CRĂCIUNUL 1942

„A venit şi-aici Crăciunul

Să ne mângâie surghiunul”

Radu Gyr

În ziua Crăciunului am ieşit din carantină. Dimineaţa ne-am rugat, cântând împreună Troparul Naşterii: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru…” şi Condacul: „Astăzi Fecioara, pe Cel mai presus de fiinţă naşte…”. Nu sfârşisem cântarea şi uşa se deschise:

- Care dintre voi vrea să meargă la Biserică, poate merge, care nu, merge afară la plimbare, ne invită gardianul.

Ne-a surprins tonul şi atitudinea decentă pe care o manifesta; se vede că praznicele sfinte trezesc omenia şi în sufletele celor păcătoşi. La Biserică coborau tăcuţi toţi fraţii. Valeriu Gafencu ne-a făcut cunoştinţă cu câteva vârfuri legionare: Traian Trifan, Traian Marian, Ilie Nicolescu, Ilie Ghenadie, cu preoţii: Vasile Serghie, Ion Florea, cu câţiva FDC-işti sosiţi înaintea noastră la Aiud: Nicu Mazăre, Iulian Bălan, Nelu Munteanu şi alţii. În cele trei capele se intra prin curtea interioară a Secţiei I şi II.

*

* *

O explicaţie folositoare generaţiei mai tinere: înaintea instaurării comunismului, până să se ajungă la indiferentismul spiritual, cel pedepsit cu privare de libertate pentru infracţiuni morale (crime, viol, furt etc.) nu era izolat de societate, şi pedeapsa avea ca scop recuperarea lui morală. De aceea, executarea pedepsei se săvârşea în trei faze. Prima fază era „regimul celular” care varia în funcţie de pedeapsă (10% din totalul condamnării) de la 3 luni la 3 ani. Singur în celulă, fără nici un drept administrativ (scrisoare, pachet, vorbitor) doar dreptul de a citi Sfânta Scriptură şi a avea o convorbire o dată pe săptămână (vinerea) cu preotul confesor (duhovnic); această perioadă avea rost să smulgă vinovatul răufăcător din mâinile lui satana, redându-i conştiinţa răspunderii în faţa lui Dumnezeu, pocăindu-se şi hotărând să devină cinstit sufleteşte.

În Transilvania, fiind trei confesiuni dominante, ortodoxă, catolică (mai apoi şi greco-catolică) şi protestantă, preoţii confesori aparţineau acestora. Rolul duhovnicilor este de a pune pe delincvent în situaţia de a realiza conştiinţa păcatului săvârşit şi a se pocăi pentru a fi reintegrat în societate, salvat din mâna diavolului. Duhovnicii oficiau Serviciul Divin şi îndeplineau o funcţie administrativă: cenzori ai corespondenţei, bibliotecari, făceau parte din comisiile de avizare a eliberărilor anticipate (condiţionate), girând îndreptarea morală a vinovaţilor.

A doua fază era „la comun”. În camere mari, cu câte 10-20 de inşi, se continua controlul moral, se admitea participarea deţinutului la munci interioare, de gospodărie şi întreţinere, muncă în ateliere, avea drept la scrisori, pachete şi vorbitor, recompense ale bunei comportări.

A treia fază era scoaterea la munci exterioare la grădina de zarzavaturi, câmp etc., cu şansa eliberării înainte de expirarea pedepsei, dacă şi familia gira, alături de duhovnic, buna comportare a deţinutului în societate. Dacă în timpul eliberării condiţionate penitentul săvârşea o nouă abatere era rearestat, rejudecat şi i se adăuga, după gravitatea infracţiunii, în afară de completarea vechii pedepse până la termen, un spor.

La transformarea Aiudului în închisoare pentru politici, acestei structuri organizatorice i s-a adăugat un punct cerut de legionari: preoţii închişi să aibă dreptul de a săvârşi Sfintele slujbe. S-a aprobat cu greu să devină duhovnici, alături de preoţii oficiali ai penitenciarului. Capela ortodoxă şi cea greco-catolică erau arhipline; mulţi rămâneau în curte. Preotul greco-catolic oficial, Părintele Brânzei cu Preotul ortodox oficial, Părintele Marina, erau ca şi fraţi; slujeau împreună şi cu preoţii legionari sau se suplineau când unul din ei lipsea pentru pricini binecuvântate.

Părintele Ion Florea, fost dirijor al Corului Arhiepiscopiei Sibiului, organizase un cor bărbătesc. Singurul bas era Popa Octavian, FDC-ist din Făgăraş, de 18-19 ani; cu timbrul lui puternic realizase „pedale” perfecte. După 1947 va fi admis la Corul Radio Bucureşti în mod excepţional, fără studii speciale - pe care le va face totuşi în timpul angajării - numai pentru frumuseţea vocii şi pentru prestanţa sa şi frumuseţea bărbătească cuceritoare. Dumnezeu îl împodobise şi cu daruri lăuntrice şi cu daruri exterioare.

*

* *

Preoţii oficiau aceeaşi slujbă, pe care sufletul celor închişi o închina, în numele neamului, lui Dumnezeu, preamărind Întruparea şi Naşterea Fiului Său. După obicei, credincioşii din satele din jurul Aiudului au venit la poarta închisorii aducând colaci, friptură şi butoiaşe de vin, să împartă în cinstea Sfintei Naşteri celor din suferinţă darul şi prinosul dragostei lor. „În temniţă am fost şi aţi venit la Mine.” Administraţia a împărţit daruri fiecărui deţinut, în asistenţa delegaţilor din partea celor ce au dăruit. Am mulţumit lui Dumnezeu şi acestora, rugându-ne pentru noi şi pentru ei.

După amiaza s-au distribuit pachetele de acasă. Şi eu primisem coletul. Am adus în celulă o târnă (coş) cu bunătăţi: carne, cozonac, slănină, pâine, ouă, brânză, prăjituri, murături, sarmale şi altele trimise de părinţi şi fraţi din dragoste; o pătură cu cearceaf, un cojocel cu mâneci şi o pereche de pantaloni groşi de dimie, pentru că nu permitea folosirea lor regulamentul închisorilor, au fost returnate.

Ca favoare de Crăciun am avut dreptul să ne vizităm în celule. Ne-am urat la mulţi ani, în speranţa că vor fi buni cu ajutorul lui Dumnezeu, am împărţit darurile primite, în parte egală fraţilor din grupul nostru ca şi lui Pavel Ion, gândindu-ne şi rugându-ne ca acest gest să-i poată determina un proces de conştiinţă. Dar Pavel n-a realizat acest lucru niciodată, spre durerea noastră şi osânda lui.

Până la Bobotează supravegherea gardienilor a fost mai lejeră şi am putut circula în Celular de la o celulă la alta, de la un etaj la altul. Am cunoscut mulţime din cei închişi în curte, în timpul plimbării de o oră dimineaţa şi una după masa, când puteam vorbi, împărtăşindu-ne gândurile. Cei mai tineri sorbeau sfaturile şi învăţăturile celor mai bătrâni. Cu prahovenii şi buzoienii, de care eram legat sufleteşte prin locul unde-mi desfăşurasem activitatea, am strâns prietenii de neuitat. Erau între cei mai vârstnici, prahoveni: Măntăluţă, Paul Cojocaru, Zozo Grigorescu, Valeriu Cristescu, Gabi Popescu, Ion Vulcănescu, Andrei Popescu, inginer chimist Georgescu, Paul Vilescu, Ion Iordache, buzoieni: Alexandru Murea, Nicu Cojocaru, braşoveni: Trifan Traian (prefect), Marian Traian, Anghel Papacioc, Pascu Constantin, sibieni: Schiau Ion, teologul Straja, de la Alba Iulia: Baciu Grigore (prefect), de la Brăila: Mazilu, de la Arad: Valeriu Ştefănescu, de la Bucureşti dr. Ilie Nicolescu, preoţii: Ion Marinescu, Vasile Serghie, Ion Florea, Traian Belu şi cantorul Petrică Petrescu. Lista ar putea continua cu tinerii FDC-işti, cu muncitori şi ţărani; cam 3000 de legionari în Aiud şi câteva sute dispersaţi la penitenciare judeţene.

Despre preoţi aveam să aflăm un lucru, frumos pentru atitudinea lor, dureros pentru cei ce atentaseră la demnitatea preoţiei. În primăvara lui 1941, după ce Antonescu declarase război Sovietelor în numele Crucii, a pornit asaltul împotriva preoţilor legionari din închisoare, printr-o acţiune de batjocorire şi discreditare a persoanei lor, fiind trimişi la Aiud colonelul magistrat Alexandru Petrescu, director general al penitenciarelor, şi căpitanul magistrat Aurel Munteanu, comandant militar al penitenciarului Aiud. După o noapte de petrecere şi beţie, dimineaţa au scos preoţii pe coridorul Celularului şi au ordonat frizerilor de drept comun, să-i tundă şi să-i radă. Preoţii au refuzat, iar colonelul Petrescu l-a lovit pe unul.

- Noi nu suntem găsiţi vinovaţi pentru ataşamentul faţă de neam şi nici caterisiţi de Biserică pentru vreo greşeală faţă de învăţătura Sa sau pentru acte nedemne, imorale. Nimeni nu are dreptul să ne taie barba, care face parte integrantă din fiinţa preoţească, a replicat părintele Florea.

- Ăstuia să-i dai câte 25 gârbace la fund, în fiecare zi, până voi contramanda eu ordinul de la Bucureşti, i-a cerut Petrescu lui Munteanu.

- Doamne, fie voia Ta, au zis preoţii şi s-au lăsat batjocoriţi.

Tunşi şi bărbieriţi, au fost duşi la Zarcă, izolaţi câte unul în celulă, dar a doua zi dimineaţa au fost scoşi din izolare. S-a aflat de la gardieni că, trezindu-se din beţie, cei doi satrapi au dat ordin să fie scoşi preoţii din Zarcă, iar pedeapsa pentru părintele Florea a fost anulată.

*

* *

Un creştin de rând care are o comportare demnă din punct de vedere moral, devine un simbol al Adevărului manifestat pe pământ şi cenzor pentru conştiinţele celorlalţi. Cei cinstiţi sufleteşte îl vor căuta pentru a se împărtăşi de înţelepciunea lui. Cei necinstiţi sufleteşte îl vor ocoli şi-l vor batjocori sau calomnia.

Un preot, investit special al lui Dumnezeu, putând în numele lui Hristos „să lege şi să dezlege cele ce se întâmplă în popor”, de asemenea „să ierte sau să ţină păcatele oamenilor”, impune celor din jur cinstirea reprezentantului lui Hristos, ca şi cum Hristos ar fi printre noi. Mai ales dacă este şi un trăitor şi mărturisitor, cu cuvântul şi cu fapta, al poruncilor divine. Preoţii legionari s-au impus dintru început chiar deţinuţilor de drept comun, organelor de pază şi tuturor funcţionarilor administraţiei.

Prezenţa unui legionar impunea control în vorbire şi atitudine, în modul de adresare. Chiar gardienii nu li se adresau pe nume, ci cu apelativul: „Părinte”. Dar în conştiinţa lor trebuia anulat aceste apelativ. Să nu se mai recunoască autoritatea lui Dumnezeu. Cu atât mai mult cu cât şi celor mai mulţi dintre legionari gardienii li se adresau cu apelativul: „Domnule!”

Dar într-o dictatură nimeni nu are dreptul sau calitatea de a deţine o demnitate morală, spirituală sau cultural-ştiinţifică, în afara dictatorului. Drama comunismului a cumulat în concepţia sa toate negaţiile, ca şi tatăl care l-a născut, satana. Aceasta am trăit-o! Pentru a deveni toţi „vite sub bici” s-a început cu discreditarea preoţiei, a persoanelor investite cu acest har. Chiar bărbieriţi, preoţii noştri au rămas preoţi în conştiinţa paznicilor, iar legionarii erau admiraţi chiar de schingiuitori în timpul supliciilor pentru atitudinea lor demnă în faţa suferinţei.

*

* *

Coletele primite de ceilalţi până la 1 martie 1943 au constituit un supliment de hrană spre refacerea fizică, întărindu-ne şi moral, fiind încredinţaţi că cei de acasă nu ne-au uitat şi ne iubesc. După această dată pachetele şi vorbitoarele s-au rărit, interzise arbitrar sau returnate intenţionat. Se pregătea atmosfera pentru nouă fază de presiuni fizice şi morale. La eliberare, în 1964, am aflat de la părinţi că un colet expediat pentru Sfintele Paşti 1943 nu a ajuns pentru că agentul poştal Lixandru Ciupearca l-a violat, şi-a însuşit conţinutul iar ambalajul l-a aruncat. Ca o minune, peste câţiva ani s-a îmbolnăvit şi trăgea să moară. Se chinuia şi nu murea. Dumnezeu i-a lăsat timp să mărturisească păcatul. Soţia lui l-a întrebat:

- Ce-ai, mă Lixandre, ce-ai făcut de te chinui aşa, nici nu mori, nici nu trăieşti?

- Chemaţi preotul să mă spovedesc.

În auzul tuturor a mărturisit preotului greutatea; după ce a fost dezlegat şi împărtăşit de preotul Gheorghe Popescu, a murit. Iată ce înseamnă să năpăstuieşti pe cel în suferinţă. Dar e mai bine să ne ruşinăm aici, decât să fim ruşinaţi la Judecata de Apoi.

*

* *

În vara anului 1942 Şcoala Normală din Vaslui, desfiinţată ca şi cea din Ploieşti în 1938, a fost transformată în penitenciar şi colonie de muncă, pentru tinerii FDC-işti arestaţi până la acea dată. În timpul deşertării cărămizilor din forme, la cărămidăria de acolo, se aplica pe suprafaţa crudă a cărămizii o ştampilă cu amprenta gărzii de fier, simbolul legionar folosit pe afişele electorale, o cruce ortodoxă cu braţele prelungite, existentă şi în cusăturile româneşti. Fiind trimise la diferite şantiere de construcţie, cărămizile au fost descoperite la Bucureşti de agenţii siguranţei antonesciene.

- De unde au sosit cărămizile?

- De la Vaslui.

Comisia venită la Vaslui i-a întrebat pe executanţi:

- De ce aţi pus ştampila legionară pe cărămizi?

- Marca fabricii, domnule inspector, au zâmbit tinerii FDC-işti.

- Să nu mai puneţi acest simbol!

- Bine, nu mai punem acest simbol, au răspuns iarăşi zâmbind.

După plecarea comisiei au confecţionat o altă ştampilă cu alt simbol, pătratul cu două puncte, doi ochi, cum i se mai spunea; semnul electoral în alegerile din 1937 a apărut pe cărămizi ca marcă a aceluiaşi producător. Atunci autorităţile au hotărât să suspende activitatea de fabricare a cărămizilor la Vaslui.

CAPITOLUL IV

Presiuni fizice şi morale

FDC-iştii de la Vaslui, muncitorii de la Işalniţa şi alţii, dispersaţi la diferite închisori prin ţară, fuseseră aduşi în toamna lui 1942 la Aiud. Maiorul Munteanu trebuia să realizeze opera de „reeducare”, prin presiuni morale şi fizice, pentru a determina pe legionari fie a se desolidariza de idealul de luptă legionar – ceea ce însemna un act de compromitere morală, - fie a cere trimiterea pe front pentru reabilitare – adică, recunoscându-se vinovaţi faţă de Antonescu în actul de la 21 Ianuarie 1941, act de compromitere a Mişcării Legionare. Cei refractari trebuiau să suporte înfometări, suplicii fizice, moarte.

Legionarii şi-au rânduit viaţa în închisoare în aşa fel încât Frăţiile îndeosebi să aibă viaţă de rugăciune, demnitate morală, corectitudine şi comportare demnă şi respectuoasă faţă de organele de ordine, unitate şi rezistenţă în faţa presiunilor regimului.

Atitudinea aceasta era de fapt spontană şi firească, izvorâtă din convingerile interioare despre disciplina şi demnitatea creştină legionară. Maiorul Munteanu i-a izolat pe legionari de ceilalţi deţinuţi; iar pe cei cu pedepse mari (15-25 ani muncă silnică şi muncă silnică pe viaţă) şi pe şefi în general, i-a masat la ultimul etaj, pentru ca ceilalţi, rămaşi fără îndrumători şi tentaţi de promisiuni, să cadă, făcând din aceia elemente de descompunere spirituală a legionarilor. Dar legionarii nu aveau neapărat nevoie să fie supravegheaţi, controlaţi, cenzuraţi, îndrumaţi sau ţinuţi în frâu de cineva, fiecare îşi ştia datoria chiar dacă ar fi rămas singurul legionar pe toată faţa pământului. Au fost şi căderi; căci unul este eroismul de moment şi altul eroismul de durată.

La începutul lui Martie 1943 s-a instituit un regim sever: câte unul în celulă, supraveghere riguroasă, hrană înrăutăţită, ieşire la aer întâmplătoare, la cinci paşi distanţă unul de altul, cu capul în jos, obloane la ferestre şi izolări în camerele de pedeapsă de la subsol sau la Zarcă, pedepse corporale (lovituri la fund cu vâna de bou) pentru „insulte” aduse organelor de pază.

Mă aflam pe latura scurtă a T-ului (spre stradă) chiar în celula din unghi, lângă biroul gardianului, la ultimul etaj. În afară de Sfânta Scriptură nu se mai admitea nici o carte. (Până atunci puteam primi de acasă sau puteam lua de la biblioteca penitenciarului orice carte, afară de cele cu conţinut politic). Acum, prin purtare de grijă dumnezeiască, trebuia să ne punem nădejdea numai în Dumnezeu, fiindcă nimic dintre cele lumeşti nu ne putea ajuta în confruntarea cu răul.

Gardienii nu erau „şcoliţi” pentru a oprima deţinuţii politici, aşa cum aveau să facă mai târziu comuniştii. Mulţi, cu comportare reverenţioasă, fiind mai mult funcţionari ai ordinii interioare şi nu zbiri, executori orbi ai dispoziţiilor primite. Slugile îşi trădau stăpânii, conştiente de nebunia acelora. De multe ori ne preveneau şi ne acopereau pentru a ne împlini anumite nevoi spirituale. Nu toate cărţile au fost predate. Circulau chiar prin mâinile gardienilor caiete scrise, jurnale, poezii, presă, traduceri, de la celulă la celulă. Unor caiete duse la biroul de cenzură li s-a aplicat ştampila „cenzurat” a penitenciarului din Aiud, şi la magazie au fost introduse în bagajul deţinutului căruia îi aparţineau. Aşa au scăpat şi două din caietele mele, trimise acasă în vremea muncii în colonia Galda. Creioane, hârtie nescrisă, au putut fi ascunse sub duşumele, la pervazul ferestrelor şi tocul uşilor.

De la început se forţase prin intimidare ca legionarii să ceară mergerea pe front pentru reabilitare. Din relatările celor prezenţi atunci în Aiud şi din ceea ce au povestit Trifan şi Marian se ştie ce s-a întâmplat. Căpitanul Munteanu cu colonelul Suceveanu, chemat de la Sibiu, duşmani declaraţi ai legionarilor, îi scoseseră pe legionari în curtea închisorii, înconjurată de ostaşi înarmaţi şi gardieni de încredere. Le-au ţinut un discurs ispititor: eliberarea cu condiţia de a merge pe front pentru „reabilitare” care sfârşea perfid: „E cineva care nu vrea să meargă pe front?”

Derutaţi de întrebare, ce conţinea intenţionat condiţia mergerii pe front, cei mai mulţi au rămas pe loc. Doar un grup ataşat de Stere Mihalexe, care avusese şi mai înainte o atitudine echivocă în relaţiile cu stăpânirea, a ieşit din rânduri. Munteanu a trecut la ameninţări, insultându-i pe cei rămaşi, socotindu-i laşi şi trădători. Ieşind în faţa frontului Traian Trifan, comandant legionar, fost prefect de Braşov, a răspuns clar şi hotărât:

- Mergerea pe front în bătălia contra comunismului este o onoare pentru orice legionar. Dar nu poate fi condiţionată de vreo obligaţie morală pentru noi. Dacă ţara şi neamul ne cheamă sub arme, mergem să apărăm fruntariile, cu toate drepturile şi obligaţiile ostaşului român, nu sub presiuni şi ameninţări. Trifan Traian are grad de căpitan şi îşi serveşte patria ca ostaş, dar comandantul legionar Traian Trifan nu are ce reabilita în faţa nimănui.

Toţi au trecut alături de el, afară de grupul celor socotiţi oportunişti. Unii, prin străinătate, necunoscând împrejurările în care s-a încercat, prin compromitere morală, trimiterea legionarilor închişi pe front, l-au acuzat pe Trifan de faptul că legionarii au fost reţinuţi în închisori de Antonescu.

Încercând să mai câştige aderenţi, Munteanu s-a înfuriat, acuzându-i pe Trifan şi Marian că sunt capii răzvrătirii. A dat ordin soldaţilor să-i încadreze între baionete şi să-i ducă într-o celulă la parterul Celularului. Pe ceilalţi, sub escorta gardienilor, i-a închis cu ambele zăvoare în Celular. (De obicei se încuia doar zăvorul de sus şi cu cheia).

Munteanu i-a ameninţat cu trimiterea în faţa Curţii marţiale unde le va cere pedeapsa capitală pentru revoltă în Penitenciar, înjurându-l de mamă pe Trifan. Trifan avea un cult deosebit pentru mama sa şi pentru toate mamele acestui neam. Munteanu era voinic; dar şi Trifan era atlet şi făcuse lupte greco-romane. Într-o secundă i-a sucit braţul şi l-a aruncat pe coridor ca pe un bolovan. Ridicându-se înfuriat, Munteanu a dat ordin ostaşilor să îi împuşte pe Trifan şi Marian. Ostaşii, uitându-se la superiorul lor, un tânăr subofiţer, au pus armele la picior. Munteanu umbla în uniformă, încins şi înarmat cu pistol, dar n-a avut curaj să facă şi crimă căci martorii nu îi erau favorabili. A început să urle, blasfemiind, înjurând şi ameninţând cu moartea pe toţi legionarii. Atunci s-a cutremurat Aiudul de bătăi în toate uşile celulelor.

Trifan şi Marian au fost trimişi disciplinar la Braşov, iar Munteanu a cerut mână liberă să acţioneze asupra legionarilor; aproape un an de zile a făcut demersurile să concentreze toţi legionarii la Aiud. Prezenţa în închisoare a unui camarad scăpat cu viaţă de pe front, demonstra intenţia criminală a guvernului antonescian, care nu voia reabilitarea noastră, ci moartea noastră: şi fizică, şi morală.

În Iunie 1943 am fost chemaţi în grupuri de 15-20 la administraţie. Trebuia să completăm cu datele personale o cerere de mergere pe front pentru reabilitare căreia îi era ataşată o declaraţie de desolidarizare de Mişcarea Legionară. De curând aduşi de la Braşov, Trifan şi Marian erau în grup cu noi. Toţi am refuzat să completăm şi să iscălim cererile şi am cerut hârtie să ne precizăm poziţia.

Izolarea la Zarcă

Urmarea a fost izolarea la Zarcă: 500 de legionari eram înghesuiţi câte 8-10 într-o celulă de 4/2 metri, cu regim dur, mâncare detestabilă, dormit pe duşumele, fără pături doar cu îmbrăcămintea zdrenţuită. Gardienii, unguri sau români, erau instigaţi de maiorul Munteanu împotriva noastră. Pe coridor se aruncau găleţi cu apă, care îngheţa, iar temperatura era polară, foarte mulţi îmbolnăvindu-se de piept sau stomac.

În aceste suferinţe doar câţiva au cedat. Crezând că prezenţa lui Trifan, Marian, Ilie Nicolescu, Mircea Nicolau şi a altor câţiva exponenţi ai atitudinii de demnitate legionară constituie un motiv de rezistenţă şi pentru ceilalţi, Trifan şi Marian au fost trimişi disciplinar la Suceava, iar ceilalţi izolaţi la ultimul etaj în Celular.

Vizita fratelui meu Alexandru. Încercare de şantaj prin calomnie şi teroare

De Crăciunul 1943 eram la Zarcă, la etaj, în ultima celulă pe aripa dinspre baie cu Ştefan Vlădoianu (nea Fane), Buchiu Ion, student la farmacie, Zamfir Ion, pompier militar, de fel din Brăila, Dumitrescu Constantin (Titi), fratele lui Miti Dumitrescu, Pop Grigore, mecanic la IAR Braşov, şi încă un camarad al cărui nume îmi scapă. În celulele vecine erau: Valeriu Gafencu, Naidim Marin, Mazăre Nicolae, Boia Iulian, avocat, Vila Petre, student, şi alţii.

Săptămânal, pentru timorare, era scos câte unul din cameră şi i se aplicau 20-25 lovituri la fund, cu vâna de bou, în Corpul gardienilor. În sadismul lui, Munteanu îşi aducea copilul de 7-8 anişori să asiste la supliciile deţinuţilor legionari, pentru a se căli sufleteşte. Copilul plângea şi cerea să fie dus la maică-sa, însă era ţinut cu forţa. Stoica Ilie, impiegat CFR, maltratat în faţa copilului, i-a atras atenţia maiorului:

- Ai să dai seama în faţa lui Dumnezeu pentru mutilarea sufletului acestui copil!

- Eu nu dau socoteală în faţa nimănui.

Ultima victimă înainte de Crăciun, Zamfir Ion, care era TBC-ist şi avea un picior abia sudat în urma unei fracturi, fusese adus în celulă leşinat. Abia şi-a revenit, îngrijit de noi, cu bandaje cu apă rece, lacrimi şi rugăciuni.

După rugăciunea de culcare ne încălzeam în gând, lângă Ieslea Pruncului Sfânt şi în întunericul plin de lumina Naşterii, pe duşumeaua goală, cu bocancii sub cap drept pernă; ne înghesuiam unul în altul, visând cu ochii deschişi lumi de lumină şi cântări îngereşti. Deodată se aude la uşă zăngănit de chei. Zăvoarele se trag brusc şi sărim din poarta visului în anticamera iadului. Privim în întunericul şi mai adânc al uşii. Era ora supliciilor, „Căci cei ce fac rele, noaptea le fac” (Sfântul Apostol Pavel). Cu răsuflarea tăiată aşteptam să ni se strige numele. Gardianul plimbă lanterna pe feţele noastre străvezii, paralizate.

- Maxim! Ieşi afară!

Emoţionat şi buimac am ieşit pe coridor fără bonetă şi bocanci. L-am rugat pe gardian să-mi dea voie să-mi iau bocancii.

- De ce nu ţi i-ai luat? Mişcă înainte!

M-a scos în curtea din faţa Zărcii. Zăpadă mare. Ningea de câteva zile. Fulgii îmi sărutau creştetul şi obrazul ca într-o idilă tainică, fără să ştie că sărutul lor de gheaţă făcea să-mi clănţăne dinţii în gură. Tremurând, alunecam prin zăpadă şi, împiedicându-mă de ceva ascuns vederii în zăpadă, am căzut rănindu-mi genunchii şi palmele. La dreapta era Corpul gardienilor, unde se administrau pedepsele. Instinctiv m-am îndreptat într-acolo, rugându-mă în gând: „Uşa milostivirii, deschide-o nouă, binecuvântată de Dumnezeu Născătoare, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine…”

- Stai pe loc! Nu acolo, îmi tăie rugăciunea glasul răstit al gardianului. (Oare mă şi auzise Maica Domnului?)

Am intrat în clădirea administrativă. Gardianul m-a lăsat în anticameră şi a intrat pe uşa capitonată deasupra căreia scria cu litere mari: director. Înăuntru era fratele meu cel mic, Alexandru, cu ochii plini de lacrimi. Am intuit situaţia şi m-am pregătit sufleteşte. Mai mult dezbrăcat decât îmbrăcat, în hainele vărgate ale penitenţei, desculţ, cu capul chilug descoperit, tremurând de frig şi emoţie, slab ca un schelet, semănam cu o arătare. Am surprins reacţia de spaimă de pe faţa fratelui meu. Înainte de a apuca să salut, maiorul Munteanu se repezi la mine şi mă apucă de piept.

- Uită-te la el. Ăsta-i fratele tău. Banditul care a încercat să mă omoare! Iar tu şi părinţii tăi vreţi să ştiţi dacă mai trăieşte şi-i aduceţi alimente şi haine. Nu merită dragostea voastră. Nici măcar nu vrea să meargă să-şi apere ţara! Nu aveţi un fiu şi un frate. Aveţi un trădător şi-un criminal!

Când maiorul s-a întors la birou am făcut semn fratelui meu, negând cele spuse de Munteanu. Gardianul însă a observat:

- Domnule comandant, deţinutul a făcut un semn fratelui său.

Fratele era debusolat în faţa acestor scene de perfidie, aşa că am zis:

- Da, domnule maior! Da, fratele meu drag! Du-te acasă şi spune tatei şi mamei că eu şi toţi cei asemenea mie, tremurăm cu mâinile împreunate în rugăciune, invocând mila lui Dumnezeu pentru noi, pentru sufletul domnului maior Munteanu şi al tuturor asupritorilor noştri. Aşa evadăm din regimul de asuprire fizică şi morală în care mă vezi!

Tensiunea sufletească şi căldura din cameră, cu care nu eram obişnuit, îmi făceau rău. Simţeam că mă voi prăbuşi. Fratele meu s-a uitat disperat la mine şi a făcut gestul să mă ajute. Apropiindu-se, mi-a şoptit: „Am înţeles!” O lacrimă de bucurie şi linişte strălucea pe faţa lui. Şi-a şters lacrimile şi a cerut permisiunea să plece:

- Domnule comandant, e de prisos să insist a-mi aproba vorbitor cu fratele meu. Vă rog să-mi permiteţi să plec!

- Nu, nu! Stai. Ai să vorbeşti cu fratele tău şi ai să-i dai şi ce i-ai adus de acasă, ca să ştie şi părinţii tăi că, deşi nu merită, noi avem o mai mare înţelegere pentru voi decât ei. Apoi i-a spus ceva în şoaptă gardianului.

Gardianul m-a dus la vorbitor. Dincolo de plasa dublă a venit fratele meu. În timp ce gardianul se plimba pe intervalul dintre plase, ascultând convorbirea noastră, i-am spus fratelui meu care împlinea 17 ani:

- Nu-i nelinişti pe părinţi! Spune-le că m-ai găsit sănătos şi bine şi că în curând îi voi vedea.

Acest „curând” avea să se împlinească peste 20 de ani. Gardianul dădea din cap, uitându-se la mine ironic.

- Cu privire la realitatea de aici, i-am şoptit, păstrează pentru tine adevărul pe care cred că l-ai înţeles.

Gardianul n-a înţeles fraza şi i-a cerut fratelui meu coletul. Mi-a dat hainele şi două pâini.

- Atât am ordin!

Am transmis sărutări de mâini părinţilor şi l-am rugat pe fratele meu să împartă pe drum celor nevoiaşi celelalte lucruri. Fratele a plecat plângând. Întotdeauna îl aveam sub aripa mea, la joacă sau la lecţii. Îmi purta o afecţiune deosebită, ceea ce l-a determinat să intre mai târziu (în 1949) în rezistenţa din munţii Trascăului, unde-şi va da şi jertfa supremă, împreună cu grupul maiorului Dabija.

Nu-mi mai era frig. Mă simţeam detaşat de suferinţa personală. Trăiam o stare de linişte interioară pe care nu o puteam defini. Gardianul n-a mai aprins lanterna; m-a împins în celulă şi a tras zăvoarele întunericului peste noi. Braţele celor şase camarazi m-au cuprins cu înspăimântare.

- Te-au bătut?

- Nu, am avut vorbitor!

Cuvântul murea în gâtlejul fiecăruia, iar braţele lor, până atunci ocrotitoare, gata să se facă părtaşe suferinţelor trupului meu, se desprindeau căzând paralizate, ca atinse de lepră.

- Vorbitor?...

Auzeam şi vedeam în gândul fiecăruia un răspuns de necrezut pentru fiinţa mea. Numai cei ce dădeau declaraţie de desolidarizare de Mişcarea Legionară şi cereau să meargă pe front pentru reabilitare primeau asemenea favoruri. Dar am zâmbit:

- Da, fraţilor, am avut vorbitor cu fratele cel mic, Alexandru. (Din povestiri ne cunoşteam reciproc genealogia familiilor, prietenii, colegii de şcoală, consătenii etc.)

- A fost Sandu la tine, au tresărit curioşi.

Le-am povestit scena cu făţărnicia maiorului şi le-am întins cele două pâini.

- Puneţi mâna şi vedeţi ca Toma ce ne-a trimis Pruncul Iisus de ziua Naşterii Lui.

Au atins cele două pâini. Ne-am rugat şi am frânt fiecare pâine în şapte bucăţi egale, mestecând cu fiecare îmbucătură gânduri sfinte: „Două îmbucături de pâine, două daruri. Unul de la Sfânta Fecioară, în cinstea Naşterii Pâinii Vieţii; altul de la Sfântul Prunc Iisus, născut în frig, în ieslea cea săracă, să ne încălzească frigul şi sărăcia noastră şi să sature nu foamea trupului, ci foamea sufletului nostru. Două pâini, două firi: Dumnezeiască şi omenească, a Unuia din Treime, dată să supravieţuim, biruind în firea noastră omenească păcatul, ura şi moartea. Şapte coltuce. De şapte ori e slăvit Numele lui Dumnezeu în cele şapte Taine prin care Dumnezeu, în Hristosul Său, ne face Una cu El...” Toate acestea mestecate cu lacrimi de umilinţă şi bucurie care şiroiau în întuneric pe obrajii noştri, din candelele aprinse în rugăciune ale inimilor noastre. Liturghia mută din sufletul fiecăruia s-a sfârşit, ca să înceapă alta, comună şi transfiguratoare, când Zamfir Ion a oftat zicând:

- Măi Virgile, tu ai luat parte vreodată la stingerea unui incendiu?

- Nu, măi Ioane!

- Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, dar am avut impresia tot timpul cât am mâncat din pâinea asta că eram pe un acoperiş, deasupra unui foc mistuitor şi cu greu am reuşit să-l sting... Cred că era focul din mine împotriva acestui maior, Munteanu. Vreau să mă înveţi rugăciunea pe care o zici seara pentru vrăjmaşii noştri.

Cu toţii am îngenuncheat şi am rostit de trei ori rugăciunea pe care, până acum, Zamfir n-o şoptea, cum făceau ceilalţi:

Doamne, Iisuse Hristoase, Tu Care ai pătimit pentru întreg neamul omenesc şi pe toţi cei ce s-au căit pentru păcatele lor i-ai iertat, fă ca nici unul din cei ce ne urăsc şi ne prigonesc pe noi să nu pătimească ceva rău, din pricina noastră, la judecata Ta. Ci întoarce sufletele lor spre Conştiinţa Adevărului şi dă-le lor pocăinţă adevărată, ca şi printr-înşii să se preamărească Prea Sfânt Numele Tău. Iară pe noi învredniceşte-ne să Te mărturisim pe Tine, Dumnezeul cel adevărat, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, spre Slava Numelui Tău şi mântuirea sufletelor noastre. Amin!

Dumnezeu lucra cu harul Lui în sufletul fiecăruia dintre noi pentru ca suferinţa pe care o suportam să ni se facă prilej de curăţire şi altarul neamului să primească în jertfele de ispăşire, numai jertfe fără cusur.

(Când Alexandru m-a vizitat în colonia de muncă de la Galda, în 1946-48, mi-a spus că maiorul Munteanu îi propusese să mă convingă să renunţ la idealul legionar în schimbul unui regim preferenţial, cum aveau şi alţii, în caz contrar mă aşteptau situaţii neprevăzute.)

După Anul Nou 1944 s-au făcut iar schimbări în celule. Am ajuns pe aripa opusă a etajului, spre brutărie. În Zarcă se îmbolnăviseră mulţi; aceştia erau duşi la infirmerie sau spitalul închisorii. De acolo erau transferaţi în Celular. În celule rămâneau unul, doi sau trei oameni. Eram în celulă cu Marin Naidim, Bălan, Pop Grigore, Ciocilă Vasile, Agafiţei şi Petrovan. Încetaseră bătăile, în schimb alimentaţia era dezastruoasă. Pentru Zarcă se fierbea o zeamă limpede, leşioasă, greu mirositoare. Ajunsesem schelete pe care studenţii medicinişti ar fi putut face studii de anatomie. Când venea în vizită, maiorul Munteanu aştepta în faţa uşii raportul cu nemulţumirea pentru tratamentul care ni se aplica. După un minut de aşteptare nervoasă, trecea la altă celulă. Aceeaşi tăcere mută. Nu încetam să ne rugăm; strigătul neîncetat al sufletelor noastre către Dumnezeu realiza minunea în ochii asupritorilor noştri, făcându-i să vadă cum moartea nu are putere asupra trupurilor noastre. Izolarea era perfectă în Zarcă. Nu mai era adus nimeni; numai cei ce se îmbolnăveau sau cedau erau scoşi.

Nu cunoşteam evenimentele politice sau militare din ţară sau din Europa. În Iunie 1943 armatele germane şi române deţineau poziţii încă favorabile, iar Antonescu după mascarada plebiscitului domnea prin legi marţiale. Existenţa noastră, „a fi” sau „a nu fi”, se derula pe pardoseala Zărcii între rugăciuni şi vise de mai bine. Deşi era primăvara 1944, nu văzusem soarele şi la ferestrele oblonite nu venea nici o pasăre să ciripească.

Povestea lui Sile Constantinescu

Înainte de Sfintele Paşti din 1944, într-o noapte am auzit mişcare pe coridor. Din celulă în celulă s-a aflat că fusese eliberată ultima celulă de pe etaj. Acolo au fost băgaţi doi deţinuţi de drept comun. În Sâmbăta Mare am aflat cine erau: Sile (Vasile) Constantinescu, ucigaşul sadic al propriilor părinţi, şi Luca, student la teologie în ultimul an, care, atacat pe stradă de un vagabond pe timp de camuflaj, deşi comisese crima în legitimă apărare, fusese condamnat la câţiva ani închisoare.

Sile era prin 1933 student în ultimul an la chimie. Singurul fiu, inteligent şi talentat, adorat de părinţi - cu „soarele mamei” i se adresa biata mamă. În subsolul casei, tatăl plin de afecţiune pentru fiul care, nădăjduia, le va mângâia bătrâneţea, îi amenajase un laborator de chimie; strălucitul student făcea experienţe şi aplicaţii practice: recipiente, alambicuri, eprubete, scule şi aparate care ar fi făcut gelos pe oricare coleg sau chiar profesor al lui Sile.

Satana a făcut din dragostea născută firesc în sufletul lui prilej de prăbuşire. Tânărul a cunoscut o evreică. Părinţii l-au lăsat să înţeleagă că nu se pot căsători decât dacă evreica se botează, intrând în Biserica lui Hristos. Fata a refuzat şi a provocat un conflict între Sile şi părinţii lui. După ce i-a omorât cu toporul, i-a topit într-un cazan, iar el a dispărut cu evreica. După un timp vecinii au observat lipsa familiei Constantinescu din gospodărie. La investigaţiile poliţiei s-a constatat crima odioasă. Sile a fost prins, judecat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. Ziarele din epocă au relatat cu multe amănunte această crimă abominabilă.

Pedepsele pentru crima de omor premeditat se executau fără drept administrativ (scrisori, pachete, vorbitor) la ocne de sare: Ocnele Mari, Târgu Ocna, Telega etc. Sile a executat câţiva ani într-una din aceste saline. România producea sarea prin muncă foarte ieftină, a deţinuţilor, şi avea cel mai mare debuşeu pe piaţa mondială. Datorită unei legi internaţionale prin care nici un stat nu mai avea dreptul să întrebuinţeze deţinuţi la munci subterane, ci numai mână de lucru calificată, civilă, Sile a fost adus să-şi ispăşească restul pedepsei la Aiud.

În câţiva ani de zile s-a făcut simpatic şi util administraţiei, învăţând cizmărie de lux şi confecţionând directorilor de la minister chiar, încălţăminte bărbătească şi de damă, care rivaliza cu cea pariziană. A obţinut permisiunea să-şi amenajeze un atelier de pictură. Pe lemn sau pânză făcea copii excepţionale ale capodoperelor, picta Icoane Împărăteşti ale Mântuitorului şi ale Maicii Sale pentru catapetesme de Biserici şi alte icoane. Cei ce le comandau administraţiei nu ştiau cine era executantul. Aflând, puteau crede că Dumnezeu dă prilej de pocăinţă acestui suflet tulburat de crima paricidului.

I-am văzut a doua zi după mutarea lor. Când duceam tineta la canal îşi cărau bagajul din Secţie: haine, tablouri, icoane etc. Biroul gardianului deveni şi depozit de materiale. Faptul ne-a surprins pe toţi fraţii din celulă. Sile era plăcut la înfăţişare, de statură potrivită, elegant în ţinută şi mişcări (nu purta haine de penitenciar), dar cu o strălucire stranie în priviri, inspirându-ţi teama. Luca, mai voinic, părea mai consumat, în trăsăturile feţei avea o căutătură tristă, conştient de vina ce era asupra sufletului lui şi îl împiedica să devină preot, deşi crima o făcuse involuntar. În Secţie lucrase cu Sile, pregătindu-i materialele necesare şi dându-i indicaţii teologice despre iconografia bizantină. Se legase între ei o oarecare prietenie; pentru mai multa lor linişte ceruseră maiorului Munteanu să-i scoată din mediul amorf, al celor de drept comun, şi să le ofere un loc unde ar putea duce o viaţă mai demnă de „stadiul” lor.

În Vinerea Paştilor, cu intenţie diabolică s-a încercat un atentat moral şi sanitar asupra noastră. Mâncarea era cu multă carne, castroanele pline cu vârf. Până atunci ni se servise zeamă de murături sau fasole, invizibile într-o apă leşioasă în care turtoiul, un bolovan de mălai ars, nu se înmuia. Am răsturnat mâncarea în tinete, deşi ispita n-a fost uşor de învins. Cei ce au mâncat au vomat sau au făcut ocluzii intestinale. Cu greutate, gardienii i-au dus la infirmerie; prin clisme cu sare amară şi alte metode de provocat voma au putut fi salvaţi.

Noaptea spre sâmbătă eram încă sub tensiune nervoasă. Din celula lui Sile şi Luca se auzeau ţipete, înjurături şi buşituri; răsuna Zarca. Ce se întâmplase? Am aflat din gura lui Luca după 23 August 1944. Presupunând că tragedia Răstignirii Domnului Iisus pentru păcatele lumii ar putea provoca în sufletul lui Sile recunoaşterea greşelii şi pocăinţa sinceră, a făcut referiri la cazurile fiecăruia. Reacţia lui Sile a fost contrară aşteptărilor lui. Nu numai că-şi nega vinovăţia, dar îi acuza pe părinţi de obscurantism şi îi condamna, acuzând justiţia, societatea şi pe Dumnezeu. Încercând să corecteze lucrurile, Luca era pus în faţa unui complex de îndreptăţire megalomană, ajungându-se la insulte şi ameninţări dacă mai continua discuţia. Greşise tactic, acuzând făţiş. Sile încercă să-l lovească cu cuţitul, încingându-se o luptă din care gardianul abia l-a scăpat pe Luca, rănit şi plin de sânge. Sile a fost lăsat singur. Cele relatate de Luca în Secţia I s-au răspândit în tot Aiudul.

*

* *

La începutul lui Iunie un inspector ministerial venit de la Bucureşti a trecut în revistă toate celulele Zărcii. Uşa se deschidea şi gardianul comanda: „Drepţi! Raportul la domnul inspector”. Stăteam în picioare doar sprijinindu-ne de pereţi. Inspectorul nu zicea nimic.

- Domnule inspector, ăştia sunt legionarii despre care v-am vorbit. Ticăloşi care nu merită să trăiască, trădători de ţară ce nu vor să meargă pe front, ne insulta maiorul Munteanu în spatele lui.

Din privirea inspectorului şi din felul cum dădea din cap, parcă nu era de acord. Cu Sile a vorbit şi cu ton de reproş:

- În mod special am venit aici să constat condiţia dumitale sufletească. Credeam că voi găsi un om plângându-şi păcatul groaznic.

- Destul, a ţipat Sile, nu mă mai terorizaţi cu această acuzaţie! De la arestare şi până acum sunt învinuit că mi-am ucis părinţii. Nu eu sunt vinovat. Ei sunt vinovaţi. Ei şi-au meritat soarta.

Ascultam încremeniţi. Am auzit apoi buşitura uşii şi zăvoarele închizându-se. Inspectorul îi spunea lui Munteanu:

- Să i se ia toate drepturile de care s-a bucurat până acum. Pentru un criminal ca ăsta nu trebuie nici o clemenţă. Să-l bagi în lanţuri şi să-l laşi să moară de foame în beci.

Apoi au coborât. Cu riscul de a fi prinşi, unul s-a făcut movilă şi altul s-a urcat pe spinarea lui pentru a privi printr-o crăpătură a oblonului. Inspectorul gesticula nervos şi Munteanu dădea din cap aprobativ.

După plecarea inspectorului, împotriva lui Sile nu s-a luat nici o măsură. Alimentaţia noastră însă s-a îmbunătăţit. Cei foarte slabi au primit câte o căniţă de lapte de 150-200 grame în urma unei vizite făcute de un medic civil, străin de penitenciar. La noi în celulă Delu Bălan şi Marin Naidim erau cei mai slăbiţi. Nimeni nu trăia pentru sine, ci în dragoste de aproapele, pentru Dumnezeu. S-a aprobat celor care aveau bani depuşi la contabilitate, ridicaţi în momentul intrării în penitenciar, să poată cumpăra de la cantină pâine, slănină, salam, brânză, ceapă şi usturoi, alimente la care aveau dreptul numai cei de drept comun. Cei care cumpăram, împărţeam frăţeşte.

Într-o lună banii s-au epuizat. Totuşi ne-am mai refăcut. Mergeam mai uşor, nu mai aveam ameţeli când ne ridicam şi, mai ales, nu aveam starea de somnolenţă permanentă. Eram scoşi jumătate de oră pe zi la aer, eram duşi la baie - o binefacere, căci se crăpa pielea uscată pe noi. În perioada de slăbiciune aveam vedenii, sau amintirile din viaţă sau din lecturi se transpuneau în închipuiri care mă terorizau.

Astfel, îmi apărea imaginea unei statui plasate în colţul unei camere în care se afla un ostatic. Cel sechestrat observa în spatele pleoapelor „ochi adevăraţi” care îl suspectează. Apropiindu-se, pleoapele s-au închis. Prizonierul a început să trăiască o stare de tensiune nervoasă, obsedat de privire. Imaginea aceasta a apărut pe chipul lui Petrovan, cel mai voinic dintre noi. Lipsa hranei îi făcuse faţa scheletică ca o mască mortuară. Şedea de multe ori sprijinit în colţul dintre cei doi pereţi pe uşă şi moţăia de slăbiciune, închizând şi deschizând din când în când pleoapele ochilor. Atunci mi se părea că eu sunt prizonierul şi el statuia prin ochiul căreia un „altul” mă priveşte, suspectându-mi mişcările, vorbele şi gândurile. Mă trezeam din această stare morbidă când făcea cineva vreo mişcare sau când Petrovan îşi schimba locul.

Într-o noapte, după rugăciunea de culcare, am început să simţim o stare de activitate fiziologică deosebită în tot organismul. Vinele se umflau şi pulsau intens în urechi, muşchii se încordau ca pentru o luptă corp la corp şi ochii căutau în întuneric o lumină pierdută cândva, aşteptată să apară. Nu ştiam ce se întâmplă, dar simţeam că şi ceilalţi se foiesc în aşternut.

- Măi fraţilor, ce se întâmplă cu noi?

Petrovan, care fusese ospătar, zise:

- Cred că ne-a pus ceva în mâncare!...

- Nu se poate, zise Delu Bălan, am muri în masă şi nu s-ar putea justifica. Altceva se întâmplă cu organismele noastre, să judecăm niţel mai cu dreptate: de când s-a îndulcit niţel regimul nostru alimentar?

- Mai bine de o lună, am făcut o socoteală la iuţeală.

- Ei, zise tot el. Am ajuns treptat la un stadiu de viaţă aproape normal. Funcţiile şi-au intrat în atribuţii. Asimilarea elementelor nutritive s-a făcut rapid şi iată-ne acum ca nişte înviaţi din moarte, iar acum activitatea normală ni se pare ceva anormal.

Mi-am adus aminte vedenia proorocului Iezechiel, de la capitolul 37:

„Mâna Domnului a fost peste mine şi m-a luat în Duhul şi m-a pus în mijlocul unei văi pline de oase. Şi m-a făcut să trec pe lângă ele de jur împrejur şi iată că erau foarte multe pe faţa văii şi erau uscate de tot. Şi El mi-a zis: <Fiul omului, vor putea oare oasele acestea să învieze?> Eu am răspuns: Doamne Dumnezeule, Tu ştii lucrul acesta! El mi-a zis: <Proroceşte despre oasele acestea şi spune-le: Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului! Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu către oasele acestea: Iată, voi face să intre în voi un duh, şi veţi învia! Vă voi da vine, voi face să crească pe voi carne, vă voi acoperi cu piele, voi pune un duh în voi şi veţi învia. Şi veţi şti că Eu sunt Domnul!>

Am prorocit cum mi se poruncise. Şi pe când proroceam eu, s-a făcut un vuiet şi iată că s-a făcut o mişcare şi oasele s-au apropiat unele de altele! M-am uitat şi iată că le-au venit vine, carnea a crescut şi le-a acoperit pielea pe deasupra. Dar nu era încă duh în ele. Şi El mi-a spus: <Proroceşte şi vorbeşte duhului! Proroceşte, fiul omului, şi zi duhului: Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru vânturi, suflă peste morţii aceştia ca să învieze!>

Şi am prorocit cum mi se poruncise. Şi a intrat duhul între ei şi au înviat şi au stătut în picioare. Şi era ca o oaste mare, foarte mare la număr”.

Noi ne miram de aceste căpăţâni descarnate, în care ochii adânciţi în găvane vinete mai clipeau ca o aripă de fluture muribund, că duhul suflase iarăşi peste oasele noastre, ca în prorocia lui Iezechiel.