Intr-o zi de varã - prin Iunie sau Iulie - s-a auzit o împuscãturã. Dupã împuscãturã niste strigãte... Se împãrteau ordine..., zgomotul crestea. De la ferestrele noastre se putea vedea spre curtea centralã, dar am înteles ca ceva groaznic se întâmplase.
   În scurt timp zgomote uriase se auzeau dinspre celular. Cred cã se bãtea în toate usile de fier. Zgomotele se amestecau cu strigãte: "Asasini, asasini!"
   A început sã functioneze intens sistemul de comunicatii prin morse, între camere si etaje. Între pavilioane vestile se transmiteau mai ales prin macedoneni in dîalectul lor pe care gardienii nu-l întelegeau.
   Asa am aflat cã Popa Ioan, zis Teicutu pentru firea blândã pe care o avea - era închis din 1941 - fusese împuscat.
   Am aflat cum Coler - directorul puscãriei - alerga ca un descreierat prin curte împãrtind ordine gardienilor care coborâserã înarmati si cerând - probabil - întãriri.
   În acest timp se auzeau din zidurile închisorii strigãtele detinutilor: "Asasinilor, asasinilor!"
   Aceste strigãte s-au auzit pânã dincolo de oras. Erau mii de voci care strigau si un numãr dublu de pumni care bãteau in usi. Aflasem pe urmã cum s-a întâmplat cazul:
   Teicutu era bolnav cu stomacul si avea dureri îngrozitoare de multã vreme, dureri ce nu le mai putea suporta.
   Dupã ce ceruse - în zadar - tratament ca sa-i aline durerile (dar nu primise) a cerut sã fie scos la comandantul închisorii, colonelul Coler, sperând cã poate îl va îndupleca sã poatã fi tratat.
   La multele insistente ale Tãicutului este dus la Coler, comandantul închisorii.
   La întoarcere de la Coler, tãicutu' a relatat cã, plãngându-se directorului despre durerile lui - si cã sunt atât de mari, încât îi vine sã se sinucidã - Coler i-a rãspuns:
   -Bine, aruncã-te in sârrne si va fi mai putin cu un bandit.
   Nu stiu dacã dialogul s-a desfãsurat în acesti termeni, dar continutul a fost cel de mai sus.
   În interiorul zidurilor închisorii, la câtiva metri de zid, era un gard de sârmã înalt de vreo 2 metri si de care nu aveai voie sã te apropii. Santinelele de pe ziduri aveau ordin sã tragã fãrã somatie in cei ce se apropiau de acest gard de sârmã.
   Lui Teicutu îi rãmãsese in minte vorbele lui Coler si-si fãcuse un plan pe care nu l-a spus celor din celulã.
   Când cei din celulã au fost anuntati cã vor iesi la plimbare, Teicutu, simulând o durere de cap (poate o si avea) si-a legat o batistã peste frunte si a coborât în curte.
   La plimbare, profitând de o neatentie a gardianului, a fugit spre gardul cle sârmã, trãgându-si batista peste ochi.
   Cu un singur glonte tras in regiunea capului, santinela l-a doborât. Ce buni tintasi erau securistii!
   Am aflat, apoi, ca românasul care a tras - fecior de tãran de pe nu stiu unde - a fost înaintat în grad, a primit permisie si o recompensã in bani pentru marele act de vitejie, ucigând un român chinuit si lipsit de apãrare.
   Prin giugiuvelele de la ferestrele celularului rnai exista câte un orifîciu prin care se putea vedea în curte. Când s-a auzit îrnpuscãtura, unii au vãzut toatã scena. Au urmat bãtãile in usile de fier care aveau o rezonanta puternicã si apoi strigãtele detinutilor.
   Cetãtenilor din orasul Aiud nu le-a fost greu sã afle ce s-a întâmplat în închisoare.
   Multi gardieni erau localnici si nu toti tineau consemnul tãcerii. Asa se face cã in aceeasi zi vestea a ajuns pânã in Teiusul lui Teicutu. A doua zi am auzit sunet de clopot de la mare depãrtare ce ne-a fãcut sã credem ca-l plâng pe camaradul Popa Ioan zis Tãicutu'. A urmat o înãsprire drasticã a regimului de închisoare.
   Nu mai eram scosi la plimbare, mâncarea slãbise mult...
   Am aflat (prin sistemul de comunicare morse) cã unii ofiteri politici securisti umblau din celulã în celulã si acolo uncle depistau urme de var pe deasupra usii sau cãzute pe jos, deduceau rapid ca acolo s-a bãtut in usã. Detinutii din acele camere au fost pusi în lanturi -multi dintre ei fiind trimisi în lanturi la Gherla.
   Se instaurase o atmosferã de teroare. Se dublaserã gardienii pe sectii, iar in afara zidurilor - cei de la etajele 2 si 3 - i-au vãzut circulând înarmati.
   De ce se temeau oare?
   Ce imens pericol reprezentam noi cei strâmbi, chirciti, ologi, ce ne târam pe brânci si coate?
   Noi cei rosi de boli si îmbãtrâniti în închisoare. 

Si totusi, îi speriasem... Totusi, eram o fortã. 

Asta o confirmau chiar ei, dusmanii nostri.

Aurel Visovan

 Din vol. "Dumnezeul meu, pentru ce m'ai pãrãsit?", Ed. Napoca Star, 1999