„Şi cornul sună..., dar..., foarte puţin!...”
(Ştefan Augustin Doinaş)
Septembrie se apropia. Tata ne prezentă nota cu suma de bani pentru taxa de internat şi şcolarizare, banii de drum, costul cărţilor şi rechizitelor. Pentru cărţi ne aloca o sumă simbolică:
- Dacă eşti atent la explicaţia profesorului şi iei notiţe, nu mai ai nevoie de cărţi.
În plus, primeam cinci lei:
- Poate ţi se face foame pe drum sau ai plăcere să mănânci şi tu un covrig. Dar vezi că ţi-s cam slabe şireturile la ghete.
Şi nu luam covrig, luam şireturi.
Mama ne spălase lenjeria de pat şi de corp: două cearceafuri de pat şi două de plapumă, două cămăşi de zi şi două de noapte, două izmene, trei prosoape (unul pentru baie), două şerveţele pentru masă, patru batiste, patru perechi de ciorapi (două subţiri, două de lână), două pulovere (unul subţire, altul gros pentru iarnă), plapuma şi salteaua, o căciulă de noapte, cascheta de la uniformă şi o căciulă de blană pentru iarnă, uniforma kaki (spălată şi călcată), mantaua, fularul şi costumul de gimnastică. Pentru fiecare băiat în parte.
În fiecare toamnă părinţii măritau trei fete sărace sau cel puţin una bogată. O parte din haine sau încălţăminte, după cârpeli şi reparaţii, rămâneau fraţilor mai mici; fie bocancii tatei, fie scurta lui, deveneau, după ajustări, proprietatea mea, aşa că fraţii nu prea aveau de ce să fie geloşi.
Încă nu plecasem la şcoală în prima săptămână a lui Septembrie. De obicei cei câţiva elevi şi eleve din satul nostru ne întâlneam în prima Duminică, după amiază, cu cei din comuna Adâncata (la 4 kilometri de Ciorani), la o mică petrecere (un ceai dansant sau serată) pentru a ne lua rămas bun de la vacanţă. Era mai mult o bucurie în familie; părinţii celui sau celei la care avea loc reuniunea găsind un bun prilej să ne muştruluiască pentru timpul cât vom fi departe de ei.
Adunându-ne la Adâncata, toţi ne-am bucurat că ţara a scăpat de dictatura carlistă. În 6 Septembrie, datorită înţelegerii dintre legionari şi generalul Ion Antonescu, Carol al II-lea a abdicat. În sat, aparate radio aveau doar directorul şcolii, perceptorul comunei, şi acestea erau cu căşti. Cel de-al treilea, cu difuzor, îl avea negustorul de cherestea, Gheorghe Stănescu, prieten de familie. De la dânsul aflasem. La Buzău voi afla direct, în cadrul Frăţiilor, ce s-a întâmplat. Tata avea reţineri în discuţiile cu mine, pe care nu le înţelegeam. Dar m-am lămurit: cunoştea structurile politice şi avea intuiţia clară a urmărilor fireşti ale evenimentelor. Într-o zi, fiind numai amândoi, mi-a zis:
- Vezi, tu, băiatul meu, eu am văzut înclinaţiile tale, şi-mi pare bine că n-ai fost prins de un alt curent, de stânga, dar vreau să-ţi atrag atenţia să nu te hazardezi nici tu, nici voi, legionarii, într-un entuziasm necontrolat. Puterile oculte, care vă urăsc, îşi vor da mâna şi, poate chiar prin nemţi, deşi ei par hotărâţi să termine cu comunismul rusesc, vor lovi mai întâi în voi şi apoi în ceilalţi adversari. Eu ştiu de ce sunt în stare evreii şi servitorii lor masoni.
Cele spuse au sunat ca o pre-alarmă în sufletul meu plin de bucuria biruinţei.
*
* *
În prima zi de şcoală colegii, cu excepţia câtorva, m-au înconjurat. Nu ştiam multe, căci nu fusese nici o şedinţă a Grupului FDC. Dar ne bucuram toţi. Cei impetuoşi îmi cereau să-i înscriu în Legiune. Le-am făcut o prezentare a Mişcării Legionare cu credinţele şi scopul ei, a modului de vieţuire legionară, explicând fazele de educaţie morală şi legămintele legionare pentru jertfa permanentă, spunându-le Jurământul Moţa-Marin: „Jur! În faţa lui Dumnezeu, în faţa jertfei voastre sfinte, pentru Hristos şi Legiune, să rup din mine bucuriile pământeşti, să mă smulg din dragostea omenească şi pentru învierea neamului meu, să stau gata de moarte! Jur!”
Am înţeles atunci că sita care cerne sufletele era mai deasă; abia 10-12 au rămas în duhul care-i încălzise pentru ruperea de omul cel vechi şi îmbrăcarea în lumina dragostei pentru Dumnezeu şi neam.
Peste timp această scenă mi-a amintit de cuvântul Mântuitorului către ucenicii credincioşi, după ce mulţi Îl părăsiseră: „Voi nu vă duceţi?” Într-adevăr, „mulţi sunt chemaţi (la Lumină) dar puţini aleşi”, căci Duhul cere mai întâi lepădare de lume. „De va voi cineva să-Mi urmeze Mie, să se lepede de sine”... Iată prima condiţie a „vederii” în duh a Adevărului Dumnezeiesc: renunţarea la voia ta. Numai aşa vei putea să-ţi iei crucea, să porţi în lume condiţia ta martirică. Rămânând în egoismul tău nu vei putea sluji neamului. Vei face din toate darurile (talanţii) cu care te-a înzestrat Dumnezeu prilej de satisfacţii meschine. Şi vei muri în patimi.
Cu Răfan, cu Popescu şi cu cei 10-12 colegi am constituit primul mănunchi de prieteni din clasa a şasea. La fel s-a întâmplat în clasele lui Marin Naidim şi Voicescu Constantin.
Profesorii noştri împreună cu institutorii de la Şcoala primară de aplicaţie, unde elevii normalişti din ultimii doi ani îşi desfăşurau practica pedagogică, au constituit un cuib legionar; apoi cu ceilalţi profesori din oraş un corp. La o şedinţă festivă ne-am cunoscut şi ne-am bucurat, mai ales noi, elevii, pentru că acei profesori erau şi cei mai buni şi mai iubiţi în toată şcoala. Emil Palade (tatăl savantului biolog) a oferit conducerea şcolii părintelui Ion Morărescu. Un act de confirmare a valorilor până atunci ţinute în umbră, domnia sa rămânând ca un sfetnic.
Una din primele manifestări publice ale Mişcării Legionare, în toată ţara, a fost Bătălia cuvântului. Echipele de intelectuali legionari trimise în localităţi dinainte stabilite, la întâlnirile cu marele public arătau idealul Mişcării, trecutul de luptă şi organizarea vieţii societăţii româneşti în viitor.
La Buzău, echipa avea în frunte pe comandantul legionar Vasile Posteucă, avocat. În preziua întâlnirii din Sala Moldavia a avut loc o şedinţă a Frăţiilor de Cruce din oraş, prilej cu care ne-am cunoscut toţi cei trecuţi prin prigoană: seminarişti, normalişti, liceeni şi tineri muncitori. S-a pregătit un cor sub comanda Şefului de Grup, Stoian Florin, student teolog, care avea să cânte în timpul pauzelor cuvântărilor.
În ziua întrunirii sala era arhiplină: intelectualitatea Buzăului, şi nu era puţină, şi cetăţeni din toate clasele sociale. Am intonat Cu noi este Dumnezeu şi Imnul Legiunii, apoi comandantul legionar Vasile Posteucă a prezentat echipa cu care venise, arătând scopul vizitei la Buzău. Corul din care făceam parte a rămas pe scenă şi am putut audia toate discursurile. Cuvântul de deschidere al lui Vasile Posteucă cuprindea idei înălţătoare.
- Adevărul se exprimă şi se face cunoscut în lume sub două aspecte, prin cuvânt şi prin faptă, ele lucrând complementar, întărindu-se, confirmându-se reciproc. Nu numai prin cuvânt şi nu numai prin faptă. Când Dumnezeu a rostit: „Să fie lumină!” prin Duhul Său cel Sfânt, prin puterea conţinută în acest Cuvânt s-a săvârşit toată creaţia. Creaţia este purtătoarea luminii iniţiale şi a puterii acestui Cuvânt care conţine în El Adevărul, adică Dumnezeirea. Mântuitorul, la întrebarea lui Pilat, a răspuns: „Eu pentru aceasta am venit în lume: ca să mărturisesc Adevărul”. Acest Adevăr Dumnezeiesc vrem să-l readucem noi în viaţa neamului nostru, ca act de cunoaştere şi de trăire. Dacă am fost împiedicaţi până acum de forţele şi slugile întunericului, de acum nimeni nu ne va mai opri. Dar Adevărul cere jertfe, e respins de lume şi e îmbrăţişată minciuna. El însemnează lumină şi bucurie, prin jertfă, iar minciuna întuneric şi moarte, prin laşitate. Cui îi este frică de jertfă, moare pe buturuga laşităţii.
Vorbitorul a entuziasmat auditoriul; imnul Sfântă tinereţe îl cânta toată sala. Ceilalţi 5-6 vorbitori au prezentat diferitele etape de luptă legionară, iar publicul s-a manifestat cu ataşament faţă de Mişcarea Legionară.
Până la vacanţa Crăciunului 1940, cu colegii încadraţi în mănunchiul de prieteni am desfăşurat o activitate de cunoaştere şi control reciproc a vieţii noastre intime, momentele de prietenie fiind adevărate mărturisiri, ca sub epitrahil. Dictonul Sfântului Apostol Iacov: „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul ca să vă curăţiţi” fiind act viu de ascultare; fiecare străduindu-se, ajutat de ceilalţi, la depăşirea slăbiciunilor şi greşelilor.
Aparent măruntele greşeli copilăreşti, putând naşte mai târziu balauri otrăvitori – copiatul la teze, fumatul, râsul necontrolat, glumele proaste, trivialităţile, înjurăturile şi expresiile gratuite, desconsiderările reciproce, bănuielile, pizmele, certurile, abaterile şi manifestările necontrolate, chiar ale mersului, ale ţinutei în general, – intrau sub incidenţa educaţiei creştin-legionare.
Tinerilor care vor citi aceste însemnări le dau un scurt paragraf de învăţătură, aşa cum îl dezbăteam în lumea FDC. În general, medicii şi mulţi preoţi se feresc sau evită să discute anumite probleme, lăsând sufletele tinerilor neluminate, să se zbată în păcat sau să încerce soluţii care niciodată nu vindecă, ci doar schimbă boala şi amână dezastrul spiritual.
De la 13-14 ani până la 18-20 ani au loc în dezvoltarea bio-psihică a omului două fenomene paralele: dezvoltarea şi intrarea în funcţiune a unor glande, rânduite să contribuie la perpetuarea vieţii sub forma materială, biologică şi, concomitent, dezvoltarea şi înflorirea unor sentimente care să contribuie, prin conlucrare cu cele dintâi, la perpetuarea vieţii în forme spirituale, eterne. Nimeni din cei ce ne înconjoară nu ne lămureşte această taină. Din această cauză, despărţindu-le, una din aceste înfloriri ale vieţii tinere va fi înfrântă (cel puţin pentru un timp) şi cealaltă va triumfa, de obicei cea materială, biologică, luând forme de manifestare împotriva firii pentru care a fost creată. Astfel tânărul cade frecvent în păcatul onaniei sau al desfrâului (curviei) şi la un sex şi la altul. Răul acesta duce la o complexare a fiinţei noastre spirituale. Auto-condamnarea din cugetul nostru este primul semn că ceea ce facem nu este bine.
Ce să facem deci? Aici intervine posibilitatea de a te salva, de a rămâne în greşeală sau a cădea în altă greşeală şi mai mare. Descoperirea acestei greşeli la mărturisirea în faţa preotului duhovnic, deci a lui Dumnezeu, îţi ajută, ca învăţătură şi remediu, să întrerupi greşeala şi, supunându-ţi trupul la osteneli, muncă, metanii, post şi rugăciune, să-ţi propui categoric în conştiinţă hotărârea de a te împotrivi acestui rău obicei.
Nu vei reuşi dintr-odată. Vei mai cădea. Vei mai greşi o dată, de două ori, de trei ori, dar nu renunţa. Înnoieşte-ţi mereu propunerea. Vezi-ţi mereu starea de învins şi de auto-batjocorire la care ai ajuns şi smulge-te cu voinţă nestrămutată de a fi OM, fiinţă raţională care nu numai că poţi deosebi binele de rău, ci îl poţi realiza. Şi vei reuşi!
Înţelegând şi părându-ţi rău pentru starea de ticăloşie morală în faţa lui Dumnezeu, Care te-a făcut fiinţă curată, neîntinată (punându-ţi în faţa ochilor minţii imaginea copilului nevinovat) şi pe care în chip conştient o perverteşti şi o denaturezi de la scopul ei, coborând-o la o stare mai prejos decât cea animalică, vezi-ţi osânda ce te aşteaptă. Căci numai cei curaţi şi cei ce s-au curăţit de păcat vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu, iar tu, cu ce obraz vii în adunarea celor curaţi, în Biserica lui Hristos? Cel ce a intrat în Cămara Ospăţului Luminii, trebuie să fie îmbrăcat în haina de nuntă a virtuţilor. Altfel, venind Împăratul şi întrebându-l: „Ce cauţi aici?”, nu va putea răspunde. Va fi socotit fur de cele sfinte. Şi ştii că „nici hoţii, nici lacomii, nici iubitorii de argint, nici desfrânaţii, nici malahienii, nici sodomiţii..., nu vor intra în Împărăţia Cerurilor” (Sfântul Apostol Pavel).
Dar se mai poate întâmpla şi o pervertire a conştiinţei în sensul renunţării la o formă de păcat, pentru a opta pentru alta. Un prieten prost sau înşelat şi el de ignoranţa generală, adesea ştiinţifico-medicală, îţi va sugera relaţii sexuale cu o parteneră, amatoare şi ea de viaţă libertină. Iată cum ai trecut dintr-o mână a diavolului în cealaltă. Ţi se pare că păcatul onaniei era nefiresc, iar acesta al curviei este totuşi firesc! Te înşeli!
Fiindcă, pentru om, actul apropierii de sexul opus (de femeie) trebuie făcut sub binecuvântare, în vederea procreării, nu al simplei satisfacţii biologice, coborâtă la condiţia instinctuală. Acest act nu este un act de igienă sexuală, cum greşit l-a înţeles şi-l propagă aşa zisa ştiinţă medicală modernă dominată de viziunea materialist-atee. În rostul lui firesc-uman este binecuvântat de Dumnezeu în momentul când celor doi protopărinţi li s-a spus: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi stăpâniţi pământul” (Geneza). Iar Mântuitorul spune că „Dumnezeu l-a făcut pe om, de la început, parte bărbătească şi parte femeiască” şi „ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Evanghelia după Matei).
Deci, apropierea se face nu către orice femeie. Apropierea e consecinţa dragostei dintre cele două suflete, pentru împlinirea lor în voia lui Dumnezeu de a procrea prin om noi fiinţe raţionale, nu o necesitate fizică, biologică, despărţită de actul afecţiunii sufleteşti. Dacă sămânţa vieţii vărsată spre rodire nu aduce rod, semănătorul nu poate avea răsplată. Sau dacă totuşi a rodit, a rodit în pământ străin. A semănat unde nu-i era îngăduit. De aceea acest rod nu poate fi binecuvântat ca vrednic de viaţă, şi, de asemenea, nici semănătorul. De aceea apar atâtea consecinţe tragice pentru cei ce trăiesc în desfrâu. Mântuitorul spune clar prin gura Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan: „Iar tuturor celor ce L-au primit (pe Hristos) ca dreptar (cenzor şi finalitate a vieţii lor), adică a acelora care cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să fie copiii lui Dumnezeu, care (aici atenţie!) au fost născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din pofta bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut”.
Deci, frate al meu, actul acesta nu-ţi aparţine numai ţie. Pe tine Dumnezeu te-a făcut împreună-lucrător cu El, pentru a-I aduce în Slavă chipurile creaţiei Sale pentru completarea numărului îngerilor căzuţi. Iată slava, iată cinstea de care eşti învrednicit. Să fii creator împreună cu Dumnezeu. De aceea zice şi Sfântul Apostol Pavel: „Patul este binecuvântat şi fecioria este sfântă”. La om actul acesta nu este animalic, întâmplător sau supus unor legi ciclice, naturale, ci este supus raţiunii şi voinţei lui libere. Dumnezeu ne cheamă la conlucrarea cu El prin opţiune liberă, nu în chip silnic, venind cu bucurie, cu curăţie, cu sfinţenie, nu cu perversitate, cu înşelăciune, cu întinare şi cu batjocorirea intenţiei sfinte pe care El o are spre preamărirea noastră.
Iubite frate mai tânăr, dacă ai înţeles cât de cât acest cuvânt, pe care l-am pus cu toată sfiala înaintea lui Dumnezeu şi a sufletului tău, ia aminte, căci cu toţii am păcătuit, toţi suntem uşor de înşelat şi ne supunem păcatului. Cei pe care-i cinstim şi-i numim Sfinţi - şi sunt, căci i-a confirmat Dumnezeu prin semne şi minuni - ne-au lăsat mărturisirile vieţii lor trăite în păcate de tot felul, în necurăţii trupeşti şi sufleteşti, de care s-au vindecat prin metodele indicate de Mântuitor, cele lăsate nouă în Sfânta Lui Biserică: viaţa de post şi rugăciune, ferirea de mediul viciat, prietenii curate, cu cei care îşi propun acelaşi drum spre mântuire, munca şi mai ales comuniunea cu Trupul şi Sângele Domnului în care sunt înglobate energiile Dumnezeirii, cele care, comunicate sufletelor şi trupurilor noastre, ne pot îndumnezei şi pe noi.
Din partea ta e nevoie de hotărâre tare. Din partea lui Dumnezeu, Harul Lui lucrător şi mântuitor e pururea prezent. Foloseşte-L! Dumnezeu să-ţi ajute!
Sârguinţa la studii şi comportarea fără reproş în internat făceau să iasă în evidenţă spiritul nou adus de Mişcare în sufletele copiilor. În definitiv, noi eram nişte copii. Şi aici era minunea pe care Dumnezeu o săvârşea, şi o săvârşeşte mereu, în faţa „înţelepţilor lumii acesteia”: aceşti copii îşi propuneau îmbrăţişarea căii spre curăţenie şi desăvârşire spirituală. În acest act constă fenomenul legionar, neînţeles de cei din afara Bisericii lui Hristos şi a spiritului românesc. Oameni buni, nu e un fenomen politic, economic, social sau chiar moral oarecare, ce urmăreşte stabilirea unor relaţii pe plan orizontal de bună conlucrare şi bună convieţuire între turme de oameni, aşa cum vor să propună reprezentanţii ateo-materialişti prin tot felul de organizaţii de binefacere, ci este un act de transfigurare a fiinţei umane, de îndumnezeire a existenţei, a relaţiilor dintre oameni şi dintre comunităţile naţionale. Numai aşa ne putem apropia de ceea ce lumea doreşte: Pacea! Şi aceasta o aduce în fiecare ins şi în lume numai Hristos.
Orice altceva, oricum se va numi şi orice drepturi şi-ar aroga, în numele oricui pe acest pământ, va pieri, va fi spulberat de „piatra din capul unghiului”, de puterea pe care au tăgăduit-o şi ignorat-o „ziditorii”. Atunci când vor dori poate să se salveze va fi prea târziu.
Până mai e vreme, treziţi-vă, toţi care nu ştiţi ce e viaţa voastră, căci se va striga: „Vreme nu mai este! Vremea a trecut!” Vremea de pocăinţă şi mila lui Dumnezeu este înscrisă în timpul trupului nostru. Atât este! Timpul vieţuirii în trup! După aceea vine judecata, dreptatea! Rugaţi-vă să vi se ierte fărădelegile, până mai sunteţi în trup, până aveţi cu ce plăti, suferind în trup, ca să treceţi din moarte - şi prin moarte - la Viaţă. Nu din moartea trupului la moartea veşnică a existenţei, la lipsirea de slava pentru care eraţi meniţi.
A constat încrederea noastră în pacea dată de conştiinţa că Hristos lucrează în noi spre Slava Sa. „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze!” (Ioan, 14, 27). Mântuitorul a precizat expres diferenţierea între pacea Sa şi pacea lumii. Mai întâi, starea de pace sălăşluieşte dacă sufletul tău este ancorat în credinţa că Cel Care a creat totul este şi Purtător de grijă, Pedagog suprem, care conduce totul la scopul pentru care a creat fiecare existenţă.
În altă parte Mântuitorul zice: „Aveţi încredere în Dumnezeu”. Acesta dă linişte şi asigură sufletul că orice atac din afară: grija zilei de mâine, loviturile duşmane, pizmele, prietenii vicleni şi orice suferinţe trupeşti sau lăuntrice, ispitele din gând, din simţire, din cugetare, chiar ameninţarea cu moartea a trupului nostru, este biruit de încrederea în Cel Care a biruit lumea şi moartea, Omul-Dumnezeu. El ne împărtăşeşte Puterile Duhului Său să biruim la rândul nostru pe tot potrivnicul văzut şi nevăzut.
Dar şi lumea doreşte pace. Dar pacea lumii are alt conţinut. Lumea vrea pace ca să aibă timp să se poată desfăta prin împlinirea poftelor, prin satisfacerea tuturor simţurilor (mâncare, băutură, fumat, dormit şi lenevit), a plăcerilor carnale (desfrâu şi tot felul de forme de păcătuire libertină şi sodomică), ca să ţină subjugate sufletele sub dominaţia fricii, terorii, crimei, minciunii, instituite ca autoritate legală. Apostolul Pavel zice: „Fiecare să-şi stăpânească vasul (trupul) său, [...] şi nu purtaţi atâta grijă de trupul vostru încât să stârniţi poftele”. Depăşind limitele trebuinţelor cădem în osândă.
În drumul spre Apus armatele sovietice erau însoţite de brigăzi de agitatori care strigau: „Pace! Pace! Pace!” De ce? Pentru a rămâne stăpâni pe soarta popoarelor cucerite şi aşa să poată institui „pacea sovietică”, ucigătoare de trupuri şi suflete. Stalin cerea şi convoca „conferinţe de pace” la Yalta, la Postdam, la Bermude etc., pentru a legaliza stăpânirea satanică asupra neamurilor cotropite. Şi Ceauşescu lupta pentru pace! Ca să nu se schimbe formele de stăpânire teroristă instituite prin vot unanim. Încercarea de dezvăluire a răului era reprimată cu brutalitate până la lichidarea fizică a îndrăzneţului opozant, după modelul înaintaşilor „democraţi”.
Cuvântul Mântuitorului: „N-am venit să aduc pace în lume, ci sabie”, se referă la lupta declanşată de venirea Sa pe pământ. Adevărul în luptă cu minciuna, Lumina în luptă cu întunericul. De atunci lumea e împărţită în două tabere. Cei ai lui Hristos şi cei ai lui mamona. Nu există poziţie de mijloc. Ca să fii în „Oastea luminii” trebuie să fii îmbrăcat cu armura virtuţilor şi să ştii să loveşti cu Sabia Cuvântului Dumnezeiesc. Cine nu poartă această armură şi nu luptă cu sabia mărturisirii Adevărului se situează în tabăra lui satana.
„Foc am venit să aprind în lume”, spune Mântuitorul, şi lumea s-a aprins de focul dragostei Dumnezeieşti prin care Apostolii au propovăduit, Martirii s-au jertfit, Sfinţii s-au purificat, şi toţi adversarii s-au prăbuşit în hrubele iadului unde Lumina Focului Dumnezeiesc este pedeapsă.
Să primim cu încredere pacea lui Hristos în sufletele noastre; „să stăm bine, să stăm cu frică”, a strigat Arhanghelul Mihail în ceruri oprind căderea firii îngereşti în amăgirea lui Lucifer. Astăzi, glasul lui strigă din nou prin cei ce şi l-au luat patron: „Cine este (ca) Dumnezeu?” (Miha-Elochim). Ne-am înregimentat în „Oastea Arhanghelului”, avem pace ştiind că vom birui, cum s-a verificat prin şi cu cei ce ne-au lovit.
Cu smerenie şi cu îndrăzneală, în Numele lui Dumnezeu, vă strig: Luaţi aminte! Am auzit în sufletul meu, ca un sunet de trâmbiţă pentru toate sufletele din orice neam, un glas:
„Oricine, absolut oricine dintre români, şi oricine, absolut oricine din orice naţie de pe faţa pământului va voi să iniţieze, să întemeieze vreo şcoală morală, socială, să filosofeze, să facă politică sau pur şi simplu să se orienteze în viaţă, va trebui să ţină cont şi să se raporteze la singura operă, după aproape două mii de ani de la Hristos, realizată pe pământul Ţării Româneşti, Mişcarea Legionară de sub patronajul Arhanghelului Mihail.
Corneliu Zelea Codreanu, omul căruia i-a fost revelată această lucrare, şcoala pe care a întemeiat-o, suferinţele, martirajul pe care l-au primit mărturisitorii lui Hristos, în dragostea lor pentru neam, reînvierea şi confirmarea tuturor adevărurilor enunţate de ei, după Decembrie 1989, şi confirmarea acestora prin lucrarea lui Dumnezeu în ochii întregii lumi, dau certitudinea că lucrarea aceasta îşi avea obârşia în Pronia Divină şi că oamenii aceştia au fost proorocii lumii care va veni.
Comandantul Mişcării Legionare Horia Sima (+ 1993) a sintetizat aceste învăţături în Doctrina Legionară pe care o pune acum în faţa lumii, piatră de încercare şi de temelie a lumii mileniului trei. Va fi lumina care va aprinde spiritele celor rânduiţi de Dumnezeu, din fiecare neam, pentru noua ordine pe pământ în vederea realizării „unei turme şi unui păstor”.
Învăţători ai neamurilor, aprindeţi-vă la această lumină fiinţa voastră! Bucuraţi-vă că Dumnezeu vă cheamă la această operă de mântuire. Smeriţi-vă, căci lucrarea aceasta este a Harului Dumnezeiesc, voi fiind doar scule profitoare care v-aţi lăsat conştient şi de bunăvoie în mâinile Celui ce poate da tuturor mântuire, făcându-i părtaşi la lucrare, spre Slava Sa.
Individul sau Neamul care nu vor voi să înţeleagă lucrarea aceasta şi se vor împotrivi ei vor cădea, ca şi Lucifer, sub sancţiunea săbiei de foc a Arhistrategului Mihail. Biserica lui Hristos nu poate fi biruită de porţile iadului; antihristul şi slujitorii lui vor pieri în focul cel veşnic .
Bucuraţi-vă, neamurilor, mântuirea voastră este aproape. Hristos bate la uşi! Ieşiţi-I întru întâmpinare!”
În capela şcolii, o bisericuţă interioară, părintele Ion Morărescu săvârşea duminical şi în sfintele sărbători slujbele religioase, iar corul şcolii dădea răspunsurile liturgice.
Programa analitică a şcolilor normale nu se deosebea la disciplina religiei de cea a seminariilor teologice, doar că nu se făcea practică liturgică. Viaţa de internat dădea posibilitatea ca în timpul posturilor să se ţină rânduiala pravilei (cu post şi rugăciune, acatiste, paraclise, Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite şi toate celelalte). Prin acestea, din fiecare conştiinţă se făcea lumină care să ardă în dragostea de Hristos.
Şi nu era greu de sesizat saltul spiritual pe care elevii FDC-işti îl făceau deasupra colegilor. Iubiţi tineri, copii dragi ai sufletelor noastre. Educaţia creştină e mai mult autoeducaţie. Dacă nu-ţi propui şi nu doreşti intens transformarea, dacă cele aflate despre acest ideal de viaţă spirituală nu te fac să-l doreşti ca realizare intimă a spiritului tău, să te structurezi aşa încât să simţi că înaintezi, că te apropii de acel stadiu de viaţă, educaţia ta, oricât s-ar strădui, s-ar zbuciuma şi s-ar încrâncena educatorul să facă din lutul tău piatră scânteietoare, rămâne un bagaj de cunoştinţe la nivelul memoriei, fără implicaţii în conştiinţa ta. Actul devenirii, al urcuşului, e un act de voinţă, conştient, subiectiv, cu raportări la ceea ce crezi că-ţi dă strălucire, cu părere de rău că nu ajungi la virtutea propusă, cu căderi şi înfrângeri, dar fără renunţări la luptă. Cu reluări, cu strădanii de a depăşi stările negative şi gândurile de blazare şi renunţare. Permanent prin rugăciune să ceri puteri duhovniceşti prin ascultare atentă, împlinitoare a sfaturilor sfinte şi prin acceptare bucuroasă a îndrumării duhovniceşti.
Ostaşul, pentru a deprinde meşteşugul armelor, mânuirea lor, tactica şi strategia luptelor, se supune unui instructor. De multe ori i se par unele mişcări, unele eforturi fizice, executarea unor comenzi de prisos. Abia după ce şi le-a însuşit corect observă că prin ele se vizează şi se menţin altele mai înalte, mai grele. Nu te sui în vârful unei scări decât treaptă cu treaptă. Dacă ignori acest mod firesc, raţional al urcuşului, vei cădea sau te vei opri obosit de un efort neeşalonat şi vei fi incapabil să ajungi în vârf; sau atingând vârful fără experimentarea întregului, în încercarea ultimă a bătăliei, duşmanul, cunoscându-ţi lipsurile, te va lovi şi te va doborî.
Părintele Morărescu împreună cu profesorii cei mai tineri ne făceau cunoscute frumuseţile stadiilor de viaţă spirituală, citindu-ne sau prezentându-ne viaţa câte unui sfânt din calendarul ortodox sau a eroilor martiri ai neamului românesc: Brâncoveanu, Horia, Tudor, Moţa... Proiectasem pentru vacanţa mare un pelerinaj la toate mănăstirile din ţară şi o tabără de muncă pentru reparaţii la Mănăstirea Ciolanu-Buzău.
Imediat după Crăciun, la prima întâlnire, părintele Morărescu şi nea Fănică ne-au lăsat să înţelegem că „apele” vieţii noastre se tulbură de duşmanii văzuţi şi nevăzuţi. În prima şedinţă de Grup, Şeful Grupului ne-a făcut cunoscut că între Antonescu şi Mişcarea Legionară nemţii (Hitler) vor să creeze un diferend pentru a motiva ocupaţia ţării, aşa cum au făcut cu Cehoslovacia şi Austria. Eram prea tineri pentru a înţelege jocul politic şi urmările lui. Intuiam că ne pândeşte un nou pericol şi mă gândeam la cele spuse de tata numai cu câteva luni mai înainte.
La 13 Ianuarie 1941 pentru cinstirea jertfei făcută în Spania la Majadahonda de grupul de legionari care luptaseră împotriva comunismului, unde Moţa şi Marin căzuseră eroic pentru apărarea Sfintei Cruci, delegaţiile tuturor organizaţiilor legionare din ţară plecau spre Bucureşti. Toţi voiam să mergem, dar Şeful de Grup al Frăţiilor a luat un număr mic de oameni, pentru a nu se crea probleme pe calea ferată sau în Bucureşti, iar ceilalţi ne-am resemnat aşteptându-i.
„Cine zice că petrece întru El (Hristos) dator este,
precum Acela a umblat, şi el aşa să umble.”
(Ioan 2, 6)
„Vă scriu vouă, tinerilor, căci sunteţi tari
şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne întru voi
şi aţi biruit pe cel viclean.”
(I Ioan 2, 14)
În perioada în care făceam cunoştinţă cu ideologia Mişcării Legionare, cu doctrina şi legile ei de viaţă, ca prieten de mănunchi şi frate de cruce, în mod deosebit nu mă impresionase finalitatea acestei şcoli de viaţă, creştinească şi românească, aceeaşi cu scopul enunţat de însuşi Hristos: Învierea spre viaţa veşnică, ci Legile şi Poruncile prin care se viza realizarea omului cinstit sufleteşte în raporturile lui cu societatea şi crearea conştiinţei responsabilităţii acestui om în funcţiile pe care societatea i le-a încredinţat. De asemenea, Circulara cu privire la felul cum trebuie petrecută vremea postului, Jurământul Moţa-Marin şi Jurământul elitei legionare.
1. Legea disciplinei: fii disciplinat legionar, căci numai aşa vei învinge. Urmează-ţi şeful şi la bine şi la greu.
2. Legea muncii: munceşte. Munceşte în fiecare zi. Munceşte cu drag. Răsplata muncii să-ţi fie nu câştigul, ci mulţumirea că ai pus o cărămidă la înălţarea Legiunii şi la înflorirea României.
3. Legea tăcerii: vorbeşte puţin. Vorbeşte ce trebuie. Vorbeşte când trebuie. Oratoria ta este oratoria faptei. Tu făptuieşte; lasă pe alţii să vorbească.
4. Legea educaţiei: trebuie să devii altul. Un erou. În cuib fă-ţi toată şcoala. Cunoaşte bine Legiunea.
5. Legea ajutorului reciproc: ajută-ţi fratele căzut în nenorocire. Nu-l lăsa!
6. Legea onoarei: mergi numai pe căile indicate de onoare. Luptă şi nu fi niciodată mişel. Lasă pentru alţii căile infamiei. Decât să învingi printr-o infamie, mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei.
Corespondenţa ideatică, spirituală, dintre învăţătura creştină prin disciplină şi ascultare de Biserică, de ierarhia harică, şi disciplina legionară, ascultarea de ierarhia organizată pe baza valorii morale-creştine, mi-a dat de la început încrederea că mă aflu pe drumul cel bun, care-mi asigură condiţii de înălţare la „stări” şi „stadii” de viaţă spirituală înaltă.
Aceste legi fundamentale ale legionarismului sunt proprii sufletului creştin. Legea onoarei, pe care aş îndrăzni să o numesc Legea demnităţii creştine, dă sens final, transfigurator acestui drum de ascultare, muncă, tăcere răbdătoare, educaţie, cunoaştere şi dragoste de aproapele, creând spiritului lucrător spre înălţimile desăvârşirii lui o stare de bucurie excepţională şi de mare curaj duhovnicesc. Conştiinţa se regăseşte îndreptăţită nu numai din punct de vedere personal, ci şi social şi politic.
Cele zece porunci legionare, o coborâre în practica vieţii de toate zilele a poruncilor creştine, te feresc de actul înşelăciunii mediului plin de ispite şi lucruri deşarte, de activităţi necontrolate şi de risipirea cea fără finalitate în eternitatea Divină.
Porunca I – Nu crede în nici un fel de informaţii, de veşti, de păreri, despre Mişcarea Legionară, citite în orice foaie ar fi, chiar dacă pare a fi naţionalistă, sau şoptite la ureche de agenţi sau chiar de oameni de treabă.
Legionarul nu crede decât în ordinul şi în cuvântul Şefului său.
Dacă acest cuvânt nu vine, înseamnă că nimic nu este schimbat şi că legionarul îşi merge în linişte drumul său înainte.
Porunca II - Dă-ţi seama bine pe cine ai în faţă. Şi cântăreşte-l cum trebuie şi când este un inamic care vrea să te înşele şi când este un prieten prost, pe care l-a înşelat mai înainte un inamic.
Porunca III - Păzeşte-te ca de o mare nenorocire de omul străin, care te îndeamnă să faci ceva. El are un interes şi voieşte să-şi facă interesul prin tine sau să te compromită în faţa celorlalţi legionari.
Legionarul acţionează numai din ordin sau din iniţiativa sa proprie.
Porunca IV - Dacă vrea cineva să te ademenească sau să te cumpere: Scuipă-l în ochi! Legionarii nu sunt nici proşti, nici de vânzare!
Porunca V - Fugi de cei ce voiesc să-ţi facă daruri. Nu primi nimic.
Porunca VI - Îndepărtează-te de cei ce te linguşesc şi te laudă.
Porunca VII - Unde sunteţi numai trei legionari, trăiţi ca fraţii între voi: Unire, unire şi iar unire.
Sacrifică tot, calcă-te pe tine în picioare cu toate poftele şi cu tot egoismul din tine pentru această unire. Ea, UNITATEA, ne va da biruinţa.
Cine este contra unităţii, este contra biruinţei legionare.
Porunca VIII - Nu-ţi vorbi de rău camarazii. Nu-i pârî. Nu şopti la ureche şi nu primi să ţi se şoptească.
Porunca IX - Nu te speria dacă nu primeşti ordine, veşti, răspunsuri la scrisori; sau dacă ţi se pare că lupta stagnează. Nu te alarma, nu lua lucrurile în tragic, căci Dumnezeu este deasupra noastră şi şefii tăi cunosc drumul cel bun şi ştiu ce vor.
Porunca X - În singurătatea ta roagă-te lui Dumnezeu, în numele morţilor noştri, pentru ca să ne ajute să suferim toate loviturile până la capătul suferinţelor şi până la marea înviere şi biruinţă legionară.
Nici una din aceste porunci nu are ca finalitate vreun bine personal imediat sau vreo speculaţie politică prin care să fie vizată o parvenire în binele material, pământesc. Toate au în sine şi-şi propun ca finalitate condiţia spirituală de înaltă moralitate a omului creştin. Prin ultima, ca un corolar al urcuşului, se ajunge la Dumnezeu, Căruia i se cere investirea legionarului cu darul capacităţii de jertfă, pentru biruinţa împotriva răului şi pentru Învierea neamului său. Pentru ca această făclie de viaţă pură să nu fie întinată de nimic lumesc Căpitanul a adăugat nouă principii, stabilind relaţiile cu lumea păcatului.
1. Legionarul nu intră în polemică cu nimeni.
2. Legionarul dispreţuieşte lumea politică şi nu stă de vorbă cu ea.
3. Legionarul seamănă sămânţa bună în sufletele curate ale poporului.
4. Legionarul se întreabă în fiece clipă: ce am făcut bun pentru România legionară.
5. Legionarul înseamnă în răbojul lui pe cei păcătoşi pentru ziua de mâine.
6. Legionarul începe orice muncă cu gândul la Dumnezeu şi-I mulţumeşte la ajungerea scopului urmărit.
7. Legionarul este disciplinat prin conştiinţa şi voinţa lui proprie.
8. Legionarul n-are teamă decât de Dumnezeu, de păcat şi de clipa în care puterile fizice ori sufleteşti îl vor scoate din luptă.
9. Legionarul iubeşte moartea, căci sângele lui va servi pentru plămădirea cimentului României legionare.
Sunt precizate formele de manifestare ale sufletului legionar de la ignorarea deşertăciunii lumeşti în care se scaldă politicienii, până la ancorarea conştientă în viaţa virtuoasă, cu acceptarea bucuroasă a jertfei propriei fiinţe pentru neam şi ţară.
Pare curioasă porunca a 5-a: „legionarul înseamnă în răbojul lui pe cei păcătoşi pentru ziua de mâine”? Să nu ne închipuim că cineva are dreptul să lovească şi să batjocorească fiinţa neamului profitând de bunătatea lui. Dacă pentru cei buni legea nu are rost, pentru cei răi ea se impune ca avertisment şi ca sancţiune, deoarece ei consideră că în numele libertăţii pot călca în picioare sufletele şi trupurile celor pe care îi persecută. „Pe cei ce v-au lovit pentru chestiuni personale, îi veţi ierta. Dar pe cei ce v-au lovit pentru credinţa voastră în dreptatea acestui neam, nu-i veţi ierta”, zice Căpitanul. Comunitatea trebuie să-şi ia măsuri de apărare contra celor fărădelege, pentru ca nu cumva fărădelegea să devină lege, aşa cum era sub comunism şi cum tinde astăzi prin aşa zisa lege a drepturilor omului, individul având dreptul (libertatea) să facă ce vrea, în timp ce societatea nu are nici puterea, nici mijloacele legale de a se apăra împotriva oricărei agresiuni libertine. Aceasta fiind anarhia morală, socială, politică, economică şi spirituală vizată de iudeo-masoni pentru viaţa popoarelor creştine.
Slujitorii lui Dumnezeu au fost ucişi, calomniaţi şi prezentaţi opiniei publice româneşti şi mondiale ca şi cei din urmă răufăcători, căci deconspirau, ca nişte prooroci, intenţia criminală a celor ce conduc lumea sub masca perversă a unora ce vor să o salveze, a celor ce vorbesc de toleranţă.
Citind imensa literatură legionară veţi constata ignoranţa dirijată în care a fost ţinută societatea românească şi internaţională timp de o jumătate de veac, şi continuă să fie ţinută şi azi prin manevre oculte, şi veţi simţi în inimi zvârcolirile din morminte ale celor ucişi pentru Adevăr. Nu îngăduie Dumnezeu ca sămânţa căzută să putrezească fără să încolţească, să crească şi să dea rod pe pământul şi în sufletul românesc şi al întregii lumi. Ca un sunet de trâmbiţe aud în suflet chemarea la lupta împotriva lui satana şi a slujitorilor lui a întregii suflări omeneşti sub patronajul Arhanghelului Mihail.
Jurământul Moţa-Marin şi Jurământul gradelor legionare ne pun în faţa unei cutremurătoare renunţări la fiinţa personală. O slujire monahicească în haina laică a celor ucişi de irozi în veacul acesta tâmp, ca Ioan, ca Hristos şi Apostolii Lui, ca toţi mărturisitorii Adevărului, pentru a se înscăuna domnia întunericului, a deznădejdii şi a morţii peste suflete şi trupuri. Dar în faţa lui Dumnezeu cel mai mare discurs e cel al demnităţii mărturisirii Adevărului cu preţul propriului sânge.
Dacă Iisus Hristos ar fi vorbit oamenilor mai frumos decât a vorbit şi ar fi făcut minuni mai multe şi mai mari decât a făcut, dar nu ar fi murit, scăldat pe Cruce în propriul Lui sânge, Dumnezeirea Lui ar fi fost îndoielnică şi Învierea Lui incredibilă. Jertfa pe Cruce, sângele curs pe pământul îmbibat de păcatele omeneşti, I-au asigurat Învierea, confirmându-L Dumnezeu şi Om, realizând transfigurarea lumii prin exemplul şi credinţa în El. „Eu Îmi dau viaţa ca iarăşi să o iau!” şi „Cine crede în Mine, Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Evanghelia după Ioan).
Căpitanul, trăitor profund al acestor Adevăruri, a cerut elitei legionare aceste jurăminte în faţa primilor martiri ai neamului nostru căzuţi în lupta directă cu slugile lui satana, în acest veac de întuneric.
Jurământul legionarilor este Flacără de Lumină; el a ţâşnit din jertfă şi a aprins, lumină din lumină, conştiinţele întregului neam românesc, din generaţie în generaţie:
„Moţa şi Marin! Jur, în faţa lui Dumnezeu, în faţa jertfei voastre sfinte pentru Hristos şi Legiune, să rup din mine bucuriile pământeşti, să mă smulg din dragostea omenească şi pentru învierea neamului meu, în orice clipă să stau gata de moarte, Jur!”
Iar cuvântul Căpitanului la Jurământul gradelor legionare depăşeşte posibilităţile de interpretare:
„Iubiţi camarazi, ori de câte ori am fost în faţa unei jertfe legionare mi-am spus: Ce îngrozitor ar fi ca pe sfânta jertfă supremă a camarazilor noştri să se instituie o castă biruitoare, căreia să i se deschidă porţile către viaţa afacerilor, a loviturilor fantastice, a îmbuibărilor, a exploatării altora.
Deci, au murit unii pentru ca să slujească poftele de îmbogăţire, de viaţă comodă şi de desfrâu ale altora?
Iată, acum ne-a adus Dumnezeu aici, în faţa celei mai mari jertfe pe care putea s-o dea Mişcarea Legionară. Să punem inima, fruntea şi trupul lui Moţa şi ale camaradului său Marin, temelie Naţiunii Române. Fundament peste veacuri pentru viitoarele măriri româneşti. Să punem deci pe Moţa şi pe Marin baza viitoarei elite româneşti, care va fi chemată să facă din neamul acesta ceea ce abia întrezăreşte mintea noastră.
Voi, care reprezentaţi primele începuturi ale acestei elite, să vă legaţi prin jurământ că vă veţi comporta în aşa fel încât să fiţi cu adevărat începutul sănătos, de mare viitor, al elitei române, că veţi apăra întreaga Mişcare Legionară ca ea să nu alunece pe căi de afaceri, de lux, de trai bun, de imoralitate, de satisfacere a ambiţiilor personale sau a poftelor de mărire omenească.
Veţi jura că aţi înţeles, că deci nu mai există nici un dubiu în conştiinţa dumneavoastră că Ion Moţa şi Vasile Marin n-au făcut uriaşa lor jertfă pentru ca noi, câţiva de azi sau de mâine, să ne îmbuibăm de bunătăţi şi să benchetuim pe mormântul lor. Ei n-au murit ca să biruim prin jertfa lor o castă de exploatatori, pentru a ne aşeza noi în palatele acestei caste, continuând exploatarea ţării şi a muncii altora, continuând viaţa de afaceri, de lux, de destrăbălare.
În cazul acesta biata mulţime a Românilor, prin biruinţa noastră, ar schimba numai firma exploatatorilor, iar ţara stoarsă şi-ar încorda istovitele puteri ca să suporte o nouă categorie de vampiri care să-i sugă sângele, adică noi.
O! Moţa, tu n-ai murit pentru aceasta. Jertfa ta ai făcut-o pentru neam.
De aceea veţi jura că aţi înţeles că a fi o elită legionară, în limbajul nostru, nu înseamnă numai a lupta şi a învinge, ci însemnă: permanenta jertfire, în slujba Neamului, că ideea de elită este legată de ideea de jertfă, de sărăcie, de trăire aspră şi severă a vieţii, că unde încetează jertfirea de sine, acolo încetează elita legionară.
Vom jura deci că vom lăsa prin legământ urmaşilor noştri să vină să jure la mormântul lui Moţa şi Marin pe următoarele condiţii esenţiale ale elitei, pe care noi înşine jurăm:
1. Să trăim în sărăcie, ucigând în noi poftele de îmbogăţire materială.
2. Să trăim o viaţă aspră şi severă, cu alungarea luxului şi îmbuibării.
3. Să înlăturăm orice încercare de exploatare a omului de către om.
4. Să jertfim permanent pentru ţară.
5. Să apărăm Mişcarea Legionară cu toată puterea noastră împotriva a tot ce ar putea să o ducă pe căi de compromisuri sau compromitere, sau împotriva a tot ce ar putea să-i scadă măcar, înalta linie morală.
Moţa şi Marin, Jurăm!”
Faţă de voturile călugăriei, Sărăcia de bunăvoie, Castitatea şi Ascultarea, nu găsim deosebire. De aceea unii străini, cercetători ai fenomenului legionar, l-au numit pe Căpitan iniţiator, realizator şi conducător al unei congregaţii (ordin) religioase, mai mult decât conducător politic (greşeau în parte, despărţind actul moral de actul politic, în acest fel putând-se devia la machiavelicul „scopul scuză mijloacele”).
Căpitanul crease o şcoală morală, – şi nu un partid politic, – ce avea ca obiectiv modelarea în viziune creştină a sufletelor, nu acapararea puterii politice. Imperiul bizantin a ajuns şi politiceşte în braţele creştinilor; aşa şi România va cădea politic - din mâna celor fără conştiinţa responsabilităţii în faţa lui Dumnezeu - în braţele legionarilor, nu prin lovituri de stat, nici prin şantajul maselor cu voturi măsluite, ci prin jertfe şi viaţă virtuoasă, operând în conştiinţa neamului chemarea lor la conducerea statului. E un proces lung, alte generaţii vor trebui să se aşeze conştient pe altarul ispăşirii păcatelor acestui neam.
- Luăm asupra noastră păcatele acestui neam, a zis Căpitanul, oferind Mişcarea Legionară lui Dumnezeu, ca jertfă de ispăşire pentru păcatele neamului. Iar Dumnezeu a acceptat:
- Luaţi-le! Să vedeţi ce o să păţiţi! Şi Fiul Meu a luat asupra Lui de bunăvoie păcatele lumii. Veţi pătimi şi voi! Fraţii voştri de sânge şi duşmanii Mei vă vor ucide!
- Da, Doamne, răspundem noi, dar aşa cum pe El L-ai înviat din morţi, nădăjduim să fii şi cu noi, ca la Învierea Neamurilor să nu fim în afara dragostei Tale! Şi credem că această nădejde ne va izbăvi!
Aceste legi, porunci şi jurăminte au constituit pentru noi, FDC-iştii, eşafodajul construcţiei noastre bio-psihice şi spirituale, ne-au ferit de mediul corupt în care puteam aluneca sau puteam fi ispitiţi să cădem şi ne-au dat conştiinţa valorii existenţei noastre spirituale ca români, în viaţa creştină a acestui veac, vizând finalitatea neamului nostru de o măreaţă strălucire în faţa lui Dumnezeu.
Fără a minimaliza meritele altor neamuri din punct de vedere cultural, artistic, ştiinţific etc., pe plan spiritual însă, Lumina aprinsă de la Altarul Jertfei şi Învierii lui Hristos, păstrată în Potirele Altarelor Sfintei Biserici, este purtată acum în lume de aceşti misionari laici, care-şi zic legionari ai Arhanghelului Mihail. Ei sunt recunoscuţi de Biserică datorită mărturisirii prin jertfa supremă întru apărarea Crucii, prin Moţa şi Marin, prin toate celelalte mii de jertfe aduse pe altarul credinţei în Hristos şi Învierea Lui, mai ales sub teroarea comunistă.
Totuşi, astăzi poporul nostru, hrănit timp de o jumătate de veac cu minciuna comunistă, cu diversiunea şi teroarea, la auzul numelui de legionar tresare îngrijorat şi se uită împrejur cu prudenţă, încuiat în răul cu care l-au hrănit slujitorii lui satana ca să nu se salveze, să nu se mântuiască, încât „văzând nu văd, auzind nu aud şi nu pricep cu mintea”. Toţi legionarii însă se găsesc fie în Biserica luptătoare, fie în cea triumfătoare. Ei sunt mărturisitori activi, laici sau clerici, declaraţi şi nedeclaraţi, şi sunt jertfe mijlocitoare înaintea Scaunului de Judecată al lui Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor acestui neam.
În poporul evreu dus în robia babilonică împreună cu conducătorii lui, pedepsit aşa cum Dumnezeu îi prezisese dacă nu respectă legea: „te voi strămuta (Israele) dincolo de Babilon” (Ieremia), se aflau Daniil cu cei trei prieteni ai săi nevinovaţi. Pentru ei suferinţa nu era pedeapsă, ci încercare. Prin ei Dumnezeu realiza actul pedagogic al jertfei celui bun pentru iertarea păcatelor celor răi. Ei sunt mijlocitori în faţa lui Dumnezeu pentru poporul vinovat, vrednic de osândă. Daniil cu prietenii săi vor suferi sancţiuni grele, aruncarea în groapa cu lei şi în cuptorul încins cu foc, pentru credinţa în Dumnezeu mărturisită în numele neamului lor.
Neamul românesc împreună cu conducătorii lui rătăciţi a fost pedepsit de Dumnezeu pentru păcatele lui prin venirea unei stăpâniri satanizate. Pedeapsă proorocită de Corneliu Zelea Codreanu când a denunţat trădarea creştinismului prin apropierea de comunism: „De vor intra trupele ruseşti la noi şi vor ieşi învingătoare în numele diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să susţină că ele vor pleca de la noi, înainte de a ne sataniza, adică bolşeviza? Consecinţele? Inutil a le discuta!” Şi „luând asupra noastră păcatele neamului acestuia”, legionarii conştient au acceptat suferinţele, fiind schingiuiţi, ucişi şi înfieraţi ca cei din urmă răufăcători, aşa cum erau schingiuiţi proorocii Vechiului Testament şi ucişi în chinuri groaznice, aruncându-li-se vina de înşelători ai poporului, aşa cum erau şi sunt ucişi martirii lui Hristos. Sufereau cu conştiinţa mijlocirii la Dumnezeu pentru neamul lor. Legionarii rămaşi în viaţă după holocaustul comunist deconspiră lumii acţiunea de satanizare prin mijloacele moderne ale tehnicii, prin legea drepturilor omului, dar sunt iarăşi în obiectivul prigonitorilor, acuzaţi ca tulburători, căci ameninţă viaţa şi ordinea fărădelegii în stat.
Vă îndemn, tinerilor, mlădiţe fragede din care n-a gustat încă omida păcatului: faceţi cunoştinţă cu această şcoală care vă aduce în tinda Bisericii. Nu veniţi cu idei preconcepute. „Audiatur et altera pars”, ziceau strămoşii romani. Păstraţi-vă curăţia intenţiei şi simplitatea raţionamentului pentru a judeca şi simţi cu propriile voastre puteri sufleteşti că Adevărul este unul singur, cel revelat de Dumnezeu, singurul demn de slujire, iar celelalte forme de ideal şi slujire sunt hristoşi şi prooroci mincinoşi.
Mişcarea Legionară a epuizat din toate punctele de vedere, doctrinar, formativ-educaţional, metodologic şi organizatoric, toate aspectele şi datele în procesul de devenire a omului nou creştin-legionar, singurul care poate rezolva toate problemele de viaţă materială şi spirituală în acest veac demonizat. Acest om preface lumea, acţionând mai întâi asupra propriei sale fiinţe. „Împărăţia Cerurilor este înlăuntrul vostru”, zice Mântuitorul; iar Căpitanul: „Răul ne vine de la suflet”.
Oricine va voi să-şi slujească neamul său în numele lui Dumnezeu va fi numit legionar, de va voi sau nu. Şi va fi prigonit pentru acest crez, pentru ca Dumnezeu să fie preamărit în el. Căci ce cinste poate fi mai mare pentru om pe pământ?
Căpitanul nu era un propovăduitor demagogic al învăţăturilor creştine, ci misionar trăitor, împlinitor, în viaţa personală mai întâi, al acestor adevăruri, apoi un sfetnic şi un diriguitor al vieţii comunităţii pe care o conducea. Asta l-a impus ca far de lumină tuturor conştiinţelor româneşti cu adevărat cinstite, de la simpli ţărani şi muncitori până la intelectuali luminaţi; avem îndrăzneala să spunem că elita spiritualităţii româneşti este şi elita spiritualităţii acestui veac. Circulara nr. 148, cu privire la post şi rugăciune, din 17-18 Februarie 1938, este o mărturie pentru a ne încredinţa de înalta şi intensa trăire spirituală a Căpitanului.
„În timpul postului:
A. Se citeşte de mai multe ori pe zi Paraclisul Maicii Domnului. (rugăciunea specială de invocare a ajutorului pe care Maica Sfântă, prin mijlocirea sa, ni-l poate acorda în vreme de nevoi şi necazuri, n.a.)
B. Nu se citesc ziare, nu se citesc nici un fel de cărţi (altele decât Sfânta Scriptură sau religioase, n.a.), nu se admite nici un fel de distracţie sau măcar ceva care ar putea distrage sufletul legionarului de la rugăciune.
C. Nu se fumează. Nu se mănâncă nimic miercurea şi vinerea (se ajunează până seara, n.a.). În celelalte zile, mâncare de post.
D. Nu se joacă cărţi, table, nu se merge la spectacole. Nu se fac vizite decât numai pentru rugăciune.
E. Toată problema se pune:
a. în înfrângerea oricărei pofte, în biruirea pornirilor trupeşti şi materiale.
b. în eliberarea sufletului de sub jugul materiei.
c. în concentrarea lui (a sufletului) în rugăciune, deci în apropierea cât mai mult de cei morţi, de sfinţi, de Mântuitorul Iisus Hristos, de Dumnezeu.
Chemaţi (în rugăciune n.a.) morţii şi sfinţii neamului, să se roage întotdeauna alături de voi. Chemaţi-l pe Moţa.
f. Nu se fac discuţii contradictorii, care să ne facă să uităm că suntem în rugăciune.
g. Ţinuta, pretutindeni: acasă, pe stradă, în tren, ca în Biserică.
Legionarii şi legionarele trebuie să ştie că nu este vrăjmaş care să lupte şi să biruiască în contra postului şi a rugăciunii.”
Finalul circularei îl confirmă pe Căpitan ca trăitor al celor enunţate şi ca verificator al puterilor Dumnezeieşti lucrătoare prin post şi rugăciune:
„În cei 16 ani de luptă, în cele mai grele şi mai primejdioase clipe, am citit la 12 noaptea, timp de 42 de nopţi Paraclisul Maicii Domnului. Am mai citit în timpul prigoanei, purtând-o tot timpul la mine, cărticica de rugăciune a Sfântului Anton de Padova”.
Fraţi creştini, fii ai patriei mele, peste tot unde s-au aflat legionarii, liberi, în temniţe, în călătorii, în străinătate, în exil, în deportări, în prizonierat, au îngenuncheat în rugăciune, cerând milostivirea lui Dumnezeu, pentru ei şi pentru neamul românesc, ziua şi noaptea, individual sau în comun. Permanentă candelă vie, ştafeta rugăciunii alerga de la om la om, încât să nu lipsească de pe altarul jertfei, nici o clipă măcar, vreun jertfitor.
Câţi mai fac astăzi rugăciuni în miezul nopţii? Câţi îşi mai aduc aminte că vor da seama pentru sufletul lor? Beţii şi destrăbălări, da, se fac la miezul nopţii. Rugăciuni, nu!
Erau uimiţi adversarii şi torţionarii legionarilor din toate regimurile şi mai ales din perioada comunistă:
- Cum rezistă ăştia la atâtea suplicii, când alţii ar fi murit de mult?!
Rezistau postind şi rugându-se. Rugându-se pentru ei înşişi, să nu trădeze Adevărul; rugându-se pentru cei apropiaţi să nu se lase înşelaţi; rugându-se şi pentru cei care loveau, să cunoască Adevărul şi să se pocăiască de greşelile lor. Adversarii lui Hristos strigau:
- Huo! Tu, care dărâmi templul şi în trei zile îl faci la loc, coboară de pe cruce, dacă eşti Hristosul, ca să credem în Tine. Iar nouă: De ce nu vine Hristos, mă, să te scape din mâinile noastre, dacă crezi în El?
După cum Domnul Hristos n-a siluit atunci conştiinţele acelora, coborând de pe Cruce, ci a lăsat ca după Învierea Sa, cutremuraţi de ceea ce au făcut, în mod liber să vină la Cunoştinţa Adevărului pocăindu-se şi strigând înaintea Apostolilor, în auzul întregului norod: „Fraţilor, ce să facem?”, aşa şi acum Dumnezeu nu siluieşte conştiinţele prin minuni imediate, ci aşteaptă mijlocirea noastră pentru ei, prin acceptarea suferinţei, însoţită de rugăciunea Mântuitorului pe Cruce: „Doamne, iartă-i că nu ştiu ce fac!”, ca astfel să li se deschidă ochii sufletului, spre pocăinţă.
Este bine să ştim tot ce a spus şi a făcut Mântuitorul şi, după El, două mii de ani, până în zilele noastre, toţi Sfinţii Lui, iar în zilele noastre şi marii oameni ai neamului nostru: Eminescu, Nae Ionescu, Codreanu, Moţa, Ţuţea, Eliade şi ceilalţi gânditori, filozofi, organizatori şi martiri creştini. Unii ştiu mai mult, alţii mai puţin, iar alţii află în prezent. Dar să ştim nu este suficient pentru noi, pentru generaţia noastră şi pentru generaţiile ce ne vor urma!
Lumina pe care o revarsă ei trebuie să se convertească şi în fiinţele noastre în acte de trăire, de realizare vie, în întruchipare văzută de către cei din jur ce păşesc pe stradă, în propriul cămin şi la locul de muncă, în atelier, pe câmp, în instituţii, în orice comunităţi omeneşti, ca slujitori ai obştii, în intimitatea fiinţei, necunoscută decât de Dumnezeu. „Ca oamenii văzând faptele voastre cele bune să creadă în Dumnezeu” (Evanghelia după Matei). Starea aceasta trebuie să ne fie firească.
„Fiţi desăvârşiţi!”, este imperativul categoric, indubitabil al Mântuitorului. De aceea noi nu ne putem permite o atitudine de admiratori gură-cască sau de lăudăroşi cu un capital la care n-am adăugat nici o dobândă. Trebuie să depăşim condiţia de automulţumire, de „căldicel”, („Avem de tată pe Avraam”...), nu numai prin Adevărul mărturisit şi trăit de alţii, îmbătându-ne cu cuvinte, ci prin implicare în Adevăr, în acte de trăire sfântă.
Căci Adevărul nu este exterior fiinţei noastre, ci propriu existenţei noastre fiinţiale. Dacă n-am înţeles acest lucru suntem doar scamatori de circ care scoatem lucruri surprinzătoare din manşete, apoi ne întoarcem din scenă la bufetul circului, mâncând, bând pe săturate şi destrăbălându-ne cu prima femeie ieşită în cale, machiată de diavol în primadonă. Noi nu suntem circari! Pentru noi viaţa nu e prilej de desfătare uşoară, inconştientă, la nivel animalic, ci viaţa în trup e timp şi prilej oferit spre transfigurare, în vederea celui mai sublim scop, propus de Însuşi Creatorul: Mântuirea! Îndumnezeirea, spre înveşnicirea fiinţei noastre!
Dacă n-am înţeles faptul acesta, mai bine n-am fi ştiut nimic despre Adevăr. „Celui ce ştie mult, mult i se va cere. Iar celui ce nu ştie, i se cere mai puţin”. „Sluga care a cunoscut voia Stăpânului său şi n-a făcut aşa, va fi bătută mult, iar cea care n-a cunoscut voia Stăpânului va fi bătută mai puţin!” (Evanghelia după Matei). „Fraţilor, nu vă faceţi mulţi învăţători, ştiind că mai mare osândă veţi lua” (Sfântul Apostol Pavel).
Plecând de la ceea ce ne-au învăţat marii noştri înaintaşi, pedagogi luminaţi de Dumnezeu spre zidirea noastră, „ne aruncăm înainte” cuprinşi de dorul neostoit de a realiza din fiinţa noastră şi a neamului nostru, rug neconsumat, jertfa transfiguratoare spre Viaţă Veşnică.
Alături de formaţiuni bărbăteşti - cuiburi, corpuri, - formaţii de femei şi fete, numite cetăţui, trăiau în duhul mireselor lui Hristos, ca nişte călugăriţe în haină civilă, fiind sâmbure de înnoire creştină a vieţii femeii românce, soţie şi mamă, nealterată de modernism şi mondenism. „Pentru feciorie şi familia creştină” are actualitate. Femeia este partea cea mai frumoasă a creaţiei Dumnezeieşti. E sensibilitatea vieţii şi a luminii, concretizată într-o făptură gingaşă, fragilă, dar demnă de o atenţie specială. Făcea parte din OM, din Adamul creat iniţial androginic (principiile raţional şi afectiv într-un tot unitar). Dumnezeu îi scoate lui Adam în faţă partea nobilă, sensibilă a fiinţei sale, pentru ca raţiunea lui să o revendice, să o dorească reintegrată în sine, pentru a se întregi. Adam nu ştia „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”, că reintegrarea principiului afecţiunii în fiinţa sa raţională era tocmai condiţia împlinirii creaţiei.
Îngerii care lipseau, prin căderea cetelor ascultătoare de Lucifer, nu mai trebuiau să apară în creaţia Divină ca duhuri directe ale voinţei Dumnezeieşti, – „Prin Cuvântul Său, Dumnezeu a făcut cerurile şi prin Duhul Gurii Lui, toată Oştirea lor”, Psalm, – ci ca o voinţă de împlinire a Duhului sălăşluit în Adam. Adam devenea creator, coautor cu Dumnezeu la umplerea cerului cu îngeri noi. Dumnezeu îi dă în primire toată creaţia, îl face Domn şi Împărat peste toată lucrarea mâinilor Sale. Această măreţie a OMULUI care reflecta Dumnezeirea în forme materiale, sensibile, îl tulbură pe Lucifer. Acesta are nevoie de cheia cu care să intre în cunoaşterea actului intenţional Divin ascuns în această nouă existenţă.
Diavolul: Ce v-a spus Dumnezeu, când v-a aşezat aici?
Femeia: Putem să gustăm din toţi pomii grădinii afară de „pomul cunoştinţei binelui şi răului”.
Diavolul: De ce?
Femeia: Pentru că în ziua când vom gusta vom muri negreşit.
Satana a înţeles totul. Înţelese că Dumnezeu reedita acelaşi proces de ascultare, ca şi pentru el, dar la un nivel nou. La nivelul unei existenţe perisabile (stricăcioase). O existenţă spirituală şi materială în acelaşi timp.
Dacă ar fi intuit atunci această condiţie a noii făpturi, de a rămâne etern în existenţă ca spirit şi materie (materie spiritualizată), poate ar fi renunţat la alte întrebări. Oare a judecat la nivelul duhului alterat de infatuare că dincolo de actul cunoaşterii posibile duhului creat Duhul Divin nu poate avea o stare (condiţie) superioară?
- Nu-i adevărat, zice Lucifer, nu veţi muri!
- Cum, nu-i adevărat, ar fi putut replica femeia. „Cu moarte veţi muri!” ne-a spus Dumnezeu. El poate minţi? Cine eşti tu ca să-L înfrunţi şi să-L batjocoreşti? Oare la El da poate fi şi nu? Dar Lucifer i-a indus lipsa de perspicacitate intuitivă, făcând-o să uite veşnicia fericirii pentru bucuria imediată a independenţei eului. Şi Eva a pus în acord neascultarea sa cu raţiunea, confruntându-se cu Adam. Acesta scapă şi el din vedere consecinţa ultimă a neascultării însuşindu-şi viziunea nemuririi prin sine, prin voinţa proprie, fără ascultarea pe care, raţional, trebuia să i-o impună condiţia de „creat”. Cade şi el în cursă intrând în ascultarea diavolului. „Atunci, zice Scriptura, li s-au deschis ochii!” Care ochi, Dumnezeu îi făcuse orbi? Nu văzuseră creaţia în toată splendoarea ei? Nu dăduse Adam nume tuturor vieţuitoarelor? Li s-au deschis ochii minţii. Abia acum şi-au cunoscut păcatul săvârşit. Unirea în duh a raţiunii şi simţirii prin neascultare se dorea împlinită şi material, biologic, precum în duh aşa şi în trup. Or, actul atracţiei fizice (concupiscenţa) i-a făcut să se ruşineze şi să se ascundă. Cei care fuseseră creaţi după chipul lui Dumnezeu, raţiune, simţire şi voinţă liberă, căzând din ascultare, prin înşelăciune diavolească, vor purta pecetea păcatului şi îl vor transmite tuturor urmaşilor, alterând întreaga creaţie.
Pentru restabilirea ordinii în creaţie Dumnezeu îl foloseşte pe Adam prin darul procreaţiei, chiar dacă progenitura lui se va scufunda şi mai rău în păcat. „La plinirea vremii”, femeia va acorda credit integral cuvântului Divin, ascultând împotriva raţiunii fireşti, alterată, de raţiunea voinţei Divine ce s-a făcut cunoscută prin înger. „Iată, roaba Domnului sunt, fie mie după cuvântul tău”. Fecioara Maria reabilitează neascultarea fecioarei Eva, aşa încât „raiul cel închis, iarăşi s-a deschis”.
Prin neascultare, procrearea coborâtă la nivel biologic, la pofta trupească, aruncă trupurile în stricăciune şi în moarte, iar sufletele în iad. Prin ascultarea Fecioarei Maria, actul procreării este supranatural. Cel născut din voinţa omenească şi Dumnezeiască (a Duhului Sfânt) biologic, omoară moartea, asumându-şi toată umanitatea în trupul transfigurat prin înviere, intrând ca un Nou Adam - OM şi Dumnezeu - în condiţia de Fiu al lui Dumnezeu.
Hristos este arhetipul noilor îngeri creaţi prin Adam, iar Lucifer nu-L mai poate înşela, pierzând puterea asupra creaţiei. „Locul lui nu s-a mai găsit în cer” pentru învinuirea fiilor lui Dumnezeu. „Văzut-am pe satana căzând ca un fulger din cer”! Dacă Dumnezeu n-ar fi completat numărul îngerilor căzuţi, cu noi Hristoşi, fraţi ai Fiului lui Dumnezeu, şi ar fi trebuit să realizeze apocatastaza, printr-o penitenţă dată lui Lucifer şi îngerilor lui, presupunând că Lucifer ar fi executat canonul, ce s-ar fi întâmplat oare cu cei înşelaţi de el? Ar fi trebuit un canon şi pentru reabilitarea celor rămaşi vinovaţi din pricina şi în locul lui? Dar Mântuitorul zice: „Vai de cel ce se sminteşte, dar mai vai de cel prin care vine sminteala” (Evanghelia după Matei), şi hotărăşte: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, gătit diavolului şi îngerilor lui”(idem). Aceasta este sancţiunea pentru toţi păcătoşii nepocăiţi, robi celui de care au ascultat.
Nu e posibilă apocatastaza, lumina şi întunericul rămân în veşnicie. Fetelor şi soţiilor din Cetăţuile legionare, vă reamintiţi cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Cine se căsătoreşte bine face. Dar cine vrea să-şi închine fecioria lui Hristos şi mai bine face”, „şi patul este binecuvântat şi fecioria este sfântă. Fiecare e liber să facă cum vrea”. Iar Mântuitorul zice: „Sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care i-au făcut oamenii fameni şi sunt fameni care s-au făcut ei înşişi fameni pentru Împărăţia lui Dumnezeu (viaţa de feciorie)” (Evanghelia după Matei). Vreau să înţelegeţi că Dumnezeu nu siluieşte voinţa noastră liberă. Ne cere un singur lucru: în tot ceea ce facem să ţintim la finalitatea existenţei noastre în Veşnicia Divină. Când o ignorăm, ajungem în veşnicia satanică.
Fecioară care vrei să te căsătoreşti, în patul nupţial mirele tău să fie şi primul şi ultimul bărbat care cunoaşte taina frumuseţii tale. Prin naşterea de prunci fiţi coautori prin procreare la completarea numărului îngerilor căzuţi. Aceasta o poţi realiza numai dacă eşti prezentă în Biserică; numai Biserica lui Hristos te poate creşte pură, sfântă, ferindu-te de ispite.
Mire, cea care ţi-a fost încredinţată în faţa altarului, în prezenţa lui Hristos, nu e carnea poftelor tale lumeşti, cu care să-ţi satisfaci nevoile instinctuale, ci fiica lui Dumnezeu, sora ta de cuget şi faptă, scoasă din însăşi fiinţa ta, prin care, împlinindu-te, vă asiguraţi reciproc locul în veşnicie, împreună cu fiii voştri, care prin Botez devin fii lui Dumnezeu.
Cutremuraţi-vă, dar totodată vă şi bucuraţi pentru harul care vi s-a dat şi cinstea la care sunteţi chemaţi. În faţa lumii bărbatul este oglinda demnităţii morale a femeii sale şi femeia este oglinda demnităţii bărbatului. Iar în ceruri: „Nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu” (Marcu 12, 25), căci biologic fiinţa spirituală OM este proiectată în eternitate ca finalitate. Determinată cauzal, dar eternă. Eternitatea ei nu poate fi anulată de nimeni şi de nimic. Nu există voinţă şi putere împotriva voinţei şi puterii Celui care a creat-o. Dumnezeu o menţine în existenţă: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Facere). Această existenţă vie poate fi alterată prin voinţa sa numai în urma înşelăciunii satanice; căci având libertatea alegerii preferă celor raţionale pe cele iraţionale destinându-se stării de negaţie, dar nu se poate desfiinţa sau anula ca spirit creat nici prin voinţa sa, nici prin alta. Finalitatea şi-o poate alege şi determina, anularea nu.
Cuvântul Mântuitorului: „Tatăl Meu lucrează până acum (continuu şi consecvent, n.a.) şi Eu de asemenea lucrez” (Ioan 5, 17), cuprinde în esenţa lui actul treimic al conceperii, al proniei şi al păstrării în eternitate a fiinţei create OM. Căci Dumnezeu nu poate săvârşi acte mai prejos de Sine.
Aparent, noi întrerupem lucrarea lui Dumnezeu când ucidem un om. El viază însă dincolo şi independent de intenţia noastră,
lucrarea fiind osândită în fiinţa noastră intimă - în duhul ei - căci a încercat să dispună de creaţia lui Dumnezeu, ca şi cum i-ar fi cauză şi finalitate. Întreruperea unei sarcini, indiferent de stadiul biologic la care s-a săvârşit, este crimă de omor (un păcat strigător la cer) care cade (adăugându-se şi consecinţele) asupra ambilor părinţi. Folosirea anticoncepţionalelor sau a oricăror forme de împiedicare a actului fecundaţiei (ferirea şi folosirea prezervativelor sunt onanie) sunt forme de păcat prin împotrivirea încă din intenţie la darul vieţii, prevăzut de Dumnezeu din momentul când bărbatul şi femeia au devenit un trup prin Taina Cununiei, prin care Dumnezeu a vrut să-i facă co-părtaşi cu El la realizarea în Slavă a Trupului Mistic al lui Hristos.
Acum se poate răspunde la întrebarea: de ce Sfântă tinereţe legionară?
Aşa am primit, aşa am crezut şi aşa am mărturisit, cu viaţa noastră; mărturisim şi vom mărturisi celor ce au „urechi de auzit” şi aşa dorim să fim confirmaţi de Dumnezeu: „Sfântă tinereţe legionară cu piept călit de fier (neînfricaţi în mărturisirea înţeleaptă) şi sufletul de crin” (purificaţi prin Taina Mărturisirii şi transfiguraţi prin însuşirea energiilor Divine din Trupul şi Sângele lui Hristos).
Nici un om politic, nici Carol al II-lea, nici Antonescu şi nici nemţii, n-au intuit spiritul şi misiunea Mişcării Legionare în viaţa neamului nostru şi a lumii. Au crezut că este un partid politic pe care îl vor putea subordona sau îl vor putea compromite şi distruge. S-au înşelat căci judecau de la nivelul conştiinţei lor machiavelice. N-au intuit că Mişcarea Legionară era lucrare Dumnezeiască, nu omenească.
Prin ţelul pe care şi l-a propus, – Învierea neamului în faţa Scaunului de Judecată Finală, – prin metodele de a ajunge acolo, – purificarea sufletească şi trupească, – prin folosirea demnităţii morale în luptă şi respectarea poruncilor Divine sub ascultarea Bisericii, Mişcarea Legionară a imprimat conştiinţa misionarismului creştin în viaţa neamului. Fiecare legionar avea conştiinţa mărturisitorului în numele lui Dumnezeu, străduindu-se să împlinească Voia Lui pe pământ. Vedem la el spiritul neînfricat în faţa morţii, ca şi la primii creştini martirizaţi.
Rugăciunea cântată permanent: „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi”, nu era un act propagandistic, ci exprimarea stării de conştiinţă pe care o aveau. Se socoteau trimişii lui Dumnezeu în acest sfârşit de mileniu diabolizat, întors la antropocentrism, ca porcul la mocirlă sau câinele la vărsătura lui, care să trezească la conştiinţa teo-centristă sufletul tuturor neamurilor.
Neamul românesc, prin ei, este mesagerul Divin care face cunoscută lumii Lumina Jertfei lui Hristos. Ei pot fi socotiţi apostolii şi proorocii acestui veac; primesc moartea martirică, prigonitorii osândindu-se prin jertfa lor, salvându-se cei ce le urmează exemplu.
Evreii sunt deconspiraţi ca „sinagogă a satanei”, cum o indică Sfântul Apostol Pavel, prin care se lucrează în lume toate fărădelegile. De aceea, la originea tuturor acţiunilor antilegionare stau evreii. Dar „se va cere de la neamul acesta (evreiesc) tot sângele proorocilor vărsat pe pământ”, aşa cum zice Mântuitorul.
O mărturisire recentă a lui David Kaufman pune în evidenţă această acţiune nefastă în lume. Ea este conţinută în nişte scrisori adresate unui legionar, Traian Popescu. „Mai bine să mai ţină regimul comunist încă o sută de ani, decât să spurcaţi pământul României vreodată cu ultimele fosile ce mai supravieţuiesc pe ici, pe colo.
De noi nu aţi scăpat şi nu veţi scăpa niciodată deoarece tot noi conducem America şi toată lumea.”
A doua mărturisire deconspiră nu numai acţiunea, dar şi agresivitatea acestui popor: „Cum aţi nesocotit voi, mă, proşti bătrâni, imensa noastră forţă, desfăşurată permanent în lume sub toate timpurile.[...]
Învingem pe linie de ţară: Israelul.
Învingem pe linie de internaţională ocultă şi secretă: francmasoneria.
Învingem pe linie de internaţională muncitorească: comunismul.”
(Urmează şi alte „mărturisiri” cu privire la Hristos, batjocorit şi insultat în tot felul de expresii triviale greu de suportat nu numai de suflet, ci chiar şi de urechi).