CĂRTI LEGIONARE - MEMORII
IMN PENTRU CRUCEA PURTATĂ - Vol. I, 1937-1948
Partea a II-a  -  Capitolul IX
 
Chivotul pentru Mânăstirea de fecioare de la Vladimireşti

 

Aflasem şi noi despre Mânăstirea de fecioare de la Vladimireşti. Am oferit acestui Sfânt Lăcaş, ocrotit de Maica Domnului, ca jertfă de mulţumire pentru toate câte le făcuse cu noi Dumnezeu, izbăvindu-ne din atâtea primejdii, un Chivot. Grigore Baciu, fost prefect de Alba, spirit întreprinzător, obţinuse aprobarea administraţiei să facă un atelier de jucării şi unul de împletituri de nuiele (răchită). La adăpostul acestor activităţi s-a realizat Chivotul, având ca model Biserica Mânăstirii Curtea de Argeş. Iniţiativa a aparţinut lui Ion Ianolide, iar proiectul a fost executat de Nicu Mazăre. Dimensiunile le-a stabilit la scară, după mai multe fotografii din cărţi şi manuale şcolare, o muncă de care numai el a fost în stare. Tâmplăria, din plăci de lemn de nuc, a fost lucrată de Schiau Ion, Căliman Dumitru şi Iordache Ion. Sculptura a fost realizată de Anghel Papacioc cu ucenicii Iulian Bălan, Foti Petru şi Avram Sebastian.

Anghel Papacioc avea ca specialitate sculptura şi realizase în 1941/42 uşile împărăteşti pentru Capela din Braşov. Înainte de eliberare (1947) a lucrat uşile de la intrare ale Băncii din Turda; după eliberarea din a doua arestare (1964) a lucrat alte „porţi împărăteşti” la unele Biserici din Bucureşti. Sculele (dălţile) au fost confecţionate de nea Doncea.

Lucrarea s-a realizat discret, piesă cu piesă, timp în care lângă Anghel Papacioc mulţi camarazi au învăţat să sculpteze, realizând candele din lemn de nuc, cu încrustări din os sculptat. S-au lucrat icoane pirogravate, cruci şi troiţe în miniatură, cruciuliţe din os şi medalioane, casete. Aiudul devenise un atelier artizanal în care munca se îmbina cu fantezia. Fiecare realiza opere unicat. Unii au reuşit să le scoată afară, dar foarte multe au fost confiscate.

Se punea problema scoaterii şi transportului Chivotului la destinaţie. La Fabrica Stoica, astăzi Uzina Mecanică Aiud, situată lângă închisoare, naţionalizată forţat şi anticipat de către penitenciar, unde lucrau doar deţinuţi de drept comun, a fost angajat un maistru tânăr, pe nume Luchian. Cu ajutorul lui l-am corupt şi pe subdirectorul Mareş, care a iscălit aprobarea de a scoate Chivotul. L-am expediat întâi la Bucureşti cu un camarad care se elibera. Dumnezeu rânduise toate. La Bucureşti a fost fotografiat şi apoi văzut de sculptorul Ion Jalea, fost coleg cu Anghel Papacioc la Şcoala de Arte şi Meserii, actualul Liceu industrial Polizu, care a exclamat: „Dacă Anghel n-ar fi fost închis, ne-ar fi întrecut pe toţi”.

De la Bucureşti la Vladimireşti era cale lungă şi la data aceea bande de soldaţi sovietici cutreierau ţara, jefuind, ucigând şi panicând populaţia. Deşi se constituiseră unităţi speciale ruso-române contra bandelor, datele oficiale sovietice vorbeau de circa un milion de dezertori după trecerea Prutului. Chivotul a fost pus la vagonul poştal cu însoţitor până la destinaţie. Între Buzău şi Râmnicu Sărat trenul a fost oprit de dezertori sovietici. Oamenii au fugit pe câmp. Cei prinşi au fost jefuiţi şi dezbrăcaţi, vagonul de poştă devastat şi coletele violate. CFR-istul poştaş şi însoţitorul au fugit şi ei să îşi scape viaţa.

Dar, o, minune! Dezertorii sovietici spărgând ambalajul din scândură, la vederea minunăţiei s-au prosternat la pământ. Unul care rupea un pic pe româneşte înduplecă un călător să le descifreze adresa. Lumea e rechemată în tren, i se restituie obiectele şi hainele furate. Tâlharii duc ei înşişi Chivotul la poarta Mânăstirii Vladimireşti. Măicuţele, spăimântate la vederea sovieticilor, fac rugăciuni la Maica Domnului să izbăvească Sfântul Lăcaş de profanare. Soldaţii le roagă să deschidă porţile, făcându-le să înţeleagă că au un dar pentru Mânăstire şi le arată Chivotul. Măicuţele deschid şi ei duc Chivotul în Sfânta Biserică căzând şi plângând în faţa Sfintelor Icoane. Ne rugam în Aiud ca să ajungă Chivotul la destinaţie. Şi Dumnezeu ne-a primit darul în bucuria şi rugăciunile măicuţelor.

În 1955 când Mânăstirea a fost desfiinţată de securitate şi măicuţele alungate, multe obiecte de cult şi odoare au dispărut, între care şi acest Chivot.

Am făcut o sesizare către Patriarhie să intervină pe lângă Poliţia română pentru descoperirea acestui Sfânt Chivot. Fiindcă undeva trebuia să fie. Astăzi se întreprinde de către o forţă ocultă o acţiune de discreditare şi compromitere morală şi spirituală a acestei Mânăstiri de fecioare. Nişte călugăriţe îmbrăcate elegant intră prin biserici, spunând că sunt de la Vladimireşti. La anumite momente solemne ale Liturghiei provoacă scandal în biserică, insultând ierarhia bisericească, şi lansează ştiri alarmante cu privire la maica Veronica şi vechile călugăriţe fecioare, că au căzut în erezie acceptând învăţături despre reîncarnare şi spiritism. E o conspiraţie împotriva adevăratelor mirese ale lui Hristos, pentru ca să nu mai aibă loc pelerinaje şi rugăciuni ale sufletului românesc acolo. Biserica, Patriarhia, Sfântul Sinod, episcopii nu ştiau oare nimic despre aceasta? Pe noi ne doare orice act de jignire adus Bisericii lui Hristos şi slujitorilor Lui.

 

Ora et labora

Vara anului 1945 am petrecut-o în semilibertate interioară, între ateliere şi celule. Domnul Trifan a fost de părere să experimentăm şi forma de viaţă a comunităţii monahale, îndeletnicindu-ne cu împletitul coşurilor, rucodelia din timpul exersării rugăciunii inimii. Cu dânsul şi cu moş Jacotă am lucrat în atelierul de împletituri alături de deţinuţi de drept comun. Ni s-a alăturat cu sprijin spiritual deosebit părintele Traian Belu.

Prezenţa noastră în mediul alterat moraliceşte al celor de drept comun a determinat în sufletele lor control în exprimare, chiar întrebări care dovedeau că sufletul nu se simte bine în starea de păcat şi tânjeşte după lumină. Dar trebuind să părăsim atelierul, n-am avut satisfacţia să operăm mai profund, în aşa fel încât să determinăm hotărârea lor de a se întoarce la o viaţă morală.

 

Criminalii de război

Din Februarie 1945, soseau în Aiud aşa zişii criminali de război. La început câteva loturi de ofiţeri superiori şi inferiori, apoi subofiţeri, gradaţi şi simpli soldaţi. Criminalii de război constituiau elita armatei române care luptase împotriva cotropitorilor pământului strămoşesc şi a comunismului. Prin jocul perfid al forţelor iudeo-masonice erau vinovaţi că au luptat împotriva poporului sovietic, a clasei muncitoare şi a înaltei concepţii de viaţă materialist-dialectice etc. Erau declaraţi criminali de război printr-o derogare şi extindere a hotărârilor Tribunalului de la Nürnberg.

Poporul sovietic nu era reprezentat în proces. Alt popor, cu toţi reprezentanţii lui, se substituia în actul de acuzare împotriva armatei române, agitând prostimea cu lozinci scrise pe pancarte, pe garduri, pe pereţii caselor, în instituţii, în uzine, în fabrici: „Moarte lor, moarte lor,/ Moarte criminalilor”. În sălile de procese grupuri de derbedei creau atmosferă, apărarea aducea o nouă acuzare: că sunt asupritori şi exploatatori ai poporului, burghezi retrograzi, chiaburi exploatatori ai satelor, imperialişti. Verificând câteva dosare ale criminalilor de război se poate constata că judecătorii şi acuzatorii erau cumpăraţi sau şantajaţi moraliceşte de evrei, iar anchetatorii care întocmiseră dosarele de trimitere în judecată, cu pedepse deja hotărâte, erau evrei. Iar după ce au fost cozi de topor, aproape toţi judecătorii au fost condamnaţi.

Toate le dirija marea ocultă internaţională; Rooswelt, evreul paralitic ajuns preşedinte al SUA, împlinea visul lui Israel de a împărăţi lumea. La conferinţa de la Yalta împreună cu masonul Churchill lăsase pe mâna lui Stalin şi a evreimii sovietice statele Europei răsăritene. Sub formă legală s-a realizat o răzbunare de proporţii, nemaiîntâlnită în istoria lumii: acesta fiind adevăratul holocaust.

Criminalii de război au fost cazaţi în Secţie, apoi, când a crescut numărul lor, în Celular, la ultimul etaj, pe ambele laturi. Unii militari sau membri ai organelor ordinii interne făcuseră parte din aparatele represive ale lui Carol II şi Antonescu. Având conştiinţa încărcată se aşteptau ca legionarii să aibă o atitudine duşmănoasă şi revanşardă. Au rămas stupefiaţi când la vizetă, înşelând vigilenţa gardienilor, legionarii îi salutau şi-i întrebau dacă au nevoie de ajutor medical (doctorul Uţă procura medicamente prin gardienii pe care-i tratase) sau le ofereau o bucată de turtoi, îmbărbătându-i. Cei pe care-i loviseră le răsplăteau cu dragoste.

Colonelul Manea, fost preşedinte al Curţii marţiale a Corpului 5 Armată - Ploieşti, care judecase şi lotul nostru şi dăduse mii de ani condamnare, a fost vizitat de Ţoţea Nicolae, care în urma schingiuirilor suferite la Bucureşti, de la Curelea şi Oproiu, rămăsese cu accese de tulburare nervoasă. Ducându-i gamela cu mâncare, porţia din ziua aceea, l-a întrebat:

- Mă cunoaşteţi, domnule colonel Manea?

- Nu..., nu..., nu ştiu cine eşti!

- Sunt Ţoţea Nicolae, m-aţi condamnat la moarte, dar mi-aţi schimbat pedeapsa la munca silnică pe viaţă în urma recursului făcut de apărare. Eram tânăr învăţător în satul meu şi am îndrăznit în 1940/41, să-l întreb pe şeful postului de jandarmi de la cine a primit ordin să-l aresteze şi să-l schingiuiască pe Dumitrescu, fiul preotului din sat, şi să scrie o declaraţie despre felul cum a fost omorât. Vă amintiţi? Aceasta era acuzaţia mea...

- Nu..., nu..., iartă-mă..., nu mă omorî. Ai venit să mă omori..., a început să ţipe disperat colonelul.

- Nu, n-am venit să te omor, căci dumneata eşti mort de mult. Am venit să te înviez. Am venit să-ţi arăt diferenţa între conştiinţa dumitale şi a noastră, de victime acuzate de crime şi fărădelegi pe care nu le-am făcut şi nu le puteam face. Am venit să-ţi arăt că suferinţa de acum este prilej de ispăşire a fărădelegilor pe care ţi-l oferă Dumnezeu, în Care n-ai crezut, pe Care L-ai batjocorit, căci v-aţi crezut atotputernici peste neamul acesta.

Şi Dumnezeu a arătat un semn. Ţoţea îi trimitea aproape zilnic o bucată din turtoi sau o porţie de mâncare. Când Manea s-a îmbolnăvit, Ţoţea s-a mutat în celulă cu el ca să-i îngrijească rănile pline de viermi. Numai Ţoţea l-a îngrijit până a murit, mâncat de viermi ca Irod, căci gardienilor le era scârbă de el.

*

* *

Mulţi ofiţeri superiori au murit în Aiud plătind blestemul rostit asupra armatei române în momentul profanării osemintelor eroilor din primul război mondial. Căci în acel moment nici un ofiţer superior sau inferior nu a protestat atrăgându-şi împlinirea blestemului.

 

Sfintele Paşti 1945

Profitând de atitudinea indecisă a directorului, am obţinut permisiunea să sărbătorim Sfintele Paşti cu slujba religioasă în curtea închisorii, la Troiţa Nicadorilor, la care să ia parte toţi deţinuţii, şi cei de drept comun. Doar criminalilor de război nu li s-a permis să iasă în curte. Totuşi, cu ajutorul gardienilor prieteni, cei de pe latura opusă T-ului care nu puteau vedea slujba Sfintei Învieri au fost băgaţi în celule cu vedere spre Troiţă. Toţi preoţii noştri împreună cu cei oficiali, ortodox şi greco-catolic, care încă funcţionau, au pregătit slujba Învierii.

La strigarea: Veniţi de luaţi Lumina!, adresată celor „Patru Răsărituri ale lumii” de părintele Ion Marinescu cu un timbru de adevărat Vestitor ceresc, s-au aprins făcliile tuturor, chiar şi ale celor din Celular. Imnul Hristos a Înviat a spart lumina dimineţii, izbucnind ca un strigăt din morţi din piepturile celor osândiţi pentru credinţa în Învierea neamului românesc. Părintele, în afara tipicului, a ridicat Sfânta Cruce spre Celular:

- Hristos a Înviat şi pentru voi, ca şi pentru noi!

- Adevărat a Înviat!, au izbucnit într-un singur glas sufletele acestor fraţi de suferinţă; acum cunoşteau Puterea Dumnezeului celui Adevărat, care avea să le fie sprijin, nădejde, mângâiere, alinare şi binecuvântare atunci când în conştiinţa lor suferinţa li se făcea ispăşitoare şi mântuitoare.

 

Un preot monah la dreptul comun

În toamna lui 1945 mulţi deţinuţi de drept comun au fost eliberaţi. Printre ei şi Şaramet, ordonanţa de pe etajul nostru.

Lui Anghel Papacioc, cu care şedeam în celulă, şi mie înfăţişarea noului venit şi maniera de a servi zupa sau mâncarea ne-au atras atenţia. Privirea îi era tristă. Când folosea polonicul părea un gest sacru, ca mişcarea cultică pe care o face preotul în altar. Am hotărât să stăm de vorbă cu el. Într-o zi, după masa de amiază, pe când se pregătea să ducă ciuberele la bucătărie, Anghel l-a chemat în celula noastră. A privit bănuitor şi privirile lor s-au întâlnit într-o îmbrăţişare mută. A promis că va veni. După aproape o oră a sosit. Anghel l-a întâmpinat în uşă; s-a uitat atent împrejur apoi a salutat:

- Doamne ajută!

I-am răspuns cu aceeaşi salutare. Era un bărbat la patruzeci de ani, potrivit de statură, dar firav, cu privirea duioasă, chiar tristă. L-am rugat să ia loc pe pat, în faţa noastră. Şi Anghel a deschis cuvântul:

- Iartă-ne că te-am invitat la noi, dar înfăţişarea dumitale arată că nu ai ce căuta printre deţinuţii de drept comun.

Bărbatul se uita atent când la Anghel, când la mine fără să zică nimic. Şi Anghel a continuat:

- Nu vrem să-ţi redeşteptăm în suflet vreun moment dureros pe care poate l-ai trăit, avem între noi şi preoţi cărora, de crezi că e nevoie, îţi putem înlesni să te mărturiseşti.

- O, fraţilor, a zis bărbatul şi lacrimile au început să-i curgă şiroaie pe obraji, şi eu sunt preot. Preot monah. Dumnezeu m-a adus aici pentru păcatele mele, ca să ispăşesc şi poate ca să învăţ ce înseamnă cu adevărat lepădarea de lume pe care am exprimat-o în votul călugăriei şi să cunosc tainele lucrării Lui.

Iar observând cruciuliţele legate la capul patului a oftat:

- Nu vă cunosc, dar dacă purtaţi ca armă în suferinţă Crucea Domnului Hristos şi aţi văzut zbuciumul sufletului meu, mă încredinţez că mă aflu în faţa unor oameni cu frică de Dumnezeu. Ascultaţi-mi mărturisirea, căci n-am spus nimănui până acum.

Eram uluiţi şi aşteptam, cu temere, spovedania unui preot monah, în faţa noastră, a unor mireni nevrednici.

- Fraţilor, eram preot şi ajutorul stareţului de la Mânăstirea Horezu. Toamna trecută am plecat cu două căruţe ale mânăstirii, cu doi fraţi călugări grăjdari la Râmnicu Vâlcea, să fac cumpărături pentru Postul Crăciunului: prune uscate, mere, zarzavaturi, cartofi, varză şi altele.

Deşi trecuse frontul în Ardeal, lumea era timorată şi puţine prăvălii erau deschise. Era Vineri spre amiază; la o prăvălie negustorul aştepta în uşă. Dau bună ziua. Negustorul mă pofteşte curtenitor în prăvălie. Înăuntru, o mulţime de saci şi butoaie pline cu mărfuri: măsline, prune, cartofi, smochine. Întreb de preţuri şi rog să mi se pună cantităţile de care aveam nevoie. Măsline şi smochine mi-au dat din marfa care era în prăvălie, iar prune uscate şi cartofi mi-au dat din magazia din curte. Negustorul m-a oprit la cântar, să-l verificăm; trei băieţi aduceau sacii din magazie la cântar şi-i duceau la căruţe. Am plătit, mulţumind, negustorului şi am plecat.

Ajungând spre seară la mânăstire am tras să descărcăm marfa. Părintele stareţ era acolo. „Ia să vedem, părinte, zice el bucuros, ce ne-ai adus pentru vindecarea lăcomiei trupeşti”. Gustă o măslină şi-i plăcu. Gustă şi o smochină, la fel. „Bune, bune, ia să vedem şi prunele şi cartofii!” Unul din fraţi dezlegă un sac cu prune şi … rămânem uluiţi. În sac erau numai coji şi sâmburi, în ceilalţi la fel. Desfăcu şi sacii cu cartofi, erau stricaţi şi mucegăiţi.

Frate, ce-ai făcut?” I-am povestit cum s-a întâmplat. „Frate, a zis el, negustorul te-a văzut naiv, că n-ai controlat marfa din magazie şi şi-a bătut joc de tine. Du-te dă-i prunele şi cartofii înapoi, poate s-o ruşina. Dar nu îi spune că a făcut-o dinadins, ci că poate au greşit băieţii care te-au servit”. Îmi era ruşine. Eram mânios pe negustor pentru necinstea lui sufletească. Acum înţelegeam de ce-i zorea pe băieţii care încărcau marfa, spunându-le că e târziu şi trebuie să închidă.

Am dus marfa înapoi luni dimineaţa; negustorul era în faţa prăvăliei. L-am salutat şi, stăpânindu-mi glasul, i-am spus păţania. L-am invitat să se uite în saci. Spre surprinderea mea şi a fraţilor, negustorul se repede la mine furios şi strigă cât îl ţine gura: „Eu nu înşel oameni! Eu nu înşel oameni! N-ai luat marfă de la mine. Vrei să-ţi baţi joc de mine! Du-te la cine-ai luat marfă!” În faţa impertinenţei, fără să cuget, i-am dat o palmă. A căzut ca fulgerat pe pragul uşii, lovindu-se cu capul în potcoava bătută pe prag, simbol de noroc şi câştig. Am încercat să-l ridic, dar nu mai sufla.

Unul din băieţii de prăvălie a fugit şi i-a anunţat nevasta. Aceasta a început să ţipe şi să strige ceva ce nu înţelegeam, căci vorbea în idiş. Erau deci evrei. Au apărut ca din pământ şapte-opt bărbaţi care m-au prins imediat, mi-au rupt sutana şi m-au dus în lovituri la Poliţie: „Iată, oameni buni, popii omoară oameni pe stradă. Iată, popii este fascişti, legionari, moarte lor!

Eram năucit de întorsătura lucrurilor. La Poliţie am dat o declaraţie în care am arătat toată povestea. Am fost repede judecat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. Acum îmi ispăşesc pedeapsa. Fiindcă aşa mi se cuvine. Trebuia să rabd mai degrabă paguba şi nedreptatea, batjocura şi înşelăciunea decât să mă mânii. Câţi oameni, fraţilor, mor în lumea asta fiindcă au primit o palmă? Dar mie Dumnezeu mi-a arătat că nu trebuia să ridic mâna împotriva celui ce m-a necinstit. N-am fost în stare să zic: „Iartă-l, că nu ştie ce face” sau „Nu-i socoti păcatul acesta!

Ascultam cu ochii în lacrimi spovedania şi osândirea părintelui.

- Părinte, aveţi o pravilă. Cum reuşiţi să o împliniţi în mediul aşa de neprielnic în care vă duceţi viaţa?, întrebă Anghel.

- Aici e tragedia mea, a zis părintele, podidindu-l lacrimile, ziua nu pot face mai nimic. Numai noaptea când toţi dorm, mă scol şi bat metanii şi-mi plâng păcatul. Dar într-o noapte am fost surprins de unul care se trezise şi a dat alarma pentru toţi: „Iată, bă, popa se pocăieşte!” Şi râd de mine toţi. Rabd batjocura lor ca să-mi ierte Dumnezeu păcatul pe care, deşi fără voie, l-am făcut.

- Părinte, i-a zis Anghel, dacă ai încredere în noi, te rugăm să vii la noi în celulă peste zi şi să-ţi faci aici pravila. Te însoţim şi noi în rugăciune.

- O, fraţilor, a zis părintele, podidindu-l iarăşi lacrimile. A mutat Dumnezeu mânăstirea în puşcărie! Vă fericesc că vă puteţi ruga în tihnă şi că sfinţiţi zidurile cu suferinţa voastră. Afară stăpâneşte acum satana.

Aproape două săptămâni ne-am rugat împreună. Într-o zi, am aşteptat nedumeriţi sosirea părintelui la rugăciune. Târziu după amiază a venit într-un suflet, cu lacrimi de bucurie pe obraz şi ne-a îmbrăţişat:

- Fraţilor, s-a milostivit Dumnezeu de mine!

Apăruse un decret care amnistia pedeapsa celor cu crime neintenţionate; a fost chemat şi dânsul la grefă şi i s-au făcut actele de eliberare. Dumnezeu a văzut pocăinţa lui sinceră. Prin osândă i-a arătat nedesăvârşirea lepădării de omenescul din el. Ieşea luminat şi purificat prin baia pocăinţei adevărate. Ne-a binecuvântat şi, îmbrăţişându-ne, ne-am despărţit cu trupurile. Dar în duh am rămas împreună în Hristos, Cel ce dă tuturor mântuirea.

Părinte, Dumnezeu să te aibă în pază!

 

Agatanghel sau Sfârşitul omului

 

Agatanghel sau Sfârşitul omului. Prorocie pentru şapte sute de ani despre politiceştile treburi din Europa, aşa se numea cartea care circula în anii aceia în închisoarea Aiud. Eram tot cu Anghel Papacioc în celulă când ne-a parvenit şi nouă. Domnul Trifan o citise şi i-o aducea lui Anghel. Această prorocie stârnise multe discuţii printre legionarii închişi. În prefaţă, Ion Popescul, primar din Ploieşci, spunea că a tradus-o la 1903 după o ediţie franceză tradusă la rândul ei în secolele XV-XVI după originalul grecesc. Lucrarea era scrisă de un monah care trăise în insula Rodos, pe nume Agatanghel, şi avusese descoperirea în anul 1272-73.

După eliberare (1964) am căutat-o prin toate bibliotecile şi n-am găsit-o. Am fost şi la părintele Arsenie Papacioc şi l-am întrebat despre ea. A avut-o scrisă cu litere chirilice, dar nu mai ştia ce s-a întâmplat cu ea.

Iată ce cuprindea această carte. Unele descoperiri erau mai încifrate şi se refereau la perioada renaşterii, prezentată ca un început de apocalips, timp în care oamenii se vor întoarce la slujirea antropocentristă, care avea să ducă la înălţarea raţiunii omeneşti ca obiect de adoraţie. Anul în care urma să se ajungă la acest stadiu de decădere era 1789, anul revoluţiei franceze. Se vorbea despre revoluţiile din 1830 şi 1848, arătând descompunerea unor împărăţii, despre constituirea statelor naţionale în 1920 şi făcea o referire precisă cu privire la ţara noastră care mi-a rămas bine în memorie. Am verificat-o cu părintele Arsenie şi cu Popa Aurel din Decea, judeţul Alba:

În vremea aceasta în ţara aşezată pe Carpaţi până la Dunăre, Ţara de la Gurile Dunării, numită şi Ţara Lupului (poate de la steagul Dacilor, n.a.) va apare fiul omului încins cu sabie de Arhanghel, care va face o organizaţie numită Legheon. Membrii acestei organizaţii vor fi prigoniţi de capul statului, vor fi închişi şi ucişi la răspântii de drumuri şi mulţi vor fugi peste hotare prigoniţi şi de „poporul duşman lui Dumnezeu”.

În timpul acesta Ţara Vulturului (Germania) va face un război cu Ţara Ursului (URSS) şi în prima parte a războiului Vulturul va fi biruitor. Dar când va fi aproape de inima Ursului, acesta va primi ajutor de la o „Fiară de peste ape” şi Vulturul va fi înfrânt. Şi inima lui va fi împărţită în patru (Berlinul). Şi în timp ce Ursul va înainta spre inima Vulturului, toate cetăţile Ursului vor striga: „Pace! Pace! Pace!” Şi tot poporul acesta din ţara de pe Carpaţi va cădea în grea robie şi mulţi vor pieri. Dar Maica Domnului şi Sfântul Ioan vor aduna în Potire sângele lor şi se vor înfăţişa cu el înaintea Tronului Fiului Său. Şi nu pentru vrednicia lor, ci pentru rugăciunile Ei, cei ce vor mai fi rămas vii vor fi scoşi afară din temniţe. Şi după o vreme rana Vulturului se va vindeca. Dar ultima bătălie împotriva „lupilor îmbrăcaţi în piei de oaie” (comunişti democraţi, n.a.) se va da în Ţara Sciţilor (Basarabia-Ucraina?) şi atunci aceştia vor fi înfrânţi şi va fi vai de tine „om de roşu”. Şi după aceasta va porni de pe crestele acestei ţări de pe Carpaţi o acţiune de reîncreştinare a tuturor neamurilor”.

Analizând cele spuse de monahul Agatanghel la 1273, putem verifica punct cu punct faptele care deja s-au împlinit, până în 1973, adică de-a lungul celor 700 (şapte sute) de ani, cât anunţă dintru început proorocul. Noi, cei scoşi din închisori în 1964, suntem obiectul acestei minuni, cutremurându-ne de grija Maicii Domnului şi a Sfântului Ioan pentru neamul nostru şi înfiorându-ne de cele ce se vor întâmpla „omului roşu”. Rămâne în afara celor 700 de ani să se împlinească înfrângerea comunismului şi acţiunea de reîncreştinare a neamurilor. O prorocie mai recentă a fost făcută de Victor Puiu Gârcineanu: „Pe drumul întoarcerii către Dumnezeu, neamurile ne vor găsi învăţători” (Din lumea legionară). La 1273 primele voievodate româneşti apăreau în istorie ca expresie politică a creştinismului românesc şi Dumnezeu anunţa prin proorocul său misiunea neamului românesc: de mărturisitor şi apărător al adevărului de viaţă spirituală pe care Hristos l-a lăsat moştenire tuturor neamurilor în Biserica Sa.

Corneliu Zelea Codreanu nu cunoştea această prorocie când a întemeiat Mişcarea Legionară. Dar prin toate actele lui de gândire, de mărturisire şi de realizare, el se găseşte în această viziune împreună cu Legiunea pusă sub patronajul Arhanghelului Mihail. De aceea Mişcarea Legionară nu poate fi înţeleasă decât în viziune teologică. Orice judecată în afara acestei viziuni este pândită de greşeala de a se fi împotrivit lucrării Dumnezeieşti.

Dacă lucrarea aceasta este de la oameni ea se va risipi, dar dacă este de la Dumnezeu luaţi aminte ca nu cumva să vă aflaţi că sunteţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu”, le-a zis Gamaliil membrilor sinedriului care voiau să-i osândească pe Sfinţii Apostoli. Aceste cuvinte pot fi spuse şi actualilor prigonitori ai mărturisitorilor lui Hristos organizaţi ca „expresie politică a ortodoxiei româneşti”, cum conchide Nae Ionescu.

 

Subdirectorul Mareş şi banda lui

Subdirectorul, un tânăr muncitor miner, pe nume Mareş Ion, era mărunţel şi îndesat, cu un orizont sufletesc limitat, de aceea şi fusese uşor recrutat de comunişti. Fusese pregătit să devină o unealtă de asuprire împotriva deţinuţilor politici din Aiud. Guţan, directorul, mai dibaci, i-a lăsat mână liberă.

În administraţie, la grefă, contabilitate, magazii, primiri şi expediţii, pe lângă gardian, nevinovat în ignoranţa lui, lucrau unul sau doi legionari specialişti în materie: contabili, jurişti etc. Nu se putea dispensa de aceştia, căci toată evidenţa scriptică a penitenciarului ar fi căzut la pământ. De aceea a încercat să-i atragă de partea lui, ispitindu-i cu mici favoruri. Dar s-a întâmplat pe dos. Până comuniştii şi-au creat cadre, doi ani mai târziu, Mareş a „jucat” aşa cum i-au cântat legionarii, neputând să ia măsuri de asuprire.

Mai târziu am aflat că Mareş şi-a asociat un grup de deţinuţi de drept comun, prin promisiuni de eliberare şi favoruri, cu care acţiona în regiunea Aiud-Turda-Mureş-Cluj. Pe aceşti deţinuţi îmbrăcaţi în civil în timpul propagandei electorale din 1946 îi plimba prin sate în nişte maşini mari, înarmaţi cu bâte, răngi şi gârbace, pentru a teroriza populaţia bătând ţăranii, omorând bogaţii şi preoţii, aşa cum au ucis pe părintele Căpâlneanu din Căpâlna, batjocorind învăţătorii, strigând lozinci ca: „Petru Groza, să-l votăm, pe Maniu să-l spânzurăm”, pentru a băga groaza în oameni.

Unii săteni se organizaseră să prindă bandele de terorişti, dar nu le-au găsit ascunzătoarea. Nu şi-au închipuit că aceştia erau hoţi, criminali, borfaşi, scoşi din temniţă şi travestiţi în civili.