CĂRTI LEGIONARE - MEMORII
IMN PENTRU CRUCEA PURTATĂ - Vol. I, 1937-1948
Capitolele VI-VII
 
1 Noiembrie 1942. Arestarea

 

Simţeam în dimineaţa aceea o vibraţie în toate fibrele organismului, cum aveam să simt totdeauna în preajma unor situaţii critice. Am ascuns orice ar fi putut constitui corp delict în cazul unei arestări (fotografii, cărţi, medalioane), sfătuind fraţii să facă la fel şi să fie prudenţi. Se terminaseră orele de curs, clopotul sunase. Era ora 13 şi ne pregăteam de masă. Unul dintre pedagogi intră nervos:

- Clasa a opta, rămâneţi în bănci! Apoi ieşi.

Intrară în clasă patru bărbaţi, între 30 şi 40 de ani, îmbrăcaţi în haine de piele şi purtând pălării cu borul lăsat, ţinută specifică comisarilor de poliţie. Nu au salutat. Fiecare se postă în faţa unui rând de bănci întrebând pe fiecare elev cum se numeşte. Îl percheziţionau şi-i ordonau pe un ton mitocănesc:

- Deschide, bă, pupitrul!

Răsfoiau cărţile şi caietele, controlau băncile, pe sub scaune, ciocăneau fundurile pupitrelor, scotoceau portofelele, cereau lămuriri despre persoanele din pozele găsite asupra elevilor şi confruntau numele elevilor cu cele înscrise pe listele lor. Câteva bănci mai în faţă strigară numele lui Vasile Răfan, ardelean venit la Buzău în urma cedării Ardealului prin Dictatul de la Viena, în 1940. La fel, numele altor doi colegi. Pronunţându-mi şi mie numele mă puseră cu faţa la perete.

- Am dreptul să asist la propria mea percheziţie, am zis.

- Aşa..., va să zică, eşti bine instruit.

- Vă rog să-mi arătaţi ordinul Procuraturii prin care aveţi dreptul să îmi faceţi percheziţie şi legitimaţia de agent oficial al Poliţiei de stat.

- Las' că ţi-o arăt eu la Poliţie! Apoi, către ceilalţi comisari: gata, am terminat, iar elevilor: puteţi ieşi la masă!

Colegii au ieşit, crispaţi şi iuţi de emoţie, fără să se mai uite înapoi. Mie mi-au spus apoi să-mi iau căciula şi mantaua de elev şi să-i însoţesc. Comportarea în timpul percheziţiei şi arestării era un element de psihologie, de timorare a colegilor mei. Încadrat de agenţi, doi în faţă, doi în spate, m-au scos în faţa şcolii şi m-au împins într-o dubă improvizată. Au închis şi au pornit. Am ajuns repede la sediul Poliţiei, situat într-un hotel mai vechi, amenajat în acest scop, vis-á-vis de Palatul Comunal. M-au băgat într-un birou la etajul I; înăuntru era un funcţionar preocupat de rânduiala unor hârtii:

- L-am adus!, raportă unul dintre cei patru şi se retraseră.

- Bună ziua, am salutat, dar funcţionarul nu mi-a dat nici o atenţie.

Avea 45-50 ani, faţa imobilă, era încremenit parcă pe scaun, fără posibilitatea de a se mai ridica vreodată. După aproape două ore funcţionarul tăcea, fără să ridice capul din hârtii. Afară începuse să ningă. Se vedeau prin fereastră fulgii mari, ca nişte cocoloaşe de hârtie creponată, care cădeau molcom. M-am apropiat şi am privit spre fereastră în piaţa largă a Palatului, unde avusese loc „rebeliunea”.

Visam cu ochii deschişi. Vedeam coloanele de ostaşi care încercuiseră Palatul, ofiţeri cu chipurile încruntate, marşul nostru cu cântec şi evrei deghizaţi în legionari, Hora Unirii. Visul ar fi continuat dacă n-aş fi simţit o durere mai veche la genunchi, provocată de o cădere la un exerciţiu la ora de gimnastică. Văzând că funcţionarul nu se sinchiseşte de prezenţa mea am început să mă plimb prin faţa biroului. M-a privit, a clătinat din cap nemulţumit şi a continuat să-şi vadă de treabă. După câtva timp s-a sculat şi, privind pe fereastră, şi-a potrivit ceasul cu cel din turnul Palatului Comunal. Era ora 15 fix. Şi-a încuiat registrele într-un dulap de fier marca Sfinx şi a ieşit pe coridor. A strigat pe un anume Ioniţă. Un agent în civil care păzea ieşirea din coridor spre scări a răspuns. M-am apropiat de uşă. Pe un ton poruncitor, fără pic de secret, i-a spus:

- Vezi că ai în fiecare birou câte un arestat! Opt în total! Patru pe dreapta, patru pe stânga. După plecarea mea rămâi singur până mâine dimineaţa. Dacă ai şi tu vreo treabă îl avertizezi pe cel de la uşa de jos. Să nu-ţi scape sau să evadeze vreunul că intri în locul lui! Ai înţeles?

- Da, să trăiţi, domnule comisar şef!

- Dacă vreunul are nevoie de toaletă, îl însoţeşti.

Şi-a luat pălăria şi geanta şi a plecat. Eram curios ca să ştiu cine mai este arestat dintre FDC-işti. M-am gândit să-i anunţ pe ceilalţi că sunt arestat. Bătând în uşă, l-am rugat pe agentul de pe coridor să mă însoţească la toaletă; vorbeam cu el tare, ca să fiu auzit de cei din birouri.

- Domnule comisar, e voie să vină cineva de la Şcoala Normală să îmi aducă ceva lenjerie?

- Deocamdată nu, poate după ce se sfârşeşte ancheta.

- Sunteţi de mult în serviciu?, l-am întrebat la întoarcere.

- Nu, a continuat cu un aer de naivitate: m-am angajat şi eu la „ăştia” ca să scap de front.

Nu era încă specializat în treburi de poliţie; era „boboc”, dar avea şi o doză de laşitate şi viclenie în el. Am prelungit discuţiile şi am aflat că şi ceilalţi arestaţi erau Şefii Frăţiilor din fiecare şcoală din Buzău, iar unul de la Mizil. Uşile mari, cu geamuri mate, proiectau prin ele umbrele celor arestaţi. Mi-a spus, cerându-mi să fiu discret, că mai erau arestate şi două fete: una de la Şcoala Normală şi alta de la Liceul Doctor Angelescu, dar erau pe un alt coridor. Ceilalţi au procedat la fel, cerând să fie scoşi la toaletă şi discutând cu voce tare. Până spre miezul nopţii ne-am identificat reciproc.

De la Liceul industrial, unde absolvise Pavel, era arestat Constantinescu Ion. Ne-a dat să înţelegem că Pavel e şantajat de Poliţie pentru a fi folosit în anchetă împotriva noastră. Tot de la Liceul industrial era arestat Vârlan Moise, din Pleşcoi. De la Liceul comercial era arestat Vlăgea Dumitru. De la Seminar, Pintilie, un camarad foarte liniştit şi modest; cânta toată noaptea imnul Iubite-voi, Doamne cu un glas şi o duioşie care ne impresiona pe toţi, dându-ne curaj. De la Şcoala de ucenici CFR un băiat (al cărui nume nu-l mai reţin) căruia, a doua zi, venind cineva de la şcoală, i-au dat drumul. De la Liceul din Mizil era arestat Breslaşu, iar de la Liceul Haşdeu, Diaconescu Stelian, viitorul poet Ion Caraion.

După un somn neliniştit de vreo două ore ne-a trezit Brigada specială de anchetă de la Bucureşti, în frunte cu Oproiu şi Curelea, aceştia erau ajutaţi de subalternul local Cârciog, nume predestinat a inspira spaimă şi teroare. A intrat în cameră şi fără să mă întrebe nimic m-a lovit peste faţă, scrâşnind din măsele şi înjurându-mă. Am tăcut şi m-am uitat fix la el. La fel a procedat şi cu ceilalţi. Era o metodă psihologică, de înfricoşare ca să recunoşti toate acuzaţiile; sfidarea suferinţei însă îi dezarma pe anchetatori. Am dedus din întrebări că sunt victima unei confuzii voite sau întâmplătoare.

- Ce-aţi făcut pe Penteleu?, a întrebat ironic Cârciog în faţa lui Curelea.

- N-am fost pe Penteleu niciodată.

- Cum n-ai fost, măi dobitocule? De ce încerci să negi? Avem toate declaraţiile lui Pavel, Şeful vostru. Nu eşti tu Şeful Frăţiei de la Şcoala Normală? N-ai fost tu cu Iamandi, cu Breslaşu, cu Vlăgea şi cu toţi ceilalţi?

A înşirat încă vreo zece nume. Numele lui Marin Naidim nu l-a pomenit. Sau Pavel nu-i reţinuse numele şi spusese numai funcţia celui de la Şcoala Normală, sau anchetatorul nu lăsa totul descoperit pentru mine, vizând ceva. Gândind că arestarea lui Marin, ca militar, l-ar fi putut duce în faţa plutonului de execuţie, mi-am asumat riscul de a mă substitui lui. După oarecare ezitări, pentru a părea verosimil răspunsul, am zis:

- Da, am fost pe Penteleu!

- Ei vezi, a zis Cârciog satisfăcut. Credeai că nu ştim toată activitatea ta? Ia spune, câţi aţi fost cu toţii?

Întrebarea mă punea în încurcătură. Dar odată plecat pe panta minciunilor căutam soluţia care să-l scoată pe Marin din atenţia anchetei.

- Nu-mi amintesc, erau foarte mulţi. În afară de cei pe care mi i-aţi spus, nu-mi pot aminti numele lor.

- Nu-ţi aduci aminte nici un alt nume?

- Afară de Şef şi vreo câţiva amintiţi şi de dumneavoastră nu-mi aduc aminte de nici unul. Fiind cam bolnav, am stat mai mult la corturi, am pregătit mâncarea.

- Scrie, şi mi-a întins o coală şi un stilou, apoi frunzări un dosar.

Recunoşteam că am fost pe Penteleu, că mi s-au găsit ascunse în coperta dublă a unei cărţi o poză cu chipul Căpitanului, alta cu Moţa şi Marin şi un medalion Majadahonda. Probele erau suficiente pentru a fi condamnat. Dar ancheta voia să adauge activitatea continuă şi ilegală, cu şedinţe, cotizaţii, strângere de ajutoare pentru cei închişi şi familiile lor, colportaj de material, difuzare de broşuri. Păstrându-mi afirmaţia că am dizolvat unitatea FDC după „rebeliune”, am suportat maltratări şi injurii, pentru că nu-i deconspiram pe alţii.

După câteva zile mi-au pus în faţă lista cu numele câtorva: Răfan, Iamandi, Voicescu, Mocanu. Le-am spus că aceştia fuseseră numai simpatizanţi, dar nu activaseră niciodată efectiv. În 17-18 Noiembrie pe la miezul nopţii, moţăiam pe scaun; se deschise uşa şi fu îmbrâncit cu putere Marin Naidim. După ce uşa s-a închis m-am repezit şi l-am îmbrăţişat:

- Te-au luat din regiment? De unde vii? Văd că eşti astăzi în civil.

- N-am depus încă jurământul şi mi-au dat hainele civile.

- Marine, cred că nu vei sta mult cu mine! A greşit agentul când te-a băgat aici. Pavel este omul de care se foloseşte Poliţia; eu am luat asupra mea activitatea ta din vară, excursia pe Penteleu. Mi-era frică să nu te condamne la moarte, fiind militar.

- Cum, a zis el tulburat, tu să suferi în locul meu?

- Măi Marine, pe mine şi aşa mă condamnă pentru că au găsit la mine poza Căpitanului, a lui Moţa şi Marin, un medalion Majadahonda şi sunt considerat şi Şeful unităţii FDC. Tu nu recunoaşte chestiunea cu Penteleul.

- Păi, mie la arestare, tocmai asta mi-au spus. „Ştim noi toată activitatea ta şi cea de pe Penteleu”.

Am tăcut amândoi. Căzusem în cursă. Puteau să demonstreze continuitatea activităţii prin succesiunea Şefilor. Am mai discutat cu privire la luarea întregii activităţi numai asupra noastră, ca şi cum activitatea şi existenţa Frăţiei s-ar fi limitat numai la noi doi, din care cauză s-a şi dizolvat. Ce naivi eram! Dimineaţa, când a venit Cârciog şi ne-a găsit în acelaşi birou a chemat agentul, l-a muştruluit şi s-a întors rânjind:

- Aţi aranjat, nu-i aşa, răspunsurile!

Eram, fără experienţa arestărilor, naivi, incapabili în curăţia vârstei să sesizăm metodele perfide ale adversarului; credeam mai degrabă într-o greşeală a agentului de poliţie decât că acesta era un aranjament de anchetă. Pe Marin l-au băgat în alt birou.

Spre sfârşitul lui Noiembrie m-a mai interogat de vreo două ori, cerându-mi să precizez dacă ceea ce recunoscusem până atunci era adevărat. Cârciog îşi dăduse seama de ceea ce făcusem pentru a-l salva pe Marin.

- Treaba ta, poate primeai o condamnare mai mică dacă nu-ţi luai şi altă răspundere. Credeai că-l salvezi pe Marin Naidim? Acum veţi fi „doi amorezi într-o pereche de cizme”, ştii proverbul, nu?

Ironia ni se potrivea. Dar el nu pricepea valoarea acestui act de dragoste dintre noi: „Să-ţi pui viaţa pentru fratele tău”. Ancheta fiind terminată ni s-a dat voie să cumpărăm alimente (pâine, brânză, salam) prin agentul de poliţie de pe coridor. Până acum ne dădeau mâncare o dată pe zi, noaptea, după bătăi, apă de băut şi resturi de la Restaurantul Berbec, filiala celui din Ploieşti.

- Vă servim specialităţi de la „Berbec” şi voi tot încăpăţânaţi sunteţi, ziceau în batjocură.

Într-o zi, înainte de ora 12, agentul apăru însoţit de un coleg de clasă la care ţineam foarte mult, Comănescu Ion, fiu de învăţător dintr-o comună de lângă Buzău; îmi aducea de la internat un sufertaş cu mâncare caldă, fructe şi câţiva bani.

- Am încercat de mai multe ori să ajung la tine, dar mi s-a spus că nu s-a sfârşit ancheta.

Avea lacrimi în ochi şi glasul îi tremura. L-am îmbrăţişat şi amândoi am plâns. Nu puteam vorbi de emoţie.

- Să ştii, a continuat, că toţi colegii îţi doresc sănătate. Fii tare şi să nu disperi. Noi ne rugăm pentru tine.

- Să ştii că e şi Marin aici, am apucat să-i spun.

- Gata, a zis agentul, nu mai lungiţi vorba, să nu te înhaţe şi pe tine!

Comănescu a plecat cu ochii în lacrimi; l-am pierdut din vedere înainte de a ajunge la capătul coridorului, orbit de lacrimile dragostei.

În ultima săptămână a lui Noiembrie ni s-a dat voie să stăm de vorbă între noi, doi-trei în acelaşi birou, dar să nu facem gălăgie. Despre fetele arestate n-am putut afla nimic. Am constatat că Pavel nu era nicăieri. Ion Caraion (Diaconescu) era bine dispus şi mi-a încredinţat un „secret”.

- Am sus pe cineva şi mie o să-mi dea drumul. Nu voi apărea în proces.

N-am zis nimic. Îmi părea bine că totuşi unul dintre noi va scăpa de suferinţa temniţei, deşi nu purta semnele sufleteşti sau trupeşti ale celui trecut prin supliciile anchetei. A doua zi nici nu l-am mai văzut. În schimb a venit o domnişoară-psiholog să ne întocmească fişă psihologică pentru dosar. Cred că era studentă la filozofie şi, după câte am înţeles după discuţia cu ea, fiica sau nepoata vreunui comisar, angajată la Serviciul de Siguranţă pentru a câştiga nişte bani. După o discuţie banală de două ore despre şcoală, cărţi citite, păreri despre viaţă în general, viaţă de internat, distracţii, pasiuni, vacanţă şi alte nimicuri, mi-a spus:

- Te surprinde că am abordat tot felul de probleme? Poate te-am plictisit, dar trebuie să fac o caracterizare psihologică a fiecăruia dintre dumneavoastră. Şi timpul e prea scurt.

- Despre mine ce anume o să scrieţi? Ce caracteristici aţi surprins psihicului meu?

- Poate greşesc, s-a fandosit, nu mi s-a părut că prezinţi ceva deosebit faţă de media comună. Dacă va fi timp, aş vrea să mai stăm puţin de vorbă.

- Pe dumneata te cunoşti?

Întrebarea a surprins-o nepregătită. Aveam oarecare experienţă din timpul practicii pedagogice, când copiii (elevi de la Şcoala primară de aplicaţie), puşi în situaţii neprevăzute, dau cele mai autentice răspunsuri sau iau atitudini identice cu expresia stării lor sufleteşti.

- E foarte greu, domnişoară, să poţi face caracterizarea psihologică a cuiva numai în urma unei discuţii, fără să cunoşti întregul spectru de manifestări în situaţii normale şi apoi excepţionale de care dispui.

- Ştii că mă simt puţin stânjenită după cele ce mi-ai spus?

Domnişoara-psiholog a plecat. Ce o fi scris în fişa mea psihologică nu ştiu. Dar în seara aceea, neputând dormi, mi-am adus aminte de discuţia cu ea. Ca un bumerang s-a întors întrebarea:

- Dar pe tine, Virgile, te cunoşti?

Am rămas stânjenit ca ea. Şi am adormit cu gândul că temniţa îmi va da prilejul să mă întâlnesc cu mine, cel pe care trebuia să-l cunosc cu adevărat.

 

CAPITOLUL VII

Închisoarea Ploieşti. Procesul

 

La 1 Decembrie 1942 am fost expediaţi la Ploieşti cu o carosată păzită de comisari; am ajuns aproape îngheţaţi. Curentul provocat de îngustimea gangului de la intrare ne transformase în mumii vinete. Unul dintre comisari a întârziat mult cu teancul de dosare după uşa deasupra căreia scria: Director. După ce-a ieşit, am fost luaţi în primire de patru gardieni conduşi de cel căruia ceilalţi i se adresau cu: „Să trăiţi, dom' Prim!” Avea funcţia de şef al Corpului de gardă; era totodată un fel de subdirector. El ne-a introdus în biroul directorului; storurile erau trase pe jumătate şi lumina era înşelătoare.

Am dat bună ziua. Dar nu răspundea nimeni. Primul a aprins lumina electrică. În spatele biroului masiv, înfundat în fotoliu, era directorul închisorii: un cap mare, hidos, cu ochi bulbucaţi de bazedovian, un trup scurt şi gros, ca de pitic, având pe piept, aşezate ostentativ aproape de umăr, două decoraţii lucioase, cu panglici lungi, tricolore. Părea că se pregăteşte o reprezentaţie de bâlci. Deodată ţipă cu glas piţigăiat:

- Primuleee! Ăştia mă înjură!...

Stupefiaţi, până să ne dezmeticim încasasem de la prim, doi, trei pumni în faţă, pe unii buşindu-i sângele; cu lovituri de cizmă peste fluierele picioarelor a comandat:

- Drepţi! Alinierea!

Îmbrâncindu-ne şi lovindu-ne ne-a aşezat în linie în faţa biroului. Şedeam încremeniţi. Directorul s-a ridicat din scaun sprijinindu-se într-un baston. Era şchiop şi avea proteză la picioare. Iar a ţipat:

- Primuleee! Ăştia iar mă înjură!...

Pumnii primului ne mutau fălcile din loc şi directorul ne lovea cu bastonul unde nimerea.

- Nu ştiţi să salutaţi tâlharilor?, a răcnit primul.

- Am salutat când am intrat, am răspuns noi.

- Cum aţi zis?

- Bună ziua!

- Primuleee! Ăştia iar mă înjură, a ţipat a treia oară directorul.

- Bă, a zis primul, aici se strigă cât poţi de tare: Să trăiţi!

Tăceam, ştergându-ne feţele însângerate şi pipăindu-ne cucuiele.

- Ziceţi mă: să trăiţi!

- Să trăiţi, am zis, puţin convinşi că vor fi nemuritori asemenea ticăloşi.

- Încă o dată, mai tare, se răsti primul.

Am zis mai tare, înecându-ne năduful.

- Încă o dată şi mai tare!

Ca şi cum ne-am fi înţeles am strigat tare, în batjocură, lungind fiecare cuvânt:

- Săăă...Trăiiiiiiţi!

Primul şi directorul s-au uitat unul la altul, înţelegând batjocura. Îmbrâncindu-ne, primul ne-a scos pe gangul îngheţat. Ceilalţi patru gardieni ne-au comandat: „Culcat!”. Ne-am trântit pe burtă aşteptând alt supliciu. Un deţinut de drept comun îmbrăcat cu un halat care odată fusese alb, stând călare pe spinarea fiecăruia mai mult ne-a jumulit cu o maşină de tuns ştirbă. Primul i-o smulgea din mână din când în când şi după ce o trântea de ciment i-o dădea:

- Ia vezi, mă, că acum merge bine! Apoi ne-a lăsat în grija celor patru şi s-a dus să primească dispoziţii speciale pentru noi.

Puşcăria din Ploieşti, ca şi celelalte puşcării din ţară, era arhiplină cu arestaţi; mulţi erau legionari. Cei judecaţi deja aşteptau trimiterea spre penitenciarele principale pentru executarea pedepselor: Aiud, Piteşti, Doftana, Craiova, Galaţi, Suceava. Alţii erau aduşi pentru a fi judecaţi (cum era şi cazul nostru). Grosul îl formau deţinuţii de drept comun: pentru a nu merge pe front săvârşeau furturi sau alte infracţiuni care le asigurau câte cinci-şase luni sau un an-doi de detenţie salutară. Erau deferiţi justiţiei mulţi soldaţi sub învinuirea dezertării, pentru o întârziere de două-trei ore la prezentarea în regiment, şi primeau 25 ani muncă silnică sau chiar condamnare la moarte. În secţia de dormitoare mari, la comun, nu mai era loc.

Am fost băgaţi într-o cameră de 5/5 metri, fostul depozit de păr de porc folosit la atelierele de perii. Nu se mai confecţionau perii, dar baloţii de păr de porc umpleau camera până la plafon. Aici urma să stăm în stare de prevenţie până la fixarea datei pentru judecarea procesului. Ni s-a adus ca hârdău un ciubăr pentru apă şi o cană de tablă. Apoi tineta, vasul pentru necesităţi; făceam cunoştinţă pentru prima dată cu aceasta, indispensabila condiţie de detenţie. După o percheziţie amănunţită în care ni s-au rupt mânecile la haine şi mantale, ni s-au sfâşiat pantalonii şi gulerele cămăşilor, pipăindu-ni-se toate cusăturile, şi ni s-au luat şireturile, primul, rânjind satisfăcut, ne-a indicat locul de dormit, pe baloturi, „Pe sofale, ca boierii”.

Uşa s-a închis şi în cameră s-a făcut aproape întuneric căci fereastra, deşi mare, era blocată de baloturi. Bâjbâind prin semiobscuritate şi dărâmând câteva stive de baloturi am creat câteva prispe în terase; pe ele ne urcam şi ne odihneam. Se înserase de-a binelea când ne-a sosit masa.

- Voi nu eraţi în porţie pe ziua de azi, ne-a zis şeful secţiei, care însoţea pe deţinutul de drept comun care distribuia masa, dar a mai rămas mâncare! (Va avea Dumnezeu în vedere aceste gesturi la judecata fiecăruia?)

Mâncarea, o zeamă lungă de arpacaş amestecat cu frunze de varză, mirosind a ciubăr putred, nespălat, n-am putut s-o mâncăm. Ni s-a dat un bec, vopsit albastru (pentru camuflaj); când să-l montăm în fasungul din plafon a avut loc un scurt-circuit. Luminile din penitenciar s-au stins. Primul a venit şi ne-a înjurat, apoi a plecat după electrician. Vedeam prin fereastra în parte deblocată cum se aprind luminile în diferite puncte ale închisorii. La noi n-a mai venit nimeni până la ziuă.

Încercând să ne întindem pe „sofale”, după câtva timp am simţit înţepături în piele şi usturime; scărpinându-ne, prindeam nişte cocoloaşe mici şi moi, vii, sub degetele noastre. Am început să ne întrebăm:

- Măi frate, tu poţi să dormi?

- Nu pot, măi frate!

- Ce-or fi zgrăbunţele mititele de pe piept?

- Măi, n-or fi păduchi, observă unul.

- Păduchi?, am intonat miraţi aproape toţi.

- Da, măi, de porc încă, completă altul.

- Să ştiţi că părul e plin cu păduchi de porc, ne-am dat toţi cu părerea.

- Ce facem?, întrebă unul, alarmat ca şi cum am fi fost în Roma, iar Hanibal ante portas.

Ne-am zbătut până la ziuă îngroziţi de gândul că vom fi mâncaţi de vii de păduchi. Dimineaţă la „deschidere” a venit primul odată cu sunarea clopotului, însoţit de un gardian care deschidea lacătele şi trăgea zăvoarele, comandând: „Drepţi”. Nu cunoşteam reguli interioare de puşcărie. N-am luat poziţia de drepţi căci cocoţaţi pe baloturile de păr ajungeam la plafon iar în faţa uşii lângă ciubărul cu apă şi tinetă abia încăpeau doi-trei. Ne-au privit chiorâş şi gardianul ne-a învăţat să dăm raportul:

- Să trăiţi, domnule prim, camera X cu atâţia deţinuţi sau arestaţi preventiv, gata pentru program! Aţi înţeles? Unul din voi va fi şeful camerei. Îl alegeţi. El răspunde de curăţenie, de linişte şi raportează dacă cineva e bolnav, de râie mai ales, sau dacă a murit cineva. Ceilalţi nu vorbesc. Aţi înţeles, bă?

- Domnule prim, am zis, îmi daţi voie să raportez?

- Tu eşti şeful?

- N-am hotărât încă, dar până hotărâm ne vor mânca păduchii de porc dacă nu daţi dispoziţie să fie scoşi baloturile din cameră, uitaţi-vă ce e pe noi!

Şi de sub cămaşă am scos câţiva păduchi, mari ca bobul de orz. Primul s-a tras înapoi un pas.

- Să vină sanitarul la mine imediat, i-a ordonat gardianului.

Sanitarul, un gardian lung, buzat şi chel, salută cu chipiul în mână, plecat înainte ca şi cum un jug îi stătea permanent pe grumaji. Purta un halat peticit pe la coate şi cu un buzunar mare în faţă, cusut strâmb.

- Aduci douăzeci de deţinuţi din „secţie” şi cari cu ei baloturile de păr în beciul atelierului de perii. Le dai la ăştia (arătând spre noi) cinci kilograme de gaz, două găleţi cu var şi două bidinele, două mături şi cârpe de spălat pe jos şi-i laşi să ia apă din curte. Până la ora 12 să fie lună aici. Ai înţeles? Apoi ni se adresă nouă, liniştitor: bă, să ştiţi că de păduchi nu scapi în puşcărie. Şi noi mai ducem câte unul acasă. Da' n-o să mai aveţi aşa mulţi! Să vă păducheaţi şi voi mai des. De două-trei ori pe zi, că altă treabă nu aveţi!

- Bine, să trăiţi, am zis noi, bucuroşi de sfaturile şi măsurile igienice competente ale primului.

- Bă, acum duceţi tineta la canal şi hârdăul la apă.

Aceste noi cunoştinţe şi deprinderi vor constitui coordonatele comportamentale pe durate lungi de viaţă. Deţinuţii de drept comun au cărat baloturile înjurând toţi porcii printre dinţi şi pe cei care-i puseseră la această muncă. Apoi am spălat, am văruit şi am şters cu gaz duşumelele, uşile şi ferestrele. Am primit pături vechi, roase şi împuţite, apoi ne-am despăducheat, conform indicaţiei primului, tot restul zilei, căci păduchii depuseseră atâtea ouă (lindini) încât toate cusăturile interioare ale hainelor noastre luceau. Noaptea ne-am putut totuşi odihni. Dimineaţa ne-am aliniat şi am dat raportul, conform instrucţiunilor. Apoi ni s-a servit terciul.

Sfătuindu-ne între noi, am hotărât să fixăm un program de rugăciuni, până în ziua procesului. Când eram pe punctul de a îngenunchea au intrat primul şi un gardian cu tablourile regelui Mihai şi al lui Antonescu. Gardianul, suit pe capacul tinetei, a atârnat pe peretele dinspre răsărit tabloul lui Antonescu. Pe peretele opus l-a aşezat pe al regelui şi au ieşit. Vrând să îngenunchem, în loc să avem în faţă o icoană, aveam chipul unui idol. De pe tinetă, am smuls cuiul şi l-am bătut cu un bocanc sub al regelui.

*

* *

Nu eram deloc îngrijoraţi cu privire la proces. Ne împăcam cu gândul că vom fi condamnaţi şi că vom călca pe urmele înaintaşilor luptei legionare. Probleme avea doar Vârlan Moise. Îi rămăseseră acasă, la Pleşcoi, o mamă, văduvă şi patru surioare încă mici pentru a putea face faţă greutăţilor vieţii. Rămânea în rugăciune cu capul la pământ, plângând înfundat; la rugăciunea de la miezul nopţii îl găseam în rugăciune şi-l lăsam tot în rugăciune.

Numai două-trei zile programul nostru s-a desfăşurat conform planului, căci apoi au fost băgaţi cu noi 20-30 dezertori, de fapt hoţi deghizaţi în haine militare pentru a înşela vigilenţa poliţiei. Toţi tineri, între 20-30 de ani. Aveau cele mai interesante mutre, un pictor portretist ar fi făcut o reuşită expoziţie a expresiilor negative sufleteşti. Şefului, mai în vârstă decât toţi (avea poate peste 40 de ani), un fel de ţigan unguresc, ceilalţi i se adresau cu apelativul nea Brânză. După ce uşa s-a închis, nea Brânză, făcând semn alor lui, se retrase spre perete şi ni se adresă reverenţios:

- Dumghiavoastră... pentru ce... arestaţi?

- Suntem legionari.

- Aaa..., a exclamat dând din cap a înţelegere.

Apoi adresându-se „ostaşilor” într-un jargon din care nu am înţeles nimic, s-au aşezat liniştiţi pe duşumele şi în câteva minute au adormit buştean, chircindu-se unul în altul de frig.

La trântiturile uşii, cuiul ce atârna tabloul lui Antonescu a ieşit. În cădere, tabloul a răsturnat cana cu apă şi poza s-a udat, aşa că am pus tabloul la soare. A venit directorul închisorii - se numea Ionescu - în inspecţie. Se sprijinea în bastonul gros; era însoţit de prim şi de un alai de gardieni. Gardianul de pază a comandat:

- Drepţi!

- Săăă... trăăăiiiiţi!, am strigat cât am putut de tare.

- Ce-i cu tabloul domnului General acolo?

- A căzut din cui, din cauza vibraţiei peretelui la deschiderea uşii şi, udându-se, l-am pus să se usuce.

- Primuleee! Ăştia iar mă înjură, a strigat ca un disperat cu glasul lui strident şi piţigăiat, dar primul nu-şi dădea seama cum să reacţioneze.

- Tu nu vezi că ăştia s-au pişat pe tabloul domnului general Antonescu? Ce mai aştepţi?

Am înlemnit în faţa acestei acuzaţii. Gardienii au tăbărât pe noi şi ne-au bătut cu pumnii, cu cizmele, cu cravaşele, iar directorul dădea la întâmplare cu bastonul făcându-ne cucuie, schilodindu-ne şi umplându-ne de sânge. După ce s-au „răcorit”, obosiţi, au plecat înjurând.

Ne-am ridicat unii pe alţii de jos, ne-am spălat şi ne-am pus comprese cu batiste, cu poale rupte din cămăşi şi ne-am rugat la Dumnezeu: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta”.

Era 4 Decembrie. Împlineam 20 de ani în închisoare, primind botezul sângelui. Timp de 20 de ani avea să-mi crească din pământul suferinţei trupeşti câte „o creangă de aur”, pentru ca rodul ei să rămână în veşnicie în mâna lui Dumnezeu, pentru neamul meu românesc; şi lui trebuie să-i mulţumesc că m-a învrednicit să sufăr pentru el.

 

Prima înfăţişare în instanţă

A doua zi am fost puşi în lanţuri, legaţi câte doi, eu cu Marin Naidim, Vlăgea cu Vârlan, Breslaşu cu Constantinescu, iar seminaristul Pintilie singur în lanţ – pe el Dumnezeu îl iubea mai mult, pregătindu-l pentru preoţie; nouă, celorlalţi, ne rodea lanţul un picior, lui amândouă. Făceam cunoştinţă cu această „bijuterie” şi cu recunoştinţa „oficială” pentru „merite” care nu se văd cu ochii lumii acestui veac.

La Curtea marţială ne-au dus în convoi, vreo sută de oameni şi mulţi militari. Zăpada se înmuiase. Soarele ne dezmorţea oasele lovite. Grupul nostru, singurul în lanţuri, încheia coloana. Ochii curioşi ne însoţeau de pe trotuar. Ostaşii şi gardienii din escortă, la un pas unul de altul, cu arma pregătită de tras, nu dădeau voie nimănui să se apropie. Ne însoţeau rudele soldaţilor arestaţi; soţii cu copii în braţe strigau câte un nume, plângând disperaţi şi încercând să arunce o bucată de pâine, un pulover sau o pereche de ciorapi. Dar erau călcate în picioare de cei din escortă.

Aproape de Şcoala nr. 5, de pe Romană, unde se afla sediul Curţii marţiale a Corpului 5 Armată, erau tatăl meu şi Alexandru, care abia împlinea 16 ani. Am tresărit; lângă ei, tatăl lui Marin. Părinţii noştri se sprijineau unul de altul. Plângeau. În spatele lor era Zaharia, un văr al doilea din partea mamei, care ţinea mult la mine. La poartă era de pază Mitică Boloaga, flăcău din satul mamei, Sălciile, proaspăt recrut, care mi-a făcut semn din sprâncene.

- Nu-ţi fie frică, măi frate. Trece şi asta.

I-am mulţumit cu un zâmbet. De la vânzătorii olteni (nu ţigani) de lângă poartă ne-a cumpărat covrigi calzi, cu susan, iar un soldat l-a lăsat să ne dea câte doi. Părinţii, cu glas mustrător, dar înduioşat de lacrimi, ne-au zis:

- Ce-aţi făcut, măi copii, ce-aţi făcut de v-au pus în lanţuri ca pe nişte criminali? Ce-aţi făcut?

- Lasă, tată, am răspuns deodată, lasă că va fi bine, nu vă deznădăjduiţi şi nu fiţi supăraţi pe noi.

- Ce fel de bine e ăsta, măi copii, măi! Voi nu vedeţi cât de naivi sunteţi? Ăştia vă omoară şi voi ziceţi: „Lasă că va fi bine!” Dumnezeu să vă mai înţeleagă şi să aibă milă de voi!

În curte civililor nu li s-a dat voie să intre. Un grefier striga numele soldaţilor împărţindu-i pe loturi. Se judecau grupuri de câte 10-15; în cel mult 15-20 minute lotul avea instrucţia, judecata şi pronunţarea sentinţei efectuate. În curte aşteptau două grupe de câte 10 ostaşi înarmaţi, plutoanele de execuţie. Executarea se zicea că avea loc în Crângul lui Bot. În decurs de 3 ore fiecare pluton a plecat de două ori. Aproape în fiecare lot era câte unul condamnat la moarte, ceilalţi erau trimişi disciplinar la Sărata, pentru a merge pe front spre reabilitare.

Pe coridor erau doi avocaţi, Gruia Popescu, fostul profesor de filosofie şi drept de la Şcoala Normală Ploieşti, şi unul care umbla îmbrăcat în costum naţional; ne-au spus că sunt angajaţi de părinţii noştri să ne apere în proces. Nu le-am răspuns; aş fi vrut ca părinţii să nu cheltuiască cu apărarea: condamnarea ne era hotărâtă de Siguranţa statului la Bucureşti, iar Manea, preşedintele Curţii, va pronunţa verdictul fără drept de recurs.

Din sala de judecată, fosta sală de clasă, băncile, catedra şi tabla încă nu fuseseră scoase, pălmuind în chip nevăzut conştiinţele celor ce o transformaseră în lăcaş de osândă. După identificare au fost strigaţi cei triaţi de poliţie ale căror nume figurau în dosarul de trimitere în judecată fără învinuire de activitate, doar bănuiţi a fi simpatizanţi.

- Unde sunt ăştia, a întrebat Manea.

- Nu sunt prezenţi, am răspuns noi, fiindcă au fost numai bănuiţi.

- Mandate de arestare pentru ei, s-a zborşit Manea. Se amână procesul până vor fi aduşi toţi.

Ne-am întors în închisoare pe înserate. După două sau trei zile am fost duşi iarăşi la Curtea marţială, tot în lanţuri. Venise Alexandru; mi-a spus că tata e zdrobit sufleteşte, iar mama prăbuşită.

Cu ceilalţi era în sală şi Pavel Ion. Aveam să aflăm mai târziu ce se întâmplase. Fusese lăsat liber pentru a identifica şi descoperi filiera. La Centru, în Focşani, căzuse doar unul şi Pavel, ne mai fiind folositor a plătit cu propria-i pedeapsă trădarea celorlalţi. De învăţătură nu i-a fost! Sub regim comunist, în perioada „reeducării”, devenise unul dintre odioşii Aiudului. Păcat de sufletul lui, căci Dumnezeu înzestrase firea sa, era talentat şi un foarte bun meseriaş, „brânză bună în burduf de câine”.

Procesul a fost o mascaradă. Procurorul ne-a acuzat în câteva fraze că suntem bolnavi psihic şi că societatea trebuie curăţată de astfel de elemente. Manea ne-a întrebat numai dacă am făcut parte din Frăţiile de Cruce legionare. Avocaţilor li s-a permis să vorbească câte un minut, pentru întregul grup. Gruia Popescu a apucat să spună doar atât:

- Onorată instanţă, clienţii mei nu sunt delincvenţi de drept comun, ci politici. Ca atare nu pot fi condamnaţi decât în conformitate cu prevederile Codului Internaţional pentru condamnaţii politici, care prevede privare de libertate prin domiciliu obligatoriu sau detenţie uşoară pe timp limitat şi nicidecum încadrări în articole care prevăd pedepse penale cu muncă silnică sau temniţă grea, aşa cum a cerut domnul procuror.

- Destul, l-a oprit Manea. Apoi adresându-se celuilalt avocat: Dumneata ai ceva de spus, în plus?

- Atât aş fi vrut să spun în completarea celor spuse de colegul meu: de vreme de chiar organele de anchetă n-au găsit de cuviinţă să întocmească acte de trimitere în judecată pentru aceşti şase minori aduşi astăzi aici, instanţa nu are dreptul să condamne fără motivare aceşti copii. Era vorba de Voicescu Constantin, Mocanu Ion, Ilie Constantin şi Iamandi Teodor din clasa a şasea de la Şcoala Normală din Buzău şi Vlahopol Stroie şi Rădulescu Lucian, de la Liceul din Râmnicu Sărat.

- Dumneata eşti legionar?, a insinuat Manea.

- Domnule Preşedinte, eu sunt avocatul apărării, a răspuns zâmbind avocatul, şi nu pot fi interogat aici cu privire la apartenenţa mea politică. Ceea ce vreau să vă spun este că instanţa săvârşeşte un viciu de fond şi de formă pe care îl invoc în apărarea clienţilor mei.

- Voi cere Preşedinţiei să ridice dreptul avocaţilor civili să mai pledeze în instanţele militare, a bătut Manea cu pumnul în catedră. Apoi către grefier: Citeşte sentinţele! (Care ar fi trebuit citite de preşedinte după deliberare).

Grefierul a scos dintr-un plic o listă şi ni s-au citit condamnările. Atât a durat procesul nostru şi aşa s-a desfăşurat. Minorii şi cei condamnaţi sub 10 ani au fost expediaţi la Alba Iulia, închisoare pentru minorii legionari. Ceilalţi şapte, la Aiud. Pe Pavel Ion l-am izolat moraliceşte. Încerca să-şi motiveze atitudinea zicând că zadarnic am fi rezistat fizic de vreme ce poliţia ştia tot. Aşa era, dar una e să cazi datorită unor factori independenţi de voinţa ta şi alta e să colaborezi cu adversarul. Asta o uita Pavel şi zicea că dacă n-ar fi recunoscut nimic, cercetările s-ar fi scontat poate şi cu moartea unora dintre noi. Deci el era salvatorul vieţilor noastre prin trădare.

*

* *

După arestarea mea, directorul Emil Palade a fost cercetat de organele Siguranţei. I s-au cerut numele tuturor celor cunoscuţi ca legionari, elevi şi profesori, în timpul guvernării legionare. De la Răfan Vasile am aflat că Palade a dejucat încercările anchetatorilor, susţinând că nu a deţinut funcţii în perioada respectivă. I s-a cerut prin adresă ministerială să ne elimine din Şcoala Normală; după condamnare am fost eliminaţi din toate şcolile din ţară.

Răfan Vasile, imediat după arestarea mea, a cerut transferul la Deva pentru a-şi pierde urma. Dar nu a fost primit şi s-a întors la Buzău chiar în aceeaşi zi. A fost arestat şi adus la judecată direct de pe drum.

Palade a ţinut cu internatul o şedinţă şi i-a îndemnat pe elevi la prudenţă, la renunţarea la forme de manifestare care ar da prilej de arestare. Plângând ca un copil, se autodeconspira, arătându-şi ataşamentul sufletesc faţă de Mişcarea Legionară.