Unirea, Ciuguzel, Galda de Jos
În iarna anului 1945 venise o dispoziţie ministerială ca închisorile să se autoîntreţină prin munca deţinuţilor, căci statul nu acorda subvenţii. Închisorile au făcut contracte cu marii proprietari de terenuri agricole, pomicole şi viticole; încă nu începuse colectivizarea, dar se percepeau impozite din ce în ce mai grele. Penitenciarele dădeau mâna de lucru şi hrana, iar proprietarii terenul, sămânţa şi locul de cazare. Recolta se împărţea pe din două. Dispoziţia s-a aplicat întâi experimental, fiind scoşi la muncă cei de drept comun, încă din primăvara lui 1945. Hoţii, văzându-se aproape liberi, căci paza era insuficientă, evadau şi gardienii erau găsiţi legaţi burduf. Chiar cei care aveau pedepse mici, până la 3 ani, procedau la fel. În vremea aceea de instabilitate şi nesiguranţă politică şi socială, posibilitatea de a dispare peste graniţă sau a-ţi schimba identitatea fiind la îndemâna oricui.
Proprietarii de terenuri dădeau în judecată penitenciarul, că nu-şi împlineşte obligaţiile contractuale, şi ei îşi pierd recoltele şi implicit posibilitatea de a fi achitate dările către stat. Cel mai mult pierdea penitenciarul, căci cei închişi nu aveau ce mânca.
În Muntenia şi Moldova seceta făcea ravagii iar sovieticii, speculând această calamitate naturală, au dezorganizat „ştiinţific” posibilităţile de ameliorare a situaţiei. La Aiud se mânca la 2-3 zile o porţie de terci sau uruială de mazăre, cerşite de deţinuţii însoţiţi de gardieni la sătenii din jurul Aiudului. Oamenii se îmbolnăveau şi secera morţii îşi aduna snopii grei – recoltă bogată spre satisfacţia stăpânilor.
La mijlocul verii 1945 criminalii de război au luat locul celor de drept comun. Nici cu ei nu s-a rezolvat problema, deşi nu au evadat; cei mai mulţi, neobişnuiţi cu munca pământului şi slăbiţi, nu puteau face faţă. Nu s-au putut asocia sufleteşte căci erau orgolioşi şi egoişti, lipsiţi de unitate morală şi spirituală. I-a decimat şi tifosul exantematic. Păduchele infectat este agentul patogen al acestei boli. Cel neinfectat nu este periculos. În Aiud nu erau bolnavi de tifos, dar „marii gânditori” pentru „binele omenirii” pentru a motiva moartea în masă a deţinuţilor politici, au făcut un transport spre Aiud de deţinuţi de drept comun infestaţi de la Văcăreşti, i-au risipit prin Celular, Zarcă şi Secţii; păduchii Aiudului s-au infectat (sărmanii de ei) devenind agenţii bolii.
Se apropia primăvara 1946 şi penitenciarul trebuia să asigure hrana deţinuţilor; ni s-a propus şi nouă, legionarilor, să ieşim la muncă. Eram în Aiud la acea dată 7-800 de legionari şi am trimis reprezentanţi să stea de vorbă cu administraţia.
- Vreţi să ieşim la muncă în colonii?
- Ce fel de colonii şi în ce condiţii?
- Avem trei colonii mari: agricolă, pomicolă şi viticolă. Dacă vă luaţi angajamentul că nu fugiţi, beneficiaţi de un pachet şi vorbitor, lunar.
- Mulţi dintre noi sunt muncitori, ţărani sau fii de ţărani şi ştim că această muncă necesită hrană, odihnă şi program în funcţie de ciclul lucrărilor şi condiţiilor atmosferice, deci ce hrană asiguraţi pentru o zi?
- Deocamdată vă asigurăm 100 grame de mălai pe zi şi 30 grame de sare (sic).
- E de prisos să mai discutăm. Murim în celule de foame, dar nu şi la muncă.
- Ce propuneţi pentru ca totuşi să ieşiţi la muncă?
- Vă facem următoarea propunere:
1. La muncă vor ieşi toţi oamenii, indiferent de condamnare şi situaţie sanitară şi vă asigurăm că nimeni nu va fugi.
2. Organizarea muncii, programul de lucru, modul de desfăşurare şi planificarea lucrărilor ne revine integral. Gardienii nu vor participa în nici un fel la aceste operaţii.
3. În colonii, câte un deţinut va păstra legătura cu penitenciarul, independent de paza oficială, organizarea interioară şi administrativă a coloniei rămânând în exclusivitate deţinuţilor.
4. În afara raţiei de alimente pe care o vor ridica săptămânal de la penitenciar delegaţii noştri, veţi acorda un vorbitor de trei zile, cu cel puţin trei membri de familie. Să ni se aloce 1 hectar jumătate pentru grădina de zarzavat şi să ni se permită să facem o crescătorie de păsări, vaci, oi, capre. Să ni se acorde o zi pe săptămână în care să putem lucra la particulari, în satele din jur, beneficiul acestor munci rămânând în exclusivitate deţinuţilor.
5. Pentru cazare (coloniile, situate pe foste moşii ale grofilor unguri, aveau pe domeniu un castel nelocuit şi alte dependinţe: grajduri, magazii etc.; proprietăţile fuseseră cumpărate de români în urma „procesului optanţilor” din 1925) vor merge unii dintre noi la faţa locului să constate starea de salubritate a clădirilor.
6. Vom lucra pentru penitenciar patru zile pe săptămână, una pentru deţinuţi, iar sâmbăta va fi ziua de program administrativ: curăţenie, spălat rufe, baie etc.
7. Mai este o condiţie pe care, dacă nu o acceptaţi, toate celelalte cad.
- Care condiţie?
- Duminica este ziua închinată lui Dumnezeu pentru rugăciune, odihnă spirituală şi fizică. Vom merge la Biserica satului la Sfânta Liturghie, la fel în sărbătorile principale din calendarul ortodox. Fără aceasta nu ieşim!
Pentru a încuviinţa propunerea aceasta administraţia a aşteptat răspunsul Bucureştiului.
Avocaţii Trifan, Marian, Paul Cojocaru, Zozo Grigorescu şi Măntăluţă încercau să câştige; fără jumătăţi de măsură care să genereze nemulţumiri, să dea naştere la acuze, la neînţelegeri între noi. Peste trei zile li s-a comunicat că s-a acceptat totul, fără rezerve. Cu o singură condiţie: un grup nominalizat din fiecare colonie să-şi ia răspunderea că nu va fugi nimeni. Am decis ca fiecare să îşi ia răspunderea pentru el însuşi. Consecinţele călcării cuvântului dat le va suporta cel în cauză.
Prin 25 Martie am început ieşirile în coloniile de muncă din Unirea, lângă Ocna Mureşului, Ciuguzel, pe dealurile dinspre Blaj, şi Galda de Jos, aproape de Teiuş. Oamenii s-au organizat spontan, în funcţie de afinităţile sufleteşti, de cunoştinţe mai vechi sau de specificul lucrărilor din colonii. Unirea a fost asaltată de ţăranii muncitori ai ogoarelor şi cei cu pregătire agronomică. Ciuguzelul a adunat pe cei din regiunile de deal, viticultori şi pomicultori, împreună cu cei legaţi sufleteşte de ei mai puţin cunoscători ai acestor munci, sau bolnavii aflaţi în îngrijire acestora. Iar Galda, unde am fost şi eu, cu lucrări mixte, a atras elemente capabile să facă faţă la toate muncile.
În 3-4 zile, câte 100-150 oameni pentru fiecare colonie au ieşit la muncă. Au rămas totuşi în închisoare cam 100 de oameni, unii în serviciile de care administraţia nu se putea dispensa, alţii care nu au vrut sau nu au putut ieşi din motive strict personale. Doctorul Uţă vizita coloniile la cererea noastră sau la libera sa voie, prescria tratamente sau internări şi lua orice măsuri sanitare.
Viaţa de mizerie şi promiscuitate morală a deţinuţilor de drept comun
Când am revenit în Aiud, în Octombrie 1944, deţinuţii de drept comun erau cazaţi în Secţiile din temniţa veche, câte 10-20 inşi în cameră. Trăiau o viaţă de mizerie şi promiscuitate morală în „gaşcă”, având un şef care impunea modul de viaţă. Alimentele la care aveau dreptul erau înjumătăţite de şef, iar deţinutul mânca resturi. Banii la care aveau dreptul pentru a-şi cumpăra de la „Cantina” închisorii mămăligă, slănină sau săpun erau jucaţi la rişcă, barbut, poker şi câştigaţi întotdeauna de şef.
Cei tineri constituiau „obiectele” plăcerilor sexuale ale celor mai în vârstă, ale şefului în mod curent. Unii erau bolnavi de boli venerice; blenoragia, şancrul şi şancrul sifilitic erau generalizate în mediul lor. Peste toate se adăuga starea de mizerie igienică în care trăiau: murdari, nespălaţi, plini de bube şi furuncule. Doctorul Uţă a alarmat administraţia intervenind pentru tratarea fizică şi morală a acestor nefericiţi.
Şefii au fost izolaţi la Zarcă câte unul în celulă şi li s-a aplicat tratament medical adecvat, ca şi colaboratorilor lor apropiaţi. Asupra victimelor, pe lângă tratament medical s-a încercat trezirea morală. Mulţi se scăldau, sărmanii de ei, ca porcii în mocirlă, unul altuia făcându-se draci, cum spun Sfinţii Părinţi. Câţiva au rupt cu păcatul şi au venit la Biserică; am înţeles că pe cel ce vrea cu adevărat să se mântuiască şi Dumnezeu îl ajută.
Apoi, printr-un decret, mulţi au fost graţiaţi sau amnistiaţi. La începutul lui 1946 rămăseseră 100-200 de oameni, întrebuinţaţi la corvezi, întreţinere şi la măturatul oraşului pe timp de noapte, sub pază strictă. Iar dimineaţa toţi deţinuţii de drept comun erau beţi. Aveau dreptul să intre în penitenciar cu unul sau doi litri de lapte. Sticlele, având dop dublu, conţineau ţuică. Trucul a fost descoperit. Astfel au pierdut dreptul de a mai introduce alimente în închisoare.
Morţi înviaţi
Cel cu care s-a săvârşit minunea următoare m-a rugat să nu fac cunoscut numele lui, deci nu voi satisface curiozitatea cititorului. Dacă Dumnezeu va voi, va face El însuşi cunoscut numele acestuia.
Peste noapte sau în cursul zilei se întâmpla să moară unul, doi, trei sau chiar mai mulţi deţinuţi într-o cameră. Dimineaţa, la deschidere, cei morţi erau aşezaţi la uşă şi, după raport, deţinuţii de drept comun care făceau serviciul de ordonanţă îi duceau la morgă (în subsolul Celularului). Până seara se strângeau zece, douăzeci sau chiar mai mulţi din toată închisoarea. Noaptea erau transportaţi cu căruţa la cimitirul din Dealul Robilor şi îngropaţi sumar.
Într-una din aceste nopţi deţinutul cioclu, de drept comun, care scotea morţii din morgă şi îi preda pe scară celui ce-i încărca în căruţă ca pe saci - sub privirile atente ale miliţianului care ţinea evidenţa - a constatat că unul dintre morţi suflă şi încearcă să se mişte. La început s-a înspăimântat. Apoi, stăpânindu-şi emoţia, îl ridică în spinare şi ducându-l pe scară le spuse celuilalt şi miliţianului:
- Ăsta-i viu! Ce facem cu el?
Miliţianul şi celălalt hoţ priveau cu ochii holbaţi mortul înviat. După o clipă de ezitare miliţianul decise:
- Dă-l, mă, deoparte, până raportez cazul! A înviat săracu'!
Hoţii încărcau ceilalţi morţi lăsându-l pe cel înviat lungit pe ciment. La un moment dat hoţul tresări:
- Ia te uită bă că şi ăsta suflă!
Miliţianul se apropie, constată învierea, stătu o clipă în cumpănă şi apoi, cu un rânjet sadic, decise:
- Lasă, bă, că şi aşa moare mâine..., du-l la căruţă... E pe lista morţilor, e mort!
Omul fu aruncat în grămada celor ce nu se vor mai întoarce din Dealul Robilor decât în cugetele noastre, pentru a ne mustra pentru păcatele neamului acestuia.
M-am întrebat cutremurat: cum a fost posibil ca dintre cei doi morţi înviaţi unul să fie păstrat în viaţă, ca o mărturie a milei lui Dumnezeu, iar altul să fie îngropat de viu, ca o mărturie a împietririi inimii omeneşti? Cine a înmuiat inima călăului pentru un condamnat la moarte şi cine a împietrit aceeaşi inimă numai după câteva clipe, pentru un altul? Oare nu ni se întâmplă şi nouă, fiecăruia, acelaşi lucru de foarte multe ori?
Iată şi paradoxul judecăţii omeneşti: unul a fost păstrat în viaţă să îşi poarte în continuare crucea suferinţei, în trup, poate spre ispăşirea unor păcate, ca să nu fie sancţionat în veşnicie; iar altul a fost îngropat de viu luând, poate, cununa unei sfinte mucenicii!
„Necunoscute sunt căile Domnului...” Nouă, celor ce încă nu am murit sau încă nu am fost îngropaţi de vii, ne rămâne un singur lucru, care e cel mai de folos sufletelor noastre: să plângem!
*
* *
Cu privire la această întâmplare a circulat zvonul că cel pus deoparte aş fi fost eu. Nu este adevărat! Am povestit acest caz ca să dezmint; nu eu m-am învrednicit de această atenţie Divină. Eu mai aveam de ispăşit păcate.
Doctorul Uţă, subdirectorul Mareş, tifosul exantematic şi un „şantaj sfânt”
Primele victime au fost între cei de drept comun. Apoi au urmat şi ai noştri. Doctorul Uţă a alarmat administraţia. Scopul stăpânilor era de a ne extermina, dar Dumnezeu a vrut să ne salveze altfel.
S-a îmbolnăvit subdirectorul Mareş. Doctorul Uţă, în care avea mare încredere, i-a confirmat boala. Mareş s-a alarmat căci mai înainte murise avocatul Măntăluţă, un bărbat voinic, de o bunătate excepţională. Un simptom biologic al evoluţiei bolii este ridicarea temperaturii peste 40 de grade. Dacă inima rezista 2-3 zile, scăpa cu viaţă. Avocatul nu avea inima perfectă şi n-a rezistat; aceasta, judecând omeneşte. Dumnezeu avea un loc de lumină pregătit pentru bunătatea sufletului lui; acceptându-şi boala, cununa lui va fi mai strălucitoare.
- Dacă mă faci bine nu ştiu cum o să te răsplătesc..., dacă mă scapi de moarte, pe riscul meu, te fac şi eu scăpat din puşcărie!, i-a promis Mareş.
- Dacă aveţi inima sănătoasă şi vrea Dumnezeu, scăpaţi.
- Cere-mi orice, a zis Mareş nerăbdător.
- Dacă mă scăpaţi pe mine din închisoare, scap numai eu de suferinţă. Dar dacă faceţi ce vă spun, scăpaţi şi dumneavoastră şi toată închisoarea de tifos exantematic. Mai întâi vă fac control la inimă şi, pentru că aveţi familie, vă voi izola în rezerva spitalului penitenciar până vă faceţi bine, ca să nu duceţi vreun păduche acasă să păţiţi ce a păţit acel gardian căruia i-a murit copilul.
După un control minuţios s-a încredinţat că Mareş era un maramureşean sănătos din toate punctele de vedere. Mai puţin, la suflet.
- Veţi scăpa, l-a încurajat Uţă, dar numai sub supravegherea mea. Începând din acest moment trebuie să faceţi ce vă spun.
- Fac orice, se agita Mareş.
- Semnaţi un act oficial pe numele meu, din partea penitenciarului, o delegaţie specială cu care să mă duc la Cluj, la foştii mei profesori şi colegi de facultate, şi să aduc de acolo medicamente: DDT, praf şi lichid, aparatură medicală şi alimente concentrate. Toate acestea vor sosi cu un vagon special pe adresa penitenciarului. Documentele de expediţie vă obligaţi să le distrugeţi. Cu oamenii mei deparazitaţi toate ungherele închisorii.
- Îmi ceri prea mult.
- Atunci, veţi muri. Eu nu vă voi îngriji. Sunt deţinut şi n-am această obligaţie. Încredinţaţi-vă medicilor dumneavoastră, în care aveţi încredere!
Nu era şantaj, ci o adevărată jertfă. Pe Mareş viaţa celorlalţi nu-l interesa. Singura valoare pe pământ era el. Acesta este în ultimă instanţă materialismul comunist. În situaţia disperată a acceptat propunerea.
Doctorul Uţă a plecat îmbrăcat civil la Cluj, a expediat pe adresa penitenciarului Aiud un vagon cu alimente concentrate (zahăr, grăsimi, vitamine) şi medicamente. Trei-patru echipe a câte trei-patru oameni, cu pompe pentru DDT (dietil-difenil-tricloretan) şi cu sticle pentru analcid lichid efectuau deparazitarea. Un gardian obtuz la minte încerca să-i oprească să intre pe etajul lui. Sandu Ştefănescu, bun colaborator al doctorului Uţă la toate acţiunile sanitare, care dispunea de o prezenţă de spirit deosebită, de un curaj rar întâlnit şi o agilitate excepţională, într-o fracţiune de secundă l-a imobilizat pe gardian, l-a dezarmat şi l-a încuiat într-o celulă. Apoi l-a adus pe doctorul Uţă şi pe un alt gardian şi i-a spus:
- Dumneata nu vezi cum mor oamenii? Vrei să duci acasă păduchii infectaţi de tifos? Îţi poţi îmbolnăvi nevasta şi copiii şi veţi muri cu toţii. Ar trebui să-i sărutaţi mâinile doctorului Uţă, nu să-l opriţi să vă vindece.
Miliţianul şi-a cerut iertare. Sandu i-a întins pistolul, centura şi cheile şi a dat mâna cu el:
- Acum iartă-mă şi dumneata pe mine, dar vezi că nu pentru mine am procedat aşa, ci pentru tine.
Tifosul din Aiud s-a eradicat, nu şi foamea. Cine nu murise de tifos, murea de foame. Alimentele aduse de la Cluj erau mai mult un simbol decât o rezolvare a situaţiei. Mai ales că multe au fost furate de gardieni.
Moartea
Seara sau dimineaţa se încărcau morţii într-o căruţă ca sacii la moară şi erau duşi la malul Mureşului, răsturnaţi în prund, iar deţinuţii de drept comun prăvăleau pământul peste cadavre. Bălana, iapa deşelată care trăgea căruţa, mergea în pas domol, jelind neştiută de nimeni tragedia neamului românesc. Mai apoi, de bătrâneţe şi durere, avea să se prăbuşească alături de cei pe care-i purtase pe ultimul drum. Mai târziu s-a făcut cimitirul de dincolo de Zarcă, pe locul numit în limba localnicilor Dealul Robilor.
Felul cum mureau oamenii era înfiorător. Dar atunci nu impresiona pe nimeni. Unii mureau în spasme şi aiureli. Alţii se sculau în picioare, schelete vii, şi se prăbuşeau în sunet de oase, lovindu-se unul de altul. Alţii se sprijineau pe pereţi, încercând să se ridice şi cădeau în cap sau se îndoiau ca lumânările înmuiate de căldură, în sfeşnic. Alţii, cu gurile căscate ca nişte hăuri, cu ochii prăbuşiţi în găvanele orbitelor, suspinau: „Apă..., apă…” Moartea le alina orice suferinţă.
Acum nimeni nu ştie ale cui sunt coastele rupte care sparg, primăvara după ploaie, grămezile de bolovani. Ale cui sunt gleznele risipite printre ierburi sau fruntea albă de var, ca un pietroi tocit de apele vremii, sau degetele răsfirate vrând parcă să apuce razele soarelui - ziua - şi ale lunii – noaptea - sau dinţii presăraţi că mărgelele pe marginea potecii înguste?
La Înviere fiecare mădular îşi va căuta trupul său, marea şi pământul îşi vor da morţii lor şi se vor îmbrăca toţi în Lumina în care au crezut şi pe care au aşteptat-o. Vor împărăţi în veac şi bucuria lor nimeni nu o va mai putea lua. Căci Hristos îi va umple pe ei de dragostea Lui, în veci.