Născut
în ziua de 3 Nov. 1899, al treilea din cei doisprezece
copii.
Scoala:
patru clase elementare si două liceale la Liceul evanghelic nemtesc din
Sebes-Alba, clasa a III-a liceală in Alba lulia, Liceul de stat unguresc, Casa a IV-a la
Sibiu, Liceul de stat unguresc, clasa a V-a la Blaj, Liceul românesc, clasa a VI-a la
Brasov, Liceul „A. Saguna".
Liceul Saguna nu s-a mai deschis din cauza
războiului. În toamna lui 1916 Brasovul a fost ocupat
si m-am întors la Blaj. Clasa a VII-a si a VIII-a, două clase in 6 luni, din Octombrie in
Aprilie.
Mai 1917: recrutat si obtinut diploma de bacalaureat si am fost repartizat ca soldat simplu la artileria de cetate din Budapesta „Wolbonyo".
ALBANIA
Ajuns la Budapesta, am încercat să mi se recunoască diploma si să fiu trimis la
scoala de ofiteri de artilerie.
Nesansa a facut ca plutonierul organizator (administrator) Schneider din
Sibiu, să nu fie de acord cu trimiterea mea la
scoala de ofiteri. Mi-a scurtat si durata instructiei, trimitându-ma de unul singur la bateria de coastă din San Giovani de
Medua, Albania, apărarea coastei.
Frontul nu a fost
periculos.
La scurt
timp, m-am îmbolnăvit, ca multi altii, de malarie. Efectivul bateriei era 60, noi numai 12.
Stiind 3 limbi, am fost telefonist la vârsta de 17 ani.
Odată, comandantul mă cheamă pentru că am adormit, dar cum eram singur zi
si noapte si văzându-mă copil, m-a iertat.
Sfâtuit de un sublocotenent
simpatic, austriac, am facut cerere la Comandantul trupelor din Balcani, la
Sarajevo, pentru recunoasterea dreptului de a merge la scoala de ofiteri.
Ca
răspuns la cerere, am primit următoarele rânduri:
,,Die Anerkennung
des Fingooringen, -scoală de ofiteri de 1 an - freiwiligen Rechtes wird nach
seiner einsuchung zum Kader getroffen werden". Adică recunoasterea
dreptului se va face după reîntoarcerea la unitate, la Budapesta.
Îmbolnăvindu-mă de malaric, m-am reîntors in patrie bolnav, după ce am fost
internat in spitalul Trentschen, Slovacia - vara lui 1917. Reîntors la
Budapesta, iarna 1917-18, am prezentat răspunsul comandantului din Sarajevo.
Plutonierul Schneider mi-a răspuns că nu s-a primit înstiintare, nici o
hârtie de la Comandamentul din Saraievo. Eu trebuia să ma duc la Regimentul 64
infanterie Wiena, care a cerut să fiu trimis acolo.
La Wiena, întâmplarea a vrut ca plutonierul care administra biroul regimentului să fie
un cunoscut din Sebes, un sas, mi-a răspuns: "noi nu mai putem păstra evidenta
ofiterilor, necum a soldatilor". Deci Schneider mă trimisese la Wiena să nu merg la scoala de
ofiteri.
La Wiena m-au internat din nou in
spital, cu malarie si am stat până in vara lui 1918. Am fost trimis, din
spital, la unitatea de bolnavi de malarie pe tară, in Loschonz, Slovacia; de
aici m-au trimis cu o unitate militară la Jandarmcria din Muntenegru (M.G.G.).
Când am sosit in Muntenegru, armatele austro-ungare se retrăgeau din Balcani.
Unitatea noastră, s-a retras si ea.
După greutăti si peripetii m-am
întors acasă; retragerea Kotaro, Richa. Visul avut pe marginea drumului, mi-a
dat puteri.
După întoarcere m-am dus la scoala militară de artilerie din Bucuresti unde am fost avansat la gradul de
sublocotenent, plătit 2.500 lei - din partea regimentului 33 Sibiu.
M-am înscris la Universitate la
Cluj, Facultatea de drept.
Întâlnirea cu Schneider
Mergând la Sibiu, la restaurantul Bulevard, m-am întâlnit cu plutonierul
Scheider, răuvoitorul de la Budapesta.
Surpriza pentru el nu a fost
mică, situatia fiind total schimbată, putând să-i fac diferite neplăceri, eu aveam prieteni in
Sibiu. Am lăsat ca
justitia divină să-i dea răspuns la purtarea lui fată de un copil de 18 ani.
În 1918
Decembrie, am participat la Marea Adunare de sărbătorire a Unirii din Alba-Iulia.
La
Cluj, s-au întâlnit toti cei veniti de pe fronturi. Acestia au constatat că sunt in minoritate
fata de numărul
studentilor evrei, străini, bine îmbrăcati, cu situatie materială foarte bună in contrast cu
românii.
Asa a apărut ideea lui Numerus Clausus, proportionalitate între populatie si numărul
studentilor, pentru a nu fi coplesiti apoi de o intelectualitate străină de
neam.
Curentul s-a extins si datorită tragicei întâmplări când o studentă idealistă din
Oltenia, din cauza sărăciei, s-a sinucis. O mână de
studenti am însotit-o pe ultimul drum si-am înmormântat-o. S-a mai petrecut un caz la Facultatea de Medicină din
Cluj, când a fost adus un cadavru pentru disectie. Mortul era circumcis, adică
evreu. Conform regulamentului, urma să fie dus la sala de
disectie a iacultătii de medicină din Cluj. Evreii, organizatia lor, au intervenit
si l-au ridicat, motivând că religia lor nu îngăduie ca trupul să fie
disecat.
Au fost discutii foarte aprinse la sedintele centrului studentesc pe tema
lui Numerus Clausus.
Întâmplarea a vrut ca vis-a-vis de căminul studentilor români să fie Menza
(unde luau masa evreii-cantina).
La o sedintă a centrului
studentesc, un student a propus să mergem să
protestăm la ziarul Elensseg care combătea teza nationalistă a românilor.
În fata cantinei evreiesti erau descăreate lemne pentru bucătărie, metrii.
Studentii s-au înarmat cu lemne si manifestantii s-au dus la ziarul Elensseg (ziar
evreiesc). Obloanele trase n-au rezistat loviturilor.
Tipografia a fost
distrusă. Câtă pagubă s-a plătit, stie guvernul.
Eram
vice-presedinte. Am participat activ la aceste frămăntări.
Toate aceste frămăntări au dus la o grevă
studentească, lungă de 1-2 ani,
la Cluj si la Iasi. Bucurestiul era la mare necaz. Discutii cu fratele;
studentia cinci ani; doctorandul 3 ani.
In 1923 mi-am luat doctoratul in drept
si-am părăsit Clujul. Stagiatura de avocat, praxa care era obligatorie, am
facut-o 1 an la Sibiu, 1 an la Sebes-Alba
si 1 an la Satu-Mare.
Examenul de
avocat, cenzura, l-am depus 3 ani mai târziu in 1926.
Praxa de avocat in nume propriu am
început-o in Brasov, in 1927. „Serban de
Voda".
Sunt ultimul dintre avocatii din Brasov care am dat examenul de
cenzură, după
8 ani de studii si praxă.
In 1933 m-am căsătorit cu Elena
Scholtz.
Primul oaspete care
ne-a intrat in casă, in Brasov după căsătorie, a fost Mota. Bidian, avocat de
Sibiu, care avea legături de prietenie cu Mota i-a spus
ca nu ma poate convinge să intru in Miscare. L-a sfătuit să încerce direct.
In discutii am argumentat că nu pot
fi util
,Miscării", fiind căsătorit cu o minoritară, eu întelegând că Miscarea este
nationalistă.
Mota mi-a răspuns că acest fapt nu constituie un impediment, argumentând că
mai demult când un sot de căsătorie îsi călca cuvântul de credintă,
chiar dacă nu va avea constiinta păcatului, avea constiinta că a săvârsit un act nedemn fată de
consoartă. Astăzi
îsi calcă oamenii
cuvântul de credintă fară nici o mustrare, ca si când ar bea un pahar de
apă.
I-am spus că dacă aceasta este pozitia
Miscării, pun si eu umărul, aici
la Brasov, să-i ajut să facă bine neamului. Asa am intrat in Miscare.
* * *
Între timp au apărut procesele contra Legiunii.
Sinaia-Duca, 1933, procesul
Bratu-Iasi; procesul Tg. Mures, congresul studentesc, toate s-au judecat la
Brasov.
Din procesul de la
Sinaia, retin din depozitia martorului Nae Ionescu, prof.
universitar Bucuresti, conducea ziarul "Cuvântul", era legionar:
"Acuzatia
vorbeste de asasini, afirmatie nepotrivită. Duca in mormânt si acuzatii in
temnită. Personal n-au avut nici un conflict. Mobilul confruntării a fost de
ordin ideologic, aflându-se pe pozitii ideologice diferite. Precum in război
oamenii se ucid numindu-se eroi, tot astfel sî in cazul uciderii de la Sinaia
numai viitorul poate da răspuns.
Duca ca presedinte al guvernului a dat decretul de interzicere a participării
Legiunii la alegerî, iar acuzatii au replicat prin violentă".
Am avut multă
bătaie de cap cu toate aceste
procese.
In noaptea de Anul Nou 1934, am fost
ridicat si trirnis la Bucuresti la
închisoarea Jilava.
Pe rand au fost strânsi toti fruntasii
legionari.
Circula zvonul ca
Iamandi, subsecretar de stat la Interne avea intentia să ne
otrăvească ca pedeapsă pentru uciderea lui Duca. Au fost discutii aprinse in
parlament, rezultatul, s-a renuntat la acest plan. La sfârsitul lui Martie
1934 am fost eliberati.
În 1936 constructia cabanei
(pe Muntele Dihamu n.n.). „Miscarea" a înfiintat la Predeal un restaurant unde sportsmemi făceau schi, pe Cioplea
(1937).
În mijlocul unui grup de legionari era si Codreanu la
schi. Codreanu urma să
se întâlnească cu Antonescu.
La întrebarea mea, ce ne leagă pe noi de
Antonescu, Codreanu a
răspuns: "Nimic! Antonescu este in conflict cu regele pe chestiunea
Lupestii si eu voiesc să exploatez această situatie. Antonescu este anglofil
sută la sută".
Am răspuns ca să încercăm
să-l facem sa-si sehimbe pozitia.
Codreanu mi-a
răspuns: „Trifane, Antonescu este anglofil si nu-l mai pot
schimba prin nimic!"
Procesul de la
Tg. Mures. Bulbuc-Furdui, student. La întrebarea presedintelui,
ce au cu Lupeasca, Bulbuc Emil a răspuns:
"Pentru noi regalitatea este un altar. Când slujitorii nevrednici au introdus
în altar o curvă, noi am hotărât să rezolvăm situatia".
* * *
Regele (Carol II
n.n.) văzându-se eclipsat de popularitatea Miscării a
înfiintat Străjeria in scoli.
Nereusind să
combata Miscarea a trecut la măsuri drastice, înfiintând
lagărul de la Miercurea-Ciuc, in luna Mai 1938.
În ziua de 13 Sept. 1938, a fost deplasat
lagărul din
Ciuc la
Vaslui.
In vara lui 1938, am fost eliberat din Vaslui si concentrat la Regimentul 33
care era in zona Crasna.
Codreanu si alti 13 fruntasi erau la Râmnicu Sărat si Regele
i-a încărcat in camioane, cu destinatia Jilava. Lângă Ploiesti, la
Tâncăbesti, in pădure, s-a oprit masina si jandarmii care-i însoteau i-au
strangulat, fiecare pe cel pe
care-l păzea. I-au dus la Jilava, i-au aruncat într-o groapă comună si au turnat vitriol peste ei pentru a putea face
imposibilă identificarea cadavrelor.
În
Septembrie 1939 au fost ridicati in fiecare judet 2-3 fruntasi si
executati fără judecată. In Brasov au fost ridicati 7, care fost împuscati in Valea
Râsnoavei si îngropati in cimitirul din comuna Râsnov.
Eu fiind concentrat, am scăpat. La Vaslui au împuscat 30, apoi la Ciuc 40.
Călinescu fusese seful guvernului lui Carol. Dupa omorârea lui Codreanu si a
celorlalti, un grup de 9 l-au pedepsit pe Călinescu. Drept răzbunare au fost
împuscati pe judete.
Am fost cu regimentul Sibiu pentru formarea
dublurii, primind concediu două săptămâni, am fost sfătuit să nu vin
acasă, dar am venit. 
Când am fost
să-mi
vizeze concediul, au cerut de la Bucuresti ordin să mă execute sau nu. Bucurestiul a spus
"gata, nu se mai reiau executiile", cu toate că eram
primul pe listă.
Cu regimentul am plecat in com.
Pătesti, lângă Focsani si de acolo in Basarabia, com. Cornesti, între Iasi si
Chisinău.
În vara lui `39, primind ordinul de retragere din Basarabia
ne-am retras in Ardeal, ocupând pozitie in com. Aiton, pe soseaua Turda-Cluj.
Basarabia cedată
rusilor, Dobrogea bulgarilor si Ardealul, ungurilor.
La
Aiton, la radio, am aflat că Marele Stat Major a dat ordin că locotenentul
Traian Trifan, a fost numit prefect in judetul Brasov.
Carol fugise cu
Lupeasca. După ce regele si-a instituit dictatura, partidele
nu mai existau. În dezastrul descris, regele a fugit si a rămas haos.
Guvernarea a fost preluată de Antonescu si Horia Sima.
Guvernarea a fost lipsită de cele mai valoroase
elemente, care au fost ucise de
regimul carlist.
M-am prezentat la
Bucuresti, in toamna `40, la Ministerul de Interne unde mi
s-a înmânat decretul de numire la prefect al judetului (Brasov n.n.).
Situatia
disperată. Trupele germane din oras trebuiau aprovizionate, la podul
peste Râul-Negru, soseaua Brasov-Sf. Gheorghe, trupe unguresti, iar judetul Brasov era deficitar cu aprovizionarea cu cinci vagoane zilnic -
făină.
Apelând la Bucuresti, mi s-a spus să se aprovizioneze din jud. Buzău.
Nu stiam cum să fac fată
situatiei, lipsit fiind de orice ajutor din partea
organelor administrative, armată etc... Toti erau împotrivă (partidele etc.).
Sunt multumit că in cuvântul către judet am precizat
că: "mă găsesc in
acest loc din ordin si voi face ce pot".
La Bucuresti se dădea lupta între Antonescu si Miscarea
Legionară, bătălie câstigată de Antonescu.
Germanii
l-au preferat pe Antonescu, care a îmbrăcat cămasa verde de formă,
s-a făcut prieten cu noi, apoi ne-a înlăturat. Antonescu vorbea in numele
Legiunii si asta m-a făcut să-mi aduc aminte de ce a spus Codreanu că el ar
fi anglofil si nu se mai poate face nimic.
Antonescu a dat lovitură, a ocupat cu armata toate
prefecturile. Nu a fost
rebeliune cum sustine el, ci el a făcut rebeliune. În Ianuarie 1941,
Antonescu s-a proclamat stăpân, înlăturând Miscarea din guvem.
Toti prefectii urmau să predea prefecturile noilor
prefecti militari numiti de
Antonescu.
Cerând lămuriri la Bucuresti asupra
situatiei, nu am primit nici un răspuns.
Armata a primit ordin să ocupe
prefectura. Legionarii nu stiau cine le-a dat ordinul, fără aprobarea mea au baricadat
prefectura.
În ziua de 20 Ianuarie s-a prezentat la prefectura Col. Filip
Agricola,
comandantul regimentului de infanterie însotit de un căpitan si doi sergenti
înarmati, somându-mă să predau prefectura Le-am
spus ca sunt numit prin decret de stat, cer să fiu eliberat tot prin decret, ei
să prezinte destituirea mea - official - nu asa cu forta. Fără decret de
inlocuire, nu predau prefectura.
Armata a ocupat după aceasta pozitie pe
Cetătuie. (Nu stiu cine a venit cu
ideea să aducă armament in prefectură - nu am fost informat).
Marian
Traian, Seful jud. Brasov a încercat si el să ia legătura cu Bucurestiul, dar fară
rezuttat.
Seara târziu, după aceasta, noaptea, am fost chemati amândoi la gen.
Dragalina. Generalul a stat de vorbă cu Marian in doi. Dupa convorbire ne-am
întors la prefectură. În aceeasi zi trupele germane, care erau aici in Brasov cunoscute de
noi, au plecat, înlocuite fiind cu alte trupe.
Secretarul generalului neamt, un căpitan cu biroul in casa deasupra
restaurantului Ursus, (vis-a-vis de prefectură) ne-a chemat la el. M-am dus
irnpreuna cu Marian.
Căpitanul secretar mi-a comunicat in numele generalului că ei recunosc pe
generalul Antonescu ca singurul reprezentant al Statului. Deci Miscarea trebuie
să părăsească guvernul, iar dacă noi nu părăsim prefectura, ei, amata
germană, vor interveni.
I-am răspuns ca voi astepta lămuriri de la
Bucuresti. In aceeasi noapte, stăruind, am primit răspuns de la Bucuresti, ca să predăm
prefectura. Deci
am predat-o colonelului Filip Agricola. Stiam că voi fi arestat. În aceeasi zi
sau următoarea, maiorul Filipescu din justitia militară m-a anchetat. După
anchetă, am fost trimis in inchisoare militară de pe Cetătuie, acolo am fost
strânsi o multime de alti legionari.
Într-una din
zile, a venit la mine colonelul Stroe, seful justitiei militare,
împreună cu un general sau colonel, cerându-mi să opresc legionarii detinuti să mai
cânte. Cântau de răsuna Cetătuia. I-am răspuns că acest
lucru nu-l pot face. Cred că vizita a fost in legătură cu procesul ce urma
să ne fie intentat.
Am fost trimisi in
judecată, in primul rând, Trifan si Marian, pentru rebeliune.
La
proces, întrebat de presedinte, dacă am martori, am cerut să fie chemat col. Filip
Agricola, comandantul regimentului.
La
sedinta următoare, am cerut presedintelui să propună rnartorului două
întrebari. Întâi:
- A fost ordine in
judet?
-
Da!
După ce răspunsul a fost trecut in procesul verbal, am cerut să i se pună
a doua întrebare:
- Ce a căutat armata la
prefectură?
Presedintele
revoltat, a refuzat să pună întrebarea martorului.
- Dornnule
presedinte, eu am sala. Martorii mei sunt sala.
În sinea mea, am câstigat
procesul, căci armata poate interveni in
interiorul tării, numai in caz de dezordine. Am fost numit prin decret, trebuia
să fiu eliberat prin decret, deci nimem nu mă putea învinovăti că am
făcut rebeliune.
Mie mi-au dat 16
ani, lui Marian 18. Marian era seful. Eu nu mai aveam
legătură directă cu Miscarea, căci am fost concentrat, apoi am fost luat
din armata si pus prefect.
Am fost trimis apoi la
Aiud, in Martie sau Aprilie (1941).
La
Aiud, după declaratia de război din iunie 1941, legionarii închisi au
făcut o cerere să fie trimisi pe front, cerere respinsă de guvern.
În închisoare s-a produs o
ruptură, unii voind să ne desolidarizăm de
trecut si să cerem clementă de la guvern. Au si făcut o cerere in acest sens. Aflând despre aceasta l-am rugat pe directorul
închisorii, să-mi permită să o citesc. Tot ce am retinut a fost încheierea:
- Oricând suntem gata să murim pentru rege si
neam.
Miscarea si lumea l-a alungat pe Carol, rămăsese
Antonescu.
În 1943 a venit la
Aiud, preotul Boldeanu si ne-a îndemnat să facem a doua
cerere pentru a merge pe front. Nu stiu in numele cui a vorbit. I-am răspuns
că am făcut deja o cerere in acest sens. Totusi, ca să nu se spună că
refuz mergerea pe front, am semnat si a doua cerere.
Vine apoi de la Bucuresti o adresă de la
Antonescu, care accepta mergerea pe
front, dar pentru reabilitare. Maiorul Munteanu, nou comandant al închisorii,
ne-a convocat in curte si ne-a citit adresa de la Bucuresti. În fata tuturor,
am spus că pentru reabilitare nu mă duc, arătând că am depus motivare in
scris, in acest sens. Maiorul Munteanu a fost supărat aflând că am predat
scrisoarea fară stirea lui, altfel nici nu mi-o primea secretarul.
După ce
ne-am întors in celulă, am fost chemat jos, in birou. Mi s-a cerut
să mă duc in fata comisiei de recrutare, într-o cladire alăturată. Am
refuzat. A adus un sublocotenent si doi ostasi si m-a somat in numele legii
să mă duc in fata comisiei de recrutare. I-am răspuns că sunt locotenent in
armata română si nu am ce căuta in fata unei comisii de recrutare.
- Nu fac nici un pas pentru
reabilitare! Să fim bine întelesi!
-
Măi, Trifane, tu mă faci de râs! Eu, comandant, nu pot face un detinut să meargă
la comisia de recrutare. Te rog du-te si spune-le că nu te duci!
La rugămintea si a lui Marian, care era foarte
slăbit, am acceptat să mă
duc să le spun si celor de la recrutare pozitia mea. Întâmplător, seful
comisiei de recrutare era un cunoscut.
- Domnule
presedinte, sunt ofiter in armata română. Condamnat fiind, nu
rnai am nimic cu recrutarea. Politicienii români si-au dat sema că germanii
pierd războiul, au vrut să scape de noi, legionarii. Când ni s-a citit in
curte declaratia de plecare pe front, devenise evidentă punerea la cale. Am
auzit că legionarii au fost împuscati pe la spate, pe front.
In 1943 a venit o comisie la Aiud pentru a judeca două grupuri de legionari
pentru fapte imaginare. Comisia militară era compusă dintr-un locotenent-colonel,
ca presedinte, si doi maiori rezervisti, specialisti in dreptul penal.
În unul din cele două procese figurau ca
acuzati: Trifan si Marian; in
al doilea erau mai multi tineri. Mie nu mi s-a spus pentru ce sunt acuzat. S-au
ivit divergente: presedintele pleda pentru condamnare, ceilalti doi pentru
achitare. Am fost trimiti spre judecată la Tribunalul Militar Sibiu, unde am
fost achitati.
In închisoare am avut o discutie cu generalul Petrovicescu - internat de
Antonescu - fostul ministru de interne in guvernul Legionar. Mi-a povestit că a
avut o convorbire cu ambasadorul Germaniei la Bucuresti, Fabricius.
- M-am plâns de nedreptatea facută
României, prin împărtirea Ardealului,
Brasovul ajungând oras de granită.
El mi-a răspuns "Es hat nichts zu
sagen. Den hier wird sowiso ein Romdominium
sein unter Deutscher Oberherschaft".
În sinea mea, m-a
revoltat, un străin să spună ministrului de interne
român că Ardealul va ajunge sub stăpânire germană. Deci intentia germană a
fost clară: au împărtit Ardealul asa ca el să nu fie al nostru, nici al
ungurilor, ci al lor.
După ce m-am întors la
Aiud, maiorul Munteanu, ca să scape de capii turbulentilor, incomozi, m-a trimis disciplinar la închisoarea
Suceava.
La
Văcăresti, in drum spre Suceava, mi-am făcut analiză de sânge pentru
controlul sănătătii. Medic era Oieriu, evreu, condamnat politic pentru
comunism. În cabinet am deschis discutia: Comunistii cum văd binele? Ca un scop trupesc sau ca unul
sufletesc?
Mi-a răspuns că pentru ei nu există
suflet, ci nurnai bine trupesc. I-am
replicat că pe noi, legionarii ne preocupă si binele sufletesc, problemele
morale etc.
Oieriu fusese student la
medicină. După venirea regimului (conmunist n.n.) a
fost numit profesor universitar la facultatea de medicină si a sfârsit prin
a se sinucide.
Inchisoarea
Suceava, zidită pe vremea Mariei Tereza, era închisoare pentru
pedepse disciplinare.
Am sosit acolo in preajma sărbătorilor
Crăciunului, am
găsit cca. 100 legionari. La scurt timp directorul închisorii luând cu sine
arhiva - am văzut pe geam -a părăsit închisoarea Suceava, predând comanda
comandantului gardienilor - in Ianuarie 1944. Cu câteva zile mai înainte s-a
tinut o sedintă a directorilor închisorilor, convocată de directorul general al
închisorilor, col. Petrescu, pentru părăsirea închisorilor din cauza apropierii
frontului.
Am văzut din fereastra
celulei, când căruta închisorii Rădăuti trecea pe sosea
spre Fălticeni, deci si cei din Rădăuti plecaseră. In biroul închisorii din
Suceava lucrau câtiva legionari si ei ne-au tinut la curent cu cele ce se
întâmplau.
Ne-am înteles ca noaptea ei să prindă pe gardian apoi să ne elibereze si pe
noi si să evadăm.
Planul de
evadare, cu imobilizarea paznicului de noapte nu reusit, din cauza
unui trădător.
La scurt timp după încercarea de evadare
esuată, căci gardianul a alarmat închisoarea, comandantul gardienilor a cerut ajutor la prefectură si
armată. Si in jurul orei 2-3 noaptea, a venit în celula noastră cu subprefectul
judetului si doi ostasi. L-am întrebat cu ce ordin i-a predat directorul „plecat"
închisoarea. Mi-a răspuns:
- Să vă predau
rusilor!
I-am răspuns că nu am fost condamnat sâ fiu predat rusilor iar dacă nu ne
eliberează in 24 de ore, vom forta situatia. Subprefectul m-a asigurat:
-Aveti cuvântul meu că mâine noapte veti fi
eliberati.
Cu
adevărat, in noaptea următoare, s-au deschis celulele si am fost eliberati.
Ne-am adunat in curte toti
legionarii, preotul Palaghită a spus o rugăciune si
apoi fiecare a plecat unde a putut. La Suceava era prefect Ciurea, un cunoscut
de-al meu, fost avocat in Brasov, peste capul directorului general al
închisorilor, Petrescu, care a dat ordin să fim predati rusilor, ne-a eliberat.
După câteva zile Suceava a fost ocupată de rusi. Deznodământul norocos îl
datorăm lui. El a si trimis vorbă sotiei ca vin acasă.
În curtea închisorii fusese adus un grup de prizonieri
rusi, escortati de germani, cu care am încercat să vorbesc, am arătat că suntem detinuti
politici si i-am rugat să ne elibereze. Au refuzat orice discutie fiind
deprimati, nevoind să-si complice situatia cu probleme politice.
Pornind spre Fălticeni am văzut un camion
german, oprit din lipsă de benzină.
I-am dat bani si conducătorul masinii s-a dus să aprovizioneze la Fălticeni.
Din Fălticeni la Roman am mers cu germanii in masină. La Roman, camionul a
primit ordin să plece la Premsmisel, o fortăreată in Polonia.
În drum spre Piatra
Neamt, seful coloanei, înstiintat de conducătorul masinii că are 3 detinuti politici in camion (cu
d-nul Trifan erau
d-l Marian
si Jacotă Vasile n.n.), in apropierea. com. Jirov, a oprit coloana si a cerut
conducătorului masinii să ne dea jos. Coloana si-a urmat drumul, iar noi am
rămas in câmp. De la Neamt, altă masină germană ne-a dus la Roman. Pe
drurn multi jandarmi.
În gara Roman, debandadă mare, datorită multimii de refugiati. M-am urcat in
cabina frânarului într-un tren care mergea spre Adjud.
La Adjud am găsit un tren cu macedoneni care se refugiau din Bucovina la
Timisoara.
În drum spre Timisoara am aflat
că trebuie să trecem prin Ardealul de Nord, ocupat de unguri. De teama de a nu fi retinuti de autoritătile
ungare, am
coborât si ne-am intors la Adjud. Am luat trenul spre Brasov: "unde vei avea
toate înlesnirile".
Am refuzat si am cerut să mă trimită la
Aiud.
În închisoarea din Brasov am făcut memorii către
guvern, Ministerul
Justitiei din Bucuresti, si Procuratura Brasov, in care am arătat că
directorul general al închisorilor, col. Petrescu a dat ordin închisorii din
Suceava ca circa 100 de condamnati politici din Suceava să fie predati rusilor.
În urma bombardarnentelor aviatiei
americane, directorul închisorii Brasov a
dispus evacuarea noastră la Stupini, la grădina de zarzavat a închisorii.
Acolo, am putut scrie.
A venit Petrescu la Brasov si mi-a reprosat că de ce am trimis memoriile la
Bucuresti si m-a amenintat. Eu i-am răspuns:
- N-am spus altceva decât
adevărul!
Petrescu a ajuns presedintele tribunalului care l-a condamnat pe
Maniu.
După ce m-am reîntors la închisoarea
Aiud, a venit la mine in celulă iarăsi Petrescu cu
maiorul Munteanu, directorul închisorii. I-a cerut lui
Munteanu să mă trimită disciplinar la Craiova, chiar daca după ce m-a
înjurat in 1942, voisem să-l pun la punct.
1944
La Aiud am găsit o situatie cu totul anormală.
Aiudul era in zona de
război. Lumea si autoritătile au părăsit orasul.
Trupele germane instalate pe dealul Feleacului au rezistat si au împiedicat
înaintarea trupelor rusesti si românesti dinspre Alba-Iulia, pentru a
permite retragerea trupelor lor prin Ciuc.
Directiunea inehisorii a hotărât evacuarea detinutilor din Aiud la
Alba-Iulia,
iar cei din Alba-Iulia au fost evacuati la Sibiu. Pe drum, lângă Teius - com.
Oiejdea, ne-am întâlnit cu o coloană rusească. Ne-am ascuns in pădure.
Am parcurs cei 10 km. pe
jos, slăbiti cum eram, cu ranitele in spate. Orasul Alba-Iulia era plin de rusi.
Atât Aiudul cat si
Alba-Iulia au fost bombardate de nemti La Alba-Iulia am
stat trei săptămâni până când ne-au pornit din nou la drum si ne-au trimis din nou la
Aiud, tot pe jos. Artileria grea din marginea orasului Alba-Iulia trăgea asupra pozitiilor germane de pe dealul
Feleacului.
La marginea dinspre apus a
Aiudului, o barieră cu inscriptia „Zonă de
război". Orasul era pustiu, aprovizionarea noastră nu stiu cum s-a
facut, băietii strângeau direct de pe câmp pentru cazan. Într-o
zi a venit la mine un prieten, tot detinut si mi-a arătat o carte postală.
Era primită din Cluj, de la fostul comandant al închisorii, maiorul Munteanu.
Era scris ed germanii ne vor elibera. Mi-a cerut sfatul. I-am spus să comunice
directiunii închisorii cartea postală, că noi nu avem nimic comun cu cel ce
a scris-o si nici cu continutul închisorii. Directiunea urmărea un scop
nemărturisit: profitând de faptul că ne aflam in zonă de război, unde nu
există lege, justitie, au vrut să ne împuste. Acesta a fost si rostul de a
ne aduce din nou in zona de război. Nu puteam noi să mai rămânem in Alba-Iulia,
până la retragerea germanilor de pe dealul Feleacului? Sperăm ca timpul va
lămuri comportarea guvernului si a persoanelor care au fost la conducere -
masoni, liberali, comunisti.
* * *
Aiudul s-a umplut de detinuti, criminali de război si personalităti politice
mai marcante (în Martie 1945 n.n.).
Toti cei ce
ne-au prigonit au ajuns la închisoare.
La Aiud m-am întâlnit cu maiorul
Filipescu, care m-a anchetat la Brasov. Am
aflat că si Filip Agricola, fostul comandant al regimentului de infanterie din
Brasov, a fost arestat.
Filipescu m-a rugat să vorbesc cu
băietii, să se poarte bine cu el, căci si
el s-a purtat bine cu mine. Sa-i pun o vorbă bună.
In 1946 am fost trimisi
într-o colonie de muncă la Galda, am lucrat la mosia
lui Albini, 50 jugăre de vie, 50 jugăre arător, arendată de închisoare.
Albini mi-a povestit istoricul castelului Banfi in care locuia. Albini era
avocat si primar al Aiudului; eu am fost coleg cu fratele lui.
In lupta cu turcii de pe
Bilog, dealul dintre Oiejdca, Bărăbant si Sântimbru,
Ion Huniade a fost strâmtorat. Atunci Kendefi s-a îmbracat in hainele lui si
a murit, ucis in luptă.
Când Huniade a simulat
retragerea, turcii bucurosi că au scăpat de Huniade,
s-au înveselit. Dar Huniade s-a reîntors surprinzăndu-i si i-a învins. În
amintirea biruintei Huniade a construit biserica Sântimbru.
Urmasii lui Kendefi au primit 2.000 jugăre de pământ si au jucat apoi un
rol important in istoria Transilvaniei (ca nobili). Aici la Galda au fost
chinuiti Horia, Closca si Crisan.
* * *
La Galda am stat până in 1948 (din `46). Lucram la vie, de dimineată până
seara.
Când Albini venea la
Galda, totdeauna ma poftea la masă si stăteam de vorbă.
Reîntors la
Aiud, am găsit o atmosferă cu totul schimbată. Toate figurile
politice mai proeminente, condamnatii care au luat parte la războiul din
răsărit, apoi oamenii din administratia lui Antonescu, asa numitii criminali
de război, câteva mii, munceau in fabrică, atelierele erau mărite si
construite in vederea înarmării.
* * *
În 1951 s-a pus problema reeducării si la Aiud. În sedinta mare cu o mie de
detinuti din sala de mese, am fost somat de către un detinut ungur, om de-al
lor, să particip la întrecere. 
Am răspuns:
- Robul este mort cu
vointa. El se supune ordinelor. În ceea ce priveste munca, este o datorie
morală.
Mi s-a cerut să repet de
trei ori aceste cuvinte
într-o tăcere totală.
După aceea toti au plecat la
muncă, eu am fost retinut si dus in camera de
tortură in subsolul clădirii, la 10-12 m. sub pământ. Peste tot era numai
umezeală, am văzut numai inelele la care erau legati cei torturati. De aici
erau dusi la cimitir. Mi s-au luat toate lucrurile.
- Nu am ochelarii la mine, am spus celui care mă ducea la
subsol.
- Nu îti mai
trebuie, mi-a răspuns.
A doua
zi, către seară, m-au dus la carceră. A venit directorul administrativ
al închisorii si m-a întrebat ce s-a întâmplat. După ce i-am relatat, mi-a
răspuns că am gresit. Ar fi fost mai cuminte să răspund că fac ce pot,
fiindcă ei nu inteleg limbajul acesta alegoric, de care m-am folosit. Am aflat
apoi ca s-a pus problema să mă lichideze.
În conflictul pe această
problemă, a căstigat directorul administrativ al închisorii, care mă
simpatiza, împotriva directorului fabricii, care sustinea
că boicotez întrecerea. Nu puteau spune că nu muncesc.
După aceea m-au primit in fabrica si am muncit sub un regim special de 12 ore
(6 seara-6 dimineata). Până la 8 dura masa, esalonată in serii. De la 8
mergeam in celulă. La 10 suna clopotul pentru infirmerie, iar la 12 masa, care
dura până la ora 1. Între 14 si 16, odilmă. La ora 16 desteptarea si
pregătirea pentru muncă, până la 18.
Odihnă
iluzorie, luni de zile, mai mult de un an dormeam in picioare, de-a binelea. Nu stiu cum am
rezistat.
În 1953, m-au trimis la
Bucuresti, la Văcăresti.
In primăvara lui 1953, s-au împlinit 12 ani de pedeapsă in
închisoare. Maniu ne-a redus cu un sfert din pedeapsă in 1946. Decretul de amnistie pentru toti
detinutii politici, după 23 August 1944, nu s-a aplicat pentru legionari
(decât ca un amendarnent de reducere cu un sfert din pedeapsă, n.n.).
De la Văcăresti am fost dus la Uranus, loc de inchizitie si
anchetă. Legal,
trebuia să fiu liber.
Au vrut să mă ancheteze la Uranus, dar in loc să mă retină m-au trimis
înapoi la Văcaresti si apoi la Popesti-Leordeni, unde mi s-a comunicat că
am fost pedepsit cu 6 ani muncă administrativa fară motiv.
La Popesti-Leordeni era un fel de lagar pentru cei cu pedepse administrative.
În toamna lui `53 s-a desfiintat pedeapsa administrativă si pe legionari i-au
trimis la Caransebes.
În vara lui `54 am fost trimis de la Caransebes la
Brasov. Aici, m-au anchetat.
Negăsind nici un motiv de condamnare pentru activitătile din trecut, au ales
solutia de a nu-mi aplica decretul de reducere a pedepsei lui Maniu, deci urma
încă 4 ani până la 16. M-au expediat la închisoarea din Gherla, pentru
executarea restului pedepsei.
După expirarea celor 16
ani, m-au trimis in Bărăgan cu domiciliu obligatoriu. D.O. la Răchitoasa lângă
Giurgeni, fostă colonie a bănătenilor.
Acolo am muncit la o
moară. Mâncare de la cantină.
În 1958,
toamna, ne-au ridicat pe toti cei cu D.O. si sub titlul de muncă
obligatorie ne-au adunat si trimis dincolo de Dunare într-un lagăr, la Calmea,
între Hârsova si Constanta. Locuiam in barăci si eram folositi la munci
agricole.
După 2 ani
ne-au dus la Periprava, lângă bratul Nordic Delta Dunării, fată-n
fată cu Vâlcovul din Basarabia.
În toarnna lui `62 am fost
eliberat. De ziua înăltării Sfintei Cruci am
ajuns la Brasov.
Traian
Trifan
(Din
vol. "Mărturisesc... Robul 1036", Ed. Scara, 1998)