Povestea Porcului, de Ion Creangă

 

Fata de împărat pleacă după Făt Frumos (după ce îi arsese pielea de porc). Ajunge la o căsuţă, pe nişte locuri unde „pasăre măiastră nu vine … necum om pământean“.

La fel Orfeu, prin forţa dragostei, pătrunde în lumea cealaltă şi îşi readuce la viaţă fiinţa iubită. Iubirea învinge moartea, iată mesajul lăsat posterităţii, inclusiv lumii de azi, de către Orfeu.

Fiica de împărat ajunge pe celălalt tărâm, tot purtată de focul iubirii.

Orfeu învinsese tenebrele, pentru a-şi recupera fiinţa iubită.

Fetei de împărat i se opune Talpa Iadului.

Fata de împărat adusese nefericirea în lumea pământească a fericitei sale familii, prin ascultarea  sfatului celui rău. Nu este Eva, dar căderea ei în greşeală are loc în urma ascultării sfatului celui rău, dat de o femeie (mama sa).

Basmul dacoromân este o relicvă din Testamentul Zalmoxian Dacoromân.

Făt Frumos din Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, de Petre Ispirescu, ajunge, şi el, pe tărâmul celălalt, unde dobândeşte viaţa veşnică. Revenind, de dorul părinţilor, în lumea pământeană, constată că, aici, trecuse multă vreme, de mai multe rânduri de vieţi. În locul castelului părintesc erau bălării şi câteva rămăşiţe de ziduri. Făt Frumos, revenind la viaţa pământească, la pământ, la viaţa preponderent trupească, s-a destrămat în cele ale trupului, ale materiei, devenind ţărână. Din ţărână este făcut omul şi în ţărână se va întoarce, se spune în slujba de înmormântare nou-testamentară.

În veşnicia spiritului, materia trupului, eliberată de cauzele stricăciunii şi îmbătrânirii, nu mai este sub legile materiei schimbătoare (pieritoare). În planul preponderent terestru, asupra trupului acţionează legile terestre.

Veşnicia are coordonata spiritului, a luminii, a luminii minţii, iar neveşnicia, materia, întunericul trupului, ţărâna.

Consubstanţialitatea basmului dacoromân cu Biblia este, şi de data aceasta, în afara oricărei îndoieli.

Fata de împărat din Povestea Porcului a ajuns în lumea cealaltă, unde, mânată de păcatele ei, caută Mânăstirea de Tămâie, tronul ceresc al religiei vechi-a Testamentului Zalmoxian Dacoromân-, dar şi a Noului Testament al lui Iisus Hristos.

Omul păcătos nu se mai poate elibera din hăţişul păcatului decât ajungând la Mânăstirea de Tămâie.

Dar Fata de împărat nu ştie în ce parte a lumii se află Mânăstirea de Tămâie. În ce parte a lumii, în care om pământean nu ajunge. Deci, în ce parte a lumii nepământene. Întrebarea este valabilă, prin străvechea ei formulare, şi azi. Aceeaşi întrebare şi în lumea pământenilor de azi. Aceeaşi întrebare pentru a afla unde este locul cel de seamă din lumea nepământeană.

Iar că nici pasărea măiastră nu vine în cealaltă lume, necum om pământean, ne îndrituieşte şi mai mult să constatăm că ne aflăm pe terenul liturgic al religiei vechi a strămoşilor noştri. Că suntem pe terenul Testamentului Zalmoxian Dacoromân nu există nici o îndoială.

Elementele alcătuitoare ale basmelor liturgice dacoromâne sunt din vremile vechi. Aşa, personajele, dar şi o serie de obiecte sacre: furcă de aur care toarce singură, tipsia de aur, cloşca de aur cu puii de aur.

Se poate constata cu uşurinţă cum elemente ale creştinismului nou-testamentar există în textele relicve (în basme) ale religiei  testamentare zalmoxiene.

Numai păstrării, în scris, a Bibliei, i se datorează exacta stabilire a continuităţii de conţinut între cele două testamente ale ei, sau îmbogăţirea generoasă prin cel de-al doilea. Nou-testamentare în Povestea Porcului  par a fi puţina prescură şi un păhăruţ de vin. Unele indicii inclină balanţa spre testamentul zalmoxian. Cornul în care este pusă prescura este vechiul corn al abundenţei, zalmoxian.

Refuzul basmului de a-şi pierde alcătuirea zalmoxiană, păgână, cum se spune, ignorandu-se cu buna stiinţă elevata spiritualitate a religiei zalmoxiene, alcătuire devenită clasică, ne certifica o indelungata tradiţie religioasă zalmoxiana.

Să ne oprim cu gândul la începuturile creştinismului nou-testamentar în patria noastră, la secolele I-IV, când Testamentul Zalmoxian Dacoromân, îşi avea, în Dacia, autoritatea oficială intactă. Se poate accepta ideea îngăduinţei Testamentului Zalmoxian Dacoromân faţă de Noul Testament al lui Iisus Hristos, acceptarea unor elemente nou-testamentare în textul  liturgic zalmoxian, autohton. Acelea care, la modul esenţial, erau comune. Pentru templele din Dacia , religia Noului Testament nu era ilegală (ilicită), ca în Imperiul Roman.

Cât a acceptat autoritatea religioasă a Testamentului Zalmoxian Dacoroman, ca elemente fundamentale comune, atât a păstrat şi poporul, cu îndărătnicie, pînă azi, deşi religia Noului Testament intră în al treilea mileniu al existenţei sale. Nimeni nu a mai putut deschide alcătuirea testamentară zalmoxiană din sec. I-IV, păstrată de popor. Autoritatea  Testamentului Zalmoxian Dacoromân dispărând prin sec. IV-V, poporul a păstrat totul aşa cum preluase de la preoţii săi vechi. Este normal că preoţii dacoromâni nou-testamentari au cultivat cu drag, o vreme şi propria lor tradiţie zalmoxiana, atât de luminoasă, cu destule elemente identice cu ale Noului Testament.

Avansăm ipoteza că această situaţie de păstrare în uzul cultului religios nou-testamentar a unor părţi din Testamentul Zalmoxian Dacoromân, de simpatie, de toleranţă faţă de o bună parte a tradiţiei zalmoxiene, a fost activă până la începutul celui de-al doilea mileniu creştin nou testamentar. Testamentul Zalmoxian Dacoromân funcţiona, parţial, aşa cum era folosit Vechiul Testament iudaic în cadrul Noului Testament. Prin obiceiurile religioase autohtone, zalmoxiene, păstrate, nu era o ruptură între Biserica Nou-Testamentară şi cea a Testamentului Zalmoxian Dacoromân. Ruptura, şi încă brutală, cu tradiţia zalmoxiană, considerăm că a avut loc la începutul mileniului al doilea, când, în Dacia, se desfăşura procesul gravei rupturi între tradiţia religioasă din primul mileniu, atât prin îndepărtarea limbii latine, tradiţională şi generală în bisericile noastre, în mileniul întâi, care a fost înlocuită cu limba slavonă şi cu limba greacă (limba slavă liturgică devenind limba oficială în stat şi biserică), cât şi prin în îndepărtarea ierarhilor autohtoni dacoromâni din fruntea bisericilor Daciei şi înlocuirea lor cu ierarhi greci şi slavi sud-dunăreni. În timpul şi după instaurarea acestei rupturi, limba vie, orală, dacoromână ( latina orientală), a fost întrebuinţată cu mult mai restrâns, până acum, în biserică. Liturghia în limba greaca, în mileniu întâi, se practica doar în partea de sud-est a Daciei (Scytia Minor, Dobrogea de azi).

Trebuie să consemnăm că tradiţia zalmoxiană a funcţionat, complementar, în condiţii normale, până prin sec. al VII-lea. Poate, in unele zone, in toata deplinatatea sa. În sec. VI-VII se înregistrează, din sudul Poloniei de azi până în Munţii Balcani, deci, pe întregul teritoriu de locuire a neamului dacoromân, cele mai mari şi multe distrugeri de biserici. În afara oricărei îndoieli, faptul se datorează, în majoritatea zdrobitoare a cazurilor, migratorilor slavi. Memoria orală a devenit cel mai eficient mijloc de salvare a tezaurului spiritual al neamului. Manuscrisele, multe, au fost distruse, sau au ars deodată cu bisericile. În faţa năvălitorilor, spiritul îşi avea, în sinea oamenilor, cetăţi şi biserici de necucerit.

Cum autoritatea preoţilor Testamentului Zalmoxian Dacoromân a cedat locul autorităţii preoţilor Noului Testament, la nivelul întregului teritoriu al României, în sec. IV- V, când creştinismul s-a generalizat, iar prăpădul slav s-a abătut peste noi la sfârşitul sec. al VI-lea şi, mai ales, în sec. al VII-lea, nu este de mirare că perioada existenţei noastre religiose de dinainte de Cristos, până în secolele VI-VII de dupa Cristos, s-a fixat pentru totdeauna în inimile noastre. Religia, cultura dacilor. În memoria orală a poporului nostru, esenţializate, transpar, apoi, încercările la care am fost supuşi, în ultimele secole ale primului  mileniu. Apoi, în cele din al doilea mileniu.

De la începutul mileniului al doilea şi, prin excelenţă, din sec.  XIII-XIV, de când în biserică şi stat se încetăţenise limba slavă, instinctul de supravieţuire, de salvare a propriei istorii, a trecutului, a existenţei neamului, funcţionează, în continuare, impecabil. Memoriei prin viu grai îi datorăm continuitatea, permanenţa în istorie, a culturii şi a limbii noastre. Bineînţeles, nici textele scrise, culturale, nu ne-au lipsit niciodată, ştiută fiind nimicirea lor, în mai multe rânduri, de către unele forţe potrivnice externe etc. Neamul Dacilor, cum bine îi spunem în ultima vreme, Neamul Dacoromân, ca o recunoastere a continuitaţii noastre de neam, şi-a apărat existenţa, nu repetăm niciodată acest adevăr de prea multe ori, în edificiile dăinuirii sale din spirit, din chiar lumea veşniciei nevăzute din sinea noastră, într-o comuniune cu toţi strămoşii.

Poporul, adică ţăranii dacoromânii, prin memoria colectivă orală, a dăinuit, într-o apreciabilă măsură, într-o lume spirituală aparte, paralelă cu cea a culturii oficiale scrise, în limba slavă. Până în sec.  XIX - XX, când acest tezaur spiritual a fost salvat prin culegeri şi tipăririi.

Socotim că, până în mileniul al doilea, această atât de elevată tradiţie, cu obiceiurile ei de masă, populare, la scară „naţională“, nu a fost tratată de biserică drept păgână. În mileniul doi, Biserica Ortodoxă de rit grecesc, în limba slavă, preia, formal, doar câteva denumiri ale tradiţiei unice, zalmoxiene şi nou-testamentare, din primul mileniu, obligată de puternica tradiţie populară existentă – dar, cu timpul, păstrează doar denumirile, dar şi din acestea din ce în ce mai puţine, abandonând intenţionat vechea tradiţie religioasă autohtonă.

Numai datorită poporului dacoromân nu am pierdut Testamentul Zalmoxian Dacoromân. Biserica, în mileniul al doilea, l-a eliminat din sfera sa, în favoarea Vechiului Testament iudaic, deşi, în primul mileniu, repetăm, îşi găsise identităţi şi asemănări în Noul Testament.

 Şi azi, în mileniul al treielea, Biserica Ortodoxă Dacoromâna, din superficialitate, mai desconsidera, ignora sau cataloghează drept păgâne basmele (unde se înfruntă forţele binelui şi forţele răului, adică ale luminii şi ale întunericului etc.) si alte opere ale tradiţiei culturale orale dacoromâneşti, cu caracter elevat religios , cu un conţinut educativ, moral. Înca face presiuni, mai diplomatice, faţă de unele tradiţii, refuzând identificarea elementului religios zalmoxian, refuzand protejarea lui, în cadrul tradiţiilor, contribuind astfel la o şi mai mare desacralizare a tradiţiilor străvechi. Atitudine greşita. Desacralizatul s-a statornicit într-o tradiţie extrem de puternică. Spre exemplu exemplu, de Crăciun şi de Anul Nou, mesele sunt pline de bucate şi de bautura-tradiţii mai tari de cât lupta Bisericii împotriva lor. Unde credem că a greşit ? Refuzând zalmoxianismul, prin negarea în bloc.  Colindele moşilor şi strămoşilor noştri de dinainte de Cristos, supravieţuiesc pâna azi. De Crăciun, Biserica a  susţinut şi încurajat doar colindele cu un conţinut Nou Testamentar. Dar cu cele zalmoxiene, Neamul Dacoroman şi-a menţinut continuitatea multimilenara, într-o maniera frumoasa. Adică să nu pastrăm nimic? Desigur şi colindele -aşa numite şi laice, iată o alta denumire, numai sa nu le spunem religioase zalmoxiene- părasite şi marginalizate de biserică s-au mai erodat în cele înalte, ori sau mai acomodat Noului Testament, dar nu de tot. Ele pur şi simplu dăinuie, ca parte spirituala cu personalitate proprie. Ba mai mult şi ele au inelat colindele nou-testamentare cu urările bine cunoscute de noi toţi. Dăinuirea lor  nu e un miracol divin!? Doar strămoşii noştri, prin religia zalmoxiană, erau lipiţi cu inima de divinitate. Spun religie zalmoxiană, pentru că imperialii romanii au adus cu ei   culte vechi din diverse părţi ale lumii şi obiceiuri foarte petrecăreţe. Şi alţii veniţi, la rodul grâului şi al vinului, tot cu vârful săbiilor.

Elemente identice cu cele din Vechiul Testament iudaic existau în lume cu mult mai înainte de Moise. Aşa de la Rama şi de la înţelepţii şi preoţii din jurul său.

Dar, asemenea identităţi constatăm şi în lumea tracilor nord şi sud-dunăreni, cu alte cuvinte , ale strămoşilor noştri,dacogeţii.Dacoromânii.

Şi, desigur, şi la alte popoare.

Având în vedere tradiţia spirituală dacoromâna, este regretabil că a fost marginalizată până la dispariţie. Ce s-ar fi întâmplat dacă prodigioasa memorie a ţăranilor nu ar fi păstrat-o până când intelectualii neamului nostru au cules şi tipărit o însemnată parte a acestui tezaur spiritual inestimabil?!

Noul Testament se instalase în lumea primitoare a Testamentului Zalmoxian Dacoromân, lume pregătită spre a primi mai multă lumină.

Zalmoxis stă trei ani în peşteră şi reapare în lume în al patrulea an. Îl anticipează pe Iisus, care a reapărut în lume a treia zi, respectiv, după trei ani de misiune divină pe pământ.

   Testamentul Zalmoxian Dacoromân cultiva ideea continuării vieţii şi după moarte, prin spiritul fiecărui om, care este nemuritor, cultiva ideea existenţei împărăţiei spirituale (împărăţia cerului), cultiva ideea existenţei fericirii dincolo de viaţa aceasta, în Paradis, la fel cu ceea ce se susţine şi în Noul  Testament.

   Testamentul Zalmoxian Dacoromân avea o temeinică organizare religioasă, inclusiv una din cele mai vestite organizări călugăreşti.

Se ştie că viaţa călugărească (monahală) a Noului Testament s-a fondat mai târziu, prin Sfântul Antonie cel Mare (251-356). Dar, în ţara noastră, o astfel de viaţă era activă, încât şi din acest punct de vedere, Noul Testament a găsit teren prielnic, favorizant.

Fata de împărat îşi va purta sarcina, pruncul mult aşteptat, în lumea cealaltă. Va naşte în al patrulea an.

Zalmoxis a stat într-o altă lume, nevăzută, într-o peşteră, într-o locuinţă subpământeană, trei ani, după care, în al patrulea an, a reapărut pe pămînt, în lume. A adus, a dăruit oamenilor lumina.

Şi Iisus a stat trei zile în lumea morţilor, după trei ani de misiune între oameni, înviind a treia zi, reapărând în lume, în care nu întârzie decât puţine zile. Trece în cealaltă, a vieţii veşnice, la tronul ceresc, care pare a fi, în basm, Mânăstirea de Tămâie, unde a mers Făt Frumos.

Fata de împărat, deşi ajunsă în lumea de dincolo, nu  află unde este Mânăstirea de Tămâie, nici de la Sfânta Miercuri, nici de la Sfânta Vineri, nici de la Sfânta Duminică, pentru că nici acestea nu ştiu.

„ — Se vede că vreun blăstăm al lui Dumnezeu, sau altăceva, aşa trebuie să fie de nu ai parte de ceea ce cauţi, fiica mea! Că aici este capătul unei lumi necunoscute, încă şi de mine, şi oricât ai voi tu şi oricine altul să mai meargă înainte de aici, este cu neputinţă.“

Deci, de fapt, Fiica de împărat nu află, nu poate afla, încă, Mânăstirea de Tămâie, pentru că spiritul ei este umbrit de păcat.

Din lumea nepământeană, dintre fiinţele ce ascultau de Sfânta Duminică, ciocârlanul (o fiinţă bună şi binefăcătoare, care, mânată de dor, ajunsese mai departe, într-o altă stare, superioară, la Mânăstirea de Tămâie, cu preţul unor mari eforturi, cu sacrificiu – îşi frânsese piciorul), ştiind drumul, o ajută pe Fata de împărat să ajungă la Mânăstirea de Tămâie.

Fiica de împărat, de la cele trei sfinte, pentru această extraordinară şi grea călătorie, pe lângă obiectele amintite – furca, tipsia, vârtelniţa – primeşte prescură şi vin. Elemente nou-testamentare, vor susţine unii. Alţii, zalmoxiene.

Căutările, căile, experienţele Testamentului Zalmoxian Dacoromân sunt continuate şi împlinite prin Iisus Hristos, „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“.

Fata de împărat, însoţită de ciocârlan, călătoreşte un an de zile, peste nenumărate ţări şi mări şi prin codri, şi ajunge la gura unei peşteri.

Unde este Împărăţia lui Dumnezeu?! Iisus ne învaţă (generos, indiferent de starea socială, de poziţia socială etc., situaţie pe care o putem recunoaşte şi în vechea religie a dacilor, chiar prin păstrarea, intactă, a acestei cunoaşteri, în basme) că e în sinea noastră, trupul omenesc fiind templul acestei împărăţii.

Caracterul iniţiatic al basmului Povestea Porcului ni se dezveleşte în toată exactitatea sa. Peştera (sau construcţia subterană a lui Zalmoxis), intrarea în mormânt, (a lui Iisus) sunt porţile dintre lumea pământeană şi spirituală, dintre lumea pământenilor şi a celor ce nu mai sunt cu trup, ci spirit. Dar ei, de dincolo, sunt foarte pe aproape. Mânăstirea de Tămâie (Tronul ceresc), lumea veşnică şi a tăriei, se află în sinea noastră. Sau, prin sinea noastră, putem încetăţeni, în sinea noastră, putem instaura Iubirea (Raiul, Fericirea din Fericirea cea veşnică). În sufletul nostru, în viaţa noastră de pământeni.

  Ajungerea Fiicei de împărat la gura peşterii, după experienţa stării spirituale a omenirii, pe care o studiază în al patrulea an al uceniciei. („Şi tot aşa mergând ei un an de zile, cu mare greutate şi zdruncen au trecut peste nenumărate ţări şi mări, şi prin codri şi pustietăţi aşa de îngrozitoare, în care foşgăiau balauri, aspide vininoase, vasiliscul cel cu ochi fermăcători, vidre cu câte douăzeci şi patru de capete şi altă mulţime nenumărată de gângănii şi jigănii înspăimântătoare, care stăteau cu gurile căscate, numai şi numai să-i înghită; despre a căror lăcomie, viclenie şi răutate nu-i cu putinţă să povestească limba omenească.”) înseamnă momentul cel mai greu, cel mai important, cel mai înălţător, cel mai revelator al experienţei iniţiatice, proprie fiecărui individ angajat pe calea acestei cunoaşteri şi trăiri sfinţitoare.

Dincolo de această gură a peşterii era „un rai şi nu altceva!“, adică marea fericire veşnică.

Cei ajunşi pe marile trepte ale iniţierii religioase, pentru a atinge şi treapta acestei fericirii (supreme pentru un pământean) trebuie să facă şi experienţa abstragerii, retragerii din această lume (trăirea în spiritual o experimentase deja, o învăţase timp de trei ani), printr-un efort suprem, un fel de rupere, temporară, faţă de pământesc. Căutătorul Împăratului veşniciei, ajungând la atingerea supremei fericiri, şi-o împământeneşte, şi-o adjudecă, şi-o instaurează în spiritul sau, devenind însuşi purtătorul acestui paradis, trăindu-l în viaţa sa de pământean.

Se mai observă că această iniţiere completă, la strămoşii noştri, era generos egală pentru ambele sexe.

Căsătoria cu un porc este o pură ficţiune, formativă, în sensul deplinei ascultări a fiilor faţă de părinţi şi de templu (de vechea biserică, fiind vorba de lumea de dinaintea creştinismului).

Pură ficţiune este şi însărcinarea Fiicei de împărat. (Şi totuşi, după cum vom vedea, nu este vorba numai despre spiritual în sine, ci şi de pregătirea pentru conceperea, printr-o fecioară, prin intervenţia Împăratului ceresc, a unui prunc mântuitor).

Nu e purtătoare de prunc pământesc, ci de spiritualitate, într-un ciclu de studii şi de experienţe iniţiatice de patru ani.

Fericirea pierdută pe pământ o regăsim în cer. Nimic nu e definitiv pierdut pentru cei vrednici. Nici pentru cei ce au trăit în fericire şi bunăstare şi au ajuns la întristare şi nici pentru cei săraci.

Este vorba de o religie dinamică, plină de miez, de vitalitate, de tărie, de trăinicie, de forţă propulsoare, de echilibru, de rod.

Fata de împărat descoperea podul minunat (calea) al fericirii şi castelul fericirii sale (dispărute din viaţa pământească), dincolo, în viaţa spirituală.

Ce a pierdut în viaţa obişnuită a oamenilor a redescoperit în viaţa ei spirituală, neobişnuită pentru cei mulţi, dar accesibilă pentru oricine o caută cu hotărâre şi cu inimă curată.

Rănile nefericirii pot fi cicatrizate şi fericirea reactualizată în spiritul nostru.

Drumul spre cunoaşterea stării de fericire permanentă este foarte greu (vezi efortul, voinţa fetei de împărat şi faptul că ciocârlanul este şchiop etc.). Chiar trecând de gura peşterii, nu este totul, nu suntem stăpânii fericirii.

„Mai stăi! şi nu te bucura aşa degrabă, că încă eşti nemernică pe aceste locuri şi tot n-ai scăpat de primejdii, zise ciocârlanul”.

Nici Iisus, după trei ani de intensă trăire întru cele înalte, spirituale, după trei ani în care a iniţiat întreg poporul, descoperindu-i calea cunoaşterii Iubirii (şi, în general, a celor necunoscute, ascunse în nevăzut, în spiritual) după ce izbândise, postind şi rugându-se patruzeci de zile (era…la Mânăstirea de Tămâie, la Tronul ceresc, ostenindu-se până la sudori cu lacrimi pentru întreaga omenire, pentru calea pe care să se angajeze, în siguranţă, cei care-l caută pe Cel de Sus, pentru adjudecarea fericirii) nu a fost liber în fericirea dobândită, deoarece abia acum forţele întunecate, prin însuşi Lucifer, vor încerca să-L devieze de la dobândirea victoriei depline.

Şi fata de împărat va trece prin încercările la limită, drumul dorinţei fierbinţi de a ajunge la Împăratul Ceresc fiindu-i barat de Talpa Iadului, o slujitoare a Satanei (Lucifer).

Conţinutul basmelor liturgice dacoromâne precede timpul vieţii şi activităţii lui Iisus Hristos. Dacă în calea fetei de împărat se interpune Talpa Iadului, în faţa lui Iisus se va interpune însuşi căpetenia iadului, Lucifer.

Ajunsă la Mânăstirea de Tămâie, fata de împărat recunoaşte (iniţierea   şi-a atins scopul la modul deplin) podul cel minunat şi palatul în care trăise cu Făt Frumos aşa de puţin şi îndată i se umplură ochii de lacrimi de bucurie. Dăduse de izvorul cel nesfârşit al fericirii.

Pământeanul pătruns aici, în lumea curată a fericirii, este un nemernic. E prea curat locul. Aşa trebuie înţeles textul citat mai înainte.

Oricât de neaşteptată şi de şocantă va fi opinia noastră, pe care o prezentăm în continuare, nu ne îndoim că va deveni şi a cititorilor.

După ce Făt Frumos intervine în viaţa pământenilor în chip miraculos, fiind singurul în stare să facă un pod minunat, al fericirii, şi palatul fericirii pământeşti, după ce, în chip miraculos, luând, din purcel, chip bărbătesc, concepe naşterea unui prunc, ajunge, dispare, din locul de origine al fericirii, dincolo de gura peşterii, la Muntele de Tămâie. Aici va reîntâlni fata de împărat atât podul şi castelul mântuirii sale, cât şi pe Făt Frumos, care este însuşi Împăratul Veşnicei Iubiri, al Eternei Fericiri, Împăratul Muntelui de Tămâie. În Noul Testament, divinitatea este numită şi Iubirea, aceasta fiind atributul său esenţial. Divinitatea este Însăşi această Iubire.

Conceperea pruncului în lumea pământească de către Împăratul de dincolo (Făt Frumos) din lumea nevăzută nu este esenţialmente diferită de conceperea pruncului Iisus de către Sfântul Duh, în pântecele Fecioarei Maria.

Împăratul Mânăstirii de Tămâie, pe plan terestru, este Făt Frumos. Că acest prunc a fost plămădit într-un chip nepământesc, ni se atestă prin fecioria permanentă a tânărului Făt Frumos, reliefată prin numele de Făt şi subliniată prin calificativul de Frumos. În Testamentul Zalmoxian Dacoromân, călugăria (feciorii călugări şi fecioarele călugăriţe) îşi avea o statornică tradiţie. Şi în Noul Testament, fecioria este la loc central (Fecioara Maria, Iisus Hristos).

A se reţine că tatăl fetei, împăratul ţării, tânjea, dorea această fericire (podul minunat) de la el acasă până la locuinţa mirilor (castelul fericirii pentru noua generaţie).

Care tată adevărat nu doreşte copiilor săi fericirea adevărată?

Care împărat (conducător de ţară) nu ar dori fericirea adevărată pentru fiii ţării sale?

Împăratul ţării (tatăl fiicei de împărat) nu reuşise să aducă fericirea pe pământ, dar nu renunţase la această dorinţă supremă, deşi calea se dovedea plină de sacrificii. Nu îşi pierduse speranţa. Nici când un moşneag cu un purcel, spre hazul împăratului (şi mâhnirea sa) şi a celor din suita regală, cer să încerce a izbândi, nu le interzice şansa. Împăratul este un mare înţelept. Posibilitatea mântuirii, a aducerii fericirii pe pământ, ne poate veni de la orice fiu al ţării, drept pentru care nu procedează discriminatoriu, chiar când aparenţele sunt potrivnice.

Speranţei nestrămutate a tatălui fetei în posibilitatea instaurării fericirii pe pământ i se răspunde din lumea cealaltă prin întruparea Împăratului Ceresc în cea mai umilă şi modestă fiinţă, un purcel.

Că prin purcel înţelegem omenirea trăitoare în mocirla păcatelor, nu există nici o îndoială. Aşa că acest purcel nu reprezintă nimic altceva decât omul murdărit de propria lui viaţă păcătoasă. 

Şi despre Iisus Hristos se spune că toate făpturile de sus (din Împărăţia spirituală, nevăzută pentru noi, pământenii) s-au cutremurat văzând în ce fiinţă s-a întrupat (s-a născut pe pământ). Iar Sfinţii Părinţi ai Bisericii Noului Testament vorbesc despre om ca despre un vierme. Aşa că a avea în vedere un purcel, nu este mai puţin neobişnuit, decât într-un vierme.

Acum nu se mai crede, sperăm, că apropierea dintre Făt Frumos şi Sfântul Spirit (Duh) este atât de neaşteptată, de şocantă – dimpotrivă. Este acelaşi chip al veşniciei care vine în lume, spre a mântui lumea, spre a o ridica în rai, în Fericirea de la Muntele de Tămâie.

„ – Făt Frumos! Făt Frumos! Fie-ţi milă de două suflete nevinovate, care se chinuiesc de patru ani, cu osânda cea mai cumplită! Şi întinde mâna ta cea dreaptă peste mijlocul meu, să plesnească cercul şi să se nască pruncul tău, că nu mai pot duce această nesuferită sarcină!”

Pruncul se naşte (se va naşte) numai la timpul sorocit de dincolo, din lumea nevăzută, de către Împăratul Ceresc.

Textul de mai înainte este o adevărată invocaţie (rugăciune), exprimând dorinţa fecioarelor închinate templelor Daciei, de a se împlini aşteptarea lor, ca una dintre fecioare să nască, în feciorie, un prunc. Această dorinţă devenită, spiritual vorbind, o sarcină foarte greu de dus, viaţa lor spirituală trebuia să fie la înălţimea evenimentului mult aşteptat.

Această aşteptare, în lumea fecioarelor călugăriţe, se confirmă, în lumea antică şi în afara Daciei (Dacoromâniei).

Este ştiut că sibilele, fecioarele preotese ale vechilor temple, aşteptau ca una din ele să nască pe Mântuitorul lumii. Or, o asemenea aşteptare, aşa cum am mai subliniat, presupunea deja un exerciţiu pregătitor de purtătoare de prunc divin. Lumea îl aştepta. Se pregătea pentru a face faţă intervenţiei Cerului. Credea în necesitatea şi în intervenţia cerului, pentru a smulge omenirea din hăţişul păcatelor, pentru a despotmoli omenirea din cercul vicios, din neputinţa de a se elibera din viaţa în păcat.

Se mai ştie de existenţa celei mai tulburătoare dintre sibile, care (din ţara noastră, din Dacia ) a plecat până în Peninsula Italică, unde a scris cărţile de mare iniţiere pentru preoţii de acolo, retrăgându-se apoi în patria sa.

Vremile Noului Testament erau pregătite şi în sânul neamurilor, nu numai în sânul neamului evreiesc.

În lumea templelor antice (cele rămase în înălţimea vieţii spirituale, şi, prin ea, toţi pământenii) se aştepta naşterea, printr-o fecioară, a unui prunc mântuitor.

În nici o ţară europeană nu cunoaştem o mai intensă şi mai curată viaţă spirituală decât în Dacoromânia, în care să se răsfrângă atât de clar lumina desfăcută în lume prin Noul Testament. Păstrarea cu sfinţenie, de către întreg poporul dacoromân, până în ziua de astăzi, a acestui tezaur ne îndrituieşte să gândim astfel.

Forţele rele, ale întunecimilor, potrivnice eliberării omului din viaţa întunecimilor (unii oameni îşi au o viaţă aproape numai trupească – chiar dacă au şi o viaţă intelectuală –, în plus fiind vicleni, mincinoşi, răi, orgolioşi, răzbunători, urând, deoarece, netrăind pe coordonatele spirituale divine, nu au acea stare a conştiinţei prin care să îşi interzică un astfel de comportament, de fapt subuman, iar neavând această stare a conştiinţei, întreţin iadul în viaţa lor şi a omenirii) nu doresc naşterea pruncului de către fata de împărat (se opun prin Talpa Iadului şi slujnica acesteia. Talpa Iadului, scroafa cu purcei, preferă mlaştina morală, deci şi trupească, a vieţii etc.).

„ – Fie-ţi milă de două suflete nevinovate” înseamnă convingerea fecioarelor că e vorba (privind totul la modul personal) de sufletul fiecărei fecioare şi de sufletul pruncului ce, într-o bună zi, se va naşte.

Patru ani (sau până într-al patrulea an) fecioarele Testamentului Zalmoxian Dacoromân erau, generaţie lângă generaţie, purtătoare la modul spiritual, ale sarcinii pruncului mult aşteptat.

Că textul liturgic din basm nu se referă la o naştere curentă, biologică, este limpede pentru toată lumea. Fecioara de împărat care străbate, astfel, toate treptele iniţierii sfinte, nu are o sarcină de nouă luni, ci una de patru ani. Sincronizarea de înălţare în spiritual cu viaţa zeului Testamentului autohton dacoromân, Zalmoxis, nu poate fi pusă la îndoială.

Acest mare zeu al tracilor nord-dunăreni (noi, dacoromânii de azi, fiind continuatorii lor neîntrerupţi în istorie) a „înviat” (simbolic), a ieşit în al patrulea an din peştera în care a vrut, de bună voie, să trăiască.

Despre naşterea fiicei de împărat textul liturgic păstrat în tiparul imuabil al basmului ne spune:

„Şi ea a născut pruncul fără a simţi câtuşi de puţin durerile facerii”.

Asemănarea dintre naşterea fiicei de împărat, din Testamentul Zalmoxian Dacoromân, cu naşterea pruncului Iisus, din Noul Testament, de către Fecioara Maria, este de netăgăduit.

Naşterea pruncului  din Testamentul Zalmoxian Dacoromân înseamnă începutul scoaterii răului (Talpa Iadului) din viaţa omenirii. Naşterea pruncului Iisus înseamnă începutul smulgerii din rădăcini a răului (prin învingerea căpeteniei răutăţilor, Lucifer) din viaţa omenirii.

Talpa Iadului fiind chiar printre intimii Împăratului Muntelui Mânăstirii de Tămâie (Făt Frumos), Testamentul Zalmoxian Dacoromân păstrează o reminiscenţă din Împărăţia Cerească de dinaintea răzvrătirii făţişe a lui Lucifer şi a alungării (exilării) acestuia în afară. Ad litteram, este vorba de perioada curăţirii Împărăţiei de Sus de Talpa Iadului, o forţă din subordinea lui Lucifer. Talpa Iadului era un personaj de încredere în casa Împăratului Ceresc.

Forţele Iadului socot că Împăratul de la Mânăstirea de Tămâie, Făt Frumos, este prins, sau va fi prins, în capcana vieţii pământeşti. Scroafa (Talpa Iadului) susţine că ea l-a prefăcut pe Făt Frumos într-un purcel răpciugos şi răpănos. Viaţa oamenilor păcătoşi, trupurile şi spiritele celor robiţi păcatului, sunt ale Iadului, drept pentru care se pot înţelege, întrucâtva, cuvintele Tălpii Iadului, conform cărora ea îl prefăcuse pe Făt Frumos într-un purcel.

Oamenii păcătoşi fiind ai Iadului, iar Făt Frumos luând trup pământesc, Talpa Iadului se şi socoate stăpâna lui. De aici până la afirmaţia că a fost prefăcut în trup terestru de către Talpa Iadului nu este mare distanţă. Talpa Iadului, văzîndu-l pe Făt Frumos intrat în capcana materiei, materie căzută în lanţul păcatului, îl şi vede robit păcatului, pe ea văzându-se, astfel, stăpâna lumii (în locul Împăratului de la Mânăstirea de Tămâie). „L-am prefăcut în purcel“, mărturiseşte bucuria forţelor întunericului, la gândul că Divinitatea s-a angajat pe o cale a propriei pierzanii. Ştia Talpa Iadului ce grele lanţuri are păcatul peste care trona.

La modul esenţial, se poate accepta o asemănare cu Satana, care-l ispiteşte pe Hristos după marele post, ispitindu-l cu Împărăţia acestei lumi pământeşti, din care, prin trup, făcea parte şi Iisus etc.

Scroafa cu cei doisprezece purcei pare a fi anul cu cele douăsprezece luni.

Numai că, prin apariţia moşneagului (la îndemnul babei sale, al cărei suflet pare a fi sub îndemnul cerului), Făt Frumos este sustras din vadul păcătos al lumii (fără ca păcatul să-l fi  pătruns) şi îndreptat (chemat) spre misiunea înălţării lumii din vadul nefericirii.

Moşneagul şi baba fără copii au o oarecare asemănare cu Sfânta Familie în care s-a născut Fecioara Maria, familie, deci, prin care Divinitatea va interveni direct în viaţa omenirii, ca om printre oameni.

  Testamentul Zalmoxian Dacoromân se dovedeşte a avea generoase deschideri spre lume, o adevărată cale spre Iubire, Fericire, spre Rai, spre Mânăstirea de Tămâie.

Zalmoxis îi învăţa pe daci că nici el, nici oaspeţii săi şi nici unul dintre urmaşii acestora nu vor muri, situaţie net superioară religiilor conglomeraţiilor de zei greceşti, cu tot prestigiul de care se bucură acestea în cultura universală. E drept că informaţia şochează prin francheţea, prin precizia ei, şi pe drept cuvânt, dă prilej la meditaţie şi reconsiderări. Parcă ne-am afla în plin Nou Testament, în care se revelează că fiecare om, prin spiritul (sufletul) său, este nemuritor.

Basmele noastre au reminiscenţe bine păstrate din vechea mitologie – lupta tinerilor Feţi Frumoşi cu monştrii cu mai multe capete, moartea şi învierea acestor tineri, intrarea sau ieşirea lor din tinereţea fără bătrâneţe, din viaţa fără de moarte etc. Feţii Frumoşi trec prin adevărate încercări iniţiatice. Făt Frumos este un prototip de urmat. Descoperă, prin şirul de generaţii, drumul ascuns spre lumea celor mai curate şi îndrăzneţe vise ale oamenilor, ca spre o lume accesibilă, reală, posibil de adjudecat, în anumite condiţii.

Făt Frumos este de o înălţime morală şi etică impecabilă. Este modelul de urmat, pentru ca oamenii să devină beneficiarii societăţii divine (viaţa veşnic fericită), a tinereţii fără bătrâneţe. Făt Frumos, fiul a două lumi, cea văzută şi cea nevăzută, cea pământească şi cea cerească (are forţe suprafireşti), deschide o fereastră spre marele viitor posibil pentru societatea omenească, viitorul orânduirii divine.

Muntele unde se alfa peştera lui Zalmoxis a fost considerat Muntele cel Sfânt (Cogaion). Legătura dintre Muntele Sfânt şi Mânăstirea de Tămâie o face, deci, peştera, calea de acces.

Râul care curgea pe lîngă Muntele Sfânt a fost socotit, şi el, Râul Sfânt.

Tatăl Ceresc exersează omenirea, pentru ieşirea ei din tenebre, pentru întâlnirea crucială cu Iisus. In neamul dacoromân este cea mai limpede spiritualitate premeregătoare, activă şi azi , din memoria colectivă a docoromânilor. Iisus, fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat ‚ este trimis de Cer pe pământ, unde se întrupează din Fecioara Maria, apoi este martirizat, crucificat  de obtuzitatea iudeilor, deşi în Vechiul Testament iudaic, dăruit de Dumnezeu, prin Moise, iudeilor, se află  unele profeţii pregătitoare. Iisus învinge moartea, înviază. Calea spre supercivilizaţia divină e deschisă. Dacoromânii o cunoşteau. De aceea Iisus, prin creştinii săi, a fost primit pe căi line, în sânul poporului dacoromân, regăsindu-se în oglinda izvoarelor sacre zalmoxiene, iar acestea L-au recunoscut  şi primit.

 

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, cules de Petre Ispirescu.

 

Analizând basmul, constatăm că suntem, ca şi în Povestea porcului, în spiritul Testamentului  Zalmoxian Dacoromân. Făt-Frumos din Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, este şi el un dar pentru pământeni, o naştere dăruită. De fapt e acelaşi Făt-Frumos, în diverse capitole ale  Testamentului Zalmoxian Dacoromân. Darul e de sus, părinţii de jos, pământeni, un împărat şi o împărăteasă. Copilul refuză să se nască. I se făgăduiesc toate bunurile din lume. Refuză împărăţia lumii acesteia. Si Iisus refuză aşa ceva, în confruntarea cu Lucifer. Copilul se naşte doar când i se promite Tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte. Este o convorbire  între lume şi divinitate despre paradisul pierdut, un început  de activare a căii de întoarcere, a memoriei primordiale din sinea omului, de trezire la viaţă.

Făt-Frumos a fost dat la şcoli şi filozofi şi toate învăţăturile pe care alţi copii le învăţau într-un an, el le învăţa într-o lună. Toată împărăţia se fălea că o să aibă un împărat înţelept şi procopsit. Şi pe Iisus, la 12 ani, îl aflăm în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi punându-le întrebări. Toţi care îl auzeau, rămâneau  uimiţi de priceperea şi răspunsurile Lui. Părinţii lui Iisus plecaseră spre casă, fără să observe că băiatul rămăsese în Ierusalim. S-au întors şi după trei zile L-au găsit în Templu. Când L-au văzut, au rămas înmărmuriţi. Mama Lui I-a zis: ,,Fiule, pentru ce Te-ai purtat aşa cu noi? Iată că Tatăl Tău şi eu Te-am căutat cu îngrijorare”. El le-a zis: ,, De ce M-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” Iisus iese din statutul civl al oricărui om şi răspunde, că este în casa Tatălui Său. Are încă de acum conştiinţa paternităţii sale divine. Deschide Cerul, pentru a rosti, a se şti, a se înţelege de unde e. Începe exersarea întoarcerii civilizaţiei umane, la statutul de civilizaţie divină, în care Adam, apoi şi Eva, au trăit un timp. Si Făt-Frumos îşi mărturiseşte misiunea, la vârsta de 15 ani, să afle tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte. Nu diferă de misiunea lui Iisus. Religia zalmoxiană dacoromâna este înainte mergătoare, până la primirea lui Iisus în lume şi prin excelenţă în Dacoromânia, locul de origine al sacerdoţilor zalmoxieni, unde religia zalmoxiană a supravieţuit până azi, ca apele subterane, care au izvoare, în cazul de faţă basmele dacoromâne, cu conţinut liturgic. Ce este divin nu dispare, ori câte atacuri şi întunecimi s-ar revărsa peste el.

Omenirea pierduse legătura cu Cerul. Împăratul  mărturiseşţe că i-a promis lui Făt-Frumos, ca să vină pe lume, tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, doar ca să-l împace. Nu avea cum să-i dea un astfel de lucru nemaiauzit. Mai e un tâlc. Oamenii, fără ajutorul Cerului, nu pot avea  aşa ceva. Intoarcerea la divinitatea din om, înseamnă găsirea drumului spre paradis. Toţi boierii şi împăratul deteră în genunchi, rugându-l pe Făt-Frumos să nu părăsească  împărăţia. Ii promit să-l facă împărat şi să-i aducă de soţie cea mai frumoasă împărăteasă. Şi în felul acesta, prin refuzul împărăţiei pământeşti, Făţ-Frumos îl precede pe Iisus. Tot ca Iisus, va trăi în feciorie. La Iisus  ni se descoperă capacităţile creatorului vieţii-vindecă orice boală, curăţeşte sufletele de păcate, învinge moartea, înviind, se înalţă la cer. Deschide calea spre fericirea originară. Şi Făt-Frumos îşi începe misiunea sa divină, de a descoperi tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte. După ce ieşi din împărăţia tatălui său, ajunse în pustietate. Iese din lume, zdrobind, învingând cele ale lumii, din trupul şi sufletul său. Iisus iese din împărăţia cerească şi intră în lume.

 Făt- Frumos, ajuns în pustietate, îşi împărţi toată avuţia la cei vreo două sute de ostaşi, pe care i-i dăduse împăratul să-l însoţească  şi apoi îi trimise la împărat. E  bine să se reţină că nu a trimis carăle cu merinde şi banii, înapoi la tatăl său. Îşi împarte averea celor din jur.  Aşa fac sfinţii, la început de drum, renunţă la averea lumii acesteia şi îşi cultivă virtuţile divine, adunând avere nepieritoare. Făt-Frumos exersa bunătatea pilduitoare. Este vorba de frăţietate, de solidaritate, de bunătate. Acestea, scrise în spiritul dacoromânilor, au ajuns până in timpul propovăduirii lui Iisus, în timpul fixării în scris a Noului Testament al lui Iisus Cristos şi până azi.  Toţi monahii dacoromâni sunt în pustie (în ieşire din lumea aceasta şi în intrare în lumea  îndumnezeită, cerească, gustând din eternitatea vieţii celei fericite), pe drumul lui Făt-Frumos, spre Tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte. Paradisul este o stare spirituală în care inteligenţa, iubirea, energiile sunt vectorii celor materiale. Accesul în starea spirituală se face din plaiul nostru spiritual , din plaiul nostru mioritic, din sufletul nostru (minte-inimă-conştiinţă). Din nefericire, azi, neamul dacoromân este sub asediu şi nu-şi poate valorifica public templele (bisericile) zalmoxiene sihăstreşti paleocreştine, întru care au continuat sihaştri zalmoxieni şi ca sihaştri ai lui Iisus Cristos. Că în sânul neamului dacoromân se pregătesc vremi eliberatoare, din căngile celor potrivnici luminii şi libertăţii întru lumină,  nu e nici o îndoială. Divinitatea Testamentului Zalmoxian Dacoromăn şi a Noul Testamnet al lui Iisus Cristos nu poate fi nimicită. Biruinţa adevărului şi  dreptăţii este de nebiruit. Una sunt. Nu va fi adevăr fără dreptate şi dreptate fără adevăr.

Făt-Frumos iese din ale lumii, căutând comoara comorilor, Tinereţa fără băţrâneţe şi viaţa fără de moarte. In Noul Testament, Pomul Vieţii. In religiile antemergătoare lui Iisus, nu cunoaştem o aşa de fermă, generalizată şi înaltă viaţa monahală, ca la strămoşii noştri. Dacoromânii de azi, care acceptă să fie lucrători  în via Neamului Dacoromân, pentru salvarea, pentru propăşirea dacoromânimnii, lucrează, indiferent de greutăţi şi ameninţări. Ei au descoperit Calea-Adevărul-Viaţa. Au redescoperit cele sfinte, din adâncimile sufleteşti, nepieritoare, divine, ale dacoromânilor. Coordonate majore, înalte, de dorit de orice etnie din lume.

Făt-Frumos, ca şi călugării dacoromâni, el însuşi vieţuind în călugărie, iese din împăraţia lumii acesteia, iese din legăturile simţurilor lumeşti, întru cele înalte, lăuntrice, spirituale. Este o zbatere, o căutare, este o luptă, până când piedicile, cătuşele cedează şi trăirea întru cele înalte îşi dă roadele. Creştinii Noului Testament, care au citit vieţile sfinţilor, patericul (egiptean) s. a. îl recunosc mai uşor pe Sfântul Făt-Frumos. Toate bătăliile pe care le duce cu întunecimile sunt bătălii şi victorii pe plan sufletesc şi în consecinţă pe cel trupesc. Pe această cale ajunge în paradis. Incercările sale sunt de iniţiere sacră. Prin ele treceau călugării dacoromâni şi fiecare ajungea la diferite trepte, după vrednicie. Calea sfinţilor. Iar sfinţii unui neam nu pot fi şterşi din sinele spiritual al neamului. Iar dacă fii neamului se exersează, se dăruiesc pentru neam, încep a conlucra cu sfinţii neamului de dintotdeauna şi astfel nici o piedică, greutate, primejdie, nu-i poate opri din drumul servirii propriului neam. Nici moartea.

Făt-Frumos ajunge într-o câmpie întinsă, unde erau o mulţime de oraşe, de oameni. Din străvechime, în cetăţile cu populaţie multă, în oraşele de mai târziu şi de azi, se  ademenesc şi întreţin tentaţiile trupului, chemările erotice, în afara oricăror rânduieli.  Iar Făt-Frumos trece printr-o pădure. Lăuntric se petrece totul. Pădurea simbolizează desimea  şi intensitatea tentaţiilor, întunecimile din care unii oameni nu mai ies niciodată. Câmpia întinsă, oraşele, tentaţiile, sunt moşia  Gheonoaiei. Totul e simbolic. Lumea din care a ieşit îşi trimite după Făţ-Frumos săgeţile de foc, simţurile lumeşti. Acestea ard şi în trupul călugărilor Noulu Testament. Ca să învingi strigătul simţual după femeie, să ţii simţurile sub control, să le spui să te lase în pace şi să se retragă, trebuie să practici o ostăşie puternică, sfântă. E limpede, chemările lumii, în care ar fi fost împărat, cu o împărăteasă de toată frumuseţea, îşi strigă chemările ei. Gheonoaia trăieşte  în cele mai de jos ale lumii. Reprezintă lumea cu tentaţiile şi răutăţile ei. Dar Făt-Frumos a ieşit din lume, pentru a o ajuta întru sfinţenie, de care e atât de lipsită. Simţurile trupeşti, de o anumită natură, trebuie sesizate de-ndată şi alungate. Aşa fac şi azi toţi călugării. Aşa face şi Făt-Frumos, la pândă, vigilent cu ce se întâmplă în mintea sa. Făt-Frumos iubeşte lumea şi acţionează pentru îndreptarea ei. Gheonoaia, învinsă, este cuprinsă de bucurie. Să ne amintim de femeile păcătoase, cu care s-a întâlnit  Iisus, de câtă bucurie şi fericire au fost cuprinse. Maria Magdalena a mers pe calea sfinţeniei. Si ce bătălii a avut de purtat!

 Bătălia lăuntrică, sufletească, este spectaculos exprimată  în afară, în naraţiunea basmelor dacoromâne, încât cititorul este atras, coparticipă prin trăirile sale, îi place să citească basmele, să le povestească, să le asculte.

Toţi suntem chemaţi, aleşi doar cei care răspund glasului conşţiinţei. Toţi, din diferite domenii.  Aici, în lumea sacră.

Făt-Frumos învinge primele încercări iniţiatice. Gheonoaia se dă în lături din drumul său, dar nu fără a-l mai tenta cu una din fiicele sale. Dar lumea, simbolizată de Gheonoaie, beneficiază de aceste victorii în spirit ale lui Făt-Frumos. Un dram de lumină şi speranţă a apărut în sinea Gheonoaiei, în felul acesta devenind cooperantă cu Făt-Frumos. Dar ca orice sacerdot monah , nici Făt-Frumos nu scapă de încercări, dimpotrivă, îi apar şi mai arzătoare, mai ameninţătoare. Ajunge în moşia Scorpiei, sora Gheonoaiei. Aici, până şi iarba este pârjolită. Vrăşmăşia celor două surori e groaznică. Vor să-şi răpească una de la alta, pământul. Ura între unii fraţi, face ravagii şi azi. Ni se descoperă, pas cu pas, rălele acestei lumi, nu pentru a o abandona, ci pentru a o îndrepta. Dar în spiritul nostru, în gândurile noastre, trebuie să fim desprinşi de răutăţile acestei lumi, doar aşa vom reuşi să facem binele pe care trebuie să-l facem. Lumea aceasta trebuie să fie îndreptată. Îndreptarea începe cu fiecare. Orice sfinţenie este aducătoare de sfinţenie, de Cer, pentru semeni. Calea sfinţilor este calea bătăliei cu tine însuţi. Orice dacoromân, indiferent cine este, trebuie să fie atent la el însuşi, să acţioneze mental asupra sa, să fie într-o stare de autoeducare permanentă. Şi orice persoană care vrea să se încadreze între călugării neamului. Făt-Frumos este un victorios. In calea vieţii sale, a câştigat multe bătălii şi în sensul acesta este un salvator, un  eliberator,  un mântuitor. Neamul este întărit şi în războiul cel nevăzut şi  în cel văzut. Şi în faţa neînţelegerilor dintre noi şi în faţa celor care, din altă parte de lume, îşi lasă  casa şi ale lor şi vin în Dacoromânia, tulburând pacea etniei dacoromâne, apoi incriminându-i elitele, care o protejează. Un sfânt dacoromân din vremile noastre, Mihai Eminescu, i-a exprimat fără echivoc pe toţi dacoromânii, de a trăi în propria ţară , Dacoromânia, în pace, pe pământul apărat din belşug cu sângele părinţilor, bunilor şi străbunilor, fără să fie agresaţi, sau stăpâniţi de străini. Nu au nimic cu  străinii care trăiesc între ei, aşa cum sunt străini între toate neamurile pământului, ci cu acei străini care ştiu că nu-s doriţi, că nu au fost chemaţi, dar intră în ţară în număr impresionant,  fără ca opinia publică să ştie, cu acte în regulă, eliberate de cei sunt de o etnie cu ei, ajunşi în structurile puterii  statului dacoromân, ajutaţi  de năimiţii dacoromâni, şantajabili, adevăraţi trădăţori de neam şi de ţară. Cu acei străini care intra în ţară pe faţă, încetăţnindu-se abuziv. E vorba de un antiromânism de neacceptat. Verdictul:

 Împăraţi pe care lumea  nu putea să-i mai încapă,

Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă-

Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,

Cum veniră, se făcură toţi o apă şi-un pământ.

Orice drum e de venit, dar şi de plecat.

Făt-Frumos, după cele două mari încercări, ajunge la un câmp numai cu flori şi unde era numai primăvară. Fiecare floare era deosebit de mândră şi cu un miros dulce de te îmbăta. Si un vântişor care abia adia. Loc de odihnă, de refacere, de bucurie. Dumnezeu este mereu prezent cu cei supuşi încercărilor, cu oştenii săi. Îşi face prezenţa simţită, din când în când, în sufletul oşteanului, cu o căldură sufletească, o lumină aparte, din cealaltă lume, o bucurie fără seamăn. Cel în cauză recunoaşte fără echivoc prezenţa divinităţii. Un călugăr nu uită aceste clipe. Devine mai decis. Făt-Frumos nu este încă un voinic, un oştean adevărat, încercat, din oştirea zalmoxiană. Mai trebuie să treacă o probă, o grea încercare. Palatul Tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte este înconjurat cu o pădure deasă şi înaltă, unde stau toate fiarele cele mai sălbatice din lume şi păzesc cu neadormire. Doar se ştie că monahii evoluaţi, cu o viaţă foarte îmbunătăţită, din neluare aminte, au căzut în cele de jos. Cu cât eşti mai aproape de ţintă, cu atât încercările sunt mai abile, mai viclene, mai ardente, mai insinuante, etc. Dar cei care au adunat duh sfânt, spirit înalt, au din ce rezista şi trece mai departe. Divinitatea decide dacă li se arată, în plaiul lor sufletesc. Nu există îndoială că arătarea divinităţii în sufletul omului a avut loc  şi în timpul Testamentului Zalmoxian Dacoromân, precum şi în timpul Noului Testament. Ajungerea în starea spirituală de rai, de Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, producea trăiri inconfundabile. Sfinţii  şi monahii Noului Testament se simt potopiţi de o lumină aparte, de iubire, de o fericire de nedescris. Iisus îşi descoperă prezenţa în sufletul lor. Unora divinitatea nu li se arată  în timpul sau înaintea unor mari încercări. Lui Făt-Frumos Dumnezeu i s-a arătat înaintea celei mai grele încercări. Făt-Frumos este prevenit de calul său că această confruntare, fiind foarte primejdioasă, trebuie ocolită. Vor zbura pe deasupra ei. Dar când erau să se lase jos, la scara palatului, de-abia atinse cu vârful piciorului vârful unui copac şi deodată toată pădurea se puse în mişcare. Urlau dobitoacele de ţi se făcea părul măciucă pe cap. In viaţa bisericească nou testamentară, ortodoxă, catolică, e prea bine cunoscută recomandarea, pe care o ţin mai ales călugării şi călugăriţele, de a fi cu gândul la Dumnezeu şi în ultima clipă a vieţii, pentru a se păzi de atacul satanei. O astfel de clipă de neatenţie era să-l piardă pe Făt- Frumos. Cetatea sufletească ne fiind păzită o clipită, a fost invadat de toate  întunecimile. A fost salvat în ultima clipă de o zână, doamna palatului. În palat locuiau trei zâne fecioare. Interesant, numărul de trei parcă ne-ar sugera  să ne gândim la Sfânta Treime ,aşa cum este comentată şi arătarea celor trei bărbaţi, din Vechiul Testament Iudaic. Avansăm ideea că Valea Plângerii ar simboliza starea omenirii, jalnică, de plâns. Nu dorul după tată şi după mamă a fost ultima încercare  la care a fost supus Făt- Frumos, nu din cauza acestui dor a pierdut raiul, ci din neascultare. O neascultare din neatenţie, din ne purtare de grijă? Nu, ci pur şi simplu, neascultare. Si Eva şi Adam fac aceeaşi greşeală. Nu ascultă de Dumnezeu. Ascultă de satana, apoi Adam aruncă vina pe Eva şi Eva pe şarpe. Făt-Frumos îşi asumă greşeala, cum că el este de vină, din nebăgare de samă. Când ai descoperit viaţa eternă şi fericită, n-ai voie să fii iresponsabil şi să nu o păzeşti pe ea. Iubirea de Dumnezeu şi de semeni nu e deplină. S-au deschis porţile lumii, cu dorul de părinţi şi Făt-Frumos cade  în lume. Doar de la părinţi a plecat. Nu mai rezistă în faţa dorului de părinţi Orice călugăr legat cu acest dor de lume este în felul său slab. Dumnezeu trebuie iubit, de asemenea familia lărgită- neamul dacoromân, întreaga omenire. Dacă ai milă . Dacă eşti un fiu al lui Dumnezeu, îndumnezeit,  harnic si cu luare aminte, urci în iubire. Si îţi afli şi pacea sufletului tău. O legătură în lume poate prejudicia mila faţă de semeni, care, iată, sunt în Valea Plângerii, iar noi călcăm regulile de menţinere  a căii de acces spre paradis.

Legăturile cu lumea erau mai tari decât legăturile cu cerul. Si Făt-Frumos  s-a pierdut în lume, în ţărână, aşa cum s-au pierdut atâţia şi atâţia oameni.

 Aceasta este cartea iniţierii pentru monahii şi pustnicii dacoromâni zalmoxieni, prin cele trăite de Sfântul Făt- Frumos. Cu alte cuvinte, de la Sfântul Făt-Frumos citire, pentru cei ce pornesc pe drumul monahismului. Lecţie completă.

Oştenii lui Zalmoxe şi ai lui Iisus una sunt, în oştirea cea mare a  mântuirii etniei dacoromâne. Toate neamurile sunt chemate la Viaţă, la civilizaţia divină, creştină.

 

      Revelaţia lui Dumnezeu, pentru salvarea omenirii, are loc încă din timpurile primordiale.

     Cele analizate mai înainte, care sunt doar o mică parte din corpul  Testamentului Zalmoxian Dacoromân, sunt dintru revelaţia divină.

     Se redeschide orizontul care leagă vremile în lumina revelatoare.

     Cercetările îşi au o arie largă de investigare.

     În sec. al V-lea î.Cr., Herodot (c. 484 - c. 425) atesta iniţierea care se făcea în tradiţia religioasă zalmoxiană. Spunem tradiţie zalmoxiană pentru că Herodot ne spune că  Zalmoxis a trăit cu mulţi ani înainte de Pitagora,iar Pitagora a trăit în sec. VI  (c. 560 -  500 î.Cr.). Deci, Herodot afla, din viaţa religioasă a dacilor din sec. al V-lea. î.Cr., că zeul Zalmoxis, pe când era mare preot, îi iniţia întru nemurire pe ucenicii săi. Zalmoxis însuşi a coborât într-o locuinţă subpământeană, unde a trăit trei ani. În al patrulea an a revenit în lume. Zalmoxis este înscris în conştiinţa dacilor ca unicul şi marele lor zeu. Opinia lui Herodot că Zalmoxis a trăit „cu mulţi ani“ înainte de Pitagora nu poate fi interpretată decât că a trăit „cu mult timp“ înainte de Pitagora, deoarece, dacă ar fi fost vorba, de exemplu, despre un secol, Herodot ar fi precizat numărul anilor. Cu mulţi ani înainte, după opinia noastră, înseamnă cu secole.

   În sec. al XIII-lea î.Cr., a  trăit Orfeu, fiul regelui Traciei şi mare preot al tracilor, mare iniţiat, împlinitor (ridicarea pe un plan superior, spiritual, al iubirii) al religiei străvechi a traco-plasgilor. În timp ce orfismul era aspirat de lumea grecilor, zalmoxianismul continua să strălucească în mijlocul tracilor nordici, carpato-danubieni-hemusieni.

   Se reliefează, astfel, adevărul că este vorba despre o tradiţie religioasă statornicită de mult timp. De ea se izbesc grecii, dar fără să o poată străpunge, eroda, măcina, asuma, greciza, cum făcuseră între tracii din sudul Balcanilor şi  din Tracia ( teritoriul european al Turciei de azi).

Era vorba, într-un anume fel, de principiul vaselor comunicante, Cu cât tracii peninsulari (balcanici) sufereau de umbrirea pricinuită de greci, tracii din România de azi se înălţau în luminile adâncimilor spirituale. Cât priveşte existenţa istorică a regelui şi marelui preot Zalmoxis, nu există nici o îndoială, cum nici o îndoială nu există asupra existenţei similare a lui Orfeu. Rămâne deschisă, încă, problema cunoaşterii mai amănunţite a religiei străvechilor traco-pelasgi de dinaintea lui Orfeu şi Zalmoxis. S-a descifrat în chiar numele lui Zalmoxis (Zeul cel Moş) religia unui zeu străvechi de dinaintea lui Zalmoxis. Din numele Zalmoxis se evidenţiază continuitatea religiei de dinaintea, din timpul şi de după existenţa istorică a Regelui şi a Marelui Preot Zalmoxis, care nu ar fi decât un reformator (împlinitor) al religiei de dinaintea sa, religia în care trona Zeul Moş (Zalmoxis).    Herodot  scrie că lui Zalmoxis unii geţi îi mai spun Gebeleizis. Regele şi Marele Preot Gebeleizis este împlinitorul strălucit al religiei Zeului cel Moş, adică a Zeului de demult (Zăul ăl Moş, Zălmoş, în transcriere grecească Zalmoxis). Gebeleizis, zeificat, a ajuns să fie identificat cu Zeul Moş (Zalmoxis).

Religia  lui Zalmoxis este receptată ca o religie a unui singur zeu, ca o religie  monoteistă.

 Religia monoteistă a evreilor, a fost revelată prin marele prooroc Moise,  în vremile când au trăit Orfeu şi Zalmoxis.

Strâmtorile (Dardanelele) dintre Europa şi Asia Mică erau un teritoriu intern al tracilor, iar Marea Egee era Marea Tracilor. Prin tracii din Asia Mică (dar şi prin cei din Tracia care, în sud, se întindea până la apa Strâmtorilor), legătura cu Mesopotamia, de unde era originar ilustrul credincios Avraam, cu Egiptul, unde evreii au fost sclavi patru sute de ani, unde s-a născut Moise şi a trecut în fruntea poporului evreu, şi cu Ţara Sfântă, legătura tracilor era permanentă.

Se ştie că Orfeu a studiat în Egipt pe timpul când, după toate probabilităţile, îşi desăvârşea educaţia şi Moise. Tradiţia că Zalmoxis şi-a însuşit o parte din cunoştinţele astronomice în Egipt era vie şi în sec. I d.Cr. Iar, dacă, după unii cercetători, poporul evreu plecase deja din Egipt, fundamentul situaţiei nu se schimbă. Monoteismul exista în Palestina, între Egipt şi ţările tracilor.  Deasupra tuturor exista un zeu. Unul. Domnezeu.

O idee înnoitoare, de regulă, nu apare doar într-un singur loc. Aşa, monoteismul, chiar dacă Divinitatea s-a manifestat între evrei, nu înseamnă că nu există şi în religia altor neamuri, de exemplu în lumea tracilor. Sau din alte vremi, de dinainte. Poate din revelaţia primordială.

                Revenind la textele basmelor dacoromâne, constatăm bogăţia lor iniţiatică, oglinditoare a bogăţiei şi înaltei vieţi spirituale a strămoşilor noştri din ultimele trei-patru milenii.Având în vedere cele spuse până acum despre Zalmoxe, vom lua în considerare religia traco-pelasgă de la Uranus până în primele secole ale primului mileniu creştin.

Faptul că Orfeu a primit lira de la Apollo, zeu din panteonul tracilor, ne îngăduie să avem în vedere posibilitatea ca Orfeu să fi trăit înainte de Moise. Cu atât mai mult Zalmoxe. Poezia, în literatura universală, începe cu marii poeţi traci Linos, Abaris, Musaios, Orfeu. E vorba de o tradiţie.

După încetarea din viaţă a Regelui şi Marelui Preot Uranus, în fruntea imperiului pelasg ajunge fiul său, Saturn. Suntem cu mult înainte de Homer, în îndepărtatele vremuri anteelenice.

Saturn preia toate atributele tatălui său şi, conform obiceiului, în cadrul religiei, se instalează în prim planul cultului religios public, în locul lui Uranus. Fenomenul este firesc atât Uranus, cât şi Saturn fiind regi, dar şi mari preoţi. Ambii au fost zeificaţi. Deci, enumerând atributele lui Saturn, înţelegem că sunt moştenite de la Uranus, făcând parte din dogma religiei acelor timpuri.

Saturn era numit patir (părinte, tată), deus parens (tatăl zeilor), presvitis, senex, vetus deus (bătrânul, moşul , zeul cel de demult), papae-os (moş), Deus Manus, Manes (cu înţelesul iniţial de Zeul Mare, suveran). Latinii îi spun Saturnus senex, deus vetus, Deus Majus (în limba oscilor Maesius, Moesius), adică tot moş.

Toate denumirile converg, înseamnă „moş”, „bătrân”. Deci, după opinia noastră, desemnează atât faptul că Saturn a trăit până la adânci bătrâneţi (moş), cât şi că este un zeu de demult, moş, bătrân.

Saturn se mai numea Zeus Omoloios, homo, aniros, Omolos (Omul).

      Luna decembrie la romani îi era consacrată lui Saturn.

Tradiţia altarelor Omului, în înălţimi de munţi, se mai păstrase, pe pământul Daciei, până în mileniul al doilea al erei noastre.

Tradiţia Omului s-a păstrat până în Noul Testament. Grecii sunt cei care au tradus, din Noul Testament, Fiul Omului, prin Fiul lui Dumnezeu, umbrind formula originală, Fiul Omului, care, desigur, avea şi semnificaţia de Fiul lui Dumnezeu, de Fiu al cerului şi al pământului. Conţinutul denumirii este reliefat în Crez: „Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut Om”.¹

Fără să insistăm, menţionăm că o oarecare pregătire a lumii pentru primirea Fiului Omului (Hristos) se poate descifra şi în vechile religii.

„Rama nu-i altul decât Vişhnu însuşi, sub chip omenesc, este Domnul fără început ori mijloc, ori sfârşit.”²

„Bharata, fratele lui Rama, este dharma întruchipată.³

Dar, să revenim la denumirea de Fiul Omului.

„Titlul de Fiul Omului, care este lipsit de sens în greceşte, este înlocuit prin Fiul lui Dumnezeu sau Domnul (Kirios). Termenul Mesia este tradus în greceşte Christos, sfârşind prin a fi un nume propriu, Iisus Hristos.⁴

Să reţinem, din Noul Testament, doar câteva locuri din cele în care se află numele de Fiul Omului.

„Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat şi el s-a sculat în picioare.

Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim?

El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi decât numai cu rugăciune şi post.

Şi ieşind ei de acolo străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva.

Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia”

„Dar iată, mâna celui ce Mă vinde este cu Mine la masă.

„Şi Fiul Omului merge precum a fost orânduit, dar vai omului aceluia prin care este vândut!”

„De acum însă Fiul Omului va şedea de-a dreapta puterii lui Dumnezeu.

Iar ei au zis toţi: Aşadar, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu? Şi El a zis către ei: Voi ziceţi că Eu sunt.

Şi ei au zis: Ce ne mai trebuie mărturii, căci noi înşine am auzit din gura Lui?”⁵

Oare Fiul Omului era chiar atât de lipsit de sens în greceşte sau a fost vorba şi de o distanţare voită a grecilor creştini faţă de Omul religiei vechi, prin evidenţierea divinităţii, prin reliefarea stării de Fiu al lui Dumnezeu?!

Cuvântul Om sublinia deja, în mintea oamenilor de rând, mai mult condiţia lui terestră, de pământean?

Poate că, în vremurile arhaice, înţelesul cuvântului Om să fi fost cu mult mai bogat decât astăzi.

Distingem, şi azi, un înţeles obişnuit al cuvântului om, scris cu literă mică, şi un înţeles adânc al cuvântului Om , scris cu literă mare. Cuvântul Om cumulează atributele majore ale fiinţei umane. Aşa, de exemplu, în expresia „Să fii Om e lucru mare”, cuvântul Om este o sinteză de virtuţi spre care trebuie să tindă fiinţa umană, sinteză care trebuie să-i fie proprie. Prin comportament, cei despre care zicem că sunt oameni se încadrează, azi, în rândurile Fiilor Luminii, în rândurile Fiilor lui Dumnezeu. Sau se aseamănă comportamental cu persoanele cu un înalt grad de îndumnezeire.

În cuvântul Om şi azi se mai pot decodifica sensuri adânci, divine. Numai că Om , amintind şi de vechea religie păgână, nu numai de cea biblică a Vechiului şi Noului Testament, nu este plăcut învăţaţilor creştinismului.

Se mai poate observa, şi în vremurile noastre, în rândurile preoţilor, o oarecare rezervă faţă de înţelesul din actualitate al cuvintelor Om, Omenie, fără a le respinge aspectele intrinsece, pozitive, fără a respinge înţelesul de persoană săritoare în ajutorul confratelui în necaz, de persoană sociabilă, cu o bună comportare, deci, dar blocând ideea de sacralitate, blocând concurenţa acestor cuvinte cu terminologia creştină de azi. Vrem să spunem că, în această situaţie, se mai poate recunoaşte o urmă din sacralitatea religiei arhaice cuprinse în cuvântul Om.

Poate că înţelesul iniţial al cuvântului Om să fi fost tulburător de adânc, având în vedere că toate fiinţele din societate se numesc oameni. Toţi înţelegem că un om adevărat este înzestrat cu virtuţi (calităţi). Ştim toţi ce înseamnă a fi om. Ştim toţi, deci, că în acest cuvânt este înscrisă condiţia unei societăţi superioare, divine. Poate că o analogie cu faptul că toţi creştinii, la începutul vremurilor nou-testamentare, se numeau sfinţi să fie adecvată.

E sigur că, fără o extrem de îndelungată practică religioasă, cuvântul om, chiar şi în sensul obişnuit, nu ar cuprinde esenţa condiţiei divine a fiinţei umane.

În cuvântul om mai sunt înregistrate atributele unei societăţi superioare, paradisiace. Cuvântul mai păstrează urma paradisului terestru, iar paradisul terestru nu este altceva decât o normală convieţuire a oamenilor în cadrul divinităţii împământenite. Nu este altceva decât respectarea atributelor care sacralizează fiinţa umană. Uşor se poate aduce şi azi fericirea în sufletele noastre şi în societatea omenească, respectând zestrea divină înscrisă în sinele nostru. Fericirea începe de la a fi sau a nu fi om, de la avea o comportare sfântă în gânduri, în cuvânt şi în fapte.

Desacralizarea cuvântului om, a condiţiei umane, se resacralizează pe o treaptă superioară, a Noului Testament, prin însuşi Fiul Omului (Fiul lui Dumnezeu), prin cuvintele creştin, sfânt şi altele.

Poate că Fiul Omului, la grecii de la începuturile creştinismului, ducea cu gândul la înţelesul obişnuit. Cuvântul Om suferise, deja, o desacralizare până la pierderea unor înţelesuri mistice. Chiar atât de mult să fi pierdut cuvântul Om înţelesurile mistice sau este vorba de sublinierea expresă a Divinităţii, tocmai pentru a evita unele echivocuri în urma desacralizării suferite, pentru a evita înţelesul terestru, pământesc, obişnuit?! Sau grecii n-au putut trece cu vederea că acest cuvânt era central în religia zalmoxiană.

Saturn mai era numit şi Omul. Religia Zeului Moş, până în perioada creştinismului, şi-a avut câteva altare celebre în România (Dacoromânia), în Munţii Bucegi şi Ceahlău.

„Vârfurile cele mai înalte ale acestui munte poartă şi azi numele, unul de Caraiman şi altul, de Omul, şi amândouă au fost, odată, consacrate divinităţilor supreme ale rasei pelasge, unul lui Cerus Manus, Megas Uranos şi altul lui Saturn, numit şi Omul.

Pe punctul cel mai culminant al Muntelui Omul se înalţă o columnă uriaşă, învăluită, de regulă, în nori, iar pe alt pisc din apropiere mai există, şi astăzi, cel mai important simulacru al lumii preistorice, o reprezentare umană sculptată în stâncă, de o mărime, într-adevăr, formidabilă.

Această figură, într-adevăr titanică, din Munţii Daciei vechi, numiţi odată ai hiperboreilor, ne înfăţişează, după toate caracterele sale, imaginea supremei divinităţi a timpurilor pelasge“.

„Diferite amintiri ce ni s-au păstrat în amintirile poporale (în legende, colinde, descântece) din religiunea mamei zeilor, precum şi numeroase urme din cultul şi din simulacrele acestei divinităţi, prin Carpaţii Daciei, ne spun că religiunea Mamei Mari, a Gaiei, Rheei sau a Pământului personificat a fost odată religiunea principală a acestei ţări“.

„O deosebită celebritate a avut, până în sec. al XVII-lea, figura cea colosală a Babei Dochia din Carpaţii Moldovei.

Acest simulacru, după cum rezultă din descrierea principelui Cantemir, se afla pe turnul cel înalt de lângă vârful cel maiestos al Muntelui Ceahlău.

Chiar şi astăzi, munţii ce despărţesc ţara Moldovei de ţara Ardealului sunt numiţi de popor Munţii Ceahlăului ori Munţii Dochiei, fiindcă, după cum spune o tradiţiune, «Dochia şeade în Ceahlău».

Cele dintîi zile ale lunii martie (între 1 şi 12) sunt denumite la poporul român «zilele Babei Dochie», ori «zilele Babelor»“⁶.

„Cel mai înalt dintre munţi este Ceahlăul, care, dacă ar fi intrat în basmele celor vechi, ar fi fost atât de vestit ca şi Olimpul, Pindul sau Pelias… Drept în vârf se vede o statuie străveche, înaltă de cinci coţi, înfăţişând, de nu mă înşel, o bătrână cu 20 de mioare, din a cărei parte firească curge într-una un izvor… Nu-ţi poţi închipui lesne în ce fel a fost adusă apa prin picior, în partea firească, fiindcă nicăieri împrejur nu se văd urmele unui izvor sau ale unei albii.

Pesemne că de aceasta s-au folosit păgânii pentru slujba lor religioasă, căci preoţii lor aveau obicei să se slujească de mijloace fireşti sau de vicleşuguri vrăjitoreşti prin care să poată aduce mulţimea  lesnecrezătoare la uimire sau la înălţare religioasă“⁷.

„Această numire arhaică de Omolos a fost înlocuită, mai târziu, prin terminul Andros , în unele părţi ale Greciei şi Asiei Mici. Înţelesul este acelaşi, însă, cu siguranţă, nu putem şti dacă originea cuvântului Andros este grecească ori pelasgă. Grecii cei vechi mai numeau icoana unui om andrias, cu deosebire statuiele şi columnele.

 În fine, luna lui decembrie, care la romani era întreagă consacrată lui Saturn, mai poartă şi astăzi la poporul român numele de Andrea, sau Indrea, ori, cu alte cuvinte, ea este «luna Omului» sau a «sărbătorii omului».

În antichitatea greco- romană, Saturn era înfăţişat cu o figură pelasgă rustică, ca un bătrân cu barbă albă, cu pletele lăsate pe umeri (intonus avus), acoperit pe cap cu un fel de straie, uneori cu sandale în picioare şi gârbovit de greutatea bătrâneţilor.

„Regele Latin, primind pe ambasadorii lui Enea, le adresează următoarele cuvinte: «Nu fugiţi de ospitalitatea noastră, nu ignoraţi pe latini, gintea lui Saturn, oameni drepţi, nu prin pedepse, nici prin legi, carii de bună voie, prin înclinaţiunea lor, mai păstrează şi astăzi cu sfinţenie instituţiunile strămoşeşti rămase de la Dumnezeul cel Bătrân (s. moş)».

Ne fugite hospitum, neve ignorate Latinos.

Saturni gentem haud vinclo nec legibus aequam,

Sponte sua veterisque dei se more tentem (Vergiliu, Eneida, VII, v. 202-205).

Este semnificativă întrebuinţarea pe care o face Vergiliu în versurile de mai sus a cuvintelor Veteris dei mos. După Festus, Mos est institutum patrium id est memoria veterum, pertinens maxime ad religiones caerimoniasque antiquas.

Acelaşi titlu de Zeu Moş – deus vetus sau avus – îl va avea Saturn şi la daci.

Istoricul Mnascas din Patrae, care trăise în secolul al III-lea î.Ch., ne spune că geţii îl adorau pe Saturn, pe care ei îl numesc Zalmoxis.

Tot astfel scrie Diogene Laertius, cun că geţii îl numesc pe Saturn Zalmoxis. Iar la Hesychiu aflăm: „Zalmoxis o Kronos“.

Forma de Zalmoxis care ni se prezintă la Herodot, la Porfiriu, la Hesychiu, precum şi în diferite manuscripte ale lui Platon şi Suidas, este recunoscută în ştiinţă ca cea mai corectă… Din punct de vedere al etimologiei şi al sensului, cuvântul Zal-mox-is, în limba dacilor, nu însemna altceva decât Zeul Moş. Finalul -is reprezintă, aici, ca şi în alte cazuri analoage, numai un simplu sufix grecesc…

 Lucian, unul dintre cei mai interesanţi scriitori ai vechimii, distins prin spiritul şi erudiţiunea sa, îl numeşte pe Zalmoxis paros deos, adică «zeu părinţesc» sau «zeu strămoşesc». La Herodot, Zalmoxis este daimon epihorios (deus indigena)…

„Aceleaşi tradiţiuni istorice au existat în antichitate despre Zal-mox-is ca şi despre Saturn, în Grecia şi în Italia. Saturn, spuneau tradiţiile religioase latine, dispăruse deodată din faţa oamenilor (Macrobii, Sat. I, 7. Cum … subito Saturnus non comparuisset, excogitavit Ianus honorum eius augmenta). Saturn este un deus in statu abscondito, un latens deus (Vergiliu, Eneida, 8, 321) Ovidiu, Fastele, I, 236). În particular, teogoniile greceşti ne spun că Joe, după ce l-a alungat pe Saturn din vechiul Olimp, l-a închis într-o vastă suterană numită «Tartaros», la un loc cu titanii, reprezentanţii cei vechi ai rasei pelasge. Tot astfel auzise Herodot despre Zal-mox-is, că acest om-zeu (andropos daimon) ar fi dispărut deodată din faţa tracilor (geţilor) şi că petrecuse câtva timp într-o locuinţă suterană (liv. 5, c. 95). Zal-mox-is călătoreşte prin Egipt, iar Saturn ne apare în toate tradiţiunile istorice dominând, totodată, şi peste Egipet, şi peste o mare parte a Lybiei.“⁸

Toate epitetele lui Saturn (numit şi Cronos) pe care le-am enumerat înseamnă acelaşi lucru, exprimat în limba dacilor prin cuvintele Zeul Moş (-is, de la Zal-mox-is, este un sufix grecesc).

Cuvântul moş din limba dacoromână are o mare amplitudine semantică. Moş înseamnă zeu, om în vârstă (moşneag), bunic, unchiaş, strămoş, ai veni cuiva moş Ene pe la gene. Moşii sunt fiinţe imaginare, despre care se crede că ar alunga iarna; fiecare dintre cele nouă zile din luna martie care urmează după zilele babelor. Moşul este personajul mascat care însoţeşte breaza. Moşii sunt numele unor sărbători pentru pomenirea morţilor, precum şi anumite zile de bâlci. A moşi înseamnă a da unei femei ajutorul necesar la naştere şi a da primele îngrijiri unui nou născut. Moşie înseamnă pământ strămoşesc, patrie etc., etc.

Geţii  îl numeau pe Saturn Zalmoxis.

Unii dintre geţi îl socot pe Zalmoxis drept Gebeleizis; îl numeau şi Gebeleizis (vezi Herodot, liv. XCIV)⁹.

Gebeleizis este numit Zalmoxis. Devenise şi el Zeul Moş, la fel ca Saturn.

Imaginea divinităţii (Zeul Moş) este bine cultivată în sufletele dacilor.

Zalmoxis numit Gebeleizis are aceeaşi tradiţie iniţiatică precum Saturn.

Zeul Moş Zalmoxis nu reprezintă decât prelungirea religiei străvechi a zeului Uranus, Zeul Moş (de demult, bătrân, din vremi bătrâne) şi, apoi, a fiului său,  regele şi zeul Saturn.

Regele şi zeul Gebeleizis se adaugă celebrilor săi înaintaşi, Uranus şi Saturn, încadrîndu-se în religia Zeului Moş (Zalmoxis).

Cît priveşte Ge, prima parte a numelui Gebeleizis, socotim că este necesar să rămânem în cadrul religiei Zeului Moş, căreia îi aparţine Gebeleizis.

Geea este o zeitate primordială, din mitologia traco-pelasgă, zeitate generatoare a zeilor. S-a născut după Haos, zămislind pe Uranos (Cerul) şi pe Pontos (Marea). Geea (sau Terra, Pământul, zeitate feminină), din unirea cu Uranos (Cerul), a avut doisprezece fii (şase fete şi şase băieţi), printre care şi pe Cronos (Saturn).

Ge înseamnă deopotrivă Geea şi Getul.

Limba latină literară păstrează forme moarte care, cândva, erau vii. Latina vorbită prezintă inovaţii. Aşa, de exemplu, Bellus este înlocuit, în latina vulgară, cu formosus¹⁰.

 Bellus ne poate trimite, deci, la vremurile dinaintea constituirii limbii latine clasice. S-a menţinut în timpul latinei clasice şi a cedat, apoi, terenul în favoarea lui formosus.

Identitatea dintre Bellus şi Formosus este în afara oricărei îndoieli.

Ge-Belei-zis – ultima parte a numelui, zis zes, înseamnă zeus, zeu.

Gebeleizis (Ge Bellus Zeul) înseamnă Gebelei după ce a fost zeificat. Prin zeificare a început să se confunde cu Zeul Moş (Zalmoxis). Numele Gebelei are a doua parte a numelui la fel cu a lui Făt Frumos. Bellus aparţinea limbii culte, iar celălalt, Frumos, limbii dacolatine vii, orale, populare.

Fiul lui Saturn (Cronos) şi al Rheei a fost Poseidon, iar fiul lui Poseidon şi al Libiei a fost Belus, întemeietorul Babilonului (fratele său, Egipt, va da numele său regiunii Nilului). După cum se poate constata, suntem în vremurile imperiului pelasg, condus de Saturn, cu foarte mult timp înainte de migrarea grecilor în sudul Balcanilor. Belus însuşi este rege şi mare preot, întemeietorul templului Belus din Babilon. Bel este un nume sui generis în lumea religiilor precreştine. Vom aminti doar câteva din zeităţile cu acest nume:

Bel, în mitologia caldeo-asiriană, stăpânul întregului pământ şi al oamenilor, ca şi al elementelor atmosferei. Identificat cu Baal.

Belbuc şi Zeomebuc, geniul binelui şi geniul răului, în mitologia vandalilor: Zeul alb, cel dintîi, şi Zeul negru, cel de-al doilea.

Belzebut, una din principalele divinităţi siriene. Demonul suprem în scrierile lor sfinte.

Belizana, nume atribuit de vechii gali unei divinităţi similare Minervei.

Numele Bel, în familiile regale şi sacerdotale ale tracilor, îşi are, deci, o temeinică justificare.

Rheea a fost, cîndva, figura centrală a religiei din Dacia .

„Diferite amintiri ce ni s-au păstrat din tradiţiile poporale (în legende, colinde, descântece), au religiunea Mamei zeilor, precum numeroase urme din cultul şi simulacrul acestei divinităţi prin Carpaţii Daciei ne spun că religiunea Mamei Mari, a Gaei, Rheei sau a Pământului personificat a fost odată religiunea principală a acestei ţări“¹¹.

Printre cei doisprezece fii ai Geei (dintre care făcea parte şi Saturn) erau şi Oceanos Coeos (Ceos) – din unirea cu Uranus (Cerul) – şi Ceto, fiică, din unirea cu Pontos (Marea). Numele de Ceo şi Ceto par că ne-ar indica numele Geei, dar şi pe acelea de Get şi Geta. Oceanos Coeos reprezenta fluviul Istru (Dunărea), fluviu numit şi Oceanos Potamos. Marea Neagră fusese numită Oceanos, apoi devenind Pontos. Oceanos Potamos desemnează numai fluviul.

Geţii locuiau între Munţii Balcani şi Carpaţii Meridionali, până la Marea Neagră (de la Munţii Balcani la Bug).

Să ne reamintim că Istru, la vărsare, avea şapte braţe, iar în Deltă se aflau mai multe mari întinderi de ape (lacuri) decât azi.

Numele Făt implică ceva sacru, parcă din lumea cealaltă, păstrată în lumea aceasta. Făt, feţi sunt cuvinte dacoromâne care desemnează şi azi pe copii, adolescenţi, tineri, fii, ingenuitatea lor sufletească şi trupească, iar fetus (foetus) înseamnă pruncul din pântecul matern, adică în teritoriul de dincolo şi în cel de aici, între cele două tărâmuri, ca în peştera dintre cele două lumi. Făt are şi atributele sacralităţii fătului din pântecul mamei. Are ceva de taină. E năzdrăvan, adică are nişte calităţi ascunse în celălalt tărâm (provenite din celălalt tărâm), aparţinătoare unei alte lumi, dar, prin el, şi lumii acesteia.

      Făt (în sensul de fetus, prunc în pântecele matern) are o legătură directă cu Geea (Terra, Pământul, pântecele) şi cu Cerul, deoarece Făt Frumos este înzestrat cu puteri supranaturale, care aparţin de lumea de dincolo. Făt Frumos, înzestrat cu puteri supranaturale, este cel mai mare sfânt al religiei vechi a geţilor, a locuitorilor Daciei, sfânt care a devenit nemuritor în memoria orală a poporului, fiind, şi astăzi, în mileniul al treilea, plin de prospeţime, un intim al vieţii spirituale a dacilor dintotdeauna, un simbol, o putere, optimismul şi forţa de a traversa orice piedici ridicate în calea vieţii de către întunecimi, de către forţele răului. Cumulează înalta ţinută etică şi morală a dacoromânilor.

Este în afara oricărui dubiu că peştera din Povestea Porcului spre (şi prin) care se ajunge la Făt Frumos (de pe tărâmul de dincolo) în calitate de Împărat (Dumnezeu), adică de Zeu, este una şi aceeaşi cu locul, cu drumul (cu peştera) prin care dispar Saturn şi Zalmoxis (Gebeleizis). Aspectul iniţiatic al peşterii lui Saturn s-a estompat şi, în parte, deformat, cu trecerea timpului, dar ea poate fi reconstituită, prin scenariul păstrat.

Şi încă o observaţie. Şi Dumnezeul biblic (al religiei Vechiului şi Noului Testament din Ţara Sfântă) este reprezentat ca un Moş, ca un om în vârstă, cu barbă, ca un om care a ajuns la adânci bătrâneţi. Imaginea este mai degrabă descinsă din viaţa terestră. Făt Frumos Împărat (deci, din lumea de dincolo)este tot tânăr. Este, şi aici, un tâlc al vieţii veşnice, al tinereţii fără bătrâneţe. Din Sfânta Treime, Hristos este oglinda unei astfel de stări, de tinereţe fără bătrâneţe.

Din nefericire, analiza basmelor dacoromânilor lasă de dorit. Oaza cu apă vie a spiritualităţii şi a permananţei neamului nostru, păstrată de întregul popor, ca pe cel mai de seamă tezaur. Liant de unitate de neam. Liant de unitate naţională naţională. În sufletul nostru, spre a ne nimici, nu a reuşit să pătrundă nimeni. Aici, în spirit, se zidiseră cetăţile şi templele nemuririi noastre. Şi s-au dovedit a fi mai trainice decât toate forţele întunericului. Valurile popoarelor migratoare s-au spart unele după altele.

Un fiu martir al neamului nostru, când s-a aplecat cu sfială, cu iubire, spre adâncimile spiritualităţii, păstrate în textele basmelor (ca sângele în vinele trupului şi ca veşnicia în Împărăţia cerească), prin sufletul său s-a înălţat şi a înălţat, cu istovitoarea, dulcea şi înălţătoarea dăruire de sine, cel mai mare edificiu al literaturii noastre culte, Luceafărul. Se ştie că Mihai Eminescu şi-a luat, pentru acest poem, apa vie, spiritul propulsor după nemurire, din basmul dacoromân Fata din grădina de aur.

Şi nu este deloc întâmplător că, tocmai pentru Mihai Eminescu, Bunătatea (Iubirea) este înscrisă în însăşi mecanica cerească.

Şi nu este deloc întâmplător că neamul nostru este înregistrat în istorie, în ultimele douăzeci şi cinci de secole, atât de incomparabil cu atâtea şi atâtea popoare, care şi-au clădit istoria şi caracterele pe gloria ascuţişului de sabie. Este vorba despre sublima trăsătură definitorie a Neamului Dacoromân, buna cuviinţă. Omenia, bunătatea nu au fost anulate de urgiile istoriei.

Herodot, după ce ne informează că tracii, după indieni, erau cei mai numeroşi din lume, evidenţiază că geţii sunt cei mai viteji şi drepţi dintre traci. Diodor din Sicilia evidenţiază omenia şi buna cuviinţă a dacilor. Anonymus vorbeşte despre bunătatea din Ţara dacoromânilor condusă de Gelu. Cronicarii noştri se întrec în a recunoaşte şi a recomanda aceste virtuţi. Petru Maior ne îndeamnă să urmăm strămoşilor noştri în omenie şi bună cuviinţă. Pentru Eminescu, bunătatea este înscrisă în mecanica cerească. Deci, oameni drepţi, plini de bunătate şi bună cuviinţă, timp de douăzeci şi cinci de secole. Acestea nu aveau cum să devină definitorii pentru civilizaţia dacoromână fără sinceritatea oficierii liturgice, fără calea dintre societatea pământească şi cea divină.

N-am onorat pe toţi cei de până la noi cu o enciclopedie, între o sută şi două sute de volume, a întregii creaţii spirituale a neamului nostru, păstrate pe cale orală. Numai Mioriţa s-a bucurat de un volum care cuprinde peste nouă sute de variante – din nefericire, alte câteva sute au rămas în afara acestui volum. Dar, acest volum are, deja, o influenţă inestimabilă în dinamica spirituală a poporului nostru. Pe când zeci şi zeci de volume, cu toate variantele, ale tuturor genurilor, speciilor şi subspeciilor creaţiei orale tezaurizate în prodigioasa memorie a ţăranilor noştri? Când îi vom onora pe aceşti păstrători şi creatori ai spiritualităţii dacoromâneşti cu cinstea care li se cuvine? O anume hărnicie a Institutului de folclor şi a catedrelor universitare în a edita, într-un corp enciclopedic, întregul nostru folclor ne-ar oferi, cât mai este timp, şansa unică de a beneficia de tainele depozitate în clasa ţărănească ce ameninţă să dispară, înainte de a i se fi cules, în întregime, imensa bibliotecă aflată în memoria ei.

Spiritul enciclopedic, animat de profunda iubire de neam, al lui B. P. Haşdeu şi Nicolae Densuşianu, care au lansat chestionare enciclopedice la scară naţională, prin care ne-am recuperat o mare parte a existenţei noastre spirituale care, altfel, ar fi fost pierdută, nu a fost preluat, nu a fost continuat. Astfel, de chestionare, lansate acum, paralel cu editarea completă a folclorului nostru, ar fi ca un omagiu târziu, adus vrednicului nostru popor, de către intelectualii lui de azi.

Într-o enciclopedie a folclorului dacoromân ne-am regăsi aripile niciodată frânte.

Că nu avem încă o mare enciclopedie modernă este un grav neajuns, plătit scump în toate disciplinele tehnico-ştiinţifice şi umaniste, deoarece într-o astfel de enciclopedie s-ar găsi imediat o serie de informaţii şi s-ar economisi, astfel, un enorm timp. Dar situaţia în care ne aflăm înseamnă rămânerea în urma altor ţări, care au ştiut şi ştiu să preţuiască un astfel de instrument de lucru, un adevărat computer în care se înmagazinează, la modul esenţial, rezumativ, uriaşe informaţii.

Dar a nu avea o enciclopedie a spiritualităţii poporului nostru, atât de sigur tezaurizată în memoria ţărănimii noastre, înseamnă a nu avea rădăcini, a nu avea energii, a nu avea idei, a nu avea imaginaţie, a nu avea adâncimi şi înălţimi, înseamnă a trăi afectaţi de bătăile vântului, înseamnă că puţinul pe care îl dobândim să fie, în prea mare măsură, de la alţii.

Al cui interes îl servim ne reactualizându-ne şi ne păstrând, în actualitate, întregul nostru trecut?

Şansele viitorului nostru sunt intacte în noi înşine.

Totul este să punem în funcţiune acest inestimabil computer cu spiritualitatea multimilenară a poporului nostru, cu experienţele, izbânzile sentimentele şi ştiinţa lui, cu întregul tezaur folcloric.

Nu reuşim să ne înălţăm cu aripile parţial amputate.

Ale noastre sunt mai eficiente, mai bune decât cele de import. Le avem totdeauna la îndemână, nu trebuie să luptăm ca să le obţinem de la alţii. Abia funcţionând deplin, la posibilităţile noastre, importul de valori, când va fi cazul, îşi va avea rostul său.

N-am folosit decât în mică măsură tezaurul parametrilor noştri spirituali.

Îndrăznim a spune că foarte puţine popoare îşi mai au la îndemână banca păstrătoare a avuţiei lor spirituale, pe timp de trei-patru milenii.

Iar popoare care nu au aşa ceva nu există îndoială că ar şti să valorifice integral această moştenire, dacă ar fi a lor.

Lipsa editării într-un corp enciclopedic a întregului tezaur spiritual folcloric al neamului nostru ne pricinuieşte neîmpliniri de mari proporţii.

  « »

Studiul s-a bucurat de o larga prezentare din partea d-lui Geo Stroe, in cartea Tepmus-În căutarea lui Zamolse în Dacoromânia, Editura Dacoromână, Bucureşti, 2006.

 

  NOTE

 

1      Carte de rugăciuni pentru tot creştinul, Alba Iulia , 1977, pag. 25.

2      Valmiki, Ramayana, II, repovestită de C. Rajagopalachari, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968, pag. 266.

3       Idem, pag. 116.

4       Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, II, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1986, pag. 335.

5       Biblia sau Sfânta Scriptură, Bucureşti, 1982 – Marcu, 9-27-31 , Luca, 22, 21-22, 69-71.

6      Nicolae Densuşianu , Dacia Preistorică, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, pag. 177, 193.

7       Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1978, pag. 50-51.

8       Nicolae Densuşianu, op. cit., pag. 175, 169-170.

9       Nicolae Densuşianu, op. cit., pag. 182.

10     E. Coşeriu, Das sogennante „Vulgarlatein“ und die ersten Differenzierung in der Romania, Darmstadt, 1978 – cf. Al. Rosetti, Istoria limbii române, I, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1986, pag. 84.

11     Nicolae Densuşianu, op. cit., pag. 188.