Nu
cred sa fie pentru noi, cei tineri, o întrebare mai staruitoare, azi, ca aceea
a întelesului vietii noastre. Când începem noi, într'adevar sa fim? Când
putem sti unde se sfârseste viata noastra? Astea mi se par mie cele doua
datorii ce ni le-am luat, de la început, asupra noastra si care, fara îndoiala,
ne cer nespus de mult, atât de mult, 
ca numai prin ele noi ajungem sa ne
lamurim ce este al nostru si ce ne este dat sa stim.
De la început trebuie sa aflam ca nu e cu putinta sa raspundem cu totii în
acelasi fel. Dar asta nu înseamna, de buna seama, ca nu mi-e data o
posibilitate de a ajunge acolo. Fiindca sunt fapte date care închid în miezul
lor - mai presus de noi - taina trecerii noastre prin lume. O încercare de a
desprinde întelesul acestor fapte ne va putea arata calea de urmat.
Lucrurile
stau, dupa credinta mea, astfel. Noi nu suntem stapâni pe viata
noastra si nu putem face cu ea ce vrem. Nu ne putem juca cu soarta noastra. Dar
nu numai atât. Noi nu putem fi nici în afara de viata. Avem o cale anume -
care, grea sau usoara, trebuie urmata pâna în ceasul din urma. Asa a fost
hotarât. De aci credinta ca noi suntem predestinati pentru ceva. Asupra noastra
zace o mostenire de îndeplinit.
Noi începem sa fim abia în momentul când pricepem ca nu putem trai singuri
în lume. Când marturisim a crede: în Dumnezeu si în rânduiala lumii Sale.
Când urmam cuvântul Sau. A fi, înseamna cunoasterea acestei legaturi tainice
a vietii tale cu însasi izvorul credintei. Asadar, credinta în Dumnezeu, în
primul rând.
Pe Dumnezeu nu e cu putinta însa a-L cunoaste
singur. Nu ti-e dat tie a-I
deslusi marginile. Dumnezeu ti Se dezvaluie prin neamul tau; deci numai prin
mijlocul unei rânduieli care te cuprinde si care e mai presus de tine. Înteles
viata ta are numai atunci când e crescuta din nadejdiile si focul legaturii
acesteia cu viata vesnica a neamului. Asadar credinta în neamul tau si în
vesnicia sa.
Ce ne arata aceste
lucruri? Ne arata, mai întâi, ca fara credinta omul nu are cuprins. Si apoi, ca fara neam omul nu poate ajunge
nicaieri. Asta e întreaga
vietii a vietii noastre.
Neamul
nostru, al românilor, din grija pe care Dumnezeu o poarta fata de
creatiunile Sale, îsi cauta azi radacinile sale originare de viata, pentru ca
printr'o întoarcere la fiinta proprie sa-si îndeplineasca însarcinarea ce i-a
fost data. Faptul este atât de cuprinzator, încât toata viata noastra se
aseaza alaturi. Stim noi sa urmam cu totii calea cea dreapta? Iata întrebarea
ultima.
Din cele spuse nu mai ramâne nici o îndoiala ca aci sta toata cheia vietii
noastre, a tinerilor. A crede si a participa istoric la soarta neamului
românesc. Vom putea însemna ceva daca renuntam la bunurile noastre si daca
înlesnim, cu pretul vietii, cauza cea mare a neamului. Caci asta ne e soarta.
De a fi purtatorii unui destin al neamului; de a purta pe umerii nostri
nadejdiile si sfortarile istoriei. Stradania noastra de a framânta tot ce avem
mai bun pentru o cât mai luminoasa dezlegare, este singura putinta de a avea un
rost în lume si de a merge pe linia de forta a destinului.
Si sa nu ne plângem de conditii
prielnice. Fiindca, de bine, de rau, Dumnezeu
nu ne-a uitat. Noi stim bine ca istoria noastra româneasca o face acum însusi
mâna aceasta dumnezeiasca. Cei tineri nu putem, cu adevarat, crede decât asa.
Asta înseamna însa mult. Însemna natia care se regaseste. Adica totul.
Ramâne doar sa vedem ce se alege cu viata
noastra, a fiecaruia.
Ion Veverca