Ianuarie 1941 (21-24)

Lovitura de stat antonesciană, zisă „rebeliune legionară”

În starea de efervescenţă sufletească creată după comemorarea Moţa-Marin din 13 Ianuarie 1941, Şeful de Grup FDC ţinu cu toate Frăţiile şedinţa din 20 Ianuarie. Ne comunică că la Bucureşti va avea loc a doua zi, 21 Ianuarie, o mare consfătuire la care sunt invitaţi să ia parte toţi comandanţii legionari, prefecţii, şefii de judeţe, de poliţie, pentru a discuta probleme de organizare şi administraţie a instituţiilor şi a ţării. Ne-a lăsat să înţelegem că elementele diversioniste provoacă nereguli şi tulburări pentru a învinui guvernul legionar că nu poate conduce ţara. Eram surprinşi şi aşteptam desfăşurarea consfătuirii.

Uciderea lui Iorga în Noiembrie 1940 tulburase conştiinţele noastre. Iorga avusese o contribuţie hotărâtoare la uciderea Căpitanului; se aştepta judecarea în urma unei recunoaşteri publice cu privire la implicarea lui. Aceasta ar fi fost o pedeapsă suficientă pentru el în faţa neamului. Cine-şi asumase răspunderea de a face dintr-un vinovat o victimă? Boieru, conducătorul celor ce-l pedepsiseră, nu s-a predat autorităţilor aşa cum făcuseră şi Nicadorii, şi Decemvirii, şi Răzbunătorii, după pedepsirea lui Duca, Stelescu şi Călinescu. O mână ocultă acţionase astfel pentru compromiterea Mişcării Legionare şi creării unei stări de confuzie şi neîncredere în autoritatea guvernului legionar. La acestea se adăugau noile îngrijorări care tulburau sensibilitatea şi curăţenia noastră sufletească.

În 21 Ianuarie un coleg de clasă ce dorea să intre în mănunchiul de prieteni, Dragomir Constantin, a plecat după amiaza în oraş după nişte cumpărături. S-a întors pe la 17-17,30 cu sufletul la gură.

- Măi Maxime, trupe militare cu arme, mitraliere, tunuri şi maşini s-au instalat pe bulevard, pe străzile care duc spre centru, chiar lângă şcoala noastră, în Crâng. Ici şi colo se văd ofiţeri şi ostaşi nemţi! Ce-o fi?

Nu ştiam nimic. Dar a doua zi, în ora a doua de curs (de la 9 la 10) a intrat în clasă Şeful Grupului FDC, Florin Stoian, palid la faţă. Salutându-l pe domnul profesor Ion Mihăilescu (de biologie) a vorbit cu dânsul ceva la catedră. După mimică şi expresia gravă era vorba de ceva deosebit. Stăpânindu-şi emoţia profesorul m-a întrebat:

- Maxime, îl cunoşti pe Şeful tău? Eşti la dispoziţia dânsului!

M-am prezentat Şefului de Grup.

- Ia câţiva băieţi cu tine, care crezi tu că pot face faţă unei încercări grele. Dar numai dacă şi ei acceptă. Am numit patru colegi:

- Vreţi să mergeţi cu mine?

- Da, au răspuns ei.

- Suficient, i-a oprit Şeful pe alţi doi.

Am ieşit din clasă îmbrăcându-ne mantalele de elevi. Pe coridor erau gata şi cei din clasa lui Marin Naidim, încă vreo 4-5 fraţi. Am ieşit din incinta şcolii, dispersaţi individual, ne-am strecurat printre liniile şi pichetele de soldaţi spre sediul FDC din spatele Bisericii din centrul oraşului. Palatul Comunal era înconjurat de armată, piaţa din faţă era plină de ostaşi înarmaţi, puşti-mitraliere şi mitraliere erau amplasate pentru tragere, pe străzile care intrau în piaţă erau instalate tunuri şi care blindate. La sediu, ordinul a fost scurt:

- Veţi intra în Palatul Comunal prin flancurile armatei!

S-a făcut planul de rupere a barierei de ostaşi. În grupuri de 10-12 persoane (eram în total vreo 100-120 FDC-işti de la toate şcolile) am înconjurat trupele militare în marş cu cântec; la un semnal ne-am aruncat în mijlocul lor, din mai multe puncte deodată, dezorganizându-i, şi am pătruns până la poarta principală a Palatului. Ostaşii n-au reacţionat. Parcă ne făceau loc, deşi câţiva ofiţeri nemţi se zborşeau la ofiţerii români, care se făceau că sunt supăraţi pe ostaşi. De la balconul Palatului comunal Alexandru Murea, comandant ajutor legionar, Şeful judeţului, s-a adresat militarilor:

- Ofiţeri şi ostaşi români! Sunteţi fraţii şi copiii noştri?! Duşmanii vor să transforme pământul ţării într-un noian de morminte, provocându-ne să ne ucidem unii pe alţii. Aceasta pentru a ne putea stăpâni şi a ne lua toate bunurile, pentru a-şi face interesele. Nu trageţi! Nu executaţi comenzile celor străini de neam. Să nu facem un război fratricid.

Ce a mai spus domnul Murea n-am mai auzit; pe două ferestre de la parter, porţile fiind baricadate, am intrat în Palat. Am fost repartizaţi la câte un grup care apăra intrările şi ferestrele parterului. Nu aveam şi nici nu ni s-au dat arme. Şefii punctelor de pază ţineau ferestrele deschise. Imediat după noi un grup mare de fete conduse de sora lui Nicu Cojocaru au adus mâncare, hrană rece, apoi au plecat. Subofiţerii postaţi în apropierea ferestrelor, pe treptele Palatului, vorbeau cu noi când nemţii nu-i observau:

- Fiţi liniştiţi, camarazi! Nu se va trage nici un foc de armă. Ordin de la domnul colonel. Era vorba de colonelul Jugănaru, om înţelept, iubit de ostaşi.

Spre seară s-a distribuit câte o bucată de pâine, o felie de brânză şi fructe şi ne-am aprovizionat cu apă. Ne-am odihnit cu schimbul până a doua zi. Ostaşii au fost schimbaţi după miezul nopţii. Spre dimineaţa zilei de 23 Ianuarie s-a produs rumoare printre noi. O parte din cei ce dirijau punctele de pază erau chemaţi la etaj. Se întorceau zâmbind. Peste noapte, un grup de legionari care făceau de pază în podul Palatului, au observat mişcări suspecte la lucarnele de pe acoperişul magazinelor care înconjurau piaţa. Au raportat domnului Murea, care a organizat trei echipe.

Ajungând la punctele indicate au luat prin surprindere 3 sau 4 grupe a câte 2-3 oameni, îmbrăcaţi în cămăşi verzi - uniforma legionară - înarmaţi cu pistoale, care încercau să amplaseze două puşti-mitraliere. Arestaţi şi duşi la Palat, s-a constatat că erau evrei. La primele întrebări n-au vrut să răspundă nimic. Dar constrânşi şi ameninţaţi au declarat că trebuiau să creeze o diversiune, trăgând mai întâi în armată pentru a declanşa riposta militară, ei având asigurată calea de retragere. Cu privire la cei de la care primiseră ordinele n-au declarat nimic şi au fost supuşi la măsuri mai drastice de anchetă. Domnul Murea i-a scos pe evreii în cămăşi verzi în balconul Palatului şi i-a pus să mărturisească intenţia criminală în faţa militarilor. Au fost apoi băgaţi într-un beci. După 24 Ianuarie li s-a dat drumul de noua administraţie antonesciană. Am aflat mai târziu că BBC-ul a făcut „clăbuci la gură”, acuzându-i pe legionari că Murea a maltratat şi a ucis evrei la Buzău şi trebuie condamnat la moarte.

La radio ascultam veşti din toată ţara; instituţiile fuseseră ocupate de armată şi numiţi Prefecţi militari. Curieri speciali sosiţi de la Bucureşti au comunicat din partea Comandantului Horia Sima că pentru a nu da naştere unui război civil fratricid vom ceda, retrăgându-ne de la conducere.

În ziua Unirii am ieşit în piaţa Palatului. Domnul Murea a vorbit ostaşilor şi legionarilor despre această zi naţională, ziua Unirii Principatelor, în care toată suflarea românească şi-a dat mâna pentru crearea unui stat puternic, pregătind Marea Unire din 1918 a tuturor provinciilor româneşti. Iar acum duşmanii neamului vor să facă din această zi o zi a dezbinării şi a morţii. Ca un semn că nu vor înşela sufletele noastre ne-a chemat să cinstim această zi într-o horă a dragostei de unitate sufletească şi trupească. Din toate piepturile a izbucnit Hora Unirii. Ostaşi şi legionari, ne-am prins în horă, piaţa devenind o platformă a dragostei româneşti.

Nemţii priveau cu ciudă euforia îmbrăţişărilor dintre ostaşi şi legionari. După ce entuziasmul s-a mai potolit, printr-o porta-voce ne-au anunţat să părăsim piaţa. Ne-au trecut printr-un coridor format de ostaşii nemţi, făcându-ne percheziţie, spunându-ne în prealabil să predăm armele. S-au depus vreo 10 pistoale şi câteva sute de cartuşe, vreo două puşti şi vreo 4 grenade fumigene, armament care aparţinea corpului de poliţie.

Plecam printre ultimii de la această confruntare, căreia Antonescu şi acoliţii săi aveau să-i spună „rebeliune legionară”. Pe seama ei fac afirmaţii calomnioase, compromiţătoare, speculaţii politice şi psihologice asupra maselor, denaturând lucrurile. Căci orice crimă, orice faptă reprobabilă este aruncată în spatele legionarilor, exponenţi ai răului din ţară şi de pe pământ.

Am ajuns la şcoală obosiţi şi flămânzi, cu gustul amar al trădării săvârşite de Antonescu pentru dorinţa sa de slavă deşartă, lumească. Părintele Morărescu a dat dispoziţie la bucătărie să ni se aducă ceai cald şi să ni se deschidă dormitoarele. Picioarele ne erau îngheţate şi ude. Ne-am schimbat hainele şi ne-am băgat în paturi. Am dormit până seara; la masă ne-a sculat elevul de serviciu. După masă, în sala de meditaţie, ce era şi sală de clasă, colegii ne-au asaltat cu întrebări. Neputând şi neştiind ce să răspundem, lăsam să se înţeleagă că viitorul, apropiat sau mai îndepărtat, va da răspuns nedumeririlor noastre.

Se auzeau veşti despre arestări masive de legionari în Bucureşti. Brigăzi speciale ale Siguranţei operau peste tot în ţară arestări şi maltratări ale fraţilor de cruce, condamnări anticipate şi în contumacie la muncă silnică pe viaţă, la moarte, urmărirea şefilor legionari şi condamnarea în lipsă. Intrasem într-o nouă prigoană, sub auspicii naţionaliste. Vorba proverbului:

- Cine ţi-a scos ochiul?

- Frate-meu.

- A, de-aia ţi l-a scos aşa adânc!

Nemţii îşi ajunseseră scopul. Puteau să-l şantajeze pe Antonescu pentru a subjuga armata şi economia românească în susţinerea frontului. Scopul lor ultim nu era înlăturarea comunismului şi instaurarea credinţei şi dragostei creştine, ci a ideii rasiale a pangermanismului.

*

* *

Aşteptam din zi în zi să fim arestaţi şi trimişi în faţa instanţelor militare. Antonescu declarase stare de război, punând în funcţie tribunalele militare. Toate instituţiile au fost militarizate. Curţile marţiale ale Corpurilor Teritoriale condamnau zi şi noapte, cu pedepse groaznice (de la un an până la moarte) cele mai simple infracţiuni. S-a făcut şi un plebiscit cu da şi nu, pentru Antonescu. DA însemna pentru oricine, civil sau militar, rămânerea în funcţie şi în viaţă. NU, fie scoaterea din funcţie şi condamnarea pe termen, (pentru circumstanţe atenuante), fie condamnarea la moarte, mascată prin trimiterea pe front, în batalioanele de reabilitare constituite în Basarabia (Sărata), în care condamnatul, ţinut numai pe linia I, putea fi reabilitat post-mortem. „Aşa ceva mai rar, bobocule”, ar fi zis Caragiale. La Buzău corpul de poliţie nu era devotat cauzei antonesciene, de aceea operau arestări brigăzile speciale. În cursul anului 1941 arestările şi condamnările legionarilor buzoieni au fost mai mult simbolice.

S-au operat multe schimbări de sedii şi de personal: Corpul 5 armată, a fost mutat de la Braşov la Ploieşti (era aproape de graniţa nouă cu Ungaria), colonelul Manea, duşman al legionarilor, om corupt, slugarnic şi afemeiat, a fost numit preşedinte al Curţii marţiale Ploieşti, fostele brigăzi antilegionare carliste au devenit antonesciene şi erau conduse de Eugen Cristescu şi generalul Petrescu – primul, o vulpe vicleană, al doilea, un sadic.

CAPITOLUL V

1941-1942

Războiul contra URSS - încercări neprevăzute

În luna Iunie 1941 a început războiul cu URSS. Legionarii închişi erau presaţi să dea declaraţii de desolidarizare de Mişcarea Legionară şi să facă cereri de reabilitare pentru a merge pe front, cu intenţii duşmănoase. Cei ce au acceptat, consideraţi deci vinovaţi faţă de Antonescu, sperau că, liberi fiind, pe front îşi vor face datoria de ostaşi ai patriei. Dar după instruirea în lagărul special de la Sărata erau ţinuţi numai în linia întâi până mureau. Dacă scăpau cu viaţă (au fost câteva cazuri) erau readuşi în închisoare.

În vacanţa mare am avut misiunea să reconstitui şi să păstrez legătura cu cuiburile de legionari din comunele vecine. Primarul comunei Ciorani pus de legionari după 6 Septembrie 1940, Nicolae Ghinea, ponderat şi gospodar, era croitor de meserie, foarte iubit şi respectat în comună. După îndepărtarea legionarilor fusese arestat de şeful postului de jandarmi, Trifan. Din actele de dosar rezulta că nu e vinovat de nici o dezordine pentru a fi deferit justiţiei şi a fost eliberat. Mi-a spus că în comună şi la postul de jandarmi nu se ştie că fac parte din FDC, dar să păstrăm legături mai puţin vizibile.

În anul şcolar 1941/42 Emil Palade a revenit în funcţia de director, iar părintele Morărescu a rămas la catedră. Lui nea Fănică, după câteva cercetări, poliţia buzoiană i-a dat drumul, ca şi altor mulţi legionari. I s-au dat ore numai la cursul inferior (conform unei dispoziţii ministeriale). La cursul superior preda profesorul Tiberiu Bordea, refugiat din Basarabia. Soţia sa a fost numită directoarea Şcolii Normale de fete. Ne veniseră şi câţiva colegi refugiaţi din Chişinău.

Ne organizam iarăşi pentru viaţa de catacombă. Să trăieşti în subversivitate pentru Adevăr! Dacă binele favorizează pe toţi deopotrivă, fiecăruia creându-i-se posibilităţi de realizare în funcţie de darurile specifice, de ce sunt prigoniţi cei ce vor să-l instituie? La vârsta aceea limitele gândirii se loveau ca valurile de malul mut al ţărmului. Profesorii erau foarte prudenţi în exprimare. Tocmai acum, când duceam război împotriva comunismului, în numele Crucii, cei care deschiseseră lupta pe tărâm practic, organizând şi educând poporul, erau acuzaţi şi loviţi. A te numi creştin şi român însemna a-ţi zice legionar. Era ispitit omul să renunţe la mărturisirea de creştin.

La şcoală, materii ca biologia, influenţată integral de concepţia materialist-darwinistă (evoluţionismul), puneau în conflict spiritul nostru creştin cu afirmaţiile ştiinţifice. Dar tânărul profesor Ion Mihăilescu din Padina Buzăului, crescut în frică de Dumnezeu şi dragoste de neam, era iubit de toţi elevii (tatăl său luptase la Mărăşeşti scăpând cu viaţă prin minune). Se căsătorise în acel an cu domnişoara Fernanda Morro, care venise în România cu fratele dânsei, inginer din Italia, în urma unor acorduri economice, şi fusese numită profesoară de italiană şi franceză. Italianca era de o gingăşie trupească şi sufletească cuceritoare; se îndrăgostise de plaiurile româneşti şi de poporul nostru; n-a mai plecat din ţară, chiar sub regim comunist, decât în excursii. Dumnezeu le-a dăruit şi doi copii. Vara munceau la ţară, ajutând-o la muncile câmpului pe bătrâna, simpatica şi duioasa mamă-soacră. Profesorul Mihăilescu ne-a prezentat concepţia materialist-evoluţionistă, bazată pe supoziţii, presupuneri şi ipoteze.

- Vedeţi voi, dragii mei, acestea sunt ipoteze. Nu sunteţi obligaţi şi nu trebuie să vi le însuşiţi ca adevăruri dogmatice. Cred că e bine să aveţi cunoştinţă de ele, ca să vă daţi seama cum privesc cei necredincioşi lumea. Personal, cred că Dumnezeu este cauza Creaţiei. Dacă noi nu am descifrat taina vieţii şi a morţii nu avem dreptul să prezentăm ca adevăr ştiinţific păreri şi ipoteze, inducând în eroare sufletele inocente şi luptând şi împotriva lui Dumnezeu. Părinţii noştri au crezut în Dumnezeu şi ne-au crescut şi pe noi aşa. Credinţa ne-a dat conştiinţa de oameni. Conştiinţa nu este efect al funcţiilor biologice, ci al puterii spirituale, pe care fiecare o poate intui în fiinţa sa, şi care se cheamă suflet.

După 22 de ani de temniţă, căutându-mi actele, ajunsesem în 1964 la Inspectoratul şcolar Ploieşti. Acolo fusese numit de curând inspector profesorul Mihăilescu. Mulţi ani predase împreună cu soţia sa la Liceul Mihai Viteazu (fost Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel). Se bucuraseră de un respect deosebit din partea cadrelor didactice şi a elevilor. Nu m-a recunoscut din primul moment. Chipul adolescentului era mutilat de anii temniţei şi ai vârstei. Prezentându-mă şi aducându-i aminte de lecţia de biologie, m-a îmbrăţişat:

- Cu ce pot să te ajut?

- Cu nimic. Mă bucur că vă văd neschimbat. V-am avut în gând şi în rugăciuni, ca şi pe părintele Morărescu, pe domnul profesor Gaznaş, pe domnul Ştefan Popescu şi pe domnul Ion Vicol.

- Mulţumesc că m-ai vizitat. Te rog să fii prudent. Răutatea nu face concesii.

Ne-am despărţit cu lacrimi în ochi. La 68 ani, în 1979, a decedat. De câte ori am ocazia, mă reculeg în faţa mormântului său din Viişoara.

Aşa erau mai toţi profesorii noştri. Plini de duh pedagogic, pregătiţi profesional, moral şi social, împărtăşeau lumină şi orientau pe drumul adevăratei cunoaşteri generaţiile de dascăli ai neamului. În anii de detenţie am rezistat încercărilor şi pentru că chipurile acestor bărbaţi, mulţi plămădiţi în războiul pentru întregirea neamului şi făurirea României Mari, arătau calea spre desăvârşire spirituală. Urgia năvălitorilor satanizaţi de bolşevism nu le-a dat posibilitatea să-şi reverse frumuseţea sufletească în potirele fragede ale urmaşilor lor. Subtil şi modest, cât barierele întunericului n-au stins aceste pâlpâiri, i-au luminat pe cei ce au sesizat intenţia lor, prin adâncă prefacere şi urcuş spre cunoaşterea Adevărului Sfânt, după care s-au înscris nevăzut în alaiul de lumini al neamului.

Printre profesorii cu atitudini duşmănoase în 1941 era Vasile Maciu. Fiind ascultat, am aproximat data evenimentului istoric respectiv.

- Haaa! Te-am prins! Va să zică, n-ai învăţat, dobitocule!

Batjocura mă tulburase, totuşi încercam să-mi controlez tonul:

- Domnule profesor, evenimentul are importanţă nu prin data precisă, ci mai degrabă prin cauzele care l-au determinat şi prin consecinţele care i-au urmat. În ceea ce priveşte dobitocia mea, nu are natura de a fi constatată de capacitatea dumneavoastră. Şi am luat loc ostentativ în bancă.

Nu se aştepta la asemenea replică. A stat un minut ca paralizat. A smuls catalogul şi a ieşit vifor pe uşă, direct la cancelaria directorului.

- Dacă elevul Maxim Virgiliu, legionar notoriu, care m-a insultat, nu va fi eliminat, îmi dau demisia şi fac cunoscut Ministerului Învăţământului că Şcoala Normală din Buzău este pepinieră legionară.

- Sigur, domnule profesor, dacă elevul este vinovat, va fi sancţionat. Vom aduce la cunoştinţa tuturor profesorilor incidentul pe care l-aţi avut, pentru ca măsura disciplinară să nu fie unilaterală, a căutat să-l liniştească Palade.

Discuţia s-a fixat pentru a doua zi. Seara, la cancelarie, Palade m-a întrebat între patru ochi. I-am relatat în amănunt. I-am propus ca martori întreaga clasă.

- Nu e nevoie, a zâmbit, am încredere în cuvântul tău de Frate de Cruce!

Ce s-a întâmplat în şedinţa profesorală n-am aflat. Dar la una din lecţiile de psihologie, referindu-se la temperamente şi caractere, Palade se uita la mine:

- E foarte bine să-ţi stăpâneşti impulsurile temperamentale în faţa adversarului lipsit de scrupule morale, gândindu-te mai ales cum sfârşeşte un lucru, nu cum începe. Căci raţiunea e stăpână şi poate acţiona şi peste voinţă şi peste toate impulsurile fiziologice. Învăţătură de care am ţinut cont toată viaţa şi care m-a salvat din multe nenorociri, mai ales în temniţă.

La teza din acel trimestru Maciu m-a supravegheat. Ca să-i dau satisfacţie scriam numai când venea spre mine. Niciodată nu mi-a pus mai mult de 7 în teză. La oral, din două-trei note una cel puţin era din oficiu: 4 sau 5. Media de trecere fiind 6 la şcolile normale, abia ajungeam la linia de plutire cu aceste note nedrepte. Colegii observau persecuţia mută. Mă sfătuiau şi ei să nu-l provoc pentru a nu-i da ocazia să-şi arate toată micimea sufletească.

Anul şcolar 1941/42 l-am absolvit cu o menţiune specială pentru însuşiri deosebite pedagogice. Părea că se oprise goana după FDC-işti. Diploma de normalist nu era echivalentă cu cea de bacalaureat şi trebuia să susţin un examen de diferenţă. Pentru că doream să urmez teologia şi medicina, care m-au fascinat totdeauna, în vară am studiat mai atent limba latină şi biologia. Tămăduirea trupului fără tămăduirea sufletului nu este decât un paleativ al suferinţei; „răul, suferinţa trupului, vine de la alterarea sufletului”, remarca Căpitanul.

În primăvara lui 1942 clasa lui Marin Naidim absolvea. FDC-iştii făcuseră o excursie pe Penteleu prin August, la care participaseră cei din preajma Buzăului, fiind mai uşor de încunoştinţat. În toamnă, când începeam clasa a opta, Iamandi, care luase parte, mi-a povestit cum au petrecut. Marin Naidim fusese şi el pe Penteleu, iar acum era luat militar căci se decretase încorporarea tinerilor cu un avans de un an.

Excursia avusese loc sub comanda noului Şef de Grup, Pavel Ion - care era confirmat de Centru în pripă, Stoian Florin, fostul Şef, fiind arestat. Acesta, după numire, urma să ia legătura cu mine. Din primul moment am avut presimţirea că nu este curat la suflet. Deşi absolvent al Liceului industrial din Buzău, nu-l văzusem la nici o şedinţă a Grupului în timpul Biruinţei.

Prin Mai 1942, Marin Naidim îmi spusese că Centrul a numit provizoriu pe un oarecare Pavel Ion în locul lui Stoian. Într-o seară, Marin îmi aduse la cunoştinţă că era convocată de Pavel Ion toată unitatea la o şedinţă într-o casă spre bariera Vintileanca. Am simţit cursa. Pavel era victima inconştientă a poliţiei sau făcea joc dublu. L-am rugat pe Marin să-i ceară lui Pavel să schimbe locul şi ora întâlnirii. Noi vom supraveghea locul respectiv şi după ce ne vom convinge că nu este pericol vom intra, iar din cauza programului de internat nu vom veni toţi. Dacă va ţine morţiş să venim toţi şi nu acceptă schimbarea locului sau orei, lucrul nu este curat. Marin i-a cerut lui Pavel, dar era supărat, mie reproşându-mi că nu am încredere în Şef. Pavel n-a acceptat schimbarea orei sau a locului de întâlnire; doar cu mare greutate neprezentarea întregii unităţi.

Marin cu 4-5 colegi şi încă 2-3 din clasa lui Tică Voicescu, s-au dus la întâlnire. După rugăciunea de seară (de la ora 21), în drum spre dormitoare, s-au strecurat din internat pentru a fi prezenţi la ora 22 la locul indicat. La ora 23 era gata să aţipesc. Patul lui Marin, aproape de al meu, era liber. Ca să nu fie observată lipsa celor plecaţi, deranjam pătura şi cearceaful, creând impresia că respectivul elev este plecat la spălător sau în alt dormitor. Deodată uşa s-a deschis şi s-a închis cu repeziciune. L-am observat prin semiîntunericul dormitorului (era camuflaj şi numai un beculeţ albastru lumina confuz) pe Marin. Grăbit, se dezbrăcă şi se chirci în pat, trăgându-şi plapuma peste cap. Respira ca în urma unei goane. După câteva clipe am auzit zgomot şi în alte dormitoare. Veniseră şi ceilalţi.

- Ce s-a întâmplat, Marine, l-am întrebat în şoaptă.

- Măi Virgile, era să fim prinşi. Ne-a descoperit poliţia. Abia intraserăm în casă; dar Dobrescu, care nu intrase încă, a observat că nişte indivizi înconjoară casa. A dat alarma şi am reuşit să fugim pe o fereastră în curtea unui vecin. De acolo peste garduri am ieşit în Simileasca (cartier ţigănesc). Nu mai eram urmăriţi. Prin Crâng am intrat în livada şcolii, apoi în curtea internatului, peste gard. Toţi ne-am regăsit pe scara de serviciu. Noroc că nu ne-a simţit paznicul.

- Marine, Pavel a intrat în casă?

- Da!

- L-aţi văzut când a fugit?

- Nu ştiu, el zicea să nu fugim.

- Marine, nu crezi că a fost o cursă?

- Nu, măi Virgile! Cine să ne trădeze?

- Bine, Marine. Noapte bună!

Avea încredere desăvârşită, însă nedublată şi de discernere, ceea ce îl punea în primejdie. Ascultarea trebuie dublată cu raţiunea datoare să discearnă, aşa cum reiese şi din pilda Patericului.

Un Sfânt Părinte al pustiei avea un ucenic ascultător. Aşa de ascultător, încât Părintele se mira. Niciodată nu sesizase vreun act de reţinere la vreo poruncă sau afirmaţie pe care i-o adresa. Bănuind că ucenicul e lipsit de spiritul de discernământ şi prin ascultare oarbă ar putea fi uşor înşelat de cineva care s-ar substitui adevăratului învăţător sau luminii harice (căci şi diavolul poate lua chipul îngerului de lumină) s-a gândit să-l pună la o probă şi să verifice condiţia lui. Aveau un măgăruş pe care ucenicii micii comunităţi îl înhămau la o saca pentru a aduce apa dintr-o oază din apropiere. Într-o zi Bătrânul îl duse pe ucenic în faţa grajdului:

- Fiule, vezi tu căţeluşul acesta?

- Îl văd, Părinte, răspunse ucenicul.

- Fiule, vezi şi corniţele lui?

- Le văd, Părinte!

- Fiule, auzi şi cum grohăie?

- Aud, Părinte!

- Da' ce-i ăsta, fiule?, întrebă Părintele intrigat.

- Măgăruşul nostru, Părinte, răspunse ucenicul zâmbind. Şi Părintele şi-a dat seama că raţiunea ucenicului lucra în actul discernământului.

Gândeam că excursia de sub comanda lui Pavel pe Penteleu probabil fusese făcută pentru de a-i cunoaşte personal pe toţi şi a-i putea da în mâinile poliţiei. Mă făceam vinovat de un proces de intenţie faţă de Pavel; dar sfârşitul acţiunii lui va confirma bănuielile mele.

După reluarea cursurilor, Pavel m-a căutat în internat. Ne-am cunoscut prin intermediul lui Iamandi. Mi-a cerut să-i predau imediat cotizaţiile, donaţiile, alimentele şi îmbrăcămintea pentru cei din închisori, precum şi o listă cu numele tuturor FDC-iştilor şi prietenilor, pe clase. Fiind prigoană, el trebuia să cunoască doar Şeful unităţii FDC din şcoală. Banii şi ajutoarele pentru cei din închisori, ca să-l verific, i-am spus că le-am trimis printr-un curier la Centru, la Focşani. Mi-a reproşat că nu respect legile şi ierarhia. Am motivat că nu puteam păstra la mine acele bunuri ca să nu dau de bănuit. Mi-a cerut să mai contribuim cu bani şi dacă pot să strâng pe loc el aşteaptă să-i predau, cu numele celor ce au contribuit.

- După ce am trimis banii, alimentele şi îmbrăcămintea, am desfiinţat unitatea din şcoala noastră pentru că elevii sunt săraci şi nu pot face faţă cerinţelor, prea mari pentru posibilităţile lor.

- Cu ce drept ai făcut aceasta? Ştii că te pot face răspunzător de trădare? Şi ştii ce păţesc trădătorii, m-a ameninţat pe faţă.

- Creditul tău moral e anulat pentru mine. Voi face cunoscută la Focşani comportarea ta.

Mi-a întors spatele şi a plecat furios. Făcea joc dublu? De frică? Din interes, folosind banii şi bunurile colectate de Frăţii? Mă bucuram totuşi că scăpasem de el. Iamandi nu plecase. Aştepta după colţul zidului, lângă scară. Mi-a ieşit în cale. Nu mi-am dat seama dacă auzise discuţia. I-am cerut ca, în cazul unei arestări, să declare că Frăţia noastră fusese dizolvată.