În seara zilei de 9 Decembrie 1942, cu lanţuri la picioare, legaţi câte doi, într-un convoi de vreo patruzeci de deţinuţi de drept comun, escortaţi de gardieni şi soldaţi, am ajuns în Gara de Sud. Era un ger groaznic. Ziua fusese călduţ iar zăpada era sticloasă. Lunecam în dreapta şi în stânga şi brăţara ruginită a lanţului ne provoca răni şi dureri acute. Gara forfotea de lume: soldaţi care mergeau pe front, patrule româneşti şi nemţeşti, tot felul de oameni, cu şi fără căpătâi, atmosfera stării de nesiguranţă şi neîncredere creată de război. Camuflajul mărea starea de teamă şi incertitudine în zvârcolirea oamenilor mascaţi în umbrele şi penumbrele pe care le arunca cinic un Rembrandt nevăzut. Înaintam în grup pe peron. Cu înjurături şi lovituri la coaste gardienii încercau să menţină convoiul care la un moment dat se împrăştie, despicat de fuga câtorva borfaşi.
- Stai! Stai că trag, se auzi un glas, undeva în întuneric.
Lumea ţipa, unii căzură în îmbulzeală. În aer se slobozi o detunătură de pistol. Convoiul se destrămă, dar gardienii şi ostaşii roiau între oameni, adunând formaţia. Eu şi Marin nu reuşeam să ieşim dintre linii, blocaţi de nişte lucrători care transportau traverse şi unelte. Cu greu urcarăm pe bordura peronului dintre linia a doua şi a treia. Căutam prin întuneric uniforma vreunui gardian sau soldat. Marin şchiopăta şi gemea înfundat.
- Ce facem, măi Marine?
- Tu, ce zici să facem, măi Virgile?
- Măi Marine, dacă rămânem mult aici, este ca şi când am fi intenţionat să fugim din convoi. Să anunţăm Poliţia Gării ce ni s-a întâmplat.
- Măi Virgile, spunea un gardian că duba CF e garată pe linia a şaptea.
- Dar cum ajungem? Trebuie să aşteptăm până pleacă trenul din faţă.
- Trecem pe sub el!
Duba mai mult am bănuit-o; era izolată pe linie, dar am recunoscut-o după fereastra mică şi bine oblonită. Pe peron, nimeni. Convoiul fusese preluat iar ostaşii şi gardienii plecaseră. În dubă, scandal şi înjurături. Voiam să batem în uşa dubei, dar un ostaş şi un gardian veneau gâfâind spre dubă. În spatele lor alţi doi gardieni. Unul era şeful escortei.
- Unde aţi fost, mă? După care ne-au înjurat.
- Ne-am rătăcit, domnule şef. Abia am ieşit dintre linii.
Cu patul armei un ostaş bătu în uşa dubei. Uşa se deschise şi şeful dubei apăru în uşă:
- I-aţi găsit, mă proştilor, sau vă adaug la număr?
Şeful escortei şi şeful dubei se acuzau reciproc şi se insultau. La urmă am mai primit câteva înjurături şi am fost urcaţi în dubă:
- Mă, io am mai văzut proşti pe lumea asta, dar ca voi doi n-am mai văzut, mă! Vă spun drept!
Prostia noastră era că nu fugeam de suferinţă. Noi ne predam în chip conştient, ca să nu lipsim de pe altarul de ispăşire, pentru păcatele noastre şi ale neamului.
Deţinuţii de drept comun fuseseră repartizaţi în celule, legionarii în camera comună. Când ne-au văzut fraţii au răsuflat uşuraţi auzind păţania noastră. Am mai făcut cunoştinţe, căci duba era înţesată de legionari, muncitori care în timpul verii lucraseră într-o colonie la Işalniţa. Acum dispoziţia era ca toţi legionarii, indiferent de pregătire şi condamnare, să fie concentraţi la Aiud, în vederea constituirii loturilor care trebuiau trimise pe front şi ţinute în linia I până la distrugerea lor fizică. Noaptea, legaţi la un tren personal, am străbătut întinsul înzăpezit al Carpaţilor şi al Podişului transilvan. Spre dimineaţă ni s-a dat o pituţă cu mălai, cam de 200-250 grame, o bucăţică de slănină sărată şi o cană de apă.
*
* *
Există în viaţă despărţiri ca ruperea din rădăcină, ca prăbuşirea unui edificiu în urma unui cataclism. Nu poţi nici plânge, nici vorbi, nu mai poţi privi nici la ce se petrece în jur, nu mai auzi zgomotele lumii, totul te depăşeşte, te anulează. Un singur simţ rămâne treaz, în fiinţa ta interioară, singurul care-ţi spune că exişti, deşi nu găseşti sensul fiinţei, finalitatea existenţei - care pare a nu mai avea vreo relaţie cu creaţia, din care parcă nu mai faci parte. Simţul acesta îţi proiectează identitatea persoanei în Persoana Dumnezeirii. Eşti întru Cel ce Este. Atunci în fiinţa ta se face linişte ca o apă fără nici o cută al cărei adânc oglindeşte doar lumina; o împăcare cu toţi.
Această stare o trăiam în ungherul dubei; din când în când mă trezea doar zornăitul lanţurilor, semnalul unei alte realităţi, ireale pentru mine.
CAPITOLUL II
„Aiudule, Aiudule, temniţă cruntă,
Fă-te, zăludule, piatră măruntă”.
Radu Gyr
Se însera când am coborât în gara Aiud. Terasamentul, prea jos faţă de scară, întrecea lungimea lanţului care ne lega unul de altul. Siliţi de gardieni, primul îl târa sau smucea pe celălalt, brăţara lanţului muşcând gleznele. Încolonaţi, am pornit sub escortă spre penitenciar. Fiind camuflaj, călcam în gropi sau alunecam pe zăpada îngheţată.
Prim gardian la Aiud era un fost plutonier de jandarmi, Vucea. Călăul de pe vremea dictaturii carliste era preluat de cea antonesciană. Nu înjura, nu striga, dar executa orbeşte orice dispoziţie criminală venită de „sus”. După poarta a doua am intrat în curtea interioară a Celularului în formă de T. Pentru prima dată vedeam cum arată o „închisoare principală”. În semiobscuritatea creată de beculeţele albastre aşezate doar la intersecţia braţelor T-ului apăream ca nişte umbre în Hades. Ne-au tăiat lanţurile şi ne-au făcut percheziţie la pielea goală. Tremuram de frig, oboseală şi emoţie, dar o toropeală îmi cuprinsese tot corpul, să nu mai simt, să nu mai ştiu, să nu mai înregistrez nimic din mediul în care mă aflam. Era urmarea stărilor de tensiune din timpul anchetei şi repulsia acumulată până la proces.
Gardienii începură repartizarea în celulele de la parter. Pe peretele parapet al luminatorului Icoana Împărătească a Mântuitorului pictată de Costin Petrescu lumina atmosfera de tăcere şi suferinţă; în capătul celor două braţe ale T-ului, Icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, de acelaşi autor. Starea mea, care luneca spre blazare şi depresiune, s-a schimbat brusc. Fără să vreau mi-am împărtăşit cugetul:
- Fraţilor, nu suntem singuri în această suferinţă. Mântuitorul e cu noi. A venit aici înaintea noastră. Să ne întâmpine, să ne primească, să ne mângâie, să nu disperăm. El ne aştepta aici şi noi nu ştiam. El nu este pe Cruce! Ci pe Scaunul de Slavă, Biruitor. Noi suntem acum pe Cruce. Ca să ne ispăşim păcatele şi să ducem, prin El, neamul acesta la biruinţa împotriva celui rău, ca să ne învrednicim de aceeaşi slavă! Maica Sa a venit la căpătâiele noastre, să ne vegheze suferinţele şi durerile sufleteşti, rugându-se pentru noi Fiului său.
Apoi am rămas mut. Şi nimeni n-a scos nici un cuvânt.
Eram ultimul grup care mai trebuia băgat în celule. La parter nu mai era loc. Gurile de foc nesăţioase ale balaurului îşi înghiţeau prada. Gardienii ne-au condus la etajul I pe aripa din dreapta, spre administraţie, pe partea dinspre Secţiile I şi II. Ne-au băgat câte doi în celulă. Eram cu Marin, Vlăgea cu Vârlan, Constantinescu cu Breslaşu, iar Pavel singur. Seminaristul fusese trimis la Alba Iulia cu Răfan. După Crăciun, Răfan a fost adus la Aiud.
Celula era întunecoasă. Ne oprisem în prag, dar gardianul ne-a împins din spate. Aproape am căzut în genunchi. În urma noastră zăvoarele răsunau pe coridor, închizând şi pe ultimii clienţi ai molohului Aiud. Prin camuflajul cu hârtie albastră, dublă, nu străbătea nici măcar un licărit de stea. Bâjbâind, eu la dreapta, Marin la stânga, am dat fiecare de câte un vas de pământ smălţuit: vasul de apă şi tineta. Le deosebea doar mirosul. Am „explorat” camera până sub pervazul ferestrei. Puţin deasupra duşumelei de lemn treceau, printr-o nişă transversală în perete, ţevile caloriferului. Căldura abia îţi putea dezmorţi buricele degetelor. Celula părea că are cinci pereţi. Ne imaginam sistemul celular interior ca un labirint din care chiar Tezeu cu firul Ariadnei n-ar fi putut ieşi niciodată. Obosiţi, înfriguraţi şi cu usturimi acute la glezne, am adormit amândoi înlănţuiţi sub mantaua mea de elev, care avea mânecile rupte, rămase la Ploieşti.
Câte o părticică din fiinţă ne va rămâne prin fiecare din închisorile, minele, lagărele de muncă şi beciurile securităţilor din toată ţara; unora fiinţa întreagă, în locuri neştiute astăzi şi poate niciodată, singur Dumnezeu văzându-i cu ochiul Lui atotvăzător. Crainic a încrustat cu cuvinte de foc, în Veşnicie, adevărurile ştiute de cei ce le-au trăit în toată tragedia şi în toată sfinţenia lor:
Pământu-acesta până-n zare
Podit e cu strămoşii mei;
Cucernic, când zidesc Altare,
Pilaştrii bolţilor sunt ei!...
Toaca Celularului ne-a trezit buimăciţi din somnul chircit. Gâlea, gardianul mic de statură, anunţa de la parter: „Zupaaa!...” Întâi se servea gustarea de dimineaţă, o zupă de chimen, apă fiartă cu câteva bucăţele de pâine tocate ca anafura, cu miros de chimen şi două-trei steluţe de ulei deasupra. Ni s-a părut o minunăţie. După atâta înfrigurare ne încălzea stomacul şi nici nu mirosea a ciubăr putred. Un deţinut de drept comun, acelaşi totdeauna pe etaj, distribuia elixirul sub privirile atente ale gardianului. Îl chema Şaramet, era găgăuz, condamnat pentru crimă de omor la Galaţi. Când scăpa de sub supravegherea şefului de secţie, alerga pe la vizete şi arunca în celule o coajă de turtoi, din fărâmăturile ce rămâneau în coş sau din raţia lui. Încerca să-şi atragă mila lui Alah pentru fărădelegea ce-o săvârşise, pe care poate nici Dumnezeul creştinilor nu i-ar fi refuzat-o.
Urma în program scoaterea tinetelor şi adusul apei. Tineta era deşertată pe coridor într-un hârdău mai mare care, când se umplea, era dus afară şi răsturnat într-o gură de canal. Celularul era îmbâcsit de miros pestilenţial. Deşi se deschideau ferestrele luminatoarelor ore în şir, până la amiază respirai aerul împuţit şi infectat. Metoda o introdusese căpitanul magistrat Aurel Munteanu, comandantul militar al Penitenciarului principal Aiud. Antonescu militarizase toate instituţiile, pe lângă directorii civili pusese conducători militari, de obicei magistraţi, care să ştie să acopere, să eludeze sau chiar să calce „legal” orice legalitate. Munteanu nu fusese numit întâmplător la Aiud, unde erau concentraţi legionarii condamnaţi. Fusese locotenent în 1939 şi participase la crimele regimului carlist. Serviciul la Aiud îl începuse atunci când penitenciarele trecuseră de sub tutela Ministerului de Justiţie sub cea a Ministerului de Interne, astfel ca deţinuţii să nu poată apela la forul dreptăţii, ci doar la cel al autorităţii nedrepte. Înainte de venirea lui se încheiase cercetarea juridică făcută în penitenciar de legionari în legătură cu acuzaţiile din lucrarea blasfemiatoare Pe marginea prăpastiei editată de Mihai Antonescu în numele guvernului.
Zozo Grigorescu, avocat, unul din supravieţuitorii tragediilor prin care a trecut neamul, depune o mărturie care dezminte acuzaţiile privitoare la crimele legionare în timpul „rebeliunii”, la abatorul din Bucureşti:
„În Martie 1941 au fost condamnaţi şi trimişi spre executarea pedepsei la Aiud: Măntăluţă Constantin, avocat, fost prefect (de Prahova, n.a.), Cojocaru Paul, avocat, fost chestor, Cristescu Valeriu, avocat, Popescu Gabriel, avocat, Ciupală Ion, funcţionar la CF Ploieşti-Văleni, şi subsemnatul. Aici am găsit 70-80 de legionari judecaţi de instanţele militare din Bucureşti, mulţi din Corpul Gardienilor Publici din Bucureşti, condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. În fiecare zi soseau legionari condamnaţi din toate colţurile ţării.
Deţinuţii de drept comun au fost mutaţi din Celular în Zarca veche (din limba maghiară, adică puşcărie, n.a.), la fel şi cei din camerele din temniţa veche (aşa zisele Secţia I şi II cu camere mari, n.n.). În felul acesta atât Celularul nou (căci Zarca era tot Celular, n.a.) cât şi temniţa veche au fost pline până la refuz de legionari, în jur de 2000 (două mii) de oameni.
În această situaţie, pentru a nu da naştere la dezordine, domnul doctor Ilie Nicolescu a cerut voie directorului (Moldoveanu, la data aceea, n.a.) să viziteze pe toţi legionarii şi să constate cauza pentru care au fost condamnaţi. Între muncitorii din Bucureşti unii fuseseră condamnaţi pentru fapte de drept comun, ca: furturi şi violuri etc. Dr. Ilie Nicolescu, împreună cu cei ce avuseseră funcţii de conducere, au hotărât să formeze echipe a câte doi oameni, de preferinţă jurişti, care să cerceteze pe fiecare condamnat legionar, de ce a fost condamnat, să afle faptele cu amănuntul.
Pentru că posibilităţile de cercetare erau strict limitate la declaraţiile fiecăruia şi ale celor cu care au lucrat (şefii ierarhici, n.a.), problema s-a pus pe bază sentimentală, în sensul că fiecăruia i s-a spus că în primul rând noi trebuie să ştim precis ce a făcut fiecare, pentru a putea să ne apărăm de acuzaţiile nedrepte ce au fost aruncate în sarcina noastră, fapte mai grave decât cele ce au avut loc, şi de cele săvârşite de infractori de drept comun.
Am format zece echipe de cercetare, aproape toţi fiind jurişti. Eu am făcut parte dintr-o astfel de echipă împreună cu Gabriel Popescu, avocat din Ploieşti. Aceste echipe au triat absolut pe toţi deţinuţii, condamnaţi legionari, chiar dacă erau oameni bine cunoscuţi. În felul acesta am putut căpăta încrederea necesară pentru a afla adevărul. S-a constatat astfel, pe baza declaraţiilor personale, că un grup condus de un anume Paralescu (a nu se confunda cu seminaristul Paralescu, n.a.) din Bucureşti au intrat la o fabrică de textile a unui evreu, au găsit acolo pe soţia acestuia, în vârstă de 40 de ani, pe care au violat-o. Un alt cetăţean, tot din Bucureşti, a furat la „rebeliune”, mai multe aparate foto de la un magazin după ce a spart vitrina. Acesta se numea Sabie şi fugise în Germania.
Dr. Ilie Nicolescu a cerut în scris directorului de la penitenciar să treacă grupul lui Paralescu la dreptul comun, întrucât aceştia nu sunt legionari, ceea ce s-a şi făcut. Mai târziu, în 1943, a venit din Germania şi Sabie care a fost trecut şi el la dreptul comun. Am constatat cu această ocazie că nimeni nu a fost condamnat pentru că ar fi spânzurat evrei la Abatorul Bucureşti sau pentru că ar fi dat foc soldaţilor, aşa cum am fost acuzaţi în cartea lui Mişu Antonescu Pe marginea prăpastiei.
s.s. Zozo Grigorescu”
După programul dimineţii am fost duşi în biroul-grefă improvizat la fiecare etaj pentru uşurarea operaţiilor de încarcerare. Mulţi gardieni nu ştiau să citească, erau maghiari sau maghiarizaţi, unii rămaşi în acest serviciu din timpul stăpânirii austro-ungare; în serviciile de evidenţă, administraţie şi organizare erau acceptaţi deţinuţi de drept comun sau politici, de preferinţă cu studii contabile sau juridice; printre ei şi camarazii Şoltuz, Cornel Vucu, mai târziu Bucur Constantin, Mântulescu.
Ni s-au luat datele autobiografice, amprentele digitale şi ni s-au dat numere de încarcerare. Eram 3203. Numărul indica câţi legionari se aflau în Aiud la data sosirii tale. Apoi ni s-a dat o carte poştală: aveam voie să scriem şi să primim o carte poştală pe lună şi un pachet până la 25 kilograme. Până la 10 ale lunii cartea poştală trebuia expediată. Cei cu pedepse sub 10 ani aveau dreptul şi la vorbitor. Dacă scrisoarea sau coletul sosea în luna următoare, era socotit pe luna în curs, pierzând dreptul pe acea lună.
Bucuroşi, am scris acasă, aşteptând cu nerăbdare răspunsul, mai ales că timp de două săptămâni nu puteam avea contact cu nimeni, fiind carantină medicală, a fost ordonată cu scopul de a nu putea transmite ştiri noi. Ieşeam din carantină în ziua Crăciunului. Aveam dreptul şi la „plimbare” în curtea închisorii sub supravegherea gardianului. Plimbarea se făcea de o parte şi de alta a cozii T-ului. În partea dinspre clădirea administrativă, într-un soclu în trepte, într-un rond mare, plin cu flori vara, era troiţa Nicadorilor. După 1948 s-au făcut multe modificări, mai ales interioare: capelele au fost transformate în „cluburi”; latura Secţiei a II-a, dinspre fabrică, a fost transformată în celule de pedeapsă, reci şi calde; peste latura fostelor capele s-a adăugat un etaj; construcţia 13, ridicată în primăvara anului 1943, a fost când sală de mese, când atelier de împletituri din răchită, când dormitor, iar fabrica a suferit mulţime de prefaceri.
A doua zi, după distribuirea zupei, profitând de absenţa gardianului, se arătă în vizeta chipul luminos al unui tânăr.
- Doamne ajută şi bună dimineaţa, ne salută zâmbind, observând surprinderea noastră.
- Doamne ajută, am răspuns rezervat, apropiindu-ne de uşă intrigaţi.
- Nu vă speriaţi, ne linişti. Etajul nostru e în drum spre plimbare. Am fugit până la voi căci mi-a spus Vucu Cornel, grefierul, că sunteţi aici: Naidim şi Maxim, de la Buzău! Da?
- Da.
- Eu mă numesc Valeriu Gafencu, student la Iaşi, la data arestării. Basarabean din Bălţi. Vreau să vă spun câteva cuvinte în grabă ca să nu cădeţi victima încrederii pe care aţi acorda-o din întâmplare cuiva. Vedeţi că maiorul Munteanu are câţiva informatori printre noi. Cel mai periculos este Vasile Tarnovschi, care nu lucrează de fapt cu el, decât accidental. Este agentul Moscovei, comunist, introdus printre legionari pentru diversiuni şi creare de conflicte ideologice. Atât am voit să vă spun. Să vă previn. Doamne ajută! Şi a fugit după ceilalţi la plimbare.
Căutam miraţi unul la altul; cutremuraţi de răul care dădea asaltul asupra noastră de la începutul suferinţei, mi-am adus aminte cântecul care exprima această situaţie prin care trecuse mereu neamul nostru:
O, neam al meu, bătut de viscol şi cenuşă
În lanţuri, sub zăvoare, ai gemut.
Şi când ai vrut să frângi robie şi cătuşe
Trădarea a venit şi te-a vândut.
Ce greu blestem şi ce osândă
Ţi-a scris pe frunte ’nalta stea.
Mişei şi hoţi s-au strâns cu toţii ca să vândă
Pe cei ce vrură mântuirea ta.
S-a-nvolburat Mihai ca un puhoi de munte,
La Turda prin trădare a căzut.
Şi Tudor când porni Fanarul să-l înfrunte,
Trădarea a venit şi l-a vândut.
Se frânse Horia pe roată,
Pieri Ioan Vodă sfârtecat,
Panduri şi moţi creşteau din flăcări şi din piatră,
Dar Iuda, mişeleşte, i-a trădat!
…
În perioada de carantină, în afară de a face rugăciuni în comun, discutam mai ales probleme ale trecutului nostru FDC-ist, mărturisind stările sufleteşti, descoperindu-ne unul altuia, prin incizii adânci, uneori chiar dure, dureroase, cât de departe suntem de idealul pe care ni l-am propus şi ce luptă ne sta în faţă, de la care nu trebuia să abdicăm.
Condiţia de claustrare fizică determina procesul eliberării sufleteşti, spirituale. Celula nu mai era cameră de pedeapsă şi tortură a izolării prin care şi din care să plângi lumea care chiar ea te-a pervertit, chiar ea te-a hrănit cu lumina falsă a bucuriilor trupeşti, a egoismului şi orgoliului, făcându-te să crezi că în micimea şi ignoranţa ta ai fi „cineva”. Celula era chilia eliberatoare în care intrai ca să te vezi pe dinăuntru, aşa cum eşti: gol şi ticălos, neputincios şi slab, îndoielnic şi nehotărât, nevrednic în faţa lui Dumnezeu de vreun merit, doar vrednic de mila Lui.
Şi atunci: Binecuvântat fie Dumnezeu, Cel ce a dat omului prilejul suferinţei pe acest pământ. Nu este alt remediu pentru a te scula din boala inconştienţei, a nepăsării şi a prostiei, decât suferinţa. O, dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat acest trup material în care să primim şi să ispăşim prin suferinţă greşelile sufletului, am fi fost alături de satana în veşnicie.
Muntele suferinţei ne iese în cale nu ca un muşuroi pe maidan, pe care să-l trecem întărind niţel genunchii şi gleznele. E un munte cu prăpăstii ameninţătoare, cu suişuri abrupte, cu colţi de stâncă ce-ţi rup hainele, îţi scrijelesc carnea care-ţi sângerează, cu tunete şi trăsnete care te înspăimântă, cu prăvăliri de pietre şi prăbuşiri de copaci în cale, dar cu lumini de curcubeu pe creste. Iată, ai învins. Eşti sus, sus! Te bucuri cu lacrimi de bucurie că ai scăpat. Nu te mai doare nimic. Nu mai dai atenţie efortului, îngrijorării, fricii, neliniştii. Priveşti înainte. Deasupra, cerul limpede, luminos radiază peste creştetul tău, peste inima ta, lumina păcii şi împăcării cu tine însuţi şi cu Dumnezeu. Carnea care te ţinea spânzurat în abatorul diavolesc al poftelor şi plăcerilor instinctuale ai pus-o pe altarul jertfei, să ardă, să se purifice în focul răbdării, al postului dur, acceptat, al mâncării lipsite de gust, uneori amară, alteori împuţită şi iată că trăieşti. Nu trăieşti cu pâine, „ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”, care ţi se face „hrană, şi acoperământ, şi purtare de grijă”. Prin acest Cuvânt, pe care-l dumici pentru prima oară, cu gust dulce, săţios, nu vei muri, ci vei trăi să-ţi desăvârşeşti fiinţa, să-ţi împlineşti misiunea între fraţii tăi pe pământ, să poţi mulţumi lui Dumnezeu că te-a creat duh din Duhul Lui nemuritor, sfânt. Înălţimea cugetărilor te loveşte peste ochi: gândeşti la cele cereşti, dar nu pierde din vedere realitatea. Căci de unde eşti poţi cădea mai rău.
Atenţie, pe acest versant lumina intră în întunericul unei păduri, în bezna în care se aud urlând fiarele pădurii sălbatice. Care fiare? Acelea pe care crezi că le-ai ucis în carnea ta, în trupul tău. Au fost numai legate, nu ucise. Câtă vreme eşti încă în trup, chiar dacă ai ieşit din lume, o iei cu tine în celulă, în chilie, în pustie, în peşteră, şi lumea, ca o fiară, urlă şi muşcă din cugetul tău, tocmai pentru că te-ai oprit, crezând că ai biruit-o, că ai scăpat de ea.
Începe bătălia cu fiarele pădurii. Toate tabără, toate intră hoţeşte în lumina atenţiei tale să te hărţuiască, să te obosească. O, cum nu stă „moara minţii!” Cum tot macină vedenii plăcute, satisfacţii uşoare, bucurii perverse, ambiţii lumeşti, poziţii măreţe şi închipuiri sublime de triumf şi stăpânire orgolioasă. Toate patimile de altă dată, tăcute în carne, ţinute în zăbala postului, ţi se fac acum draci în cuget, în minte. Altădată le gustai în trup. Acum vin să te terorizeze în gând. Unde fugi? Cum scapi? Cine îţi poate apăra mintea, cine îţi poate da linişte? Zi şi noapte, sătul sau flămând, vorbind sau chiar în rugăciune fiind, îţi fuge gândul în altă parte, departe de ceea ce rosteşte gura. Altul parcă-ţi umblă-n suflet şi-n cuget şi răscoleşte pulbere de scântei şi jăratic încins, cu chipuri şi întâmplări care îţi mută atenţia, îţi frig ochii, îţi ard limba, îţi înţeapă urechile cu strigări obraznice, îţi siluieşte simţirile minţii şi ard pe dinăuntru ca un foc ascuns, neştiut, împotriva căruia nu ai armă de apărare şi loc de scăpare...
Apa! Apa stinge focul! Apa rugăciunii stinge focul patimilor, domolite în înfrânările trupeşti, dar libere în cuget. Râul de apă continuă al rugăciunii neîncetate, râul rugăciunii adus în „vadul minţii” curăţă şi spală moara de necurăţia neghinei, de făina neagră a patimilor. Cine ţine râul rugăciunii permanente, izvorât din muntele Dumnezeirii mereu în sine? Să curgă zi şi noapte, purificator, prin inimă şi minte?
Cât trăim în trup, cugetul nu se poate limpezi definitiv de dorinţe, oricât le-am sublima să lucreze numai binele. Atunci să deznădăjduim? Să renunţăm la purificare? După atât drum parcurs? Nu! Nu vom renunţa! Oricât am risipi energia spirituală, atât vom fi: cât vom aduna în noi energiile Dumnezeieşti.
Se vede un mal. E departe, dar se vede. Tot ce mă desparte e această apă stătută, ca o mlaştină împuţită prin care trebuie să trec. Nu există cale pe ocolite, nici pod făcut de altul pentru mine. Fiecare trece cum poate! Cum ştie! De dincolo, braţe de lumină te cheamă. Îndrăzneşte! Împotriva îndoielii, a deznădejdii! Dă din mâini, din picioare, înoată, zbate-te, zvârcoleşte-te, dar ţine capul sus, privirea minţii sus, la această lumină cuceritoare. Nu renunţa la speranţă, căci vei birui! Nu te înfricoşa de mâlul care se încleştează să te tragă la fund. Faptul că te-ai aruncat în mlaştină e dovada încrederii că vei birui. Abia acum începi să fii conştient de tine, de valoarea ta spirituală. Eşti în lume, dar nu eşti din lume. Eşti fiinţă cerească! Eşti făcut să birui! Eşti zidit dintr-un material sfânt, nestricăcios. Eşti zidirea lui Dumnezeu, nu a stricăciunii şi a morţii. Eşti viu, nemuritor! Eşti înfiat de Dumnezeu, nemuritor în Hristos! Cine-ţi stă împotrivă? Nici îngerii, nici o putere văzută sau nevăzută. Nimeni. Dumnezeu e Cel ce te îndreptăţeşte în cuget, iar Hristos a murit şi a înviat pentru tine!
O, iată-te ajuns! În braţele lui Hristos. De aici nu te va mai putea răpi nimeni. Cântă, strigă! Bucuria ta să umple cerul şi pământul: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Iubite-voi Doamne, vârtutea mea! Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi Izbăvitorul meu!”
Muntele suferinţei, pădurea cu fiare sălbatice şi mlaştina deznădejdii, stadii de viaţă spirituală pe care ne-am hotărât şi angajat să le străbatem, au constituit de-a lungul anilor de suferinţă coordonatele comportamentale ale vieţuirii noastre.
Realităţile spirituale nu pot fi exprimate prin cuvinte. Cuvântul este neîncăpător. Dar n-ai altă posibilitate pentru a te lega cu alt spirit întrupat. Comunicarea, cunoaşterea se face între spirite, nu între trupuri. Când vrei ca cineva să intre în comuniune cu tine, de cuvânt te vei folosi; poţi să-l alterezi, dându-i alt înţeles în textul şi contextul exprimării, transformându-i esenţa, fie punându-l în comparaţie cu altul, fie prefăcându-l în metaforă, fie făcându-l simbol, fie adăugându-i funcţii sintactice, pentru a-i da înţelesuri, de la simplitate la sublim şi de la osândă la slava îndreptăţită, valori pe care, morfologic, cuvântul nu le are.
Mântuitorul, Cuvântul prin care Dumnezeu vorbeşte lumii, la întrebarea „De ce le vorbeşti în pilde?”, le răspunde ucenicilor: „Pentru că văzând, nu văd şi auzind, nu aud!”. Metafora (pilda, parabola) nu reprezintă realitatea pe care „văzându-o, nu o vedem”, ci aceea pe care sugerând-o altui ochi, altei urechi, o putem înţelege. E o cunoaştere în duh. Pentru a asemăna Împărăţia Cerurilor Mântuitorul foloseşte comparaţii, metafore, pilde, parabole sau simboluri, prin care să realizăm în suflete „stări” spirituale care să ne răpească la „stadii” de trăire adâncă, la o cunoaştere afară din timp, detaşată de realitatea materială, de o stare metafizică, dincolo de cunoştinţele din minte.
„Am văzut acolo, în al doilea cer, spune Sântul Apostol Pavel, lucruri pe care ochiul (omenesc) nu le poate vedea, urechea nu le poate auzi şi la mintea lui nu se poate sui”. Pentru condiţia trup-suflet zice: „În trup, nu ştiu, în duh, nu ştiu, Dumnezeu ştie”. Sfântul Apostol avea în acel „stadiu de cunoaştere” a Dumnezeirii simţurile omului, ale Omului-Dumnezeu. Numai cu acelea şi numai ajuns la acel stadiu, „vom cunoaşte aşa cum am fost cunoscuţi”. Nu ca acum, „ca într-o ghicitură, (metaforă) ca într-o oglindă (parabolă)”, după cum ne încredinţează Apostolul.
În efortul conştient de smulgere din tine însuţi ajută numai credinţa că eşti duh înţelegător, spirit creat de Dumnezeu. Ai libertate să-ţi stabileşti locul pe potriva darurilor, integrându-te imperios în Creator, trup şi suflet, aducându-ţi trupul la stadiul de nemurire, de energie inepuizabilă în fiinţialitatea Existenţei Divine Hristice. Îndoiala în credinţă este prăbuşire, cădere. Rămas la conştiinţa singularităţii neputincioase, pe marginea disperării, sufletul plânge ca un copil rătăcit, pierdut de mama lui, fără posibilitatea orientării în mediul pe care nu-l cunoaşte şi de care nu e cunoscut. Fiinţa lui rătăceşte la porţi străine cunoaşterii.
- N-aţi văzut-o pe mama?
- Dar cum te cheamă, măi copile, care ţi-e numele?
- Nicuşor!
- Şi pe mama?
- Pe mama..., Mama!
În sufletul copilului mama nu e un nume lângă care s-ar mai putea adăuga altul; se identifică cu condiţia existenţei lui. Nu există altă asemenea valoare. Ea singură are înţeles în sine, e sfântă, e dumnezeu, începutul şi sfârşitul în care se integrează el, limita lui de gândire, de simţire şi de voinţă.
- Cum te cheamă, suflete? Care ţi-e numele de botez?
- Creştin.
- Pe mama?... Mama! Biserica lui Hristos!
- Aşaa!... Atunci cum te-ai rătăcit?
- Am plecat de la sânul ei şi nu ştiu cum să mă întorc!
- Şi de aceea plângi?... Plângi, căci aşa te vei întoarce.
Ce ar fi naţionalismul românesc şi ce deosebiri ar fi între el şi nazism şi fascism, dacă nu s-ar fi ancorat în ascultarea Bisericii lui Hristos? O nebunie. O lucrare omenească care ar fi pierit. Dar Mişcarea Legionară va dăinui cât va fi neamul românesc pe pământ, reprezentându-l în faţa lui Dumnezeu prin jertfele pe care le-a dat ascultând Biserica, spre sfinţirea şi mântuirea lumii, şi va cuprinde şi conştiinţele neamurilor.
Noi, generaţia de tineri FDC-işti, crescuţi în lumina permanentului efort al devenirii, am dorit ca model pe Însuşi Hristos. Căpitanul, Moţa sau alt vârf al vieţii creştin legionare, tot pe Hristos Îl urmau şi ei. Nu s-au substituit lui Hristos, ca obiect de adoraţie. De aceea raportarea conştiinţei noastre se face direct la cer, care e deasupra tuturor piscurilor.
Când Căpitanul a proiectat cuvântul său, ca pe o piatră vrăjită cu puteri miraculoase, în apa sufletului neamului, ca să-l trezească din somnul şi indiferentismul spiritual, „tulburarea” antrenase elemente bune şi rele. Aparent, dezordinea intervenea în „ordinea fărădelegii”, căci fărădelegea devenise stare firească, un dat care nu poate fi şi nu trebuie schimbat.
Mişcarea Legionară a avut la început şi un aspect romantic, muşchetăresc, apoi unda propagată în oceanul sufletului românesc s-a organizat. Era vizibilă, înţeleasă de toţi cei bine intenţionaţi şi cinstiţi sufleteşte, de la omul cel mai simplu, ţăran şi muncitor, până la cărturarul luminat, condiţie sine qua non pentru viaţa, fiinţa şi existenţa neamului.
Unii au rămas pe drum, la diferitele stadii de luptă prin care a trecut Legiunea. În loc să-şi recunoască cu smerenie condiţia, încearcă să coboare linia Mişcării. Duşmanii, speculându-le orgoliul, fac din ei elemente de dezbinare ale unităţii legionare. Ei cad sub sancţiunea cuvântului Căpitanului: „Cine este împotriva unităţii, este împotriva biruinţei legionare”. Aici este taina comuniunii sufletului neamului, prin cei conştienţi de această comuniune cu Hristos, cu Dumnezeu. De aici, acuzaţia de misticism. Din ignoranţă sau cu rea intenţie duşmanul blasfemia ce era bun, prezentându-l ca rău. Prin misticism, act al credinţei nelimitate în Dumnezeu, - de altfel, prima condiţie pusă de Căpitan: „Să vină lângă noi cel ce crede nelimitat, cel ce are îndoieli să rămână afară”, - este cu adevărat posibilă salvarea din braţele răului, din lucrarea diavolească. Cei ce anchetau şi loveau se uimeau că rezistam la suplicii şi pentru tăria credinţei.
- De ce nu ţii, măi nenorocitule, la viaţa ta? Nu vezi unde te-a adus credinţa ta? Nu vezi în ce hal ai ajuns?
- În halul acesta m-aţi adus voi, care nu ştiţi ce faceţi. Aceasta este ruşinea voastră, nu a mea! Pe voi vă degradează, ca oameni, nu pe mine! A mea este credinţa în Dumnezeu şi dragostea de neam, care mă fac biruitor tocmai prin această suferinţă.
- Ăştia sunt nebuni, disperau. Numai nişte nebuni pot gândi aşa!
Eram nebuni. Nebunie sfântă pe care nu puteau s-o înţeleagă anchetatorii. Mintea lumească nu putea vedea dincolo.
Dacă au căzut mulţi dintre cei apropiaţi Căpitanului, a fost pentru că s-au legat sufleteşte de persoana lui, mai mult decât de idealul lui, devenind „înţelepţi ai lumii acesteia”, pierzând „nebunia” credinţei în valorile nestricăcioase şi nepieritoare ale dragostei de neam şi Dumnezeu.