seara, după vecernie, făceam o plimbare ocolită īn jurul mīnăstirii. Drumul meu preferat era cel ce ducea spre schitul Buna Vestire — un drum străjuit de brazi, ca o prezentare de arme. Pe un drum ca acesta as fi dorit să mă plimb cu Tutea, să trecem īn revistă vīrstele si sevele ce ne‑au străjuit cu demnitate pasnică, suitoare spre cer. Dar se vede treaba că nu a trebuit să fie asa. Am trecut pe līngă alte vīrste si alte seve. Cīndva īmi spunea că vede biblioteca asemenea răbojului cu zilele de izolare.

Mai era un drum ce te īmbia la preumblare; un drum ce pleca de la fīntīnă, străjuit de data aceasta de case. Poate că si un astfel de drum i‑ar fi plăcut lui Tutea; putea oricīnd să apară, de după un pom sau dintr‑o verandă, vreun călugăr, tīnăr ori bătrīn, cu care să poti īmpărtăsi īncet, discret, tainele lumii.

Si era un al treilea drum: īntre poarta mīnăstirii si schitul Icoanei. Lung, pietros, fără menajamente; era străjuit de pădure pe o parte si de un rīu pe cealaltă. Si acest drum, cred, i‑ar fi plăcut lui Tutea. Am fi mers cīnd sub vīrstele vegetale si puternice ale pădurii, cīnd prin vīrsta lichidă, miscătoare si cīntătoare a apei, pendulīnd oarecum īntre rădăcini si cer oglindit, īntre īnăltare si curgere.

Tutea se recunostea cu bucurie īn Don Quijote. O recunoastere care nu de putine ori aducea a completare: se rotunjea īn imaginea lui simbolică; Cavalerul Tristei Figuri… De la cei trei ani, de la Interne, la Jilava, Aiud, Ocnele Mari, Tutea a peregrinat fără de voie īntr‑o Spanie a durerii si a jertfei, deopotrivă de amară si de «realistă» ca Spania lui Don Quijote; si tot asemenea acestei Spanii, drumul lui Tutea a avut de multe ori oaze de veselie si scufundare īn vis. Ce l‑a mīnat pe Tutea, īn toată viata lui? Ce rosturi va fi descifrat, retrospectiv, īn tot ce i s‑a īntīmplat? Aceeasi soartă a nobilului o aflăm si īn viata, citită cu atentie, a gīnditorului; deopotrivă cavaleri, deopotrivă de tristi, deopotrivă figuri, simboluri, cei doi se īntīlnesc, spunīndu‑si unul altuia cīte ceva din drumurile lor, īntregind astfel geografia idealului.

Asumīndu‑si scăderile, inconsistentele sau sovăielile, Tutea trece printre dealurile deloc primitoare ale vietii lui avīnd constiinta unei pedagogii la care este supus si care, ascultată pīnă īn consecinta ultimă, poate provoca la rīndu‑i o nouă pedagogie.

Tutea poate că niciodată nu a visat la o materializare, la o «punere īn practică» a idealului său, dar a lansat acest ideal īn lume, a īnvătat — oriunde a putut si cu cine a dorit — imaginea cetătii crestine, sperīnd ca īn felul acesta, īn urma luptei cu himerele, ispitele si īncercările, pīnă la urmă să determine pe oamenii cu care se īnvecina să accepte si o altă īnvecinare, mai īnaltă, să‑i facă să intre pe drumul către ideal ca pe drumul spre un castel la care nu trebuie să bati īn poartă pentru a putea spune că ai ajuns.

19 februarie 1991

„l rog să‑mi spună ce este cu «teatrul seminar» de care a amintit. Zice: «Īn teatrul obisnuit, spectatorii sīnt cronofagi. Īsi mīncă vremea căscīnd gura la inutilităti, cīnd ar trebui de fapt să plece de acolo cu un plus de constiintă filozofică, sau socială, sau umană, ferindu‑se de sterilitate. Să nu stea la teatru ca la ceva hazliu, ci să plece acasă mai plini. Un teatru teoretic, adică modelul piesei mele ideale de teatru, nu e nici Shakespeare, nici Goethe, nici Moličre, ci Platon īn dialogurile lui. Adică imitatia dialogului platonic, care este expresia constiintei teoretice, nu estetice. Nu te interesează frumusetea, cīt dacă poti sau nu să imiti un adevăr. Acest teatru‑seminar mută dialogul platonic īn dialogul dramatic.» Si ce titlu v‑ati gīndit să‑i dati? «Īntīmplări obisnuite.» Cum adică? «Adică cotidianul ridicat la semnificatie scenică.»

Ascultăm Mozart.

Cum se explică mobilitatea globală pe care o aveti īn cīmpul ideilor? «Nu e nevoie să fii enciclopedist — că enciclopedismul, īn general, e un fel de cancer mintal —, dar să pleci din niste discipline coerent organizate. Eu cunosc, de exemplu, economie politică si drept de rang universitar, si asta īmi permite să manevrez īn ansamblu.» Un teolog nu cred că trebuie să plece de la o disciplină ca atare; eu, de exemplu, nu am nici o īnclinatie deosebită spre vreo disciplină. «Dar ce, Radule, crezi că o să mai ai nevoie de ceva cīnd ai să intri īn studiul teologic?» Stiu si eu… «O să ai nevoie de filozofie. Atīt. De fapt, orice inteligentă adevărată, ti‑am mai spus asta, basculează permanent īntre filozofie si teologie.»

Īl īntreb iarăsi cum s‑a apropiat de Dumnezeu. Spune că īnainte de īnchisoare, si mai ales atunci, a simtit acut, organic, biologic chiar, inutilitatea constructiilor umane. De aici si furia manifestată īmpotriva comunistilor, a ateilor īn general? «Ateii s‑au născut, dar s‑au născut degeaba.» Am auzit că īn puscărie preotii detinuti făceau pe ascuns Sfīnta Liturghie… Īmi spune că nu a avut bucuria de a asista sau de a auzi slujba aceasta īn puscărie, dar vrea să‑mi povestească o īntīmplare. «Am auzit un tigan dīnd sfaturi unuia care era īn celulă cu el si care se ruga provocator: īl vedea gardianul si īl bătea. Si tiganul īi dă un sfat: mă frate‑miu!, că acu’, zice, sīntem frati la īnghesuială, mă frate‑miu, fă cruce cu limba īn gură, mă, că nu te vede nimeni!» Rīde.

Am observat că nu vibrează la operele artistice si că nu are cuvinte prea măgulitoare pentru artisti. «Arta are un singur viciu, dragă Radule: este īncīntătoare si nemīngīietoare. Ce te īncīntă nu depăseste senzorialitatea. Arta a vrut să se furiseze īn cer, dar nu i‑a mers! A devenit o simplă expresie ilustrativă. Nu poate nici o artă din lume să exprime esentele, nu.» Dar arta religioasă, cum o vedeti? Nu crede că aceea mai este artă, ci altceva. Īi dau dreptate si īi spun ce greu canon au pictorii de icoane; or, īn aceste conditii, artistul nu mai e artist ca atare, ci un crestin care are harul de a picta. Mă aprobă. Spune că niciodată nu a suportat fandoseala artistilor, pe care īi suspectează de pluralism valoric; adică fărīmitează adevărul cu care intră īn contact. Īl «personalizează»!

«Cum īmi zic ăstia mie? — un Socrate romān. Cum ai zice: un Iulius Caesar tătar!» Se uită cu ghidusie la portretul pe care i l‑a făcut cineva, īn cărbune, īntrebīndu‑mă parcă: semăn eu cu Socrate, ce zici? «Ăstia vor să facă din mine un bătrīn sclerozat, reactionar si vorbăret. Īnsă cred că nu am spus nimic pīnă acum care să īntărească măcar una din aceste tendinte.» Sigur că nu! «Atunci, de ce mă calcă pe nervi ziaristii ăstia?» Pentru că sīnteti īn vogă. «Si cīnd n‑o să mai fiu?» N‑or să mai vină. «Mai bine. Dar oameni de cultură, adică oameni de teapa mea, nu prea văd pe aici…» S‑au speriat de vīlva produsă īn jurul dumneavoastră. «Dar nu eu am produs‑o!» Rīdem. «Stii ce‑am să fac? N‑o să mai primesc nici un ziarist aici, că doar nu sīnt un automat care scoate propozitii la comandă…» De unde vine totusi verva?… «Este o vervă care mă costă. Eu nu pot să fiu spontan, si atunci spun īntr‑o formă concisă ceea ce m‑a preocupat sau mă preocupă īncă.» Si cīnd mai aveti timp să fiti si «serios»? «Cīnd dorm sau cīnd stau cu tine de vorbă…»

Mă īntreabă dacă am mai scris ceva la Īnvătătura prin „nvecinare. Nu; īncep să cred că nu poate fi scrisă atīta vreme cīt ne mai īnvecinăm īncă. E o formă a amintirii, un scurt manual despre cum trebuie să abordezi īnvă‑tătura. Or, asta e treabă de arheologie, de timp. «Cred că nu te‑am īnvătat nimic eronat pīnă acum.» Aveti vocatie de profesor… «Crezi?… păi īn puscărie īmi ziceau domnule profesor.» Ati avut, acolo si aici, elevi buni? «Eu am considerat mereu partenerul de discutie, chiar dacă era mult mai tīnăr decīt mine, drept prieten, iar nu elev. Nu‑mi place să prăsesc īn jurul meu subalterni mintali.» Respectati libertatea lor… «Să stii că cine a fost privat de libertate, īntr‑un fel sau altul, se īnvată minte să mai mīnce timpul si libertatea altora.»

20 februarie 1991

A venit doctorul. Vin si cītiva prieteni; comentăm evenimentele politice; nu stiu cine aduce vorba despre conceptul de «cultură mică». Tutea spune că nu există «culturi mici» — mici sīnt oamenii care o fac. «O cultură trebuie să aibă două calităti: să fie tipică si să fie, asadar, universală; altminteri, e un fenomen local.» Ceea ce īnseamnă… «Ceea ce īnseamnă că oamenii nostri de cultură ar trebui să fie tipici, adică asa cum sīnt, iar nu imitīnd pe nu stiu cine, si să fie, astfel, universali.» Doctorul este īngrijorat de circulatia proastă. Prietenii īmi sugerează să iesim cu Tutea la plimbare. Se opune; nu se simte īn stare. Amīnăm pentru altă zi. După ce pleacă toti, cu un glas amărīt, īmi spune că se simte ca un obiect. Regretă starea asta de neputintă si faptul că nu mai poate primi pe nimeni īn mod vertical.

Deschidem iarăsi discutia referitoare la artisti si artă. «Datorită capacitătii mele de abstractie, n‑am simt artistic, plastic vorbind.» Dar īn liceu vă plăcea geometria… «Da, dar ca model de ordine, iar nu ca frumusete. N‑am geniul constructiei plastice.» Camera unde stăm e foarte colorată… Se uită īntrebător la mine. Asta e locuintă de gīnditor? «Asta e locuintă de anahoret esuat īn Europa!»

Ziceati că viciul lui Cioran este cultivarea īn exces a paradoxului; dar viciul dumneavoastră, acceptīnd că există măcar unul, care este? «Viciul meu este cultivarea argumentatiei logice.» E o deformatie de functionar? «S‑ar putea. La Ministerul Economiei Nationale eram foarte grijuliu cu toate constructiile mele, pentru că, spuneam eu, īn Bucuresti trebuie să umbli două zile īn galop cu calul pentru ca să găsesti un om prost!» Rīde. Īmi povesteste o īntīmplare dintr‑un salon. «Zice o doamnă lui Cioran: domnule Cioran, dacă sīnteti atīt de sceptic īn ceea ce priveste neamul romānesc, v‑am ruga să ne dati o scriere legată de persoana dumneavoastră… dumneavoastră sīnteti turc? — să‑mi explicati aparitia dumneavoastră, că nu mai īnteleg nimic!»

Mi‑ati povestit despre perioada de stīnga. Bănuiesc că primeati si scrisori, īn urma articolelor dumneavoastră. «Si ce scrisori! Tovarăse Tutea…» Rīde. «…Vă rog să insistati asupra tezei din articolul anterior… Semnează: un grup de muncitori din Constanta. Ptiu! Tīmpit mai eram!» Dar nu regretati perioada aceea… «Nu regret. A fost o aventură; mi‑am dat seama că la stīnga nu există decīt dorinte umane, dar nici un adevăr.» Stīnga v‑a băgat si la īnchisoare. «A fost pedeapsa lui Dumnezeu pentru nebunia din tinerete; dar să stii, eu am fost īn tinerete de extremă stīngă pentru că eram generos. Nu suportam mizeria. Nu de nebun, ca să fac carieră; din compasiune fată de prăpăditi!» Iar prăpăditii v‑au chinuit cīnd au luat puterea. «Păi se spune: omul sărac, al doilea drac!»

Īn ciuda cultivării argumentatiei logice, discursul dumneavoastră face īn mod constant apel la dogmă, la dogma īnteleasă ca revelatie, ca izvor de libertate, iar nu la dogma īnteleasă peiorativ, profan. Apelul la dogmă īl văd la dumneavoastră, uneori, ca un apel disperat la stabilitate si certitudine. «Păi dogma nu e utilă, ci linistitoare si consolatoare. Si Nae Ionescu făcea apel la dogmă. El ne‑a īnvătat, după care au venit Crainic, Stăniloae si ceilalti teologi…» Aveati, odată, un scurt text numit Libertatea ca dogmă. Ar merita discutată inversiunea: dogma ca libertate! «Dragă Radule, cīnd ai să ajungi să iei teologia parte cu parte, dogmă cu dogmă, Sfīnt Părinte cu Sfīnt Părinte, atunci ti se va părea că ai intrat īn patria libertătii absolute. Īti īnchipui, pentru un īntemnitat, ce īnseamnă dogma Sfintei Treimi? — un adevăr de care nimeni nu se poate atinge profanator. Īn plină īnchisoare, un lucru de neatins! Aceasta este măretia si libertatea dogmei.»

A venit mama; are niste prăjituri si mīncăm cīteva. Tutea mai vrea una. Īsi aduce aminte cum o astepta, copil fiind, pe maică‑sa să vină de la oras cu cofeturi. Īi spun mamei să se odihnească putin. Tutea propune să luăm īn fiecare zi cīte zece prăjituri; se votează īn unanimitate. Spune că, la o adică, să cerem o alocatie de la buget!

Īmi repetă imaginea lui din copilărie, asteptīnd‑o pe maică‑sa; o consideră cea mai sugestivă amintire, mai sugestivă decīt orice amintire, din orice altă vīrstă a vietii lui. De ce? — Nu‑mi poate spune cu precizie, dar asa simte.

Orice mare iesire īn cultură presupune o īntreagă industrie menită a valorifica apetitul corpului social pentru o anumită valoare care se impune īn acel moment. Mă gīndesc la paradoxul operei lui Tutea: postumă īn īntregime — editorial vorbind —, această operă va crea o specie culturală nouă de paraziti ai minunilor. Se va īncerca din toate putintele neputintei acestora să se ofere lumii o imagine Tutea care poate nu va fi rea, dar nici bună. Se va crea un curent, o modă, un tutianism ce īsi va contrazice, de la un punct, «īntemeietorul»; traiectoriile postume au īntotdeauna un grad de imprevizibilitate care, oricum ar fi, frizează imprevizibilul neplăcut. Neplăcerea de neevitat vine din simplul fapt că lipseste ochiul selector si aprobator al autorului. Si aceste pagini vin īntr‑o absentă, dar poate că salvarea lor constă īn faptul că se bazează, totusi, pe o prezentă, singura care ar trebui să ne intereseze si la perpetuarea căreia ar trebui să lucrăm, dacă vrem ca actul nostru cultural făcut īn umbra lui Petre Tutea să nu semene cu o parazitare. Numai asa.

22 februarie 1991

Avea un prieten, cersetor, la Cluj. «Ce mai faci, Ioane? Bine — dar dumneavoastră, domnule Petrică? Tot cu ideile, tot cu ideile? Zicea cersetorul că, dacă i‑as fi dat cīte un ban pentru fiecare idee care īmi venea, s‑ar fi īmbogătit!» Īmi povesteste despre īnscenarea securitătii, care l‑a arestat īn hol la Athenée Palace sub motiv că face speculă. Cu ce? Nu i‑au răspuns; si atunci si‑a adus aminte de Ioan de la Cluj: «cu idei, frate!… cu idei!»

Revine asupra sintagmei «om autonom». E sintagma care defineste, īn viziunea lui, tot spectrul larg al neputintei spirituale, de la lucizi pīnă la atei si de la filozofi pīnă la artisti panteisti. «Omul autonom īn mod absolut, dragă Radule, ar trebui, pentru a‑si sustine autonomia, să se autoeduce, să se autohrănească si să fie autofăcut, să izvorască el din el!»

Regretă că nu a avut familie. Īl īntreb dacă totusi nu crede că are o familie de spirit; nu e sigur. Dar ati dori? Nu stie ce să răspundă; nu‑i place subordonarea mintală. Dar e vorba de comuniune, nu de o ierarhie care să determine relatii de subordonare. De ascultare si īnvătare, nu de subordonare… Speră ca măcar postum ceva tot să se prindă de generatia nouă. «Generatia ta e cea mai potrivită pentru o prefacere fundamentală si pentru o iesire īn universalitate; a noastră a fost zănatică rău. A debutat īn euforia realizării Romāniei Mari si a murit īn īnchisorile comuniste. Ne‑a pedepsit Dumnezeu că nu am stiut să ne bucurăm cum trebuie… dar voi, care nu ati trecut prin īnchisori, stiti cum arată si cei care īnchid si cei īnchisi. Aveti o perspectivă totală.» Dar ne lipsesc īndrumătorii, īnvătătorii! «Si ce dacă? Mergeti la biserică, scotociti bibliotecile, stoarceti pe cīte unul ca mine, dacă aveti noroc să‑l īntīlniti, si pīnă la urmă tot trebuie să vină cineva…»

Ascultăm muzică; īl īntristează un pasaj. Spune că tristetile muzicale sīnt cele mai durabile, deoarece se bazează pe ecouri, pe reverberatii sonore, iar nu pe structuri fizice, materiale; amintirea Ideilor.

Afară ninge. «Să stii că m‑am gīndit serios la ultimul pasaj comentat din Platon.» Īnchid fereastra. Fulgii se depun īncet pe contururile balconului. «Cred că Platon a intuit cel mai bine jalea omului, neputincios īn fata esentelor.» Poate că tīnjea după īntrupare, ce ziceti? Ninge din ce īn ce mai dens. «Poate. Dovadă imaginea grotei: ar fi dorit poate si el să fie martor al unui rug aprins care să nu ardă.» Vīntul răscoleste stratul subtire de zăpadă. Se fac mici fuioare care punctează ici si colo aerul, ca niste copaci răzvrătiti. «Dar să stii că, pīnă la urmă, toti anticii au un defect de principiu…» Ninsoarea se linisteste. Ninge calm. «Smerenia!» Dar asta e o virtute crestină… «Tocmai de aceea: nu au stiut să intuiască decīt īn planul ideilor, dar nu si īn cel moral.» Ninsoarea īncetează. Cīte un fulg, īntīrziat, rătăceste după un loc unde să se aseze.

25 februarie 1991

Povesteste: «Veneam odată cu mama de la cīmp si īn fata noastră mergea o femeie care ducea un copil īn spate, mai si torcea si făcea si alte treburi. Eu zic: mamă, de ce face aia atītea lucruri? Zice: se află si ea īn treabă!» Rīde. «Cine nu are pasiune terminologic㠗 riscă să se afle īn treabă.» Aflarea īn treabă este isprava omului neputincios… «De fapt, eu am făcut o glumă pe care nu mi‑o mai permit: aflarea īn treabă ca metodă de lucru la romāni! Nu‑mi mai permit asta fiindcă nu vreau să fac ironie, deoarece ironia este stil de amurg alexandrin.»

Povesteste: «A venit odată un frantuz la noi, cu niste masini, iar una nu functiona tocmai cum trebuie. Dar romānul zice: merge si asa! Trebuie să scăpăm de acest „merge si asa“; c㠄merge asa“ īnseamnă că merge oricum. Nu oricum, nu oriunde, nu oricīnd si nu orice.»

Īmi zice că nu vede īn tolerantă decīt o formă degenerată a libertătii. Am pierdut exactitatea pe care o aveati īn generatia dumneavoastră; erati mai apropiati de nemti. «S‑ar putea să ai dreptate.»

Tare sīnt singur, Doamne, si piezis! — recită psalmul si adoarme. După o oră, se trezeste si mă strigă: «Uite, dragă Radule, am avut un vis… Se făcea că merg pe un drum lung, lung tare, si doream mult de tot să ajung īntr‑un loc, nu stiu care anume… Si īntīlneam oameni pe drum, cărora le ziceam să‑mi spună cum să ajung mai repede. Nimeni nu stia cum se ajunge mai repede. Cīnd deodată, vorbind cu un drumet, apare un ins care īmi spune că stie el o scurtătură. Am plecat cu el… si aici s‑a oprit visul. Ce‑o fi asta? Mă īnvecinez, fără să stiu, cu un eveniment care se va īntīmpla sau care s‑a si īntīmplat deja, sau…?»

Discutăm despre libertate. Nu o acceptă ca termen teologic; Biserica nu e sediul libertătii īn sensul ei democratic, ci al libertătii fără alternativă: Dumnezeu. Oare de aceea ateii se numesc liber‑cugetători? «Se poate. Au impresia că, atei fiind, sīnt mai liberi…»

Īmi descrie o imagine din copilărie, cīnd mergea cu mama de mīnă. Se simtea īn sigurantă. Uneori, plecau de dimineată de‑acasă, de foarte de dimineată, si adormea pe drum. Cīnd nu mai simtea mīna mamei tinīndu‑l, se trezea speriat.

Peste o săptămīnă, Tutea se va interna la spital. Boala necesită un tratament mai īndelungat. Īi pare rău că ne despărtim. Tine să‑i promit că voi veni cīt de des la el, la spital. Īi promit. Īmi strīnge mīna; mă trezesc, speriat.

*

„n lumea spiritului, nebunia pentru o idee sau o stare sau o credintă īmbracă forme aproape monahale, de lepădare de sine, de uitare. Īmi aduc aminte cum, la Spitalul Christiana fiind, Tutea īsi formase un grup de auditori. Era o călugărită extraordinară, Maria, care intuise perfect ritmurile si capriciile lui Tutea si care, īn felul acesta, īi era de mare ajutor. Īntr‑o zi am fost la el īn vizită, īmpreună cu un prieten. Slăbise si durerile de cap erau atroce; cu ochii mari, de durere si asteptare, mă privea avid după o consolare — sau după un remediu. «Să mă duci acasă, Radule!» Dar nu vă simtiti bine aici? «Nu; parcă sīnt īnchis.» Tratamentul… «Ce tratament? Eu nu sīnt bolnav, ci sīnt bătrīn… or, asta nu se vindecă, ci se īntretine!» Prietenul cu care venisem īi pune o īntrebare confuz㠗 si incitantă, īn felul acesta, pentru gīndirea atīt de precisă a maestrului. Domnule profesor, medicamentele…. O soră medicală īi pune īn mīnă un pumn de pastile si īi dă un pahar cu apă. Cu un gest sovăitor īsi bagă pastilele īn gură, cīnd deodată este atras de īntrebarea prietenului: «Ce, domnule?…» Urmează un răspuns īnflăcărat, argumentat. Am revăzut pentru ultima oară cum se ridică turnul de cetate: abrupt, fără tatonări sau opriri; cu pastilele rătăcind speriate īn gură, īnghesuite de cuvintele ce nu mai tineau seama de prezenta lor, Tutea uitase de sine, lansīndu‑se spre celălalt cu toată fiinta. Īntreg, plin; bucuros, parcă… Īntr‑un sfīrsit, sora īi aminteste de medicamente. «Care medicamente?» Pentru durerile de cap… «Care dureri?…» Răpit īn īntregime de lumea aceea, adormise parcă pentru aceasta, trezindu‑se aici doar din necesitatea de a nu contrazice legea gravitatiei.

Multe lectii a mai tinut, cred, Tutea īn spital. Īntre un pahar cu apă si un pumn cu medicamente, discursul său īsi păstra o independentă uimitoare, aducīndu‑ne si pe noi īn lumea lui, răpindu‑ne din intervalul mohorīt ce se īntinde, pentru fiecare, īntre un pahar cu apă si un pumn de medicamente…

6 octombrie 1991

Tutea a īmplinit astăzi 89 de ani. Nu dă importantă evenimentului, īnsă vin cītiva tineri care īncearcă să‑i ofere o bucurie pe care el nu o are. Vīrsta nu‑l bucură; vīrstele lumii da, īnsă nu a lui, care se simte din ce īn ce mai depăsit de ritmurile unei vieti pe care n‑o mai poate umple cu prezenta lui organizatoare, ci doar cu o prezentă contemplativ‑meditativă. Dar cīt de mult īnseamnă īncă această prezentă…

*

Ultima scrisoare către prieteni:

Trăiesc o insuportabilă īnsingurare. Mă situez īn pustiu si am impresia că cetatea toată a plecat īntr‑un nedeterminabil concediu. Nu mă pot sprijini decīt pe Dumnezeu, care niciodată pīnă acum nu a fost atīt de prezent. Mă văd trăind īntr‑un spatiu sacralizat de atotstăpīnitoarea Biserică crestină. Nu mă jenez să consider toate disciplinele mintii umane roabe ale teologiei, fiindcă īn ele nu apare Absolutul: Dumnezeu. Fără Absolutul divin, tot ce există ne īndeamnă să‑l gīndim ca neavīnd nici un sens. Am fost totdeauna nelinistit, īn lumea fenomenală īn care am trăit, de īntrebarea: de ce există această lume? si de ce nu se poate explica imposibilitatea gīndirii de a formula lumea īn mod exhaustiv? Acea consolatio magna a lui Boethius nu e concludentă, neavīnd caracter religios. Fără religie omul rămīne un animal rational si muritor care vine de nicăieri si merge spre nicăieri. Absolutul religios crestin ne scoate din nelinistile infinitului si nedeterminării, deoarece ideea de limită, trăită de om īn univers, nu poate fi depăsită decīt religios. Ce dezgustătoare mi se pare īnlocuirea ritualului mistic cu speculatii aleatorii! Īn orice aulă se discută comod, util sau eronat, niciodată setea de definitiv neputīnd fi satisfăcută.

Mă opresc din avalansa de gīnduri la formula: «a sti», la scară umană, poate fi folositor, dar īn nici un caz mīntuitor.

Ce pustiu ar fi spatiul dacă n‑ar fi punctat de biserici!

Petre Tutea

Semne

Uneori, cultura se bucură. Iar bucuria ei din smerenie vine, fără zgomot, pasnic, ca o sărbătoare īn timp de război… Sīnt oameni ai spiritului care, īn cultură fiind, fac toate cele neobisnuite culturii: tac, se smeresc, nu se agită, nu proclamă, nu incriminează, ci pur si simplu exist㠗 monumental. Cu o măretie de zvon, īn cultura secolului nostru Petre Tutea are caracteristicile duhului: există fără să se fi manifestat. Nu a putut si nu a avut cum să se manifeste īn ultimele decenii. Cīnd īi iei omului miscarea, nu‑i rămīne decīt sederea, iar cei mai buni fac din aceasta minunat prilej de gīndire. Gīndind si stăpīnind prin gīnd, sīnt ascetii culturii contemporane, pustnici care s‑au rugat pentru mīntuirea ei.

Raportul nostru cu lumea a fost mereu unul de īnvecinare. Am avut o pozitie contemplativ‑defensivă care ne‑a permis supravietuirea. Īnsă această īnvecinare nu presupune numai pasivitate ori numai defensivă, ci si luptă, formă publică de angajare, īntr‑un cuvīnt: īnvătătură. Am īnvătat la īnceput din īnvecinarea cu altii, cu romanii sau cu turcii, am īnvătat īnvecinīndu‑ne cu marile puteri ce ne stăteau īn jur si, se pare, a venit vremea să īnvătăm īnvecinīndu‑ne cu noi īnsine; Tutea este unul dintre putinii care, astăzi, ne īndeamnă la acest fel nou de īnvecinare, singurul capabil să ne asigure identitatea si universalitatea īn acelasi timp.

Via,ta

Tot ce se stie despre Tutea se stie din īntīmplare.

S‑a născut la 6 octombrie 1902, īn satul Botenii de Muscel, avīnd īn urmă un sir de străbuni preoti, el apărīnd, printre livezile muscelene, ca fruct ultim al harismei acestora. Liceul īl face īn parte la Cīmpulung‑Muscel, īn parte la Cluj; tot la Cluj face si Facultatea de Drept, unde īsi ia titlul de doctor īn stiinte juridice.

Se instalează la Bucuresti, lucrīnd īn Ministerul Economiei Nationale. Face mai multe călătorii diplomatice — la Berlin, Budapesta si Moscova; este mediatorul celui dintīi tratat economic īntre Regatul Romāniei si noua putere sovietică. Prieten cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Petre Pandrea si altii, colaborează la revista Cuvāntul a lui Nae Ionescu, īn timp ce la Cluj, īn studentie, fiind de stīnga, colaborase la reviste socialiste. Citeste īndelung si temeinic, abordīnd zonele clasice ale culturii. Īsi face īn epocă un renume de om de spirit si adīncime.

Primii ani de după terminarea celui de‑al doilea război mondial si īnceperea războiului comunist cu valorile si adevărul īi traversează relativ bine. Anchetat de mai multe ori, după obiceiul vremii, este arestat definitiv īn 1956. Īn temnită avea să se convertească la crestinism… Parcurge īntreg spatiul concentrationar, de la Malmaison pīnă la Aiud, Jilava si Ocnele Mari; tine conferinte, initiază, dezbate, ascultă, dialoghează. Multi īsi vor aminti de īntīlnirea, īn īnchisori, cu Tutea. Un tăran este īntrebat de ce stă pe līngă el: īntelegi ceva? — Nu, dar e o grozăvie! Tot de domeniul grozăviei si al mărturisirii tine si vestita predică de la Aiud, īn care, timp de trei ore, face o vastă paralelă īntre Platon si Hristos, īntre păgīnism si crestinism, arătīnd superioritatea religiei bazate pe actul mistic al Īntrupării. Bătut, umilit, īnjosit, trece prin toate apele tulburi ale prostiei. Timp de saizeci de zile, la Ocnele Mari, stă īn anticamera torturii; nu intră īnsă, deoarece īn ziua stabilită un detinut scapă din mīinile gardienilor, sparge geamul si tipă: săriti, fratilor, că ne omoară! Conducerea īnchisorii are teamă de o eventuală miscare a populatiei din Ocnele Mari si opreste torturile. Dar īncep izolările… Este eliberat īn anul de gratie 1964.

 Locuieste pe unde poate, pe la prieteni, pīnă ce, cu ajutorul unui tīnăr care īi era «student» īn Cismigiu, reuseste să se mute īntr‑o garsonieră, la etajul opt, foarte aproape de parcul preferat. Publică īn Familia de la Oradea cīteva fragmente din Teatrul seminar, iar īn revista Arta un eseu despre Brāncusi. I se interzice aparitia īn presă. Publică, sub pseudonimul Petre Boteanu (la Gāndirea semnase Petre Marcu), eseul Filozofia nuantelor si Despre Socrate. Are o intensă activitate «didactică»: se plimbă cu tineri īn Cismigiu, īnvătīndu‑i ce diferente există īntre lumina soarelui īn amurg si la răsărit, īntre prostie si spirit, īntre necredintă si credintă. Lucrează prin dictare sau prin grea scriere cu mīna proprie, bolnavă, la cīteva eseuri mai īntinse. Pentru a se putea īntretine, este trecut ca membru al Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor. Dar īn ce post să vă trecem, domnule Tutea? — «Pe post de Socrate!»

Īn mai multe rīnduri, securitatea īi confiscă manuscrisele; alte pagini sīnt date spre păstrare prietenilor. Risipeste cu dărnicie spirit, īntr‑un gest de īnsămīntare cosmică. Pe toti cei care se īntīmplă să‑i treacă pragul sau să‑l īntīlnească īi īnvată cele două cuvinte‑cheie ale verticalitătii: crestin si romān. Suspectat, urmărit, chestionat, le zīmbeste tuturor, arătīnd puterii o enormă bunăvointă si scuzīndu‑i nesfīrsita prostie. I se īnscenează o delincventă: este arestat īn holul hotelului Athenée Palace, sub īnvinuirea de speculă, fireste nedovedită. Īn decembrie 1989 este păzit de doi soldati, pentru a se preīntīmpina un eventual atentat.

Ajunge, īn urma unor interviuri televizate, īn centrul atentiei. Cucereste si farmecă lumea gazetărească, si nu numai pe aceasta. Primeste īn medie, pe zi, opt‑zece ziaristi si de două ori mai multi vizitatori… Trăieste cu aceeasi pensie de la Uniune ca si mai īnainte. Prezent īn presă din ce īn ce mai mult, īncepe să se vorbească despre un eventual tutism.

Apele se linistesc, gazetarii devin tot mai rari. Boala īsi face aparitia. Īn prima jumătate a ultimului an de viată locuieste cu un tīnăr care se străduieste să‑i fie de folos. A doua jumătate, pīnă la moarte, este internat la Spitalul Christiana. I se iau si aici interviuri; īsi formează un nou grup de «studenti», dintre cei internati, călugări, maici, medici sau tărani. Īi iartă pe cei care l‑au chinuit. Moare la 3 decembrie 1991, dimineata. Este īnmormīntat la Boteni, de ziua Sfīntului Nicolae, drumul spre locul de pace făcīndu‑l īntr‑un car tras de boi. Putini oameni īn jurul pămīntului proaspăt: unii nestiind, iar altii neputīnd probabil să vină… Īnsă multi fulgi, multă cernere din ceruri, el, Petre Tutea, trecīnd desigur cu bine prin vămile văzduhului.

Opera

Opera, urmīnd rigorile spirituale ale modelului, nu trebuie să ne trimită la ea īnsăsi, nici chiar la cel care a scris‑o, ci la Cel care a făcut posibilă lumea īn care ea a apărut.

Tutea nu a visat să aibă operă, īnsă se vede treaba, cum se īntīmplă īn povesti, că Dumnezeu dă cui nu cere — iar Tutea nu a cerut niciodată. Tot ceea ce a scris are o motivatie de cronicar: s‑a simtit dator să fixeze īn memoria scrisă evenimente si idei care au traversat cerul vremii sale. Paginile dictate vin si ele dintr‑o altă preocupare decīt cea de scriitor; sīnt pagini mărturisitoare, īn care nimeni nu va găsi noutăti, īn nici un domeniu; sīnt pagini de reafirmare, de adunare si sistematizare a unor adevăruri spuse deja, dar care trebuiesc mărturisite, proclamate din nou, spre tinere de minte…

Opera lui Tutea se plimbă pe stradă. Dacă īntīlniti, uneori, cīte un tīnăr īnchinīndu‑se īn fata bisericii si arătīnd spre dumneavoastră priviri īn care vă oglinditi, sau cīte un tīnăr cufundat īn lectură, īn cine stie ce săli friguroase de bibliotecă, sau cīte un om trecut de mult de tinerete, dar cu o vajnică articulare pe care numai suferinta o dă, ei bine, să stiti că, asa fragmentară cum pare la prima vedere, ati avut de‑a face cu opera lui Petre Tutea.

Este o operă‑mărturisire; o trăire īn celălalt; o operă imediată. Tutea a avut oroare de operele lansate īn hăul unui public impersonal. Apostolică, mărturisitoare, opera lui e propovăduire fată către fată. Cei mai multi creatori trăiesc prin mandat artistic, īntr‑o relatie īn care se cunoaste expeditorul, dar nu se stie nimic despre destinatar; opera valabilă se bazează pe Adevăr si, pe Adevăr bazīndu‑se, ea se bazează pe Persoană, pe calitatea de persoană a adevărului. De aici vorbirea către celălalt, către persoana aproapelui, iar nu către impersonalul departelui. O operă se naste din īnvecinare, dacă vrea să se constituie īntr‑o īnvătătură. Īntr‑o lume antiaxiologică, răsturnată, orice posesor al adevărului trebuie să‑l mărturisească testamentar; de aceea, discursul lui Tutea abundă īn formule precise, care nu lasă loc echivocului semantic sau ideatic. Fiind mărturisitoare, opera ce se bazează pe acest fel de discurs vizează altceva decīt satisfacerea cerintelor estetice: e o operă ce se vrea cale spre mīntuire. Cīnd se īntīlnesc, īn Pateric, un călugăr bătrīn cu unul tīnăr, cel tīnăr īi cere cuvīnt de folos sau cuvīnt de īnvătătură, iar cel bătrīn, īnvecinat prin rugăciune si post cu Dumnezeu, īl dă scurt, testamentar. Opera lui Tutea e cuvīntul de īnvătătură de care avea si are nevoie cultura romānească īn trecerea ei de la subterană la lumină, de la impersonal la personal, de la zbatere si īndoială la credintă si certitudine.

Opera lui Tutea, cītă se află īn oameni sau īn pagini scrise sau īn benzi īnregistrate, se conturează īn jurul unor titluri sugestive prin ele īnsele: Tratat de economie politică, Tratat de antropologie crestină, Introducere la teatrul seminar, Teatrul seminar, Comentarii la Platon, Comentarii la Kant, Dialoguri (Bios, Eros si altele), Reflectii religioase asupra culturii, Socrate, Mircea Eliade, Filozofia nuantelor, Introducere mistică īn filozofia modernă.

Abordīnd fundamentalul si neavīnd nimic comun cu conjunctura, primirea operei lui Tutea se face īn plină asteptare… Domol, ca o apă īntre două dealuri, curgerea ideatică tīrzie asteaptă soarele, pentru ca, īn momentul intrării īn mare, să‑si poată arăta toate irizările, altminteri invizibile. O operă trebuie asteptată, iar nu tolerată. Persoană‑creator către persoană‑primitor, opera e o relatie filială, de īntregire a unei familii spirituale; cine vrea să afle ceva profund din valentele spiritualitătii romānesti trebuie să astepte, testamentar, pīnă ce ultimul lucru īsi va fi aflat soarta viitoare. E modul de a intra īn mīnăstirea cugetului romānesc — trecīnd pe sub poarta arcuită, īntr‑o plecăciune īn fata bisericii din mijloc, pīnă la care se asterne drumul de piatră al adevărului si simplitătii.

O creatie a spiritului e altceva decīt un produs. Ea presupune un cadru, o lume pregătită īn asa fel īncīt să‑i primească rigorile. Spiritul se īntrupează numai după un sir lung de profeti, care primenesc si pregătesc lumea cu ideea minunii… Cei treisprezece ani de temnită si convertire au pregătit lumea romānească pentru primirea mărturisirii lui Tutea, pe care o numim, conventional, operă: o operă deloc comodă, cum nici īntrupările nu sīnt comode si nici usor de acceptat; o operă care ne demonstrează finitudinea noastră autonomă si mizeria acceptării acesteia, care ne arată vinovătia fundamentală ce o avem fată de cer si fată de dumnezeirea din noi. Daimonul operei lui Tutea este dorinta mutării din loc a ceturilor interioare.

Cuvīnt de īnvătătură, opera lui Tutea e cuvīnt de dojană, cuvīnt de iertare; depinde de noi cītă dojană si, mai ales, cītă iertare ne va da opera aceasta.

Sistemul

Fără să‑si propună să aibă operă, Tutea nu si‑a propus să aibă nici sistem. Cu toate acestea, putem vorbi despre un sistem Tutea īn măsura īn care acceptăm definitia pe care el o dădea sistemului — că adevăratul sistem e cel care adună nelinistile omului si le aduce, spre rezolvare, cerului. Iată de ce, cīnd vorbim despre sistemul lui Tutea, nu putem vorbi decīt despre credinta lui. Crestinismul e sistemic prin definitie; coerent, escatologic, crestinul probează, constient sau nu, functia sistematizatoare si recuperatorie a crestinismului; hristocentrismul e modelul de sistem cu garantii īn absolut. Crestin, Tutea se bucură de avantajul sistemic al credintei sale: pentru el, sistemul nu e valabil dacă nu‑l mīntuie pe cel care‑l construieste. Fără această finalitate, sistemul rămīne o inutilă si sinistră constructie, prin care bīntuie de la un capăt la altul stihia īndoielii, a putrefactiei si mizeriei. Fortīnd putin lectura teologică a termenului de sistem, putem spune că sistemul, de fapt, nici nu se construieste — ci se dă; e un har, e un talant, si numai īn această acceptiune gīndirea lui Tutea poate fi identificată, fără temere, cu un sistem.

Sistemul Tutea e un sistem crestin. Mai mult, un sistem crestin ortodox, cu elemente vădite de mistică răsăriteană si meditatie athonită. Īntr‑o eventuală istorie a cugetării romānesti, sistemul Tutea ar putea fi definit, īn stil călinescian, ca un sistem mīnăstiresc de gīndire, alături de cel al lui Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic ori Constantin Noica.

Vorbind despre o īnghetare sistemică si despre neputinta de a mai gīndi īn afara limitelor sistemelor existente, Tutea intuia, ca singură posibilitate de constructie ideatică, mărturisirea.

Aparitia gīndirii crestine īn traseul său spiritual a fost īnregistrată de Tutea īn īnchisoare, acolo unde doar īnvecinarea cu Dumnezeu mai putea să dea īnvătătura salvării, restul īnvecinărilor — cu celula, cu gardienii sau cu tortionarii — nefiind altceva decīt un continuu īndemn la disperare. Cultural, īncrestinarea lui Tutea a avut la bază o receptare foarte curată, tărănească, a valorilor spiritului. Apartinīnd unei generatii culturale de vīrf, avīnd acces la toate izvoarele, Tutea a experimentat copios binefacerile conceptului, ajungīnd īn cele din urmă la limitele gīndirii autonome; conceptul se vădea a fi o mīntuire pe termen scurt, un bulevard ce sfīrseste īntr‑o groapă. Printre ruinele conceptului, colindīnd īn speranta găsirii unei zidiri īntregi, Tutea a aflat zidirea trainică, de altă esentă, a Bisericii, singura capabilă să răspundă īntrebărilor acumulate prin cultură.

Gīndirea lui Tutea e o permanentă tensiune a trecerii de la concept la dogmă, de la īndoială la certitudine. Conceptul te salvează din naufragiu, aruncīndu‑te pe o insulă, unde mori după ce un timp ai avut nebunia să te crezi salvat, nefăcīnd nici un semn vaselor ce treceau spre continent; dogma te salvează, aducīndu‑te pe continent, punīndu‑ti pămīntul Īmpărătiei lui Dumnezeu sub picioare.

Crestinismul este starea ontologică normală a omului; dogma e revelatie, īntelepciune divină. Tutea a perceput dogma īn semnificatie ei vie, de adevăr revelat, văzīnd īn ea unicul mijloc de redare a libertătii spiritului: dogma eliberează, nu constrīnge; infinita dumnezeire nu are cum să mărginească sau să constrīngă… Tutea a defrisat unele geometrii, deosebind īntre interesant si adevărat, neputintă si libertate. Gīndirea lui marchează permanent aceste distinctii, le probează mereu.

Există cīteva cuvinte cu valoare orientativă īn gīndirea lui Tutea. As īncerca să schitez un īnceput de Glosar al cuvintelor de īnvătătură:

Iisus Hristos — «eternitatea care punctează istoria»;

dogm㠗 adevăr revelat ce oferă omului libertate si certitudine;

revelatie — formă de dialog īnvătătoresc, pedagogic, īntre persoana umană si persoana divină;

sfintenie — fruntea tablei valorilor la care are acces omul;

mīntuire — intrare īn Īmpărătia lui Dumnezeu;

concept — aproximatie ratională, autonomă, cu trimitere īn hătisul neputintei si incertitudinii;

sistem — formă ordonată de a aduce īn fata lui Dumnezeu nelinistile si nelămuririle spiritului uman;

romān — formă lingvistică si spirituală de a aduce laudă lui Dumnezeu.

Toate cuvintele‑cheie de mai sus, la care se mai adaugă si altele, au stat la baza īnvătăturii pe care Tutea o transmitea tuturor acelora care se īntīmplau să‑i fie īn īnvecinare, pentru un timp mai lung sau mai scurt. O gīndire īsi verifică valabilitatea atunci cīnd īnvată pe altii; gīndirea lui Tutea e, prin īnsăsi esenta ei crestin‑mărturisitoare, o īnvătătura destinată celuilalt. De aceea, nu am fost mirat văzīnd că majoritatea dedicatiilor de pe cărtile din biblioteca lui cuprind cuvintele maestru si discipol. Cineva īi scrie: «Marelui domn Petre Tutea, cu iubire de discipol…»; altcineva: «Domnului Petre Tutea, ilustrul magistru, al crestinilor īndrumător…»; altcineva: «Domnului Petre Tutea, iubit părinte sufletesc al meu si al multora…»; altcineva: «Domnului nostru Profesor…»; iar altcineva: «Omagiu, admiratie si recunostintă domnului Petre Tutea, magistrul iubit al generatiei noastre tinere. Īn prezenta sa binecuvīntată ne‑am format ca luptători, crestini si romāni toti cei care ne‑am simtit īn stare de acest fapt…»

„nsemne

Īnsemne multe a lăsat Petre Tutea prin viată; amintiti‑vă de tīnărul īnchinător sau de cel din bibliotecă… Nu s‑a considerat niciodată īn măsură să aibă discipoli, dar nemăsura lui smerenie se cheamă, si cīte nu īnvată cineva de la un smerit…

Pentru multi, Judecata de Apoi e prima formă de dialog si de īnvecinare cu Dumnezeu; dar sīnt oameni, ca Petre Tutea, care o viată īntreagă au corespondat si s‑au īnvecinat cu Dumnezeu īn īncercarea de a intra īn zona certitudinilor. Dintotdeauna, Tutea a vorbit, iar el vorbea, īn general, pe două registre: cīnd cu oamenii, cīnd cu Dumnezeu. Vorbirea cu oamenii era o cale de eliberare a ceea ce se structurase pīnă atunci, pentru a face loc noilor geometrii, nu esential diferite de cele dinainte, dar altminteri, mai frumoase poate, oricum — altfel. «Filozofia nuantelor», spunea el; un exercitiu al valabilitătii, al revenirii la dogmă. De aici, permanenta tensiune a trecerii de la conceptul uman, finit, la dogma nesfīrsită, dumnezeiască. Drumul de la concept la dogmă era, īn fapt, drumul de la Bibliotecă la Biserică. Petre Tutea mergea des pe acest drum, īnsotit de Kant si Maxim Mărturisitorul, de Sfīntul Apostol Pavel si Iustin — Martirul si Filozoful, deopotrivă. Īsi punea pălăria largă īn vīrful făpturii lui īnalte si, cu seninătatea bucuroasă a īnteleptului, străbătea drumul; uneori, si din fericire nu rar, mergea īmpreună cu alti oameni, tineri mai ales. Īi īnvăta si le povestea, determinīndu‑i să accepte un alt ritm, o altă īnvecinare, o altă Realitate. Tutea a murit īntr‑o dimineată, pe cīnd se pregătea să plece de la Bibliotecă spre Biserică, a murit pentru că era deja īn Biserică, iar Dumnezeu vroia să‑L aibă cu Sine mereu…

Īnvătătură prin īnvecinare, lectie despre cum să te uiti spre cer si cum spre pămīnt, vecinătatea cu Petre Tutea, oricīt de scurtă, reprezintă pentru cine vrea să īnvete ceva din ea un mod de recapitulare a istoriei mīntuirii omului si de reafirmare a necesitătii de a intra īn Biserică si īn ritmul ei liturgic.

-Sfārsit-

                    INAPOI  LA

PAGINA ROMĀNIEI NATIONALISTE