Abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce
„Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi suferiţi pentru El!”
(Filipeni 1, 29)
Închin această carte ca o mărturisire românească înaintea lui Dumnezeu şi a lumii că n-am făcut din viaţa aceasta un scop, deşi daturile acestui pământ ne-ar fi putut ispiti spre aceasta, ci ne-a fost viaţa prilej de mântuire, mulţumind şi lăudând pe Dătătorul a toate, iar când am greşit, am plâns la picioarele lui Iisus cel răstignit, nădăjduind iertarea.
Isihas
Îmi cânt bucuria-mplinită - a durerii...
Săgeţi de lumină îmi sfâşie beznele...
Osânda mi-o fac ispăşiri primăverii
Butucul-răbdării îmi sângeră gleznele...
Întâi, am întins
doar o mână în cruce...
Şi jocul îmi place
Şi totuşi... mă doare...
Sub hula mulţimii
simt spinii ninsoare...
Eli, Eli, lama sabahtani!
Eli, Tu...
sau
eu?
Cine moare?
Aşteptam cu nerăbdare această carte, şi nerăbdarea mea s-a umplut de bucurie. Aproape toată literatura memorialistică ce s-a scris până acum, prezentând conflictul dintre Mişcarea Legionară şi cele trei dictaturi: carlistă, antonesciană şi comunistă, are un caracter oarecum unilateral. Toate lucrările prezintă suferinţa fizică şi morală, cu biruinţele şi înfrângerile inerente luptei, oprindu-se în special la aspectul politico-social şi mai puţin la cel spiritual propriu-zis.
Singură cartea lui D. G. Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, atacă o problematică specială, şi anume: consecinţele căderii din har a luptătorului creştin-legionar, incapabil să depăşească la un moment dat ultimul stadiu al suferinţei – mlaştina deznădejdii. Iar cartea lui Nicu Popescu Vorkuta, Un legionar dincolo de cercul polar, ne pune în faţă miracolul supravieţuirii prin credinţă în gulagul sovietic. Cartea lui D. Bacu încearcă o analiză a Fenomenului Piteşti din punct de vedere psihologic; el însă face un studiu, nu o mărturisire; el este un observator din afară, deşi suferea aceleaşi pedepse.
Ceea ce se aduce nou - exprimând întru totul autenticitatea spiritualităţii legionare şi întregind fresca apocaliptică a veacului XX - este surprins în lucrarea lui Virgil Maxim Imn pentru crucea purtată. O idee străbate de la un capăt la altul această lucrare: asumarea conştientă a suferinţei ca mijloc de purificare şi oferirea fiinţei purificate lui Dumnezeu, ca jertfă de ispăşire pentru păcatele neamului.
Prin această generaţie de mistici, Mişcarea Legionară s-a apropiat sau, poate, chiar a atins linia de viaţă spirituală la stadiul propus de Sfinţii Părinţi din „veacul de aur” al Bisericii. Dar de data aceasta pustia este realizată în temniţă sub lovituri de bici.
Prezentând în câteva capitole mai mult schiţate personalităţile acestei forme de martiraj: Traian Trifan şi Marian Traian, Anghel Papacioc şi preotul Vasile Serghie, Valeriu Gafencu şi Constantin Oprişan şi alţi dăruiţi de Dumnezeu cu harul mărturisitorului creştin legionar – între care foarte mulţi tineri proveniţi din Şcoala Frăţiilor de Cruce - Virgil Maxim, în smerenia lui, ni se prezintă doar ca un mic şi neînsemnat hagiograf, care a primit poruncă nevăzută să înscrie în veac un semn de laudă şi mulţumire pentru darul de a fi fost contemporan cu aceste încercări prin care a trecut neamul românesc.
Şi semnul înscris este, într-adevăr, un Imn pentru Crucea purtată.
Trebuie să fii adânc preocupat de împlinirea ta spirituală ca, ajuns la vârsta deplinei maturităţi, să-ţi evoci tinereţea, făcând din fapte şi întâmplări un pretext pentru a reconstitui începutul zidirii tale lăuntrice. Nu cunosc, încă, o carte ca aceasta, în care autorul să se aplece asupra mediului concentraţionar, unde şi-a petrecut anii cei mai rodnici din viaţă, care să pună accentul mai mult pe dimensiunea interioară a încercărilor prin care a trecut decât pe contextul exterior. E lesne de presupus că la Virgil Maxim, chiar dacă şi-ar fi plămădit personalitatea într-un alt mediu decât cel penitenciar, viziunea lui asupra lumii ar fi fost tot interioară. Ceea ce l-ar fi urmărit atunci ar fi fost aceleaşi probleme care l-au hărţuit şi înainte, şi după răstimpul trăit în închisoare.
Remarcabilă, şi în acelaşi timp impresionantă, este poziţia pe care o adoptă faţă de o epocă pentru care cei ce au suferit-o ca luptători pentru un ideal nu îşi arată câtuşi de puţin mândria de a fi rămas neclintiţi în mijlocul încercărilor, ci, cu preponderenţă, îi preocupă grija de a se fi achitat de îndatoririle creştineşti, cu atât mai vârtos într-un climat unde aceste îndatoriri sunt pu-se la grea încercare. Virgil Maxim adoptă faţă de ţinuta pe care alţii o numesc îndeobşte eroică, modestia omului care niciodată nu s-a gândit să epateze pe nimeni şi nici să-şi întreţină conştiinţa de erou. Scopul său, dacă acesta poate fi numit un scop, a fost de a folosi durităţile, pe care i le-a rezervat soarta, ca un prilej de consolidare sufletească şi de a-i consolida pe semenii lui odată cu el. Sunt sigur că în ipoteza, cu totul fantezistă, că el ar fi trebuit să se apropie de nădejdea mântuirii ştergându-şi toate amintirile care i-ar fi alimentat plăcerea de a-şi rememora trecutul, s-ar fi învoit bucuros. Căci pentru el viaţa, privită retrospectiv, rămâne o părere din care se desprinde şi rămâne viu numai efortul nostru de a fi mai buni şi de a fi vrednici să ne numim fiii lui Dumnezeu.
În această carte, dominată de preocupările spirituale ale autorului, persoana lui îşi împleteşte firul vieţii cu al multor altor persoane. Figura lui Virgil Maxim nu este un centru care să-i polarizeze propriul interes. Ba, dimpotrivă, te sesizează dispoziţia lui de a face din prieteni şi camarazi de luptă o comunitate de creştini în căutarea izbăvirii finale. Împreună cu prietenii şi camarazii lui, înscriu, prin filele acestei cărţi, o pagină în istoria neamului românesc pe care a săpat-o, cu trudă, sânge şi sudoare Mişcarea Legionară.
Mircea Nicolau
Iubite cititorule,
Netrebnic lucru este să vorbeşti despre tine însuţi. Mai uşor mi-a fost să-mi mărturisesc păcatele decât să-mi arăt, cumva, virtuţile. Nu prezentarea suferinţei personale sau colective aş vrea să atragă atenţia, - astfel de povestiri poate reda oricine, unii cu talent şi pricepere, - ci înţelesul celor întâmplate, sensul lor, reflectarea în spirit; acestea dau valoare suferinţei.
Pentru fiecare dintre tâlharii răstigniţi lângă Iisus Hristos suferinţa are alt înţeles, capătă altă valoare: pentru unul e ispăşire, spre mântuire, pentru celălalt e osândire, spre moarte.
În cartea aceasta fac cunoscute stări sufleteşti şi acţiuni la care am participat, în scop pedagogic: cei de faţă şi viitorimea să ştie, să înveţe şi să aibă un îndreptar de viaţă, prin care, raportându-se şi adăugând cele specifice momentului, să nu greşească (sau să fie cât mai departe de greşeli ireparabile). Refăcând întâmplările după putinţă, am vrut să exprim în mod evident conflictul: materie (-alitate) – spirit (-ualitate).
Din istoria neamului nostru românesc reiese că misiunea lui nu este să civilizeze lumea. Ci să păstreze peste veacuri Făclia Cunoştinţei adevărat mântuitoare şi să apere cu preţul vieţii trupul mistic al lui Hristos, Biserica Lui, adăugându-ne pe noi, copiii Lui, ca mădulare vii ale acestui trup.
Rog să nu se caute în aceste umile însemnări lucruri deosebite, expresii alese, înalte cugetări sau citate savante din operele marilor oameni care au strălucit pe pământ. Am ales prezentarea vieţuirii la nivelul unor procese comune oricărei conştiinţe cinstite în faţa lui Dumnezeu, fără intenţia de a prezenta lucruri excepţionale. „Excepţional” este Duhul care a lucrat şi lucrează în fiecare din noi spre Slava lui Dumnezeu şi mântuirea noastră.
Aceste Memorii nu pot constitui un document „oficial” istoric de care să se folosească cercetătorii pentru a-şi susţine argumentaţiile, afirmaţiile sau tezele de doctorat, ci un document psihologic pentru că, mai înainte de toate şi în afară de orice consideraţii, el prezintă procese de viaţă spirituală, stări şi stadii de conştiinţă. Cel ce va voi să se folosească de ele, să intre mai întâi în „cămara sufletului său” şi să se roage adânc Tatălui, care vede toate din ascuns, ca să poată înţelege lucrurile cele ascunse.
Cronologic, relatarea poate lăsa de dorit. Aceasta s-a întâmplat datorită imposibilităţii de a mai păstra cu fidelitate în memorie datele. De aceea, oricine e de bună credinţă poate interveni cu precizări sau completări asupra datelor.
*
* *
Dacă aş fi scris la persoana a treia, structura lucrării ar fi apărut nu ca o mărturisire personală, ci ca un roman, cu multe fabulaţii frumoase care ar fi împodobit chipul eroului; riscam între a fi suspectat de infatuare şi a scrie ceva care să nu angajeze în nici un fel sufletul cititorului. Dar ştiam că tocmai prin actul mărturisirii directe cititorul se va implica sufleteşte, trăind drama care are un singur deznodământ: biruirea răului prin acceptarea răstignirii împreună cu Hristos.
Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit să fiu contemporan acestor încercări.
Nu ne-a fost dat să vorbim neamului, în special tineretului acestei ţări, de la catedră. Aşa cum nu le-a fost dat nici unuia dintre marii lui dascăli. Toţi, şi Horia, şi Iancu, şi Tudor, şi Eminescu, şi Codreanu, şi Moţa, au vorbit de pe Cruce. Iar câţiva din cei ce au vorbit de la catedră au sfârşit tot pe Cruce: Nae Ionescu, N. C. Paulescu, Simion Mehedinţi, Radu Gyr, Constantin Noica, Mircea Eliade... Toţi au rostit cuvântul iubirii aproapelui ce cuprinde tainic intenţia divină de a salva omul din înşelăciune şi din moartea veşnică.
Când veţi auzi cuvântul trimis prin această carte de pe Crucea suferinţei acceptată conştient, veţi cunoaşte ce înseamnă să ştii cui slujeşti: lui Dumnezeu sau lui mamona! Veţi înţelege cine este mărturisitorul şi cine înşelătorul, cine iubeşte şi cine urăşte. Veţi cunoaşte că într-adevăr „nu este mai mare dragoste, decât să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi”, toţi cei pecetluiţi cu chipul lui Dumnezeu.
Această vieţuire am deprins-o în Mişcarea Legionară, rânduită să apară în Ţara Românească prin trimisul lui Dumnezeu, Corneliu Zelea Codreanu, când pe pământul ţării fărădelegea se instituise ca putere legală în stat, ignorând şi voinţa poporului şi, mai ales, Biserica lui Hristos.
„Legionarismul este o adâncă şcoală de formare a caracterelor. De creş-tere a elitei. Tot ce-şi poate imagina mintea noastră mai frumos ca suflet, tot ce poate rodi rasa noastră mai mândru, mai înălţător, mai drept, mai puternic, mai înţelept, mai curat, mai muncitor şi mai viteaz, iată ce trebuie să ne dea Şcoala legionară! Un om în care să fie dezvoltate până la maximum toate posibilităţile de mărire omenească ce se află sădite de Dumnezeu în sângele neamului nostru.” „În Mişcarea Legionară rolul de pregătire a tineretului pentru primirea duhului legionar îl au Frăţiile de Cruce.”
„Frăţiile de Cruce pregătesc în special tineretul şcolar. Este şi natural: şcolarii de azi vor fi conducătorii de mâine. [...] Conducătorii de azi sunt şcolarii de ieri.
Dacă pe când erau şcolari nimeni nu a căutat să le sădească în inimă dragostea neţărmurită şi spiritul de sacrificiu pentru neam şi ţară - şi lipsindu-le, ca urmare, elementul de cea mai mare importanţă tuturor făuritorilor: elanul creator - sunt explicabile cele ce în vremea noastră se petrec.
Ei, aceşti conducători, sunt produsul educaţiei, în care individul a făcut şcoala egoismului şi a materialismului sfărâmător de neamuri. [...] Astăzi, la temelia noii şcoli de viaţă eroică stă puterea sacrificiului şi a frăţietăţii, a comuniunii de gânduri frumoase şi mari.
Inimi fragede, care bat la fel, se leagă în frăţie, se încheagă şi formează un tot, un singur mănunchi: Frăţia de Cruce.
Trăind împreună la aceeaşi şcoală, poate la aceeaşi gazdă, mâncând la aceeaşi masă, dormind în aceeaşi cameră, ei îşi cunosc unii altora gândurile, se întreţin, se înţeleg, se ajută frăţeşte, se cenzurează reciproc şi cresc împreună, adăpaţi la fântâna aceloraşi daruri, darurile Duhului nou al vremii - (al iubirii în Hristos, n.a.) - darurile frăţiei de sacrificiu pentru neamul lor, darurile Frăţiei de Cruce!” (Corneliu Zelea Codreanu)
Noi, foşti FDC-işti (fraţi de cruce), bătrâni acum, rămaşi ca mărturie a naufragiului de jumătate de veac al bietei noastre ţări, privim cu durere la prăbuşirea tineretului de astăzi în cloaca pervertirii şi promiscuităţii morale, în libertinaj şi anarhie socială, dirijate metodic, sub masca libertăţii şi a drepturilor omului, de mâna ocultă a duşmanilor lui Dumnezeu şi ai neamului nostru.
În afară de rugăciuni şi sfaturi părinteşti alte puteri nu ne-au rămas. Suferim, aducându-ne aminte de vorba Căpitanului: „Legionarul n-are teamă decât de Dumnezeu, de păcat şi de clipa în care puterile fizice ori sufleteşti îl vor scoate din luptă!”
Puterile fizice ne-au părăsit, este adevărat! Dar nu şi cele sufleteşti! Până vom fi conştienţi şi luciditatea minţii nu ne va părăsi, vom striga sufletului tânăr românesc: Trezeşte-te!!! Ridică-te din mocirla păcatului la cunoştinţa Luminii mântuitoare! Adună-te cu cei buni la picioarele lui Hristos şi porneşte din nou la luptă. De la ICOANĂ, urcând muntele suferinţei (biruindu-ţi patimile trupeşti), trecând prin pădurea cu fiare sălbatice (ucigând în tine orice gând meschin şi egoist şi orice dorinţă de mărire lumească) şi creându-ţi drum prin mlaştina deznădejdii (suportând tot oprobriul public al celor inconştienţi şi ignoranţi în răutatea lor), în numele neamului tău!
Vei suferi, dar vei învinge! „Căci nu sunt vrednice suferinţele din veacul acesta de acum a sta alături de Slava Vieţii Viitoare” (Sfântul Apostol Pavel).
„Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”, zice Mântuitorul. Lumea cu toate păcatele ei va fi biruită, satana va fi aruncat în „Iezerul de foc”, căci pe Biserica lui Dumnezeu, căreia ca neam îi suntem credincioşi, „porţile iadului nu o vor putea birui!”
Lucrarea este împărţită în două volume. Primul volum cuprinde evenimente şi procese sufleteşti trăite în actul devenirii spirituale în şcoala legionară a fraţilor de cruce, de la vârsta de 14-15 ani până la majorat, la 20 de ani, alături de încercările şi frământările de viaţă - ca acte de pedagogie Divină, pentru a lămuri în fiinţă „metalul nobil” de „zgura” păcatului - ce pregătesc autorul pentru o bătălie hotărâtoare, care va avea ca loc de desfăşurare însăşi fiinţa întregului neam românesc. Volumul al doilea va prezenta bătălia, permanentă pentru toate generaţiile, care ne dă conştiinţa că prin fiecare din cei ce cad jertfă în Numele lui Hristos neamul românesc urcă o nouă treaptă de lumină în Împărăţia lui Dumnezeu!
PARTEA I
Depunerea „Legământului de Frate de Cruce”
„De la icoană am pornit...”
(I. Moţa)
Duminică, 12 Decembrie 1937, în Calendarul Creştin Ortodox: Sfântul Spiridon al Trimitundei, mare făcător de minuni.
Ger uscat! Nările se lipeau şi usturau, ochii lăcrimau. Lungu Dumitru, şeful nostru, şi ajutorul lui, Bourceanu Vasile, ne sculară pe toţi cei treisprezece cu aproape o oră mai înainte de deşteptarea pentru tot internatul. În linişte, ne-am făcut toaleta şi am plecat la Biserica Sfântul Gheorghe înaintea întregului internat, pentru ca părintele profesor Ion Brezeanu să aibă timp să ne spovedească.
Postisem, post negru, de vineri dimineaţa până Duminică. Distanţa – de altfel – mică de la Şcoala Normală (actualul Muzeu de istorie) până la Biserica Sfântul Gheorghe Vechi (vis-á-vis de fosta Prefectură, actualmente, Muzeul de artă), în capătul bulevardului Regina Maria (astăzi, al Republicii), mi s-a părut foarte lungă.
Slujba nu începuse. Am sărutat icoana Sfântului Spiridon de pe tetrapod şi icoanele împărăteşti ale Domnului Iisus şi Maicii Domnului, apoi ne-am aşezat în ordine în faţa scaunului de spovedanie. Din altar, părintele a dat binecuvântarea pentru Utrenie (slujba dimineţii). Dascălul (cantorul) a început recitarea psalmilor, iar părintele a ieşit şi ne-a făcut semn să îngenunchem. Punându-şi epitrahilul peste cei din faţă, ceilalţi atingând cu mâna pe cel din faţa lor (pentru actul comuniunii în rugăciune), ne-a citit molitva (rugăciuni înaintea Sfintei Taine a Spovedaniei care amintesc de iertarea păcatelor celor dinaintea lui Hristos şi ale celor de după venirea Lui, pentru pocăinţa lor sinceră). Apoi am îngenuncheat pe rând sub epitrahil. Împlinisem cu o săptămână înainte, în 4 Decembrie, 15 ani.
Părintele Brezeanu era însufleţit de râvnă deosebită pentru turma pe care o păstorea şi pentru „mieluşeii” din internatul şcolii noastre, unde era şi profesor de religie şi duhovnic. Asupra celor mici (din clasele 1-4, astăzi 5-8) se apleca cu dragoste şi răbdare deosebită, răsplătită prin ascultarea şi învăţarea lecţiilor în chip desăvârşit. Cu cei mari (din clasele 5-8, astăzi 9-12) ataca subiecte şi teme uneori dificile; dar mai ales ca viitori învăţători îi pregătea pentru lupta cu sectanţii, formarea corurilor săteşti şi alcătuirea prelegerilor religioase. În Anuarele Şcolii normale Ploieşti se pot citi lucrările Despre sofianic, susţinută de elevul Cucu Vasile şi Despre frumuseţea morţii de Sasu Ion. Vasile Bourceanu ţinuse într-una din Duminici o exegeză a Parabolei Semănătorului aşa de înălţătoare şi de frumoasă, încât provocase aplauze în Sfânta Biserică.
Părintele fusese avizat de scopul nostru şi, cu luare aminte, ne pregătea pentru ceea ce aveam să facem. Nu era legionar declarat, dar te copleşea inima sa de român şi creştin.
Din cauza frigului şi emoţiei am tremurat tot timpul sub epitrahil. Când sfinţia sa a încheiat Sfânta Taină: „Iar eu, nevrednicul preot, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, fiule Virgil, în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, şi mi-a spus: „Te poţi împărtăşi”, am simţit nevoia să mai rămân la picioarele dânsului, părându-mi-se că numai acolo mi se cuvine să stau. Fiindcă întârziam, a zis: „Hai, du-te!! Să vină următorul!”
Eram legat sufleteşte de o comunitate de ideal cu alţi fraţi, care trebuiau să intre pe aceeaşi „Poartă a curăţeniei” în Oastea Arhanghelului Mihail, pentru a lua cu asalt Împărăţia Cerurilor, în slujba neamului.
Deşi eram obişnuiţi să ne împărtăşim la fiecare început de an şcolar şi la marile praznice, de data aceasta Sfânta Împărtăşanie, având un rost special, mi se părea că o primesc totuşi cu nevrednicie şi o teamă străină până atunci sufletului meu mă făcea să înaintez încet spre Sfântul Potir.
Când corul şcolii cânta: „Cinei Tale, celei de Taină, astăzi Fiul lui Dumnezeu, părtaş mă primeşte...”, şi părintele pronunţa: „Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu, Virgil...”, am simţit că prin intenţia de a mă lega în prezenţa Lui reală să-I fiu slujitor credincios în viaţa neamului, mi-am pecetluit soarta pentru toată viaţa. Până la ieşirea din Biserică am fost copleşit de această stare.
Abia după ce restul elevilor din internat s-a îndreptat spre şcoală, am înţeles comanda şefului nostru care ne indica direcţia: Crângul lui Bot. Nu în formaţie, ci dispersaţi, cel mult câte doi. Am ieşit din oraş spre şoseaua Târgoviştei. Conform planului stabilit trebuia să ne întâlnim cu alte Frăţii de Cruce într-o poieniţă din Crâng. Ca să nu atragem atenţia cuiva, purtam, peste cămaşa verde îmbrăcată întâia oară, cămaşa albă de străjer şi mantaua de elev.
Pe la orele 13,30-14,00 eram adunaţi 100-120 elevi de 14-18 ani de la toate şcolile secundare (licee) din oraş. Şedeam grupuri-grupuri lângă tufişurile de gherghine şi măceş. Când a sosit Şeful de Grup, camaradul Tase, însoţit de două ajutoare, ne-am aliniat pe unităţi şi i s-a dat raportul.
În timp ce stabilea cu şefii de unităţi modalităţile optime de procedură, din faţă, dinspre câmpul care se deschidea spre poligonul de tragere, alerga spre noi un soldat. Ne-am îmbrăcat mantalele de elevi şi ne-am prefăcut a cânta un cântec străjeresc. Cel care se apropia a fost recunoscut de noi, normaliştii. Gheorghiu absolvise şcoala cu un an mai înainte şi nu depusese Legământul. Se pregătise pentru momentul acesta, dar programul de cazarmă îl făcuse să întârzie. Ceruse să facă de gardă la poligonul de tragere pentru a sesiza momentul adunării noastre. Deşi absolvent, i se acordase o dispensă, la dorinţa lui fierbinte. Bucuria noastră a alungat teama celorlalţi de a fi deconspiraţi autorităţilor statului.
Steagul patriei, înfipt în mijlocul careului, fâlfâia în adierea aspră a lui Decembrie. Tase avea un timbru frumos, puţin tremurat din cauza frigului şi, poate, a emoţiei. Era un tânăr student delicat, subţirel, cu ochi blânzi şi înfăţişare plăcută. Prin candoarea sa, completată cu seriozitate desăvârşită, cu mişcări liniştite dar sigure, te făcea să te simţi ca în faţa unui Arhanghel.
Cu glas sobru, dar liniştit, ni s-a adresat: „Atenţiune! Gardă, ascultă comanda la mine!” O tresărire generală a legat toate sufletele de unda glasului lui. Ca într-o beatitudine repetam şi răspundeam la fiecare cuvânt din Credo-ul Legământului. Nu-mi mai era frig, nu mai tremuram. Parcă pluteam când am rostit pasajul final: „Cred în Biruinţa Legionară, cum cred în Dumnezeu şi în steaua neamului meu. Jur că nu voi trăda niciodată Legiunea, Căpitanul, nici pe fraţii mei de cruce”; broboane de sudoare îmi inundaseră tâmplele şi ochii mi se umpluseră de lacrimi. Apoi am încheiat: „Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”
Tase mi-a strâns mâna cu putere, iar ceilalţi fraţi m-au primit bătându-mă pe umeri: „Eşti Fratele nostru de Cruce”. Simţeam că trecusem dintr-o lume în alta. Mă aflam pe un alt tărâm al râului vieţii şi posibilitatea de întoarcere nu mai exista.
Când şi ultimul Prieten de Mănunchi devenise Frate, Tase a dat tonul şi am cântat Sfântă tinereţe legionară. Apoi a vorbit puţin, punctând importanţa Legământului făcut, insistând asupra actului de creştere continuă pe drumul spiritual pe care ne-am angajat: al dragostei dintre noi, de neam şi de Dumnezeu. O scurtă agapă frăţească, cu ceva merinde (peşte, pâine şi fructe), a încheiat acest moment.
Era prima şi cea mai mare sărbătoare din viaţă la care luam parte prin propria deliberare şi hotărâre. Simţeam un fel de independenţă spirituală faţă de tot ce fusese până atunci ascultare părintească.
Acum, la 70 de ani, mă mir că în curăţia adolescenţei nu simţeam că aş fi greşit împotriva părinţilor, ci mi se părea că sunt confirmat şi creditat moral de toţi că ceea ce fac, fac bine şi nu greşesc. Nu ştiam că tinereţea noastră, ca şi a înaintaşilor noştri, era chemată la o jertfă nebănuită de nimeni, dar la care Dumnezeu, în rânduiala Lui sfântă, ne chema să ne pregătim din timp, peste ani.
Prima suferinţă şi prima… biruinţă.
În internat am revenit spre seară. Lipsa de la masa de amiază fusese sesizată de colegi şi de elevul de serviciu pe internat. În ordinea claselor, tocmai se intra la masa de seară. Sosind în curtea internatului, ne-am înscris din mers în coloana clasei noastre. Privirile multora erau asupra noastră.
Elevul de serviciu, cu autoritate ca şi pedagogul, avea dreptul să pedepsească unele abateri ale celor din cursul inferior. Putea pedepsi cu statul în picioare la masă, cel pedepsit servind masa numai după ce toţi ceilalţi isprăveau. Vederile politice ale elevului de serviciu, Măndăianu, coleg cu Lungu şi Bourceanu, erau de stânga. Era un tip voinic, bine legat, cam mutulică şi cu un uşor strabism. La carte era mediocru. Ca să-şi facă simţită autoritatea s-a apropiat de masa la care mă aflam şi, privindu-mă pieziş, m-a întrebat cu voce gravă:
- De ce-ai lipsit la masa de amiază? Unde ai fost?
Am vrut să răspund că am luat masa la o rudă în oraş, dar mi-am dat seama că mint şi am tăcut, privindu-l în ochi.
- Dobitocule!, a zis şi mi-a pălmuit obrazul aşa de tare, că am văzut stele verzi.
N-am zis nimic. Am strâns din dinţi şi l-am privit fără să mă clatin. Era primul semn că vrăjmaşul mă loveşte pentru credinţă şi pentru că nu trădam adevărul în faţa lui. Simţeam că nu el este cel puternic, ci eu.
Depăşirea atribuţiunilor elevului de serviciu însemna o încălcare gravă din punct de vedere moral. Lovirea nu era permisă şi clasa lui putea să îi ridice dreptul de a mai exercita această atribuţie, făcându-i-se un proces, în acord cu pedagogii. Lungu şi Bourceanu, care văzuseră scena din celălalt capăt al sufrageriei, au sesizat pedagogul de serviciu şi i-au ridicat lui Măndăianu dreptul de a-şi mai exercita funcţia pe parcursul trimestrului respectiv.
Măndăianu s-a dus peste câteva zile la Poliţie şi a făcut cunoscut cazul nostru: lipsa suspectă din internat. Spre sfârşitul anului şcolar, poate şi datorită acelui denunţ, Lungu Dumitru şi Duţu Dumitru au fost arestaţi şi trimişi la Braşov. După o lună, cu puţin timp înaintea examenelor de fine de an, au fost eliberaţi. Şi-au luat examenele, Duţu fiind chiar premiant.
În şcoală la noi aproape toţi profesorii tineri erau legionari: Ilie Fierascu (română, latină), Ştefan Georgescu (franceză), secretarul şcolii, Banu; cei mai în vârstă, simpatizanţi. Internatul simpatiza ideile legionare prin chiar programa analitică a şcolilor normale, axată pe educaţia creştină şi naţională. La sfârşitul anului şcolar 1937-1938 Ministerul Învăţământului, intrat şi el sub incidenţa dictaturii carliste instituite în acel an, a luat hotărârea să desfiinţeze mai multe şcoli normale din ţară, considerate pepiniere legionare, între care şi pe cea din Ploieşti. Oficial s-a spus că erau prea multe şcoli normale în ţară, prea mulţi absolvenţi care n-au plasament. Am fost risipiţi la Buzău, Galaţi şi Iaşi.
Unitatea noastră, Frăţia de Cruce Horia, a fost destrămată. Făceam o analogie cu sfărâmarea trupului viteazului martir pe roată. Duhul lui, care n-a putut şi nu poate fi sfărâmat de nimeni, trăia în noi mai viu şi mai puternic peste veacuri; aşa nici duhul Frăţiei de Cruce n-a pierit. Deşi în prigoană se menţineau greu legăturile, mai ales cu şefii, cu destule riscuri reuşeam să ne simţim umărul şi sufletul alături.