„De vor intra trupele ruseşti la noi şi vor ieşi învingătoare în numele diavolului,
cine poate să creadă, unde este mintea care să susţină,
că ele vor pleca de la noi înainte de a ne sataniza, adică bolşeviza.
Consecinţele? Inutil a le discuta”.
(Corneliu Zelea Codreanu)
Se apropia 15 August, Adormirea Maicii Domnului, şi ne gândeam la o nouă iarnă, decisivă pentru vieţile noastre. Pentru noi lumea îngheţase în formele pe care le ştiam cu mai bine de un an în urmă. Aveam să aflăm mai târziu că autorităţile româneşti în Bucovina şi Basarabia evacuaseră administraţia din multe localităţi ale acestor provincii în interiorul ţării, cu două săptămâni înainte de intrarea trupelor sovietice pe pământul românesc.
La Suceava, deţinuţii politici şi cei de drept comun au găsit într-o dimineaţă uşile şi porţile penitenciarului deschise, nici ţipenie de gardian sau funcţionar. Au crezut că sunt atraşi într-o cursă. Luând contact cu cetăţenii liberi care treceau pe stradă au înţeles că dispun singuri de viaţa şi viitorul lor. Cei de drept comun au plecat care încotro l-a dus mintea. Deţinuţii politici s-au sfătuit ce să facă. Se aflau disciplinar la Suceava Trifan Traian, Marian Traian, Jacotă Vasile, preotul Palaghiţă şi alţii. Ei au hotărât să ajungă în grupuri mici de 2-3 inşi sau chiar individual în zonele mai sigure din interiorul ţării.
Fără acte de legitimaţie - toate dosarele fuseseră luate de administraţia fugară, - posibilitatea de a intra în legalitate era predarea la autorităţile din reşedinţa de domiciliu a fiecăruia sau la chesturile de poliţie întâlnite în drum. Privind trecerea peste graniţă fiecare a avut libertatea să hotărască. Domnul Trifan şi-a pus problema prezenţei trup şi suflet alături de destinul neamului. Împreună cu Marian Traian şi Jacotă Vasile, prin păduri şi munţi, primejduindu-şi viaţa, au ajuns la Braşov şi s-au predat autorităţilor. Aici sosiseră înainte şi autorităţile de la Suceava. Aşa încât au fost trimişi la Aiud, fiind izolaţi în Zarcă în mare secret. Părintele Palaghiţă, care rupsese de mult timp legăturile sufleteşti şi cu Dumnezeu şi cu neamul, fugise în străinătate; acolo s-a afiliat unui grup de disidenţi murdărindu-şi sufletul şi cu alte greşeli, lăsându-se speculaţi de agenţii ocultei şi securităţii pentru denigrarea Comandantului Horia Sima şi a Mişcării Legionare.
În noaptea de 23 spre 24 August era de serviciu pe Zarcă un gardian maghiarizat, poreclit Bâtlanul. Înalt, slab, adus pe spate, şedea ore întregi nemişcat în faţa Zărcii şi a biroului, sprijinindu-se numai puţin pe unul din picioare, cu privirea în jos, dar cu urechea ciulită, părând a pândi ca şi bâtlanul mişcarea unui peştişor în apa de la picioarele lui. Din când în când tuşea sec - avea plămânii în pioneze, dar fuma din ţigară până când îi ajungea la buze jarul, apoi o scuipa. Spre miezul nopţii ne trezi un zgomot de paşi şi vocea lui guturală, într-o românească alterată de accent unguresc:
- Me, scole, me!... Amu..., terminat Antonescu!... Nu fie friche me... che armata nostra!...
Nu înţelegeam nimic, mai ales ce însemna că s-a terminat cu Antonescu. Presupuneam sau că a murit sau că a avut loc o lovitură de stat. Cine ar fi putut da lovitura? O renunţare era greu de crezut, punând în balanţă orgoliul lui. Dar de ce să nu ne fie frică, oare forţele noi erau de partea noastră? Asta era un fel de încuietoare. Nemţii ne înlăturaseră, comuniştii ne-ar fi ucis pe toţi, iar ai noştri, care ar fi rămas, nu puteau constitui o forţă capabilă să instaureze un nou guvern. Ar fi fost zdrobiţi de nemţi sau de ruşi. Cine era „armata noastră”? A cui? Am încercat să luăm legătura cu celelalte celule. Semnalele din pereţi dovedeau că şi alţii făceau schimb de informaţii.
Radu Leonte, care stătea lângă brutărie şi surprinsese peste noapte discuţia dintre gardian şi şeful brutarilor, înţelesese că armatele sovietice au intrat în ţară şi că nemţii erau în retragere. Dimineaţa, artelnicul de drept comun care distribuia zupa asistat de gardian, nu s-a ferit să ne vorbească:
- Plecăm acasă, domnilor legionari!
- Dumneavoastră, dar noi nu!
- Toată lumea, a zis el. Ştiţi poate că în închisoare sunt doi comunişti bulgari, spioni, care lucrează în atelierul de tâmplărie. Au spus că în cel mult trei zile toţi plecăm.
Peste zi n-am mai fost supravegheaţi. Priveam în curte printre obloane. Foarte mulţi deţinuţi de drept comun discutau şi se agitau, făcând semne şi spre Zarcă:
- Plecăm, plecăm cu toţii!
După câteva discuţii am concluzionat că nici nemţii, nici ruşii nu ne sunt favorabili. Pentru noi era aşteptarea. Maiorul Munteanu şi Vucea nu apăreau. Gardienii tăceau, pregătiţi să evadeze în locul nostru din închisoare. Simţeam starea de tensiune şi nesiguranţă.
Am aflat mai târziu că în noaptea aceea maiorul Munteanu se dusese la cei câţiva comunişti propunând să le dea arme ca să-i lichideze pe legionari. Dar Dumnezeu a lucrat împotrivă, cei doi bulgari refuzând. În 24 August o comisie i-a scos pe deţinuţii de drept comun în curte şi a promis eliberarea tuturor. A dat drumul bulgarilor şi lui Tarnovschi, cel deconspirat de Valeriu Gafencu. Bulgarii au dat o listă cu numele deţinuţilor de drept comun probabil recrutaţi de ei sau care le serviseră interesele: încă cincizeci de hoţi eliberaţi. Pe Sile Constantinescu îl aştepta la poartă evreica.
*
* *
Maiorul Munteanu umbla prin curte însoţit de un grup de gardieni. Vucea fugise. Munteanu se gândea la lichidarea legionarilor, căci decretul de graţiere pentru deţinuţii politici îi exceptase pe aceştia. Politicienii ţărănişti şi liberali loviseră de atâtea ori în noi, iar acum ne predau direct duşmanilor, inconştienţi că urmau la rând.
La începutul lui Septembrie armatele române şi sovietice ajunseseră la Sibiu şi Alba Iulia. În miez de noapte, maiorul Munteanu însoţit de un corp de gardieni devotaţi, sub pretext că ar vrea să ne salveze din mâinile ruşilor, a propus să ieşim din oraş sub paza oamenilor lui, şi să ajungem la nemţi. Cei din Celular au cerut să fie scoşi şi cei din Zarcă. Maiorul ne-a ţinut o cuvântare, arătând că România a trecut de partea aliaţilor occidentali, dar n-a spus că şi a sovieticilor, şi că nemţii se retrag organizat. Ilie Ghenadie, Aron Tiberiu, principele Ghica, Mircea Nicolau şi Ilie Nicolescu, sfătuindu-se cu Trifan Traian, Marin Traian şi alţi legionari mai în vârstă, au cerut pază militară şi permisiunea să ia legătura telefonică sau printr-un curier legionar, cu comandantul Batalionului de vânători de munte din Aiud, cunoscut de Trifan. Maiorul a refuzat şi a încercat să ne scoată forţat din închisoare. Intenţia de lichidare devenea clară pentru toţi.
- Nu ieşim din închisoare! Dacă vrei să ne lichidezi, ne vei omorî în celule, nu sub pretextul că am încercat o evadare.
Cu toată opoziţia gardienilor am intrat în celule. După două ore Munteanu a spus lui Trifan şi celorlalţi, că a vorbit la telefon cu colonelul şi că acesta e de acord să ne escorteze soldaţii lui, dar să ieşim din închisoare ca să ajungem la Batalion. Trifan a cerut ca, însoţit de 4-5 camarazi, să vorbească personal la telefon.
- Dacă nu ne întoarcem, să ştiţi că suntem morţi!
O jumătate de oră ne-am rugat lui Dumnezeu să ne izbăvească de perfidia şi gândul criminal al acestui maior; cei plecaţi s-au întors liniştiţi, dar gravi:
- Am vorbit cu Comandantul Batalionului. M-a recunoscut şi l-am rugat să trimită un pluton de soldaţi. I-am spus că nu vom ieşi din închisoare decât sub escorta ostaşilor lui, care să ne predea armatei române de la Alba Iulia, nu la Turda, unde erau trupe hortiste, ostile nouă. Comandantul a aprobat; şi odată cu lumina zilei, nu noaptea, cum voia Munteanu, urma să trimită o companie cu gradaţi şi ofiţeri pentru a ne prelua. Până la sosirea lor vom sta în celule.
Dimineaţa aşteptam în faţa primei porţi. Ni s-a dat şi hrană rece: un turtoi şi o bucată de slănină sărată. Munteanu, sub pretext că vrea să le vorbească, a izolat comandanţii şi şefii legionari. I-a înconjurat cu gardienii lui în capul coloanei şi a ameninţat:
- Dacă vreunul încearcă să evadeze, comandanţii voştri vor fi ucişi!
Însoţiţi de o căruţă plină cu dosarele şi actele penitenciarului am pornit spre penitenciarul din Alba Iulia. Fiind între două fronturi, salvarea noastră în închisoare era mai sigură decât în libertate. Ironia soartei! Înaintam încet. Spre Turda batalionul se angajase în luptă cu coloane hortiste infiltrate în oraş. Avioane româneşti şi sovietice mitraliau şi bombardau. De câteva ori ne-am culcat în şanţul şoselei, în faţa rafalelor întâmplătoare ale avioanelor ruseşti. Hoţii încercară să evadeze. Fugind spre Turda au fost întâmpinaţi de focurile hortiştilor şi aşa au fost prinşi.
Dinspre Alba Iulia soseau trupe. În faţă, mai ordonaţi, erau românii. În spate, cântând, gesticulând, strigând şi agitând steaguri roşii, erau sovieticii, mulţi cu figuri mongolice. Vedeam Asia rostogolindu-se peste Europa. Şi nu mă înşelam. Vom trăi alterarea spiritualităţii creştine europene în urma invaziei acestei puteri nihiliste şi atee, aşa cum prevăzuse Căpitanul. Ni s-a ordonat să facem cale liberă coloanei de „învingători”. Ofiţerul care comanda escorta a dat raportul comandantului sovietic prin tălmaciul român, dar i-a spus că deţinuţii sunt de drept comun. Dacă sovieticul ar fi ştiut cine suntem, Munteanu ar fi putut să-i mulţumească.
Spre amiază am ajuns la Teiuş. Era o zi caldă de Septembrie. Populaţia se ascunsese. În rândurile noastre setea făcea victime; cei mai slabi şi bolnavi cădeau pe drum. Gardienii abia au acceptat ca aceştia să fie urcaţi în căruţă. Celor care nu mai rezistau soldaţii le dădeau din bidoanele de la şold câte o gură de apă. Aflat într-o maşină mică, Munteanu a depăşit coloana asistând la defilarea muribunzilor. Crezând că soarta ne e pecetluită s-a întors, maşina depărtându-se.
Înainte de pârâul Galda, la 2 kilometri de Teiuş, trecea o altă coloană de maşini, tancuri şi tanchete sovietice drapate cu secera şi ciocanul, în strigătele şi uralele soldaţilor cocoţaţi pe ele. Pe un tanc Tarnovschi, înfăşurat într-un drapel roşu, beat, striga şi gesticula cu pumnul strâns, bucuria victoriei. Eram în linie cu Valeriu Gafencu şi Marin Naidim.
- Iată, proba celor ce v-am spus cu vreo doi ani în urmă!
Ajungând la pârâu am căzut toţi în apă de sete şi oboseală, bând apa ca vitele din locul unde ne aflam.
Mai toţi ne-am descălţat bocancii scorojiţi şi înaintam cu greu pe asfaltul fierbinte. Aproape de Alba Iulia lumea ieşise pe câmp, încercând să adune ce mai era cu putinţă, înainte de a fi distrus sau prădat de sovietici. Mulţi din cei de pe câmp au venit la marginea şoselei să ne vadă. Printre curioşi se aflau două surori ale camaradului Schiau Ion; recunoscându-l, au alertat lumea şi fiecare a venit cu vase cu apă, cu traiste cu alimente. Plângeau, îmbrăţişându-ne şi îmbărbătându-ne, cu speranţa că vom scăpa. Ostaşii, obosiţi şi impresionaţi, nu le făceau nici o oprelişte. Acum am observat că dintre gardieni mulţi au evadat din serviciu, rămânând pe drum.
Am mai făcut opriri până la Alba Iulia, căci tălpile picioarelor erau răni sângerânde şi eram epuizaţi de căldură şi de efortul mersului. Se înnopta de-a binelea când intram în Alba Iulia, mai mult de-a buşilea, alţii duşi pe braţe de cei mai rezistenţi, iar în căruţa ca un car mortuar, unul peste altul erau aruncaţi ca sacii cei complet sleiţi. La poarta penitenciarului gardienii însoţitori au predat căruţa cu dosare, acoperite de trupuri. Mai bine de două ore a durat intrarea pe poartă. Intram şi cădeam ca buştenii doborâţi de vânt. Nu mai putea nimeni nici vorbi.
Simţeam o desprindere de fiinţa materială şi eram liber de orice îngrijorare şi ameninţare dinăuntru sau dinafară. Îmi suna în minte, într-o cadenţă stranie, cântecul donqijotesc al lui Cervantes:
Eu pururi viaţa mea mi-o caut în moarte
Şi-n boală caut pururi sănătate,
Alerg prin temniţi după libertate
Şi trudnic vreau dorinţa să mă poarte
Spre ceea ce nicicând nu pot atinge;
E-n josnicie cinstea care-învinge!
Ci soarta, de la care niciodată
N-aştept vreun bine, alta vrea să fie -
Osânda clipei ce mi-e scrisă mie...
Cerând cu scârbă partea ce mi-e dată,
Oricui mă-ncredinţez atunci mai bine
Că n-am nimic din ce mi se cuvine...
CAPITOLUL VII
Pentru a nu fi expuşi unui control sovietic, maiorul Muscă, comandantul închisorii, ne-a rugat insistent să ne adăpostim în celule, putându-ne odihni pe paturi şi a ne feri de răcoarea nopţii, căci puţini mai aveau peste cămaşă şi izmene, altă îmbrăcăminte. Părea că şi oasele erau prea grele pentru a le mai purta cu noi... Deşi erau câte 4 paturi suprapuse în celule, ne-am înghesuit câte doi într-un pat. Înainte de a mai simţi ceva, abia schiţând o cruce peste faţă, am adormit ca într-un leşin al morţii.
În închisoarea Alba Iulia fuseseră deţinuţi FDC-işti minori, amnistiaţi cu câtva timp înainte de 23 August. Comandantul era om foarte cumsecade. Pe cei deveniţi majori după doi ani de detenţie i-a propus spre eliberare, în afara celor cu pedepse peste 20 ani; se eliberaseră cu condiţia să meargă pe front, fără vreo concesie morală. Pentru a crea spaţiu pentru noi, cei care mai erau în penitenciar au fost trimişi la Sibiu, fiind reţinuţi 10-15 deţinuţi de drept comun, pentru serviciile de întreţinere.
A doua zi dimineaţa abia ne-am trezit. Eram ţepeni, mulţi cu febră mare, câţiva cu insolaţie. Atunci am cunoscut dragostea şi capacitatea de dăruire a doctorului Uţă. Slăbit şi aproape paralizat de efortul drumului, însoţit de camarazii Sandu Ştefănescu şi Florea Trandafir, tot olteni, a cerut directorului accesul la infirmeria închisorii şi, târându-se de la om la om în curtea unde ieşisem la soare, ne dezinfecta rănile, ne încuraja cu vorba sa calmă dar categorică să rezistăm cu încrederea că numai Dumnezeu ne va reda sănătatea.
Trupurile ni s-au refăcut uimitor de repede. După două săptămâni toţi eram restabiliţi. Maiorul Muscă, impresionat de starea noastră fizică, îmbunătăţise substanţial hrana. În grupuri, şedeam de vorbă şi ne plimbam prin curtea închisorii, pe sub un păr încărcat de rod. Părul, obiectul mirării inspectorilor de la Bucureşti, căci nici unul din cei aproximativ cinci sute de FDC-işti nu se atinsese de o pară măcar, era şi acum încărcat „plăcut la privit şi bun de gustat” (Geneza), dar ispita lui n-a trecut nici voinţa noastră.
Noaptea făceam priveghere cu rugăciune, în schimburi, până dimineaţa. Eram în celulă cu Preotul Vasile Serghie, Valeriu Gafencu, Naidim Marin, Foti Petru, Pascu Constantin, Avram Sebastian. Alături erau Trifan Traian, Marian Traian, Anghel Papacioc, Nicu Mazare, Iulian Bălan... Apoi: Schiau Ion, Vasile Jacotă, Iordache Ion, Ianolide Ion...
Sala de mese nu era încăpătoare, aşa că masa o luam în curte. Oamenii se constituiseră în formaţii de câte 10-15, pentru a uşura distribuirea mesei. Formaţiile s-au păstrat sub forma unor mici unităţi de afinităţi sufleteşti, regăsindu-ne în ceea ce constituia specificul fiecărui suflet, ca potenţe şi daruri, care ne unea totodată într-un singur trup al credinţei şi iubirii de Hristos şi neam.
Ziua şi noaptea huruiau maşini, tancuri şi trupe ce se îndreptau spre nordul Transilvaniei. Directorul lăsa deţinuţii de drept comun să ne transmită comunicate radio şi ziare, cele mai multe pline de lozinci şi sloganuri de agitaţie comunistă. Armatele abia trecuseră de Alba Iulia şi anunţurile spuneau că au trecut de Cluj. Când ajungeau la Cluj anunţau că au ajuns în Tatra sau la Budapesta, ca să creeze panică, dezordine şi să obţină părăsirea poziţiilor de rezistenţă.
Vedeam că nemţii vor fi înfrânţi şi domnia întunericului spiritual, a crimei, umilinţei şi sărăciei va începe în viaţa popoarelor căzute sub jugul comunist, trădate pentru interese meschine de cei în care îşi puseseră încrederea. Gândindu-mă la cârdăşia vinovată a neamurilor apusului cu statul stalinist, care distrusese spiritualitatea ortodoxă rusă, am compus doi psalmi:
Psalm I
Tulburate-s apele pământului până-n adâncuri...,
căci neamurile-au ridicat copita
şi cu potcoava nepăsării
au ucis pe sfinţii lui Dumnezeu...
Cine Te va răzbuna, Dumnezeule?...
Nelegiuiţii s-au prins în horă
şi lăutar
au tocmit pe Veliar...
Pute pământul pe urmele paşilor lor
şi duhoarea lor omoară pe cei slabi...
Isbăveşte-Te, Dumnezeule, întru slujitorii Tăi.
Până la marginile pământului
să se audă strigarea celor fără de lege.
Arde-i pe ei cu focul mâniei Tale!
Şi stârvurile lor
Nici corbii să nu le mănânce,
că s-a îngreţoşat firea
de nelegiuirea lor!
Auzit-a Domnul glasul plăcuţilor Lui
şi S-a preamărit într-înşii!
În haină de omăt i-a îmbrăcat
şi cu cunună de binecuvântări i-a binecuvântat.
Căci isopul rugăciunii lor a bineplăcut Domnului
şi cerul a săltat de bucurie
când i-a primit pe ei!
Aliluia!
Psalm II
Moartea a înghiţit pe cei sortiţi de mai înainte,
dar de cei drepţi nu şi-a atins mâna sa.
Că Domnul este scutitorul plăcuţilor Lui
şi întunericul nu-i va birui pe ei...
Cântaţi, o, neamurilor: Mărire Celui Prea Înalt
Şi aduceţi-I Lui, prinosul rugăciunilor voastre
că Domnul este Dumnezeul mântuirii noastre!
Lăudaţi toate făpturile pe Făcătorul vostru,
întru strigare de biruinţă vestiţi-L.
Ca să se cutremure şi să se deştepte cei adormiţi
pe care i-a legat Satan pe câmpurile lui.
Adăpostiţi-vă în umbra milei Lui toate noroadele
căci mila Domnului e mângâierea căitului
şi binecuvântarea Sa cununa dreptului!...
I-am scris imediat pe o foaie de hârtie pentru împachetat, primită de la bucătarul de drept comun împreună cu un creion în chip subversiv. I-am recitat întâi părintelui Serghie, lui Anghel Papacioc şi Valeriu Gafencu şi ei m-au rugat să-i recit întregului grup. După amiază am făcut-o cu timiditate însă. Atunci domnul Trifan a făcut o prorocire despre Stalin et comp.
- Vor face tot felul de concesii, aparent favorabile apusenilor, vor prelungi tot felul de conferinţe şi vor hotărî amânări succesive, stabilind în timp date cât mai îndepărtate pentru rezolvarea diferendelor pentru ca, adormind atenţia opiniei publice mondiale, să-şi poată întări autoritatea. Iar pe plan local vor desfiinţa toate structurile tradiţionale, democratice şi etnice, pentru a instala „dictatura proletară”.
A avut dreptate, deşi nu ştia atunci hotărârile de la Yalta.
Prima ameninţare sovietică
Într-o zi, un grup de ofiţeri şi subofiţeri sovietici au bătut la poarta închisorii cerând agitaţi să li se predea deţinuţii politici antisovietici, legionari, fascişti. Erau înarmaţi şi însoţiţi de două tanchete pe care erau instalate mitraliere. Dezertorii sovietici începuseră jafurile prin oraş. Directorul şi subdirectorul (contabil, şi el un om foarte cumsecade) împreună cu primul gardian au anunţat telefonic o unitate românească ce asigura liniştea şi paza oraşului. Militarii români le-au spus că sunt numai deţinuţi de drept comun care vor fi eliberaţi pentru a merge pe front contra nemţilor. Sovieticii s-au lăsat convinşi şi au plecat.
Maiorul Muscă înţelesese din discuţia cu ei că aveau o informaţie dată de un ofiţer român că în închisoare erau ascunşi şi ocrotiţi deţinuţi politici legionari, pe care-i cereau să fie executaţi. Dumnezeu ne-a ferit de un măcel în masă prin mâna celor rânduiţi de El. Aceştia merită în faţa neamului şi a noastră răsplata faptelor lor bune.
A doua zi a apărut maiorul Munteanu, îmbrăcat civil, să ne comunice ceva special. Fiind anunţaţi de gardieni că avem o vizită, ne-am aliniat. Însoţit de maiorul Muscă, a luat o atitudine marţială şi a zis:
- Nu puteţi spune că m-am purtat rău cu dumneavoastră; sunteţi la adăpost datorită perspicacităţii mele; altfel, aţi fi fost morţi de mult.
Nimeni nu i-a răspuns. A plecat discreditat de privirile noastre.
Septembrie era pe sfârşite. Frontul înaintase şi în locul administraţiei militare erau infiltraţi oamenii comuniştilor, cei mai mulţi oportunişti. „Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”, cum zice Cronicarul. Gardienii care se purtaseră rău demisionaseră sau plecaseră din serviciu fără adresă. Vucea fugise peste graniţă. Sus, la guvern, ţărăniştii şi liberalii lui Maniu şi Dinu Brătianu sperau ca, făcând „bloc” cu partide „democratice”, să preia conducerea. Şi Brătianu şi Maniu s-au lăsat înşelaţi de apuseni cu o naivitate copilărească. Totdeauna s-au trezit prea târziu, după ce totul era pierdut. Pe cei treziţi la timp îi loveau şi-i discreditau.
Aşa era rânduit, probabil, în Planul Divin, ca să înţelegem că în această luptă nu trebuie să ne pregătim de suferinţă pentru un timp limitat, ci pentru toată viaţa. Căci viaţa este un act comunitar, iar mărturisirea este un act personal. Suferinţa ne venea nu numai de la cei din afara neamului nostru, ci chiar de la fraţii noştri de sânge, dar nu şi de spirit: „Noi nu suntem din lumea aceasta (care râvneşte satisfacţii materiale şi măriri omeneşti). Căci dacă am fi din lumea aceasta, lumea ar iubi ce este al ei. Dar pentru că nu suntem din lumea aceasta, lumea ne urăşte. Pentru că mărturisim că lucrările ei sunt rele” (Ioan 15, 19).
Pentru orice tânăr român actul apartenenţei la comunitatea de viaţă naţională implică cunoaşterea comunităţii ca entitate biologică şi spirituală. Nu apărem în lume la întâmplare şi nici nu evoluăm independent de mediul în care am apărut. Când pierdem însă această stare de conştiinţă a interdependenţei dintre individ şi comunitate anulăm, mai întâi fiinţei proprii, dreptul de a beneficia de toate valorile materiale şi spirituale ale comunităţii, iar mai apoi alterăm biologic şi spiritual comunitatea, devenind factori de disoluţie, vrednici fiind de osândă şi în plan istoric şi în plan etern, ca un mădular infectat care trebuie extirpat pentru a nu infecta tot trupul.
Ne descoperă Căpitanul că aşa cum ne-a făcut Dumnezeu, comunitatea în care trăim, neamul, cuprinde:
1. toţi românii aflători în viaţă;
2. toate sufletele morţilor şi mormintele strămoşilor.
3. toţi cei ce se vor naşte români.
Prezentul, trecutul şi viitorul sunt una în fiinţa neamului, organism viu care-şi exprimă existenţa în actele specifice fiecărei generaţii.
De aceea neamul are, continuă Căpitanul:
1. un patrimoniu fizic-biologic: carnea şi sângele;
2. un patrimoniu material: pământul ţării şi bogăţiile lui;
3. un patrimoniu spiritual care cuprinde:
a. concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă;
b. onoarea lui;
c. cultura lui.
Orice tânăr, pentru a avea conştiinţa identităţii lui româneşti, trebuie imperios să se integreze acestor valori materiale şi spirituale, printr-un act de cunoaştere, ca un mădular al trupului, hrănindu-se din întregul flux biologic şi spiritual al fiinţei neamului.
Indiferent de meseria sau profesia prin care slujeşte comunitatea, realizarea lui ca existenţă eternă în fiinţa metafizică a neamului este condiţionată de stadiul de comuniune cu acest patrimoniu. Şi aceasta cere: ruperea fiinţei personale de interese meschine, transfigurarea materiei din tine, făcând-o să trăiască după legea duhului care-i dă nemurirea înveşnicind timpul ei istoric şi făcând-o aptă de actul Învierii, ţelul final al neamului.
Orice tânăr care şi-a propus ca finalitate a vieţii alt ideal decât cel teologic, nu-şi va înţelege nici rostul lui ca existenţă istorică, nu va realiza nici scopul lui pământesc - ca o satisfacţie a sufletului, căci sufletul nu se poate hrăni cu himere decât un timp foarte scurt, - şi toţi talanţii îngropaţi în pământul trupului îi vor fi mai mare osândă: „Căci celui ce i s-a dat mult, i se cere mult” (Evanghelia după Matei).
Toată istoria neamului românesc, de la voievozi la domnitori şi regi, luminaţi prin investitură harică, este o mărturisire de credinţă stropită cu sângele vitejilor acestui pământ. Expresia lui Ţuţea: „Istoria reprezintă paşii lui Dumnezeu pe pământ”, este frumoasă ca metaforă, ca figură de stil, dar numai ca metaforă! Dacă Dumnezeu calcă aşa de strâmb şi împleticit uneori, însemnează că Dumnezeu nu prea merge bine. Mai degrabă am putea spune că istoria reflectă consecinţele atitudinii noastre faţă de planul transcendent. Orice binecuvântare şi orice sancţiune divină este răspunsul la actele noastre de viaţă: gând, cuvânt şi faptă săvârşită. Ne luăm singuri răsplata.
Atenţie, tinerilor, cui slujiţi, căci consecinţele greşelilor voastre se repercutează asupra neamului întreg. Greu ispăşim astăzi ceea ce conducătorii de ieri au săvârşit în chip inconştient înaintea lui Dumnezeu. Au schimbat slujirea Lui cu satisfacerea intereselor lor, punând mai presus de jertfa pentru Adevăr viaţa lor trecătoare.