La începutul lunii Octombrie am fost readuşi la Aiud şi repartizaţi în Celular şi Secţie. Munteanu dispăruse, gardienii rămăseseră foarte puţini, asemenea şi dintre „şuţi”, cum li se spunea celor de drept comun. Zarca nu mai avea locatari. Conducerea nouă era civilă, de tranziţie, şi nu se vedea. Programul era lejer, ne-am ocupat fiecare ce celulă doream: unul, doi, trei sau patru la un loc.
Populaţia din Aiud şi din satele dimprejur pentru a aduna recolta de pe câmp - bărbaţii şi tinerii fiind concentraţi, iar atelajele şi vitele rechiziţionate, - a cerut de la închisoare mână de lucru. Porumbul, cartofii, viile, livezile şi zarzavaturile de toamnă (varza, ceapa, morcovii) trebuiau adunate şi puse la adăpost de teama năvălitorilor sovietici care nu luau cât distrugeau, comportându-se – dacă acela poate fi numit comportament, - ca o hoardă sălbatică.
La început au fost trimişi la muncă deţinuţi de drept comun. Fără pază asigurată eficient, seara gardienii se întorceau cu cel mult unul sau doi deţinuţi, dintre cei cu condamnări mici. Oamenii erau exasperaţi. Atunci, administraţia ne-a propus nouă să ieşim la muncă. Echipele de câte 15-20 oameni sau mai mari, erau formate din cei mai sănătoşi şi mai pricepuţi - ţărani şi muncitori - dar şi din cei slăbiţi, bolnavi sau neobişnuiţi cu munca câmpului, care ajutau la bucătării, unde aveam hrană îndestulătoare. Celor rămaşi în închisoare li se aduceau fructe şi zarzavaturi, lapte, pâine, căci, înstăriţi sau mai puţin avuţi, dar în general gospodari, ţăranii erau binevoitori şi darnici. La câmp tăiau viţei, berbeci sau păsări:
- No, domnişorilor, - deşi eram robi, deţinuţi, ştiau cine suntem şi ne respectau, - luaţi, mâncaţi şi duceţi şi la fârtaţi că şi aşa om rămâne fără de ele dacă or veni sălbaticii ăştia peste noi!
Până la 15 Noiembrie ne-am bucurat de un regim „suplimentar”, am făcut chiar rezerve pentru iarnă, cartofi şi fructe, mere în special, având voie să pregătim în celulă cartofi fierţi sau mămăligă la lămpile cu gaz improvizate de camarazii noştri.
Am lucrat la cartofi şi la cules de struguri doar două săptămâni. Şedeam în celulă cu Anghel Papacioc, acum arhimandritul Arsenie de la Techirghiol. Pentru că dânsul avea nevoie de un ajutor permanent, am rămas să-l îngrijesc. Din rezerve puteam să-i fierb unul sau doi cartofi zilnic, mai mult nici nu putea mânca. Timpul îl petreceam în rugăciuni şi convorbiri duhovniceşti. Dânsul fusese în lagărul de la Miercurea Ciuc (1938-1939 sub Carol II), unde fratele său, Radu Papacioc, fusese ucis într-o noapte sângeroasă ca a Sfântului Bartolomeu, reeditată pe pământul ţării noastre de Carol II şi camarila lui. Fiinţa sa, ca a altor legionari, era marcată fizic de privaţiuni şi suferinţe, sufletele însă li se luminaseră şi mai mult. De la dânsul am învăţat nu numai să mă rog mai bine, ci mai ales să pătrund cu lama sabiei „Cuvântului Adevărului Dumnezeiesc” până în „rărunchi”, în adâncul duhului, scoţându-mi pe altarul arderii în pocăinţă faptele, cuvintele, gândurile, cugetele şi cele mai mici intenţii, voite sau nevoite, întâmplătoare sau permanente, izvorâte din inconştienţă, prostie sau venite din afară şi primite cu bunăvoinţă în casa sufletului meu.
Aveam multe scrieri teologice - în afară de Sfânta Scriptură pe care o avea fiecare - care constituiau hrana şi îndrumarea pe drumul hotărât de Mântuitor prin Apostolii şi Părinţii Bisericii.
Anghel Papacioc era monah în haina laică. Ca el erau mulţi, unii complet necunoscuţi celor din jur. Când am închinat unele poeme isihaste „cinului călugăresc şi monahicesc”, am îndrăznit să adaug: „Nu toţi cei cărora le-am dedicat poeme erau preoţi sau călugări, dar toţi cei cărora le-am dedicat poeme erau preoţi sau călugări”: Valeriu Gafencu, Trifan Traian, Marian Traian, Schiau Ion, Naidim Marin, Mazăre Nicolae, Bălan Iulian, Foti Petru, Avram Sebastian, Jacotă Vasile, Pascu Constantin... În închisoare erau numiţi mistici. Pentru unii înţelesul era ironic, altora le arăta că aceia nu puteau fi atinşi căci depăşeau stadiile comune de vieţuire. Şi astăzi virtuţile celor buni sunt de unii hulite, de alţii venerate. „Oricum, zice Apostolul neamurilor, fie din pizmă, fie din credinţă, Hristos este vestit, este făcut cunoscut prin lanţul meu”.
*
* *
În acea perioadă mişcarea nu ne era îngrădită în închisoare. Se circula de la un etaj la altul, de la o celulă la alta, puteai ieşi sau intra în Celular sau în Secţie, fără să fii întrebat unde ai fost sau cine ţi-a dat voie. Gâlea era singurul gardian pe Celular, iar pe Secţii era tot câte unul; la poartă, în Corpul gardienilor, unul singur. Gâlea dormea câte o săptămână în închisoare, moţăind zi şi noapte, neavând cine să-l schimbe. Aveam o singură obligaţie, să fim seara în celule, la închidere.
Pentru a realiza un program de studiu, meditaţie şi rugăciune ne-am făcut noi înşine ore şi zile de întâlnire; în loc să ne închidă gardienii, ne-am confecţionat zăvoare interioare. Când găseai uşa încuiată ştiai că acolo e aprinsă candela inimii şi arde pentru Hristos. Reveneai în ziua şi la ora indicată pe uşă.
Un macedonean, Ciolacu - Ciolaculu, cum îi ziceau în dialect, mai târziu unul din şefii grupului de rezistenţă din pădurile Babadagului, - era şeful unei echipe pentru strângerea recoltei. Dimineaţa, pentru a nu se crea dezordine, echipele erau strigate de Gâlea la parter şi plecau la câmp una după alta. Ciolacu avea o oală smălţuită pe care o lua la câmp pentru a aduce celor bolnavi fructe, struguri în special, pentru a nu se zdrobi în traistă, sau o lăsa celor rămaşi să fiarbă în ea cartofi, fasole sau mămăligă.
Într-o seară ne-a adus nişte struguri şi piersici tomnatice şi l-am rugat să ne lase oala până dimineaţă să fierbem pentru Anghel câţiva cartofi. Dimineaţa nu ne-am putut trezi la timp căci discuţiile şi rugăciunile miezonopticii continuaseră mult după miezul nopţii. Deşteptarea cu clopotul de la ora 5 ne-a surprins în rugăciunea dimineţii la cei şase psalmi ai utreniei. Anghel Papacioc, iertaţi-mă pentru această destăinuire, când se ruga nu mai auzea şi nu mai vedea nimic în jur. Starea aceasta o avea şi părintele Vasile Serghie. Erau complet absorbiţi în rugăciune. Mai păcătos, mai lumesc fiind, eu abia puteam urmări cuvântul rugăciunii, simţurile înregistrând tot ce se întâmpla în jurul meu. Când miliţianul a deschis zăvoarele mi-am amintit de oală. Echipa lui Ciolacu va fi chemată şi omul nu avea vasul la îndemână. Am vrut să mă ridic, dar am rămas în genunchi crezând că până-l va striga pe Ciolacu vom sfârşi rugăciunea. Anghel recita şoptit, cu ochii închişi, penultimul psalm:
- Echipa lui Ciolacu să coboare la muncă!, strigă Gâlea.
În faţa celulei paşi grăbiţi şi ciocănituri în uşă. Apoi glasul lui Gâlea strigând echipa. Paşii grăbiţi ai coechipierilor răsunau pe coridoare. Cineva împinse uşor uşa de la celula noastră, dar ea nu se deschise.
- Ciolacu să-şi ia echipa în primire, se auzi glasul răguşit al lui Gâlea.
Voiam să mă ridic. Zăvorul interior făcut dintr-o lingură de lemn cedă şi Ciolacu apăru în uşă niţel aprins la faţă. Văzându-ne în rugăciune şi respectându-l pe Anghel ca pe un sfânt, îngenunche lângă mine silabisind psalmul rostit de Anghel. Simţeam cum arde de nerăbdare de a se încheia rugăciunea, ruşinat de tulburarea pe care o provocase. Anghel tocmai termina cu „Amin”, când Gâlea strigă cu accent imperativ:
- Ciolacu să coboare la echipă!!!
Ciolacu apucă oala, o băgă în traistă şi, ca salvat din mâna unui potrivnic, ieşi fulger pe uşă, repetând izbăvirea: „Amin! Amin!” S-a ridicat şi Anghel, puţin nedumerit. Văzându-mă muşcându-mi buzele ca să-mi stăpânesc pornirea necontrolată spre zâmbet, zise:
- S-a întâmplat ceva? Parcă s-a auzit un zgomot!
- Am uitat să-i ducem oala lui Ciolacu şi a venit să o ia. Găsindu-ne în rugăciune, a îngenuncheat şi el şi abia când aţi încheiat a plecat.
- Vai de capul nostru, să facem pocăinţă pentru neglijenţa noastră şi tulburarea sufletului lui.
Am rostit psalmul 50 şi am bătut 50 de metanii pentru noi şi pentru el.
Începea să fie frig în celule căci caloriferul nu dădea căldură. Am hotărât să stăm mai mulţi într-o celulă, căldura suflării noastre îndulcind asprimea stihiei. În iarna 1944/45 am stat cu Anghel Papacioc, părintele Vasile Serghie şi Valeriu Gafencu, Marin Naidim cu domnul Trifan, domnul Marian şi Schiau Ion, Nicu Mazăre cu Iulian Bălan, Foti Petru şi Avram Sebastian.
Datorită incertitudinii politice viaţa a fost lejeră. Director a fost numit un oarecare Guţan, comunist în ilegalitate, dar disident prin închisoare. Printr-un proces intern al partidului comunist astfel de elemente „indisciplinate” fuseseră reabilitate cu condiţia să preia funcţii administrative şi să se subordoneze întocmai dispoziţiilor partidului, în caz contrar aşteptându-i condamnări sub acuzaţia de trădători ai pcr-ului şi ai cauzei muncitoreşti. Cei mai mulţi au intrat în front.
La sfârşitul lui Noiembrie un grup de ofiţeri sovietici a vizitat penitenciarul Aiud, vrând să vadă şi modul de viaţă al deţinuţilor. „Somitatea” din fruntea lor era meloman; s-a interesat de activitatea cultural-artistică din închisoare, vrând să asculte corul deţinuţilor executând cântece populare româneşti. Guţan, ştiind de corul religios, l-a rugat pe părintele Ion Florea, dirijorul corului, să facă faţă cererii. Cunoşteam folclorul românesc prelucrat şi armonizat de Ion Vidu, Ghirescu, Dima etc., dar am cântat imnul Sus în cer este patria mea. Părintele s-a scuzat că nu ştim decât cântece religioase. Nu eram dispuşi să desfătăm ocupanţii ţării cu duioşia şi dorul neamului nostru, dar le-am cântat mărturisirea noastră de credinţă şi au plecat foarte decepţionaţi.
Închisoarea, prilej de mântuire sau de cădere
Închisoarea îţi creează condiţii aparte. Celula devine chilie de rugăciune, hrana, prilej de asceză, izolarea, lepădarea de bunurile şi bucuriile vieţii, prilej de trăire în sărăcie, curăţie şi feciorie. Necunoscutul, prilej de încredinţare în purtarea de grijă şi în voia lui Dumnezeu. Ascultarea cere un superior (Duhovnic) căruia să i te supui şi Dumnezeu ne-a oferit şi acest dar prin prezenţa preoţilor. Făceam ascultare şi faţă de programul impus de stăpânirea lumească, act de pedagogie Divină, în care voia ta intră în chip conştient în subordinea Voii Divine.
Nu e aceasta condiţia monahului? Lepădarea de lume, luarea Crucii şi acceptarea Voii lui Dumnezeu? După „cin” nu eşti monah. Poţi folosi însă această condiţie pentru creşterea ta duhovnicească, asumându-ţi suferinţa pentru greşelile proprii, aşa cum şi-a asumat-o tâlharul de pe cruce sau Căpitanul la Jilava: „Stau aici pentru păcatele mele” - mirean fiind după starea civilă, în societate, dar monah după duh.
Dumnezeu iubindu-ne, văzând gândul şi strădania noastră de a-L sluji, ne-a pus în condiţii care ne dădeau posibilitatea să-I oferim o fiinţă integral purificată (trup şi suflet) spre jertfire.
Cine a trăit în acest sens a câştigat mari daruri sufleteşti. Cine n-a înţeles intenţia Divină a fost neliniştit sufleteşte, muncit de gândul claustrării, al foamei şi terorii, alarmat de situaţia celor din familie. Unii aveau atitudini protestatare, uneori cutezătoare, expunându-se la sancţiuni care au dus chiar la moarte. Alţii, neancorându-şi întreaga fiinţă în Dumnezeu, au căzut în deznădejde şi s-au prăbuşit sufleteşte, învinuindu-L chiar pe Dumnezeu de nenorocirea în care se află. Cutezătorii s-au aruncat sub securea călăului deznădăjduiţi, iar „călăul” i-a primit în braţe deja morţi.
Activitatea de studiu, meditaţie şi viaţă duhovnicească intensă
Iarna am citit foarte mult cu Valeriu Gafencu, sub ascultarea părintelui Vasile Serghie, am aprofundat teoretic Dogmatica şi Apologetica, Arheologia biblică, Simbolica, Mistica, Ascetica... Anghel Papacioc îmbina programul de studiu cu ore de rugăciune, meditaţii şi cu discuţii exegetice. Ca în timpul acela niciodată nu m-am simţit mai împlinit.
Părintele Vasile Serghie, eminent absolvent al facultăţii de teologie de la Cernăuţi, era şi un trăitor viu al adevărurilor de viaţă creştină. În toate manifestările lui era de o sobrietate rar întâlnită. Viaţa, pentru el, era „Timp Hristic”, nu întâmplare sau succesiune de evenimente din care nu ştii ce să alegi. Împreună cu Anghel Papacioc, care era de o râvnă rar întâlnită pentru câştigarea stadiilor de viaţă virtuoasă, pură, sfântă, şi un fervent animator pentru rugăciunea isihastă, erau lumină şi îndemn de a ne integra în Hristos ca mădulare sfinţite.
Valeriu Gafencu, un inspirat al lui Dumnezeu, nu avea nevoie de cele predate de părintele Serghie, căci îi izvorau din suflet ca şi cum îşi aveau rădăcina într-însul. Se supunea însă cu ascultare totală programului de studiu, exegeze, rugăciune şi efort de control moral. Era frate mai mare: încercam să mă ţin de pulpana hainei lui pe drumul cunoaşterii şi trăirii în Hristos.
Din când în când, săptămânal sau lunar, ştiind de la Sfinţii Părinţi că adevărata smerenie este descoperirea gândurilor pentru a nu te îndreptăţi singur în ceea ce cugeţi, ne strângeam la domnul Trifan sau la noi, uneori toţi, alteori numai câţiva, ne descopeream nedumeririle şi dezbăteam problema care ne provocase întrebări în conştiinţă, în lumina scrierilor Sfinţilor Părinţi şi hotărârilor canonice ale Bisericii. Ne ridicam cu mintea la înţelesuri de cugetare sfântă şi trăiam drumul de sfinţenie pe care au mers, sub lumina Harului, „Înţelepţii lui Dumnezeu, care n-au slujit făpturii, ci numai Făcătorului”. Patericul, carte de căpătâi, ne punea în condiţia de a intui cum se pun în practică adevărurile supranaturale, mobilizându-ne puterile pentru câştigarea virtuţilor.
Cine pune alte probleme de viaţă înaintea luptei de desăvârşire morală, spirituală, creştină nu le va putea împlini desăvârşit, pentru că va pierde conştiinţa răspunderii în faţa lui Dumnezeu pentru cele săvârşite în lume şi pentru sufletul propriu.
În Martie, Anghel Papacioc s-a mutat în celulă cu domnul Trifan, iar Naidim a venit la noi. Domnul Trifan, un „săpător cu mintea”, simţea nevoia unei complementarităţi în actul trăirii afective, practice, al sensibilizării acute, iar Anghel Papacioc şi-a completat şi împlinit sensibilitatea, şi-a însuşit o metodă de investigaţie spirituală. Fiecare realiza o personalitate nouă, întregită, pe drumul cunoaşterii şi urmării lui Hristos; este nevoie să ajungi la cunoştinţe şi cugetări creştine, iar sensibilitatea ta să rămână străină arderii în actul devenirii tale în Hristos. Mulţi teologi „botă de cunoştinţe”, chiar unii preoţi care „ştiu, dar nu fac”, nu trăiesc adevărurile, sensibilitatea lor interioară, „simţirea minţii”, cum zic Sfinţii Părinţi, şi nu pun în practică cele ştiute, neacţionând asupra voinţei lor. Cei emotivi pot să plângă şi să se prosterneze în faţa marilor acte spirituale, dar să rămână neînţelegători cu mintea, şi să fie furaţi de acte sentimentale, dar străine Adevărului. „Să te rogi în duh, dar să te rogi şi cu mintea”, zice Sfântul Apostol Pavel. „Cântaţi lui Dumnezeu cu înţelegere”, zice şi psalmistul David.
Întâlnirea dintre minte şi inimă, raţiune şi afectivitate, „coborârea minţii în inimă” este realizarea după care alergau Părinţii pustiei şi, în general, toţi monahii şi toţi creştinii adevăraţi. Aceasta nu poate veni de la sine, în condiţia unei vieţi trăite la întâmplare. Ci este rezultatul unui efort conştient depus sub acţiunea Harului, a binecuvântării, a Duhului Sfânt, „Care face din cei doi”, omul raţional şi omul sensibil, unul nou, omul Hristic, cunoscător şi împlinitor al Cuvântului lui Dumnezeu, lucrând într-însul întruparea Dumnezeirii: Tatăl, prezent ca act de cunoaştere, Fiul, ca act de iubire, Duhul Sfânt, ca act de putere lucrătoare, de manifestare sfântă.
Repet, şi poate plictisesc pe unii cititori ai acestor mărturisiri, viaţa creştină nu este o viaţă trăită la întâmplare. Celor ce le zicea Apostolul „Încă nu v-aţi împotrivit păcatului până la sânge” nu erau nici călugări, nici sihaştri, nici pustnici, ci oameni de rând, creştini botezaţi care trăiau ca şi noi, cei de acum, în comunităţi familiare, prin sate, târguri şi oraşe (cetăţi).
Viaţa creştină nu cuprinde numai un sector al societăţii creştine, înseamnă un efort permanent, viu, privind atent la Începătorul Vieţii, Hristos. Adică ducând viaţă de control şi cercetare sfioasă, viaţă de smerenie şi dragoste lucrătoare, de ascultare permanentă de ierarhia harică, preoţească, cu post şi rugăciune, cu lacrimi de părere de rău pentru condiţia de degradare spirituală în care ai trăit, care ţi-a mutilat propria fiinţă în adâncul ei spiritual şi ofensând şi rănind Dumnezeirea în Hristos Iisus, lovind chiar intenţia Ei de salvare, făcându-te prilej de sminteală şi cădere şi celor din jurul tău. Viaţa creştină înseamnă lacrimi de bucurie şi mulţumire pentru biruinţele asupra slăbiciunilor şi patimilor personale şi a tuturor ispitelor, lacrimi de bucurie la picioarele lui Iisus Cel răstignit pe Cruce, pentru că nu ai fi cunoscut dragostea de frumosul şi binele moral, de iubirea aproapelui, a întregii creaţii minunat şi sfânt întocmită, dacă Însuşi Creatorul nu ţi-ar fi descoperit-o ochilor, văzului şi ochiului minţii, venind Însuşi şi învăţându-te să iubeşti, cu iubire desăvârşită, punându-Şi viaţa pentru semeni, rugându-Se pentru inconştienţa lor: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!” Vieţuirea creştină înseamnă toate acestea şi, ca o încununare a lor, dorul de a intra în comuniune cu El, de a te integra şi de a fi integrat în El:
Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu...
Beţi dintru Acesta toţi, Acesta este Sângele Meu...
„De nu veţi mânca Trupul Meu şi de nu veţi bea Sângele Meu, nu veţi avea viaţă în voi!”
Oameni buni, aţi auzit de multe ori cuvintele acestea. Nu le consideraţi ca sectanţii, simbol? Împărtăşirea spirituală, prin cuvântul rostit de Dumnezeu, nu este una cu împărtăşirea Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu, cu însăşi Fiinţa Dumnezeirii, făcută pentru noi carne şi sânge în Iisus Hristos, pe care-L primim din Sfântul Potir sub forma pâinii şi a vinului.
Dacă Hristos cu energiile Lui nu este în noi, ce este viaţa noastră? Ne răspunde Hristos: „Nu veţi avea viaţă în voi”. Viaţa e Hristos. Cine nu este în Hristos este în moarte. În negaţia vieţii. Dumnezeu a vorbit poporului evreu prin Moise, prin prooroci şi prin îngeri, înainte de venirea lui Hristos, şi i-a dat legea de viaţă, proprie fiinţei omeneşti. I-a spus să împlinească Legea şi va trăi prin ea. Legea se sintetizează şi concretizează în două porunci cuprinse una într-alta: iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Dar nimeni nu a putut împlini Legea. Nimeni nu a putut trăi prin ea. Din contră, cunoscând-o, s-a afundat şi mai mult în vinovăţia păcatului, osândindu-se mai rău fiecare suflet.
Vine însă Legea iubirii Dumnezeieşti. „Mâncaţi Fiinţa Mea, materializată pentru voi în acest Trup fără de păcat al Hristosului Meu; crezând aceasta şi mâncând veţi putea deveni nu numai biruitori ai păcatului, ai tuturor neputinţelor carnale, trupeşti, consecinţele păcatului, dar veţi fi nemuritori trupeşte, întorcându-vă la condiţia din momentul creaţiei şi chiar deasupra acestei condiţii, pentru că nu numai că nu veţi mai muri, ci veţi fi asemenea Mie: Dumnezei! Integraţi fiecare, conştient, cu identitatea lui, în Dumnezeirea Mea.”
„După cum Tu, Tată, eşti întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi ei să fie una întru Noi. Părinte, voiesc ca unde sunt Eu, să fie şi ei împreună cu Mine. Pentru ca să vadă Slava Mea pe care o aveam la Tine mai înainte de a fi lumea” (Ioan 17, 21-24).
Stadiu sfânt, plin de slavă; nu avem cuvinte să exprimăm starea aceasta a Dumnezeirii la care suntem chemaţi. Să o adorăm într-un act unul faţă de altul şi să fim într-Însa, parte, trup şi suflet îndumnezeit, prin Cel ce ne-a iubit, făcându-Se asemenea nouă şi asumând omenitatea noastră într-Însul, în Hristos, Omul Dumnezeu!
O, dacă am pătrunde cu mintea taina aceasta! Ne-am cutremura de puterea lucrătoare a Harului Dumnezeiesc revărsat asupra noastră. Dar nu este dat să o cunoaştem prin raţiunea firească, ci prin renunţarea la ceea ce este firesc, prin credinţă.
Cel care ne-a spus aceste lucruri despre Sine, prin Fiul Său, şi despre noi, nu ne-a dat o metodă de laborator. Ne-a spus: „Credeţi că Tatăl este întru Mine şi Eu întru Tatăl. Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl... Credeţi măcar lucrările acestea pe care Le fac... Fiul nu face decât ceea ce vede pe Tatăl făcând... Dacă nu credeţi (că Eu sunt Hristosul) veţi muri în păcatul vostru... Dacă nu credeţi, nu Eu vă judec, căci Eu n-am venit să judec lumea, ci s-o mântuiesc... Cuvântul pe care L-aţi auzit, Acela vă va judeca în ziua cea de apoi” (Evanghelia după Ioan).
Ştiut să fie tuturor că oricine a auzit cuvântul lui Hristos are, odată cu cunoştinţa lui, virtual, şi osânda pentru neîmplinirea lui. „Cine crede în Mine, va face şi el minunile (lucrările) pe care le fac Eu, ba încă şi altele mai mari decât acestea” (Evanghelia după Ioan). Iată şi laboratorul de experimentare al adevărurilor Dumnezeirii Lui şi al îndumnezeirii noastre. Dacă împlinim cu uşurinţă poruncile omeneşti sau sfaturile care de multe ori ne produc nemulţumiri, dureri, ne periclitează viaţa sau ne ucid chiar, de ce n-am împlini această poruncă atât de uşoară, pentru a avea bucurii în viaţa aceasta şi a câştiga conştiinţa participării în Viaţa Veşnică în Însăşi Fiinţa Divină a lui Hristos.
Pentru că nu vrem să credem. Iar de zicem că credem, nu credem cu adevărat. „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, zice Mântuitorul, aţi zice muntelui acesta mută-te şi s-ar muta” (Evanghelia după Matei). Cât de puţină credinţă ne trebuie! Doar cât să credem că în pâinea şi vinul, sfinţite, stă Însăşi Fiinţa Dumnezeiască şi omenească a lui Iisus Hristos; nu cât un grăunte, căci cu asemenea credinţă am face minuni mutând munţii. Minunea minunilor pe care a făcut-o Dumnezeu o vezi prin ochiul minţii, prin credinţă: Întruparea, Moartea şi Învierea Fiului Său.
Cum? „Nebun ce eşti, ar zice Sfântul Apostol Pavel, poate cuprinsul să cuprindă Necuprinsul?” Nu cu mintea lumească limitată în actul cunoaşterii, nu cu simţurile trupului limitate la percepţia lumii materiale, ci cu mintea duhovnicească şi cu simţirea transfigurată prin credinţă. Transfigurarea materiei din tine, urcuşul spre îndumnezeirea fiinţei tale spirituale decurge firesc din această credinţă şi mărturisire, prin consumul „Pâinii care s-a pogorât din Cer” ca să ţi se facă ţie hrană spre Viaţa veşnică. „Căci cu inima se crede spre îndreptăţire (înaintea lui Dumnezeu) şi cu gura se mărturiseşte spre mântuire (înaintea oamenilor şi a îngerilor - buni şi răi)”, ne spune Sfântul Apostol Pavel.
Eram tineri, chiar foarte tineri, când ne propuneam aceste „stări” şi „stadii” de vieţuire creştină. De aceea, seriozitatea acestor gânduri capacita preocupările noastre, angajându-ne cu toate puterile sufleteşti şi trupeşti, „toate ale lumii socotindu-le gunoi, pentru a câştiga pe Hristos” (Sfântul Apostol Pavel).
Pentru mulţi din cei întemniţaţi care nu erau străini de aceste cunoştinţe, dar nu şi-au propus împlinirea lor, păream desprinşi de realităţile obiective ale vieţii, ale realităţilor istorice, imanente. Mulţi însă simţeau şi înţelegeau că într-adevăr şi Căpitanul şi Moţa şi toţi marii eroi ai Legiunii erau mari deschizători de drum, jerbe de foc, pe un traseu spre cer, pe care fiecare avea dreptul să se înscrie şi datoria să-i urmeze, ca nu să rămână la un stadiu de viaţă stupidă, amorfă, paralizată în blazarea neputinţei de a se smulge din pământesc. În condiţiile temniţei transformate prin acceptarea conştientă a suferinţei în altar de lumină, creştea fiecare în procesul desăvârşirii morale şi spirituale.
Aşa am înţeles de ce Căpitanul a spus că cele trei stadii ale şcolii legionare sunt: cuibul, tabăra şi temniţa. În cuib faci cunoştinţă cu idealul legionar: slujirea lui Dumnezeu în viaţa neamului, învăţând să renunţi la patimi şi în primul rând la orgoliu. „Cunoaşte bine Legiunea, în cuib fă-ţi toată şcoala”. În tabără intri în comuniune cu cei ce şi-au propus acelaşi ideal, devenind conştient de forţa lucrătoare a dragostei în comunitatea de ideal şi metode. Iar în temniţă jertfeşti fiinţa ta, acceptând conştient arderea pe altarul ispăşirii, în numele neamului tău, din iubire, pentru Dumnezeu: „Părinte, treacă de la Mine paharul acesta..., dar nu voia Mea, ci voia Ta să fie!”
Jertfa pe care o oferi trebuie să fie pură, „fără cusur”. Altfel e act de cutezanţă şi e osândită îndrăzneala ta de a intra în „cămara de nuntă” fără haina adecvată. Nu se revarsă asupra ei Harul, şi nici prin ea asupra întregii comunităţi, neamul, în numele căruia ai făcut-o. Nu te poţi duce în faţa lui Dumnezeu cu un dar nedemn de El, cu o scârnăvie. Fiinţa ta, plină de pofte trupeşti, de păcate lumeşti şi diavoleşti, de ură, de minciună, de desfrâu, de lăcomie, de mândrie şi batjocură, de insultă şi injurii, de blasfemii şi tot felul de clevetiri şi calomnii e scârnăvie! Pe care vrei s-o oferi în dar veşniciei?
„Toate (jertfele) vor trece prin foc”. Aurul, ca să se dovedească că e aur, va fi verificat prin foc, spune Sfântul Apostol Pavel. Balanţa judecăţii lui Dumnezeu e focul verificator. Şi dacă zice: „Voi clătina încă o dată cerurile”, înseamnă că înveşnicirea fiinţelor raţionale create de Dumnezeu (îngeri şi oameni) va fi verificată prin Focul Judecăţii, dată Fiului, pentru merit sau osândă, în momentul hotărât de El. „Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe toţi vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale” (Psalm).
Zice Sfântul Apostol Pavel: „Schimbaţi-vă în duhul minţii voastre”. Asta înseamnă că un duh străin adevărului ne îndreptăţeşte să facem cele lumeşti. Acesta este duhul diavolului care ne minte - începând de la protopărinţii Adam şi Eva în rai, - ca să facem ceea ce e rău ca şi cum ar fi bine. Doar duhul lui Hristos ne îndreptăţeşte în faţa Dumnezeirii. Venind cu duhul diavolului în faţa lui Dumnezeu suntem osândiţi.
„Căci dacă cugetul tău nu te osândeşte, nici El nu te osândeşte”. Ai trecut din moarte - prin moarte - la viaţă. Duhul cu care ai omorât mădularele omului pământesc (necurăţia, pofta rea, minciuna etc.) te va îndreptăţi în Duhul Celui ce îndreptăţeşte fiinţa ta cea nouă în Hristos. Aceasta cere pocăinţă făcută cu conştiinţa păcatului, a nedesăvârşirii tale, nu să asculţi de cei înşelaţi de diavol pentru care a te pocăi înseamnă a ieşi de sub ascultarea Bisericii şi a te înscrie pe o listă făcută de ei, pentru a te număra printre cei mântuiţi. Cine i-a trimis pe ei să pecetluiască şi să împlinească numărul celor ce vor fi mântuiţi?
Când îngerului i se cere să pecetluiască pe fiii lui Dumnezeu, i se indică şi semnul ce-l va pune în fruntea fiecăruia: semnul tau în greceşte, adică Crucea. „Şi Domnul i-a zis: Treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim, şi însemnează cu semnul crucii pe frunte, pe oamenii care gem şi plâng din cauza multor ticăloşii” (Iezechiel 9, 4). În latineşte, din Vulgata: „Et dixii Dominus ad eum: Transi per mediam civitatem in medio Ierusalim et signa thau super frontes virorum gementium...” În Apocalipsa Sfântului Ioan (7, 3) găsim pecetluirea celor 140 de mii din toate seminţiile lui Israel. La Matei (24, 30) găsim prorocia Mântuitorului: „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului...”
Sfântul Apostol Pavel zice în epistola către Filipeni (3, 18-19): „Căci mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai Crucii lui Hristos. Sfârşitul acestora este pieirea”. Sectanţii, care spun că nu şi Tradiţia, ci numai Scriptura este izvorul Adevărului, ignoră şi Vechiul şi Noul Testament cu privire la textele despre Sfânta Cruce, iar pentru a-i induce şi mai mult în eroare pe credincioşi, trunchiază textul. Ei nu înţeleg că semnul Sfintei Cruci este semnul văzut al acţiunii Duhului Dumnezeiesc, aşa după cum porumbelul este semnul (chipul) văzut al Duhului Sfânt, ca Persoană Treimică.
Toate acţiunile pe care le săvârşeşte Dumnezeu închipuie Crucea. Moise loveşte cu toiagul asupra apelor pe verticală, iar apele se despart pe orizontală. Elisei repetă minunea, lovind apa Iordanului cu haina lui Ilie şi apele se despart. Tot el învie pe fiul sumamitencei, întinzându-se în chipul crucii deasupra copilului. Când evreii erau muşcaţi de şerpii veninoşi în pustie, se vindecau privind la şarpele de aramă făcut de Moise la porunca lui Dumnezeu şi spânzurat pe lemn la marginea taberei. Mântuitorul aminteşte lui Nicodim această întâmplare: „După cum Moise a înălţat şarpele în pustie aşa şi Fiul Omului trebuie să fie înălţat.”
Cei ce privim jertfa de pe Cruce ne vindecăm de veninul păcatului. Dumnezeu Tatăl coboară pe pământ prin Fiul - acţiunea verticală - pentru a transfigura lumea din planul istoric, imanent - acţiunea orizontală - prin puterea Duhului Sfânt, lucrător. Deci Omul-Dumnezeu, Iisus Hristos, se află la intersecţia acestor două linii de acţiune; aici se întâlneşte Omul cu Dumnezeu, în Cruce!
Judecaţi dacă nu este nebunie, înşelăciune diavolească, să-ţi asumi dreptul şi răspunderea, în locul lui Hristos, să mântuieşti lumea. Şi încă, numai pe aceia dintre oameni care sunt înscrişi în lista ta. Tu, om păcătos, îngâmfat şi neascultător, vorbitor de rău, blasfemiator, lacom de bani şi de câştig urât, spoliator şi doritor de măriri lumeşti, care negi Taina întrupării lui Hristos din Fecioara, a Botezului, a Cununiei şi a Preoţiei, puterea Sfintei Cruci şi taina tainelor, prefacerea pâinii şi a vinului în Însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos! Tu, cel înfierat în însăţi conştiinţa ta cu actul neascultării şi al sperjurului vii să mântuieşti lumea?
Fraţilor, nu vă lăsaţi înşelaţi. „În timpurile cele de apoi, se vor ivi prooroci mincinoşi şi hristoşi mincinoşi” (Evanghelia după Matei). „Chiar dintre voi se vor ridica bărbaţi care vor înşela turma” (Sfântul Apostol Pavel). Vedem cu ochii noştri aceasta. Ca să cunoşti că sunt rătăciţi, întreabă-i:
- Crezi în Dumnezeul treimic, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt? Crezi că întruparea Fiului lui Dumnezeu s-a făcut în chip supranatural şi că Sfânta Fecioară a fost fecioară înainte de naştere, în naştere şi după naştere? Vii în Duminici şi Sărbători la Biserică? Recunoşti Sfintele Taine şi Preoţia harică? Crezi că pâinea şi vinul sfinţite în timpul Sfintei Liturghii sunt Trupul şi Sângele lui Hristos?
Răspunsurile vor fi viclene, vor încerca să te corupă de la credinţa cea dreaptă. Cu astfel de oameni nu discuta. „Să-ţi fie ţie ca un vameş şi ca un păcătos”. Sfântul Apostol Pavel adaugă la aceasta: „şi cămaşa de pe el este spurcată”. Iar Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan: „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar ei nu erau dintre ai noştri. Fiindcă, dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi. Dar de aceea, au ieşit dintre noi, ca să se arate că nu toţi erau dintre ai noştri” (I Sobornicească, 2, 19).
Poate cineva se va indigna: „Ce-i cu atâta teologie în aceste Memorii”?
Cel ce scrie acestea este un legionar, ostaş în Legiunea Arhanghelul Mihail. El nu poate fi decât creştin. Cunoscător al Adevărului pe care-L slujeşte şi luptător pentru cucerirea Lui. De aici, datoria pedagogică. Din experienţa de luptă împărtăşeşte fraţilor de credinţă tot ce poate contribui la luminarea lor pentru a nu fi înşelaţi în bătălie. Fără cunoaştere teologică şi trăire în ascultare de Biserică nici un om nu poate aspira la mântuire. „Extra ecclesia nula salus”, adică în afară de biserică nu este mântuire (Sfântul Ciprian al Cartaginei).
Părintele Vasile Serghie
În perioada de „tranziţie” (1945-1947) în care ne puteam organiza noi înşine viaţa în interiorul închisorii, am stat câteva luni în aceeaşi celulă cu părintele Vasile Serghie şi cu Anghel Papacioc.
În programul duhovnicesc, în afară de rugăciune, studiu, meditaţie, convorbiri exegetice, intra şi o zi pe săptămână de tăcere completă, făcută tot cu scopul unei adânciri şi întâlniri tainice cu Dumnezeu; o analiză scrupuloasă a tuturor momentelor şi actelor vieţii, pe care apoi, într-o mărturisire, o analizam, adâncind-o şi mai mult şi încercând să găsim soluţii de vindecare şi îndreptare sau de încuviinţare, după cum era cazul. După o astfel de „punere sub lupă” a vieţii sale, părintele Vasile Serghie, care nu se menaja în nici un fel, a avut un moment de mare cutremur sufletesc:
- Fraţilor, sunt tulburat, gândindu-mă cum de am îndrăznit să fiu hirotonit preot? Probabil de aceea m-a adus Dumnezeu aici ca să-mi dau seama cu adevărat de nevrednicia mea. Ce taină este aceasta, ce obligaţii apasă asupra conştiinţei slujitorului şi ce răspundere are în faţa lumii şi a lui Dumnezeu! Mă cutremur şi nu cred că voi mai putea să împlinesc această misiune, dându-mi seama că starea preoţiei mă depăşeşte! Şi decât s-o fac cu nevrednicie, mai bine n-o mai fac!...
Eu stăteam uimit, cu privirea aplecată, uluit de mărturisirea părintelui. Anghel Papacioc, apropiindu-se de dânsul, cu ochii plini de lacrimi i-a zis:
- O, Părinte Vasile, acum cu adevărat eşti un bun Preot! Acum când trăieşti cu conştiinţa nevredniciei tale! „Căci puterea lui Dumnezeu întru neputinţă se arată şi celor smeriţi Dumnezeu le dă harul Său”. Ce bine ar fi, a continuat Anghel, dacă fiecare preot ar trăi cu această conştiinţă a nevredniciei sale. Cu câtă atenţie, cu câtă frică şi cutremur şi-ar împlini slujirea lui de apostol al lui Hristos pe pământ?!
Căzând unul în braţele celuilalt plângeau; lacrimi de mângâiere şi bucurie încurajatoare se împreunau pe obrajii lor. Am îngenuncheat în rugăciune. Dacă un preot se cutremură, gândindu-se la răspunderea ce o are pentru această slujbă sfântă, este mai uşor pentru un mirean să se mântuiască... Anghel Papacioc îmi ghicea gândurile:
- Vezi, frate Virgile, că mântuirea este în posibilitatea lui Dumnezeu nu pentru cel ce doar doreşte, ci şi porneşte la lucrarea celor bune. Primul pas al acestei lucrări este tocmai conştiinţa nevredniciei. Atunci intervine harul să te învrednicească dându-ţi puterea să înaintezi la locul slujirii tale.
Anghel Papacioc, era atunci tainic Călugăr şi Preot!
Moş Epure
Păstrez ca odoare două cărticele care circulau în închisoare şi constituiau material ajutător pentru continuarea unui proces interior, început la intrarea în Frăţia de Cruce sau în Cuib. Sunt simple. Una, Îndreptar de spovedanie, este o sinteză a lucrării Oglinda duhovnicească a protosinghelului Nicodim Măndiţă. Cealaltă, Despre mărturisire, cuprinde un capitol din Mântuirea păcătoşilor, a lui Agapie Criteanul.
Tatăl unuia dintre camarazi, Moş Epure, bătrân şi bolnav, scria ziua şi noaptea la lumina unui opaiţ, - o călimară cu ulei, - aceste cărţulii, pe care fiul său Costică le distribuia în Celular. Acest Om făcea o operă duhovnicească extraordinară. Mântuind pe alţii se mântuia pe sine. Cu răbdare demnă de ucenicii care copiau în mânăstiri sau în chilii pustii Sfânta Scriptură sau alte lucrări Sfinte, caligrafiind cu majuscule înflorate cuvântul sfânt şi de învăţătură patristică, Moş Epure, pătruns de învăţătura tainică a Cuvântului Dumnezeiesc, părea înger în trup. În afara zâmbetului ce te învăluia ca o lumină sfântă, gestul lui de dăruire a cărţuliilor devenea sacru: „Gustă şi vezi ce bun este Dumnezeu”. Era de un calm, de o linişte sufletească şi un fel de a se mişca aşa de cuminte, încât ţi se părea că te afli în faţa unui Sfânt uitat de Dumnezeu pe pământ pentru a te binecuvânta în numele Său.
De câte ori îl vedeam, plângeam, fără să ştiu de ce. De sfiiciune, de bucurie, de dragostea cu care mă învăluia în privirile lui... Plâng şi acum, când îmi aduc aminte de dânsul, fără să pot spune de ce? Poate şi pentru că niciodată, absolut niciodată, nu l-am auzit vorbind. Şi nu ştiu dacă l-o fi auzit cineva, poate doar fiul său, cu care şedea în celulă. Vorbea doar cu ochii aceia buni şi blânzi şi cu gestul acela sfânt de oferire a Cuvântului scris de el, zile şi nopţi, săptămâni şi luni în şir. Probabil asta era taina lui: „Ce cuvânt omenesc aş putea spune când, iată, aici vorbeşte Dumnezeu!”
Pe una din cărţulii mi-a oferit dedicaţia: Crăciunul 1946 să fie, frate Maxim, prilej de bucurie şi înălţare. Dumnezeu să-ţi călăuzească paşii acum şi totdeauna pe calea îndreptărilor Lui. Fratele tău, Moş Epure.
Moşule Sfânt, sunt mai mult decât încredinţat că Dumnezeu te-a făcut lumină în Lumina Cuvântului Său veşnic. Roagă-te pentru mine, păcătosul, pentru tot neamul, pentru păcatul groaznic al uciderii dintre noi, al uciderii de prunci, al desfrâului, al recrucificării lui Hristos; ca toţi să facem voia Lui, şi să nu se bucure diavolul că a înşelat făptura lui Dumnezeu.
Viaţa de chilie
Prin Martie, cum a început să se încălzească, am luat hotărârea să ne mutăm câte unul în celulă, ca să facem o experienţă duhovnicească; să intensificăm exerciţiul rugăciunii isihaste şi să avem timp să studiem cât mai mult literatura patristică ce o aveam la dispoziţie. Sub binecuvântarea părintelui Serghie şi-a organizat fiecare pravila, nelipsind controlul întâlnirii periodice comune.
Părintelui Vasile Serghie i-a expirat pedeapsa şi la sfârşitul lunii Aprilie a plecat. Am rămas fără un pedagog investit haric. Ceilalţi preoţi legionari deşi erau modele de viaţă creştină, erau angajaţi în menţinerea vieţii duhovniceşti la stadiul suportării suferinţei şi practicării rugăciunii. Aşa că domnul Trifan şi Anghel Papacioc deveniseră cenzori pentru controlul vieţii la care ne angajam. Apoi consultam pe cei cu pregătire teologică, domnul Straja – viitor preot, - Radu Leonte, pe preoţii Ion Marinescu, Ion Florea, Traian Belu, pe diaconul Grebenea.
Lumea temniţei ardea în dorinţa de depăşire a simplei cunoaşteri, năzuind integrarea în fiinţa hristică a omului nou, creştin legionar, cu conştiinţă de slujitor al lui Hristos în viaţa neamului.