„Un frate de cruce nu este niciodată singur şi totdeauna ştie ce are de făcut.
Cu el este Dumnezeu şi dragostea de neam!”
(Cuvânt de orientare din timpul prigoanei)
La Ploieşti, pe parcursul anilor şcolari 1936-37 şi 1937-38, am depus efort de a face cunoştinţă cu învăţătura legionară: ideal, legi, porunci şi, în special, autocontrol moral-spiritual şi control reciproc. Condiţia de internat şi colegialitatea din clasă ne dădeau posibilitatea să ne vedem unul pe altul în manifestările şi preocupările noastre, şedinţele săptămânale punctând activitatea noastră şi îndreptând prin cenzura reciprocă orice greşeală, în momentul prieteniei după învăţătura Sfântului Vasile: „Cine-mi arată greşeala, acela mi-e prieten”. La Buzău, unde nu mai eram toţi în aceeaşi clasă, iar Lungu şi Bourceanu absolviseră, ne-am simţit puţin debusolaţi.
Din clasa mea numai eu eram la Buzău. Din clasa a şaptea erau trei: Duţu Dumitru, Geangu Nicolae şi Bălănoiu Valeriu. Geangu rămăsese şeful unităţii, era şi el premiant, elev conştiincios şi modest. Avea o înfăţişare fizică frumoasă şi era controlat în gesturi şi maniere. Duţu era mai mărunt de statură, avea o inteligenţă mobilă şi mare perspicacitate, o mulţime de preocupări culturale, extraşcolare, era mare rebusist, cercetător al tuturor revistelor şi cărţilor care apăreau, mereu bine dispus şi veşnic zâmbitor. Era de ajuns să-l vezi şi te atrăgea. Bălănoiu, bun la carte, veşnic lângă ceilalţi doi, era poet. La vârsta aceea, mai mult închipuit, dar... poet! Toată atenţia lor s-a aplecat asupră-mi, să nu mă simt stingher în clasa mea, cea mai aglomerată, cu 46 de elevi.
În afara examenului de fine de an trebuia să dăm şi examenul de capacitate (examen de treaptă) pentru clasa a noua, în cursul superior. Proba orală la „examenul de capacitate” (la toate materiile afară de „dexterităţi”) a demonstrat nivelul şi orizontul cultural al elevilor ploieşteni, iar profesorii au remarcat coerenţa vorbirii şi lipsa de trac.
Faţă de cei veniţi de la Ploieşti, profesorii buzoieni aveau o pornire duşmănoasă. În special profesorul de istorie, Vasile Maciu, se purta ca un zbir deoarece la examenul de diplomă al absolvenţilor normalişti seria 1937/38, la Ploieşti, majoritatea candidaţilor buzoieni căzuseră. Căderea buzoienilor constituia un afront adus capacităţii profesorale şi pedagogice a lui Vasile Maciu şi noi eram victimele ce plăteam. Vasile Maciu preda istoria ca o înşiruire de domnii şi date, fără nici o viziune pentru înţelesul ei; iar unele evenimente (revolte, revoluţii etc.) erau privite numai din punct de vedere socialist. Împreună cu evreul Roler a editat manualul de Istoria românilor, care în anii revoluţiei socialiste a chinuit mintea şi a schimonosit sufletul tinerilor.
Dar profesorii buzoieni, în majoritate, au înţeles spiritul nostru şi au apreciat orizontul cultural. Elevii buzoieni, din cauza învăţământului prea la obiect, nu puteau depăşi stadiile strict indicate de manualul şcolar. Profesorii ploieşteni ne lămureau în ora de curs lecţia respectivă, apoi bibliografia o cercetam (prin studiu personal) ca să ne însuşim şi să ne lărgim cunoştinţele gustând bucuria efortului în urcuşul propriei noastre deveniri. La obiectele de studiu discursiv-narative (istorie, română, geografie, religie) un elev prezenta săptămânal o temă (cenzurată în prealabil de profesor), un fel de prelegere-conferinţă la care asistenţa (colegi şi invitaţi din alte clase) făcea completări sau diferite observaţii. Profesorii, în frunte cu directorul Emil Palade, au îmbrăţişat acest stil de lucru. Numai V. Maciu s-a simţit jignit; cu autoritate singulară şi desăvârşită prezenta, explica şi interpreta „Istoria”.
Deşi la vârsta noastră se mai nasc invidii copilăreşti, mulţi buzoieni ne-au devenit prieteni. În anul următor am făcut apropieri mai intense de prietenie, pentru a-i câştiga la idealul Mişcării.
Nu străluceam la învăţătură, dar căldura şi dragostea pentru toţi m-au făcut iubit. Îndrăznesc, ca Apostolul, să mă iertaţi, să mă laud. Dumnezeu mă înzestrase şi cu daruri, talent la muzică vocală şi vioară, desen şi poezie, cu înclinaţii artistice în general recunoscute de cei din jur. Cunoscându-le de tânăr şi căutând să le cultivi, nu pentru a străluci în faţa lumii, ci pentru a te împlini, pentru a răspunde chemării din sufletul tău de a fi de folos aproapelui, mai târziu, când „sufletul se umple de minte”, cum zic Sfinţii Părinţi, aceste daruri vor fi coordonatele tale mântuitoare. Căci Dumnezeu te va judeca după ceea ce ţi-a fost dat şi ai fi putut să faci (pilda talanţilor).
*
* *
Elevii de serviciu pe internat, prin încuviinţarea tacită şi chiar lenea pedagogilor de-a lungul anilor, puteau aplica pedepse dure, ca: lovirea cu palma sau ridicarea dreptului de a ieşi Duminica în oraş. Pedepsirea cu statul în picioare la masă era curentă.
Şcoala Normală din Buzău era aşezată la marginea oraşului, la intrarea în Crângul Buzăului, vis-á-vis de Şcoala Normală de fete. La Ploieşti, ieşirea în oraş nu era oprită şi nici dorinţa de a ieşi nu era pentru noi acută; ieşeam oricând voiam şi numai dacă aveam nevoie, singura obligaţie, nescrisă în vreun regulament, fiind să ai o ţinută îngrijită şi o comportare cuviincioasă pe stradă şi să fii la orele de program în internat. La Buzău, starea de claustrare crease dorinţa de evadare; „fuga din internat” o făceau mai ales noaptea în special cei din ultimii ani. Paznicul de noapte, un ardelean conştiincios, aducea la cunoştinţa directorului sau subdirectorului asemenea infracţiuni. Dacă era recunoscut un singur evadat, în faţa ameninţării de eliminare a elevilor clasei respective din trei în trei sau a eliminării definitive a celui identificat, era descoperit tot grupul „evadaţilor”. Aceştia erau citaţi ca exemplu negativ pe internat şi li se scădea nota la purtare. Dar umilinţa era răzbunată prin comportarea dură a acestora faţă de cei mici, care le cădeau în mână când făceau mici abateri.
Mai des prinşi erau Zburlănescu, Jirlăianu şi Gâdiuţă, din clasa a opta. Începuseră să guste din plăcerea păcatului, a desfrâului; cel puţin o dată pe săptămână săvârşeau o escapadă nocturnă, desfătându-se în „tripourile” sau „bombele” de pe „circuit”, strada din Buzău care se încheia cu un sens giratoriu, unde erau plasate mai multe „taverne” şi „case de toleranţă”. Unul dintre ei se îmbolnăvise de boli venerice. Când erau scoşi în faţa careului şi mustraţi pentru exemplul rău, mulţi elevi din cursul inferior îşi manifestau bucuria pentru umilirea la care erau supuşi. Dar ei îşi notau figura vreunuia din aceştia şi, la cea mai mică abatere (n-a luat poziţia de drepţi când s-a comandat, a întârziat la făcutul patului în dormitor, sau altă vină, de multe ori închipuită), respectivul era pedepsit cu şederea în picioare la masă, cu lovire peste faţă, sub privirile tuturor.
Geangu, Duţu şi Bălănoiu, în clasa lor, eu, în clasa mea, am început o campanie de lămurire a spiritelor colegilor, pentru a crea o mentalitate şi o viziune nouă în modul de comportare pedagogică a elevilor de serviciu. Ceea ce făceau elevii aceia era incompatibil cu condiţia de om, ei, ca viitori pedagogi se compromiteau, iar pe cei pedepsiţi îi degradau moral şi spiritual, iar cel care e supus umilirii personale fie se inhibă, paralizându-i-se voinţa şi ajungând în viaţă un timorat permanent, fie doreşte răzbunare; astfel răul, în loc să fie înlăturat, este întreţinut şi crescut.
În ultimul trimestru al anului şcolar, după Sfintele Paşti, clasa a opta preda ştafeta serviciilor, elevii trebuind să se pregătească pentru examenul de fine de an şi examenul de diplomă. Clasa lui Geangu, Duţu şi Bălănoiu prelua conducerea internatului. Şi ei au făcut cunoscut în careu că noi metode pedagogice vor asigura disciplina în internat: elevii nu vor mai fi pedepsiţi pentru vini imaginare, nici umiliţi public; orice abatere se va rezolva între elevul de serviciu şi presupusul vinovat. S-a creat dintr-o dată în sufletul copiilor eliberarea de teama de până atunci şi o simpatie deosebită pentru noua autoritate pedagogică. Avusesem grija ca şi clasele din cursul inferior să participe în bătălia de schimbare a mentalităţii.
Discreditarea celor ce plecau de la conducere avea să se sconteze cu nemulţumiri, chiar cu încercări de răzbunare. Gâdiuţă a văzut un elev din clasa întâi sărind gardul în livada şcolii (era pe la sfârşitul lui mai) şi luând o şapcă de cireşe. L-a chemat şi l-a pălmuit în faţa altor copii şi l-a pus să stea în picioare la masă. Era de serviciu Geangu. Văzându-l pe elev în picioare, l-a întrebat cine l-a pedepsit şi de ce? Elevul şi-a recunoscut vina, spunând şi cine l-a pedepsit. Geangu l-a rugat pe Gâdiuţă ca, în caz că sesizează abateri disciplinare, să le comunice celor autorizaţi, spre rezolvare. Gâdiuţă i-a răspuns obraznic şi l-a înjurat. Geangu a pus atunci problema public, rugându-i pe cei din clasa a opta să nu mai intervină în problemele de ordine ale internatului. Drept răspuns, colegii lui Gâdiuţă s-au ridicat, venind ameninţător spre Geangu. Colegii lui Geangu au ieşit şi ei gata de încăierare. Ca la un semnal, peste 300 de elevi, din tot internatul, au încercuit clasa lui Gâdiuţă. Nu ştiu de unde mi-a venit în suflet atâta curaj şi putere, căci cu lacrimi în ochi şi cu vocea sugrumată am strigat cât am putut:
- Atâta vreme cât un pedagog nu poate impune prin metode şi mai ales prin exemplu o operă de educaţie, nu are ce căuta în lumea pedagogică. Pentru noi, aceşti viitori învăţători sunt discreditaţi moral ca pedagogi!
S-a făcut linişte şi toţi şi-au reluat locurile la mese. Bucuria se citea pe faţa copiilor. Pedagogul care era în sala de mese (aveam trei pe internat) n-a avut timp să intervină. Dar a raportat directorului şi subdirectorului cele întâmplate. A doua zi, directorul a chemat în cancelarie cei mai buni 4-5 elevi din fiecare clasă. A aflat în amănunt cum s-a născut incidentul, apoi cu întrebări meşteşugite încerca să afle felul cum gândim noi, notând răspunsurile lui Geangu, Duţu şi Bălănoiu într-un caiet.
La clasa noastră l-a întrebat mai întâi pe Nicolae Dumitru, o mare lichea, deşi bun la carte. Era cu vreo trei ani mai în vârstă decât noi şi adesea se alătura grupului lui Gâdiuţă în escapadele nocturne, fiind acceptat pentru că avea bani. Însă fiind străin de o condiţie morală personală, s-a împleticit printre vorbele repetate de la vorbitorii de mai înainte.
Adresându-mi-se şi mie, i-am spus câteva idei şi norme de pedagogie creştină enunţate în Îndreptarul Frăţiilor de Cruce: ascultarea, curajul, puterea de împrietenire, exemplul, capacitatea de jertfă, dragostea…, făcând din fiecare prilej de biruinţă asupra adversarului.
Palade era un mare pedagog şi în cunoştinţă faţă de problema legionară. A intuit că cei veniţi de la Ploieşti aduseseră în şcoală şi duhul revoluţiei spirituale a Legiunii. Spre surprinderea noastră (Geangu, Duţu, Bălănoiu şi eu) a scos pe masă Îndreptarul Bădiei Istrate, difuzat numai în cadrul Frăţiilor de Cruce. Noi, cei patru, ne-am privit perplex.
- Bine, măi! Am încredere în voi! Dar vreau ca de acum încolo să pot sta de vorbă cu voi mai des.
Răsfoind cartea în timp ce vorbea cu noi, a deschis-o la cele şase puncte (virtuţi) care condiţionează intrarea în Frăţii şi a subliniat: Sinceritatea şi Dragostea.
Nici unul dintre ceilalţi elevi nu ştia ce carte este. Ne-a făcut semn să ieşim. Pe Geangu, Duţu şi Bălănoiu i-a reţinut şi a discutat cu ei. În clasă, colegii m-au întrebat:
- Măi, Maxime, ce carte era aia, mă?
- Nu ştiu, am zis. Probabil un manual de pedagogie mai nou...
- Mă, da' tu de unde ştiai toate alea care le-ai spus?
- Nu ştiu, aşa mi-a venit mie..., de prin Biblie...
Colegii m-au privit bănuitori. Ştiau puţin despre Legiune, mai ales cei de la Buzău unde viaţa de internat era cazonă. Ştefan Popescu (nea Fănică, cum îi ziceau elevii) era legionar şi prieten bun cu părintele Ion Morărescu. Dar, ce e acela legionar, ce face, ce gândeşte, cu ce se deosebeşte de ceilalţi oameni, nu ştiau atunci mai nimic. La vârsta de 14-15 ani accesul la viaţa socială şi politică nu era firesc, pe primul plan stând învăţătura, sportul diletant, iar în timpul vacanţelor munca în gospodărie alături de părinţi, cei mai mulţi dintre normalişti fiind copii de ţărani.
Un statut aparte îl aveau elevii trimişi din provinciile alipite (în special la şcolile normale şi la seminariile teologice) după 1918: Transilvania, Basarabia, Bucovina şi Cadrilaterul. Erau bursieri de stat, de fapt întreţinuţi de internatul şcolilor şi din contribuţiile colegilor. Vacanţele Crăciunului şi Paştilor le petreceau la colegii mai apropiaţi şi mai înstăriţi; numai în vacanţa mare mergeau la părinţi. La Ploieşti, din patru astfel de colegi, doi au absolvit şcoala, ceilalţi doi au schimbat profilul. Ei constituiau o atracţie fascinantă pentru noi, identificându-i cu suferinţa neamului prigonit de stăpânirile tirane şi, totodată, fiind un loc de revărsare a prinosului dragostei noastre manifestate în simple gesturi de bunăvoinţă, în ajutorare la lecţii sau atenţii prilejuite de zilele onomastice (lenjerie de corp, cărţi de literatură etc.).
În această atmosferă de bună colegialitate am început recrutarea de viitori FDC-işti. Era grea selecţia. Toţi, cu excepţia celor care ieşeau din linia de viaţă morală, erau vrednici să vină alături de noi. În cursul anului am intensificat prietenia cu vreo 6-7 colegi; împreună dădeau tonul la orice acţiune bună în cadrul clasei sau al internatului. Dintre aceştia i-am încadrat pe Răfan Vasile şi Popescu Alexandru. Geangu, Duţu şi Bălănoiu şi-au extins activitatea şi în clasele unde nu era nici un ploieştean, şi în care erau elemente excepţional dotate din toate punctele de vedere: sârguinţă la învăţătură, moralitate etc. Au fost recrutaţi din clasa a şasea Naidim Marin, Bârsan Nicolae, Mărgărit Gheorghe şi alţii, iar clasa lui Geangu a devenit integral legionară, excelând între cei recrutaţi Băiescu Nicolae. Naidim, un suflet de o duioşie şi o candoare aparte, era simpatizat în clasele mici şi repede a legat prietenii, câştigându-l pe Tică Voicescu.
Toţi erau şi foarte buni la disciplinele de curs. Am simţit obligaţia de conştiinţă să nu mă las mai prejos; sacrificând plăcerile extraşcolare - abia mă scoteau oamenii de serviciu la 12 noaptea din biblioteca şcolii: „No, hai domnişorule, că te bolânzeşti de cap şi-a plânge mumă-ta după aşa nărod”, - am reuşit să devin bursier. Clasa a cincia am absolvit-o cu note bune; profesorii, Emil Palade (director şi profesor de pedagogie), preot Ion Marinescu (profesor de religie şi duhovnic), Ion Mihăilescu (diriginte şi profesor de biologie), Ştefan Popescu (profesor de limba română şi consilier al directorului), Ion Vicol (profesor de muzică, dirijorul corului şi unul dintre intimii elevilor) erau cu ochii pe mine, încercând să mă crească frumos, ca pe un lăstar tânăr într-o grădină îngrijită. Reuşisem să câştig inimile profesorilor prin bună-cuviinţă şi prin prezentarea câtorva subiecte bine susţinute în cadrul unor prelegeri culturale.
Vara, alături de tatăl meu, am muncit cu râvnă încercând să-mi asigur banii pentru cărţi - fiind scumpe, cumpăram un manual sau un dicţionar asociindu-ne câte doi, trei. Fraţii mei, Ion şi Alexandru (Nelu şi Sandu, cum le ziceam în familie) erau şi ei elevi la şcoli secundare. Ion, la horticultură, Alexandru la liceul teoretic. Stând de vorbă cu mama într-o seară, tata îi spunea, nebănuind că auzeam din camera vecină:
- Ne-a dat Dumnezeu trei băieţi! Pe cel mai mare îl vom face învăţător. Neamul şi ţara asta întregită are nevoie de educatori. Pe al doilea îl vom face agronom, pentru că pământul acesta trebuie lucrat de gospodari pricepuţi. Iar pe al treilea îl vom face ofiţer, căci ţara şi neamul trebuie apărate.
Noi n-am înţeles atunci gândul tatălui nostru. După un singur an, în vara lui 1939, când începuseră concentrări şi pregătiri militare, ne-am dat seama că tata ne predestinase unui scop pe care Dumnezeu i-l descoperise. Toţi fraţii aveam să mărturisim şi să suferim întemniţări - Alexandru primind chiar moartea - pentru marea şi sfânta operă de luminare, lucrare şi apărare a pământului românesc de nesaţul păgân al vecinilor noştri cu miere pe buze şi venin în inimă.
A doua zi eram toţi trei în drum spre Ferma-model condusă de tatăl nostru, unde munceam cu ziua. Pe la jumătatea drumului (era cam 1 kilometru din sat până la fermă) ne-am oprit în dreptul pepinierei în care altoiam puieţi şi mi-am întrebat fraţii:
- Voi aţi auzit ce a zis tata aseară?
- Da, am auzit!
- Să ne legăm şi noi în faţa lui Dumnezeu să-i împlinim gândul şi să nu ne lăsăm târâţi în plăceri şi bucurii ticăloase, pentru ca neamul şi pământul ţării noastre să fie binecuvântat de Dumnezeu!
Nu eu rostisem cuvintele, ci altcineva vorbea atunci prin gura mea. Şi toţi trei plângeam. Dar nu ştiam de ce!?
În anul şcolar 1939/40 am realizat în internat o atmosferă de simpatie şi atracţie a sufletelor tuturor copiilor. Momentele de rugăciune, făcute cu tot internatul dimineaţa şi seara, creau prilejuri de cutremur spiritual şi transfigurare. Când am cântat la rugăciunea de seară pentru prima dată imnul Tu, ce-nfrânezi a mărilor turbare şi Cu noi este Dumnezeu, glasurile a peste trei sute de copii, intonând în crescendo primele fraze muzicale ale rugăciunii, păreau valuri învolburate ale stihiilor dezlănţuite până la sublim:
Tu, ce-nfrânezi a mărilor turbare
şi-aprinzi un soare dulce de foc,
nu ne lăsa pe noi în uitare
că-n Mâna Ta e al nost' noroc...
Paşii Omului-Dumnezeu, călcând pe undele spumegânde ale valurilor, liniştesc zbuciumul firii şi dau siguranţă plutirii celor ce, prin furtună, abia li se auzeau glasurile : „Învăţătorule, pierim!”:
O, Dumnezeu, al tuturor Părinte,
Înalt, sublim, al lumii Creator!
Ascultă-n Ceruri a noastră rugăminte
Şi fii al nostru Bun Protector!
De sus, din Cer, umbreşte cu-a Ta Mână
şi-ntinde Braţul Tău Ceresc
spre ţara mea, spre Naţia Română
şi spre întreg neamul omenesc.
Câţiva învăţători tineri veniţi cu ordine de concentrare la Buzău, ce poposeau într-unul din dormitoarele mai mici rezervate oaspeţilor, au prins ecoul rugăciunii. Au coborât cu lacrimi în ochi şi ne-au îmbrăţişat:
- Niciodată nu am avut parte de atâta bucurie şi curăţie în rugăciune.
Nu avea să treacă decât un an şi jumătate şi, în holul mare de la intrarea în clădirea şcolii, primul parastas pentru sufletele învăţătorilor, absolvenţi ai şcolii, înscrişi cu litere de aur pe o placă de marmură, avea să pomenească aproape pe toţi cei prezenţi atunci, cutremuraţi, la rugăciunea de seară. Lumina Lină a Sfintei Slave le mângâia inimile aprinse de fiorul împărtăşirii cu sufletul neamului.
Cursurile anului în curs erau marcate de o crispare neînţeleasă de noi, elevii. Un duh de tristeţe plana peste toată firea. Profesorii intrau tăcuţi şi gravi şi lecţiile se desfăşurau sub umbra de presiune a unui duh neînţeles, ameninţător. Eram în prigoană şi ne străduiam să fim cât mai liniştiţi, aşteptând cuvântul de ordine al Căpitanului; prin circulări dădea rezolvarea cea mai bună a situaţiilor grele prin care trecea Legiunea. Dar cuvântul lui nu venea. Asta însemna însă „că totul merge bine şi că legionarii îşi urmează drumul lor înainte”.
Pe la jumătatea lui Noiembrie, domnul profesor Ştefan Popescu intră în clasă foarte tulburat. Era de statură potrivită, cu mişcări agere, dar stăpânite; faţa lui, de obicei gravă şi luminată de ochii albaştri, era brăzdată de cute adânci, iar fruntea, vânătă de încordare. Punând catalogul pe catedră şi privind fix clasa, cu glasul din altă lume, ne-a spus:
- Nu le-au ajuns sutele de morţi! Acum paisprezece bărbaţi, cei mai buni ai neamului acestuia, au fost ucişi prin strangulare. Hidra iudeo-masonică şi trădătorii de ţară nu se mai satură de sânge. Aceasta să o ştiţi!
Nea Fănică a ieşit şi anunţa din clasă în clasă. În ziua aceea nu s-au ţinut cursuri. Profesorii au stat în cancelarie; un om de serviciu păzea intrarea spunând elevilor că nu e voie să fie tulburaţi. Era o tăcere ca în Biserică. Cum aflase nea Fănică acest eveniment şi cât curaj avusese să-l comunice întregii şcoli, nu ne-am întrebat atunci. Uciderea Căpitanului, a Nicadorilor şi a Decemvirilor avusese loc cu un an înainte, în toamna lui 1938. Dar prin diversiuni, de teama unei revolte, guvernul şi Carol al II-lea (numit Berilă pentru crimele pe care le săvârşise) reuşiseră să ascundă acest act mârşav. După Crăciun, unii dintre inspectorii poliţişti veniţi de la Bucureşti asistau la predarea lecţiilor în orele lui nea Fănică. De multe ori dânsul nu era prezent la ora de limba română. Venea săptămâna următoare calm, sigur de el, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi îşi desfăşura lecţiile privindu-ne cu duioşie.
În primăvara lui 1940, când seria lui Geangu absolvea, treceam în clasa a şasea. Deşi nici unul din cei recrutaţi nu depuseseră Legământul de Frate de Cruce, vremurile fiind foarte tulburi, pentru a nu crea probleme de ascultare şi disciplină vis-á-vis de cele ale internatului, funcţia de Şef de Unitate a Frăţiei de Cruce am încredinţat-o prin bună înţelegere lui Marin Naidim. Ne sfătuiam însă în toate împreună.
Vara lui 1940 s-a caracterizat printr-o mare tensiune politică. Carol al II-lea lovise democraţia românească roasă pe dinăuntru de viermele corupţiei şi laşităţii; cu ajutorul scursorilor politice instituise dictatura regală. Evreii aveau o regină în ţara românească, pe Elena Lupescu-Wolf, amanta lui Carol, şi lucrau pe faţă în toate compartimentele statului: de la marea industrie, prin Auschnit, până la „concesionarii” de magazii din toate staţiile CFR-ului, care cumpărau recoltele ţăranilor la preţuri derizorii. Comerţul en gros şi en detail era în mâinile lor. Cârciumile cu băuturi alcoolice preparate chimic umpleau satele Moldovei şi ale Transilvaniei ca ciupercile otrăvite. Munţii şi pădurile intrau în mâna exploatatoare a acestor omizi nemiloase. La Ploieşti şi Buzău, firmele cele mai mari de manufactură, încălţăminte, librării, restaurante, erau în mâinile lor. Câte un negustoraş român abia mai răsufla în faţa concurenţei, aşteptându-şi falimentul.
Atunci am înţeles profund Doina lui Eminescu. Profesorul Ştefan Popescu tipărise la Buzău, în mica tipografie a unui librar, Gheorghe Călinescu, o ediţie de Poezii ale lui Eminescu, câteva articole din ciclul Problema evreiască şi Basarabia. În afară de noi, normaliştii, care fuseserăm avizaţi, foarte puţini au apucat să cumpere volumul căci, în aceeaşi zi, evreii, prin oamenii lor, au cumpărat tirajul şi l-au distrus - aşa cum au făcut şi cu alte publicaţii şi cum mai fac şi astăzi.
Carol al II-lea numise un guvern de tehnicieni şi domina ţara printr-un organism politic intitulat pompos Frontul Renaşterii Naţionale, în spatele căruia opera toate fărădelegile. În provincie, formula guvernamentală s-a resimţit diferit, în funcţie de caracterul respectivelor organe de conducere. Primarii, cei mai mulţi liberali şi spoliatori ai satelor, au fost înlocuiţi cu primari proveniţi din tehnicieni agronomi, învăţători sau militari pensionari, care încercau să realizeze ce era posibil în acele vremuri cu rechiziţii de animale şi utilaje şi cu pregătiri de război.
La Ciorani, unde locuiam, tatăl meu a fost numit primar al comunei. Alegându-şi consilieri comunali câţiva gospodari buni a reuşit într-un an de zile (1939-40) să termine construcţia bisericii începută de mult timp în satul Chirnogi şi a spitalului, dotându-l cu aparatură medicală, înzestrându-l cu teren pentru grădina de zarzavat şi livadă şi asigurându-i raţiile de alimente necesare (lapte, ouă, brânză, carne) printr-un contract cu ferma pe care o conducea. A pietruit şoseaua principală comunală (primăvara şi toamna abia cu câte patru boi se scoteau carele din noroi); a ridicat un pod peste Cricovul Sărat - zece ani fusese sursă de venit neimpozabil a fostului primar; a introdus iluminatul cu petromaxuri; a renovat şcoala primară (în Cioranii de Sus), a construit o basculă şi o magazie pe terenul unde se făcea târgul săptămânal de vite şi cereale, a legat satul de gara Ciorani cu o şosea pietruită, lungă de 4 kilometri, asigurându-i şi un serviciu de întreţinere. Islazul comunal, printre cele mai mari din ţară (numai cel de la Brebu îl întrecea) pe care, în parte, îl exploataseră primarii de până atunci, l-a împărţit în trei: bovinelor, ovinelor şi cabalinelor. Iar lunca dintre sat şi calea ferată Ploieşti-Urziceni a fost împărţită sătenilor cu obligaţia de a cultiva pe ea furaje pentru vite pentru rezerva de iarnă (lucernă, trifoi, borceag), mulţumindu-i în mod deosebit pe ciorăneni.
În schimbul muncii la fermă, copiilor de şcoală, angajaţi ca zilieri în timpul vacanţei de vară, în loc de bani li se dădeau, la valoare corespunzătoare, în prezenţa părinţilor, oiţe sau viţeluşe de rasă nobilă (ţigăi şi bălţate de Bărăgan) sau purcei (rasele York sau Bazna) iar în dar, fără plată, ca premii, pomi fructiferi altoiţi (pruni renglote, cireşe pietroase etc.). Familiilor cu soţi sau copii concentraţi, cu vite rechiziţionate, li s-a asigurat lucrarea pământului (aratul în special) cu tractoarele fermei.
Faptele acestea i-au creat tatălui meu o aureolă de „părinte al satului”. S-au găsit şi invidioşi care l-au reclamat că face aceste lucruri pentru a câştiga simpatizanţi, ca unul care ar avea idei legionare. Niciodată n-am înţeles că ar avea ceva cu legionarii, dar dacă aşa erau văzuţi legionarii, gospodari pentru binele comunităţii, însemna că ei erau aceia care şi-au dat foarte bine seama de lipsurile şi necazurile poporului nostru şi au fost cei care au răspuns acestor nevoi, sacrificând dorinţele personale binelui general.
Înainte de septembrie 1940, tata a fost chemat la Prefectura judeţului Prahova, destituit din funcţie şi repus cel dinainte. Tata găsise comuna datoare la bănci, iar acum o lăsa cu beneficiu în casă şi cu obştea mulţumită. Singura pagubă o înregistrase dânsul, o datorie de 4.000 lei la Bancă, banii pentru deplasări, diurna fiind simbolică. Pleca împăcat în suflet că şi-a făcut datoria. Avea o singură nemulţumire, că nu a putut face mai mult.
Toamna şi primăvara, la Ploieşti, şedinţele FDC se ţineau în cadrul natural, în Lunca Teleajenului, Pădurea Ghighiului sau Crângul lui Bot. Comuniunea cu natura ne dădea sentimentul comuniunii cu marii eroi ai neamului, cu haiducii ridicaţi în numele dreptăţii sfinte împotriva stăpânitorilor şi uzurpatorilor drepturilor neamului. Iarna, nu de puţine ori, podul fabricii de pâine şi paste făinoase La Vulturul - proprietatea d-lui Duţu Popescu, părintele fraţilor Stelu, Nicu şi Badea Popescu, era locul sigur care ne adăpostea.
La Buzău aveam la îndemână Crângul, sau laboratorul Şcolii Normale ca sală de şedinţe. Cel mai bine ne simţeam în natură, pe malurile râului Buzău, drumul dus şi întors transformându-l în „marş cu cântec” care însufleţea inimile noastre tinere. Numai cine a participat la o şedinţă legionară îşi poate da seama cum aceşti oameni păreau în faţa celorlalţi transfiguraţi, dezbrăcaţi de fiinţa lor lumească şi înveşmântaţi cu haina unor daruri care-i făceau luminoşi la chip şi la minte, puternici şi neînfricaţi, provocând panică între cei răi. Căci şedinţa legionară e ca o liturghie.
După binecuvântarea Împărăţiei lui Dumnezeu, părintele cheamă: „Cu pace, Domnului să ne rugăm”, definind condiţia spirituală a comunităţii în rugăciune. La fel se deschide şedinţa legionară: „Să ne rugăm lui Dumnezeu!”, căci ca la Sfânta Liturghie laşi cele lumeşti afară şi intri în legătură cu lumea spirituală. În comuniune cu sufletele celor ce s-au făcut mesagerii noştri la Dumnezeu, ca martiri şi sfinţi bine plăcuţi, se aduce lui Dumnezeu laudă şi mulţumire, întărindu-ne pentru săvârşirea voii Lui pe pământ. De aceea şeful, oficiind ca un reprezentant al celor ce şi-au legat inima cu cerul, pe care-l ating parcă cu mâinile mântuirii, rosteşte: „Să ne ridicăm cu gândul la sufletele martirilor noştri!” Această comuniune dintre vii şi morţi investeşte sufletele celor prezenţi în rugăciune cu darurile Duhului Sfânt: credinţa, curăţia, curajul mărturisirii adevărului.
Momentul prieteniei, punctul cheie al şedinţei, în care sufletul fiecăruia e pus pe tavă înaintea celorlalţi, ca într-o mărturisire sub epitrahil, dă încredere că nimic nu este ascuns în chip vinovat în sufletul vreunuia dintre cei ce se împărtăşesc cu acelaşi Duh al sincerităţii.
Iniţiativele şi hotărârile împlinirii unor fapte care să aducă binefaceri neamului, ţării şi Legiunii, anticipate de minuta jertfei imediate, din puţinul posibilităţilor materiale ale fiecăruia, îi pune în conlucrare pe toţi, fiecare cu darul specific al sufletului lui.
Şedinţa se încheie tot cu un moment de rugăciune: cei prezenţi vor duce cu ei duhul cu care s-au împărtăşit. Deoarece comuniunea cu Trupul lui Hristos împrumută energiile Divine pentru actul îndumnezeirii noastre, legionarii, pentru a putea rămâne în gândurile şi dorinţele lor de slujitori ai lui Dumnezeu în viaţa neamului lor, vin în Sfânta Biserică să primească de la slujitorul investit haric, dezlegare de greşeli, apoi energiile Dumnezeieşti ale Cuvântului întrupat în Sfânta Împărtăşanie. Iată omul nou, creat în Biserică prin împărtăşirea cu Adevărul Dumnezeiesc, singurul capabil să se jertfească pe sine pentru binele celorlalţi. Numai acesta este cel care îşi poate „pune viaţa pentru prietenii (semenii) săi”.
Erau temuţi legionarii de cei ce săvârşeau fărădelegea. Pentru că, oglinzi curate, le arătau starea întinăciunii. Dar în loc să se cureţe, aceia au izbit în oglinzi ca să nu aibă probleme de conştiinţă. Aşa şi-au agonisit cea mai mare osândă în faţa lui Dumnezeu şi a neamului. Căci vor avea nume de ucigaşi şi trădători şi vor locui cu tatăl lor, diavolul, în împărăţia morţii veşnice.
Dar aşa cum a zis Căpitanul: „Nu sunteţi voi în stare să ucideţi atâţia dintre noi, câţi suntem noi în stare să murim pentru Hristos şi neam”, iată, prezentul o adevereşte. Atunci vor înceta să se ridice mărturisitori ai Adevărului din neamul acesta, când neamul nu va mai fi. Până atunci celor răi le vom striga un singur cuvânt din gura lui Hristos: „Pocăiţi-vă!”
Încheiam şedinţa noastră cu conştiinţa pe care ne-o dădea rugăciunea: „Cu noi este Dumnezeu!”