Povestea
Porcului, de Ion Creangă
Fata
de împărat pleacă după Făt Frumos (după ce îi
arsese pielea de porc). Ajunge la o căsuţă, pe nişte
locuri unde „pasăre măiastră nu vine … necum om pământean“.
La
fel Orfeu, prin forţa dragostei, pătrunde în lumea cealaltă
şi îşi readuce la viaţă fiinţa iubită. Iubirea
învinge moartea, iată mesajul lăsat posterităţii,
inclusiv lumii de azi, de către Orfeu.
Fiica
de împărat ajunge pe celălalt tărâm, tot purtată de
focul iubirii.
Orfeu
învinsese tenebrele, pentru a-şi recupera fiinţa iubită.
Fetei
de împărat i se opune Talpa Iadului.
Fata
de împărat adusese nefericirea în lumea pământească a
fericitei sale familii, prin ascultarea sfatului
celui rău. Nu este Eva, dar căderea ei în greşeală are
loc în urma ascultării sfatului celui rău, dat de o femeie (mama sa).
Basmul
dacoromân este o relicvă din Testamentul Zalmoxian Dacoromân.
Făt
Frumos din Tinereţe fără
bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, de
Petre Ispirescu, ajunge, şi el, pe tărâmul celălalt, unde dobândeşte
viaţa veşnică. Revenind, de dorul părinţilor, în
lumea pământeană, constată că, aici, trecuse multă
vreme, de mai multe rânduri de vieţi. În locul castelului părintesc
erau bălării şi câteva rămăşiţe de ziduri.
Făt Frumos, revenind la viaţa pământească, la pământ,
la viaţa preponderent trupească, s-a destrămat în cele ale
trupului, ale materiei, devenind ţărână. Din ţărână
este făcut omul şi în ţărână se va întoarce, se
spune în slujba de înmormântare nou-testamentară.
În
veşnicia spiritului, materia trupului, eliberată de cauzele stricăciunii
şi îmbătrânirii, nu mai este sub legile materiei schimbătoare
(pieritoare). În planul preponderent terestru, asupra trupului acţionează
legile terestre.
Veşnicia
are coordonata spiritului, a luminii, a luminii minţii, iar neveşnicia,
materia, întunericul trupului, ţărâna.
Consubstanţialitatea basmului dacoromân cu Biblia este, şi
de data aceasta, în afara oricărei îndoieli.
Fata
de împărat din Povestea Porcului
a ajuns în lumea cealaltă, unde, mânată de păcatele ei, caută
Mânăstirea de Tămâie, tronul ceresc al religiei vechi-a
Testamentului Zalmoxian Dacoromân-, dar şi a Noului Testament al lui
Iisus Hristos.
Omul
păcătos nu se mai poate elibera din hăţişul păcatului
decât ajungând la Mânăstirea de Tămâie.
Dar
Fata de împărat nu ştie în ce parte a lumii se află Mânăstirea
de Tămâie. În ce parte a lumii, în care om pământean nu ajunge.
Deci, în ce parte a lumii nepământene. Întrebarea este valabilă,
prin străvechea ei formulare, şi azi. Aceeaşi întrebare şi
în lumea pământenilor de azi. Aceeaşi întrebare pentru a afla
unde este locul cel de seamă din lumea nepământeană.
Iar
că nici pasărea măiastră nu vine în cealaltă lume,
necum om pământean, ne îndrituieşte şi mai mult să
constatăm că ne aflăm pe terenul liturgic al religiei vechi a
strămoşilor noştri. Că suntem pe terenul Testamentului
Zalmoxian Dacoromân nu există nici o îndoială.
Elementele
alcătuitoare ale basmelor liturgice dacoromâne sunt din vremile vechi. Aşa,
personajele, dar şi o serie de obiecte sacre: furcă de aur care
toarce singură, tipsia de aur, cloşca de aur cu puii de aur.
Se
poate constata cu uşurinţă cum elemente ale creştinismului
nou-testamentar există în textele relicve (în basme) ale religiei
testamentare zalmoxiene.
Numai
păstrării, în scris, a Bibliei, i se datorează exacta
stabilire a continuităţii de conţinut între cele două
testamente ale ei, sau îmbogăţirea generoasă prin cel de-al
doilea. Nou-testamentare în Povestea
Porcului par a fi puţina
prescură şi un păhăruţ de vin. Unele indicii inclină
balanţa spre testamentul zalmoxian. Cornul în care este pusă
prescura este vechiul corn al abundenţei, zalmoxian.
Refuzul
basmului de a-şi pierde alcătuirea zalmoxiană, păgână,
cum se spune, ignorandu-se cu buna stiinţă elevata spiritualitate a
religiei zalmoxiene, alcătuire devenită clasică, ne certifica o
indelungata tradiţie religioasă zalmoxiana.
Să
ne oprim cu gândul la începuturile creştinismului nou-testamentar în
patria noastră, la secolele I-IV, când Testamentul Zalmoxian Dacoromân,
îşi avea, în Dacia, autoritatea oficială intactă. Se poate
accepta ideea îngăduinţei Testamentului Zalmoxian Dacoromân faţă
de Noul Testament al lui Iisus Hristos, acceptarea unor elemente
nou-testamentare în textul liturgic
zalmoxian, autohton. Acelea care, la modul esenţial, erau comune. Pentru
templele din
Dacia
,
religia Noului Testament nu era ilegală (ilicită), ca în Imperiul
Roman.
Cât
a acceptat autoritatea religioasă a Testamentului Zalmoxian Dacoroman, ca
elemente fundamentale comune, atât a păstrat şi poporul, cu îndărătnicie,
pînă azi, deşi religia Noului Testament intră în al treilea
mileniu al existenţei sale. Nimeni nu a mai putut deschide alcătuirea
testamentară zalmoxiană din sec. I-IV, păstrată de popor.
Autoritatea Testamentului
Zalmoxian Dacoromân dispărând prin sec. IV-V, poporul a păstrat
totul aşa cum preluase de la preoţii săi vechi. Este normal că
preoţii dacoromâni nou-testamentari au cultivat cu drag, o vreme şi
propria lor tradiţie zalmoxiana, atât de luminoasă, cu destule
elemente identice cu ale Noului Testament.
Avansăm
ipoteza că această situaţie de păstrare în uzul cultului
religios nou-testamentar a unor părţi din Testamentul Zalmoxian
Dacoromân, de simpatie, de toleranţă faţă de o bună
parte a tradiţiei zalmoxiene, a fost activă până la începutul
celui de-al doilea mileniu creştin nou testamentar. Testamentul Zalmoxian
Dacoromân funcţiona, parţial, aşa cum era folosit Vechiul
Testament iudaic în cadrul Noului Testament. Prin obiceiurile religioase
autohtone, zalmoxiene, păstrate, nu era o ruptură între Biserica
Nou-Testamentară şi cea a Testamentului Zalmoxian Dacoromân.
Ruptura, şi încă brutală, cu tradiţia zalmoxiană,
considerăm că a avut loc la începutul mileniului al doilea, când,
în Dacia, se desfăşura procesul gravei rupturi între tradiţia
religioasă din primul mileniu, atât prin îndepărtarea limbii
latine, tradiţională şi generală în bisericile noastre,
în mileniul întâi, care a fost înlocuită cu limba slavonă şi
cu limba greacă (limba slavă liturgică devenind limba oficială
în stat şi biserică), cât şi prin în îndepărtarea
ierarhilor autohtoni dacoromâni din fruntea bisericilor Daciei şi înlocuirea
lor cu ierarhi greci şi slavi sud-dunăreni. În timpul şi după
instaurarea acestei rupturi, limba vie, orală, dacoromână (
latina
orientală), a fost întrebuinţată cu mult mai restrâns, până
acum, în biserică. Liturghia în limba greaca, în mileniu întâi, se
practica doar în partea de sud-est a Daciei (Scytia Minor, Dobrogea de azi).
Trebuie
să consemnăm că tradiţia zalmoxiană a funcţionat,
complementar, în condiţii normale, până prin sec. al VII-lea.
Poate, in unele zone, in toata deplinatatea sa. În sec. VI-VII se înregistrează,
din sudul Poloniei de azi până în Munţii Balcani, deci, pe întregul
teritoriu de locuire a neamului dacoromân, cele mai mari şi multe
distrugeri de biserici. În afara oricărei îndoieli, faptul se datorează,
în majoritatea zdrobitoare a cazurilor, migratorilor slavi. Memoria orală
a devenit cel mai eficient mijloc de salvare a tezaurului spiritual al
neamului. Manuscrisele, multe, au fost distruse, sau au ars deodată cu
bisericile. În faţa năvălitorilor, spiritul îşi avea, în
sinea oamenilor, cetăţi şi biserici de necucerit.
Cum
autoritatea preoţilor Testamentului Zalmoxian Dacoromân a cedat locul
autorităţii preoţilor Noului Testament, la nivelul întregului
teritoriu al României, în sec. IV- V, când creştinismul s-a
generalizat, iar prăpădul slav s-a abătut peste noi la sfârşitul
sec. al VI-lea şi, mai ales, în sec. al VII-lea, nu este de mirare că
perioada existenţei noastre religiose de dinainte de Cristos, până
în secolele VI-VII de dupa Cristos, s-a fixat pentru totdeauna în inimile
noastre. Religia, cultura dacilor. În memoria orală a poporului nostru,
esenţializate, transpar, apoi, încercările la care am fost supuşi,
în ultimele secole ale primului mileniu.
Apoi, în cele din al doilea mileniu.
De
la începutul mileniului al doilea şi, prin excelenţă, din sec.
XIII-XIV, de când în biserică şi stat se încetăţenise
limba slavă, instinctul de supravieţuire, de salvare a propriei
istorii, a trecutului, a existenţei neamului, funcţionează, în
continuare, impecabil. Memoriei prin viu grai îi datorăm continuitatea,
permanenţa în istorie, a culturii şi a limbii noastre. Bineînţeles,
nici textele scrise, culturale, nu ne-au lipsit niciodată, ştiută
fiind nimicirea lor, în mai multe rânduri, de către unele forţe
potrivnice externe etc. Neamul Dacilor, cum bine îi spunem în ultima vreme,
Neamul Dacoromân, ca o recunoastere a continuitaţii noastre de neam,
şi-a apărat existenţa, nu repetăm niciodată acest
adevăr de prea multe ori, în edificiile dăinuirii sale din spirit,
din chiar lumea veşniciei nevăzute din sinea noastră, într-o
comuniune cu toţi strămoşii.
Poporul,
adică ţăranii dacoromânii, prin memoria colectivă orală,
a dăinuit, într-o apreciabilă măsură, într-o lume
spirituală aparte, paralelă cu cea a culturii oficiale scrise, în
limba slavă. Până în sec. XIX
- XX, când acest tezaur spiritual a fost salvat prin culegeri şi tipăririi.
Socotim
că, până în mileniul al doilea, această atât de elevată
tradiţie, cu obiceiurile ei de masă, populare, la scară „naţională“,
nu a fost tratată de biserică drept păgână. În mileniul
doi, Biserica Ortodoxă de rit grecesc, în limba slavă, preia,
formal, doar câteva denumiri ale tradiţiei unice, zalmoxiene şi
nou-testamentare, din primul mileniu, obligată de puternica tradiţie
populară existentă – dar, cu timpul, păstrează doar
denumirile, dar şi din acestea din ce în ce mai puţine, abandonând
intenţionat vechea tradiţie religioasă autohtonă.
Numai
datorită poporului dacoromân nu am pierdut Testamentul Zalmoxian Dacoromân.
Biserica, în mileniul al doilea, l-a eliminat din sfera sa, în favoarea
Vechiului Testament iudaic, deşi, în primul mileniu, repetăm, îşi
găsise identităţi şi asemănări în Noul
Testament.
Şi
azi, în mileniul al treielea, Biserica Ortodoxă Dacoromâna, din
superficialitate, mai desconsidera, ignora sau cataloghează drept păgâne
basmele (unde se înfruntă forţele binelui şi forţele răului,
adică ale luminii şi ale întunericului etc.) si alte opere ale
tradiţiei culturale orale dacoromâneşti, cu caracter elevat
religios , cu un conţinut educativ, moral. Înca face presiuni, mai
diplomatice, faţă de unele tradiţii, refuzând identificarea
elementului religios zalmoxian, refuzand protejarea lui, în cadrul tradiţiilor,
contribuind astfel la o şi mai mare desacralizare a tradiţiilor străvechi.
Atitudine greşita. Desacralizatul s-a statornicit într-o tradiţie
extrem de puternică. Spre exemplu exemplu, de Crăciun şi de
Anul Nou, mesele sunt pline de bucate şi de bautura-tradiţii mai
tari de cât lupta Bisericii împotriva lor. Unde credem că a greşit
? Refuzând zalmoxianismul, prin negarea în bloc.
Colindele moşilor şi strămoşilor noştri de
dinainte de Cristos, supravieţuiesc pâna azi. De Crăciun, Biserica
a susţinut şi încurajat
doar colindele cu un conţinut Nou Testamentar. Dar cu cele zalmoxiene,
Neamul Dacoroman şi-a menţinut continuitatea multimilenara, într-o
maniera frumoasa. Adică să nu pastrăm nimic? Desigur şi
colindele -aşa numite şi laice, iată o alta denumire, numai sa
nu le spunem religioase zalmoxiene- părasite şi marginalizate de
biserică s-au mai erodat în cele înalte, ori sau mai acomodat Noului
Testament, dar nu de tot. Ele pur şi simplu dăinuie, ca parte
spirituala cu personalitate proprie. Ba mai mult şi ele au inelat
colindele nou-testamentare cu urările bine cunoscute de noi toţi. Dăinuirea
lor nu e un miracol divin!? Doar
strămoşii noştri, prin religia zalmoxiană, erau lipiţi
cu inima de divinitate. Spun religie zalmoxiană, pentru că
imperialii romanii au adus cu ei culte
vechi din diverse părţi ale lumii şi obiceiuri foarte petrecăreţe.
Şi alţii veniţi, la rodul grâului şi al vinului, tot cu vârful
săbiilor.
Elemente
identice cu cele din Vechiul Testament iudaic existau în lume cu mult mai înainte
de Moise. Aşa de la Rama şi de la înţelepţii şi preoţii
din jurul său.
Dar,
asemenea identităţi constatăm şi în lumea tracilor nord
şi sud-dunăreni, cu alte cuvinte , ale strămoşilor noştri,dacogeţii.Dacoromânii.
Şi,
desigur, şi la alte popoare.
Având
în vedere tradiţia spirituală dacoromâna, este regretabil că
a fost marginalizată până la dispariţie. Ce s-ar fi întâmplat
dacă prodigioasa memorie a ţăranilor nu ar fi păstrat-o până
când intelectualii neamului nostru au cules şi tipărit o însemnată
parte a acestui tezaur spiritual inestimabil?!
Noul
Testament se instalase în lumea primitoare a Testamentului Zalmoxian Dacoromân,
lume pregătită spre a primi mai multă lumină.
Zalmoxis
stă trei ani în peşteră şi reapare în lume în al
patrulea an. Îl anticipează pe Iisus, care a reapărut în lume a
treia zi, respectiv, după trei ani de misiune divină pe pământ.
Testamentul Zalmoxian Dacoromân cultiva ideea continuării vieţii
şi după moarte, prin spiritul fiecărui om, care este nemuritor,
cultiva ideea existenţei împărăţiei spirituale (împărăţia
cerului), cultiva ideea existenţei fericirii dincolo de viaţa
aceasta, în Paradis, la fel cu ceea ce se susţine şi în Noul
Testament.
Testamentul Zalmoxian Dacoromân avea o temeinică organizare
religioasă, inclusiv una din cele mai vestite organizări călugăreşti.
Se
ştie că viaţa călugărească (monahală) a
Noului Testament s-a fondat mai târziu, prin Sfântul Antonie cel Mare
(251-356). Dar, în
ţara
noastră, o astfel de viaţă era activă, încât şi din
acest punct de vedere, Noul Testament a găsit teren prielnic, favorizant.
Fata
de împărat îşi va purta sarcina, pruncul mult aşteptat, în
lumea cealaltă. Va naşte în al patrulea an.
Zalmoxis
a stat într-o altă lume, nevăzută, într-o peşteră,
într-o locuinţă subpământeană, trei ani, după care,
în al patrulea an, a reapărut pe pămînt, în lume. A adus, a dăruit
oamenilor lumina.
Şi
Iisus a stat trei zile în lumea morţilor, după trei ani de misiune
între oameni, înviind a treia zi, reapărând în lume, în care nu întârzie
decât puţine zile. Trece în cealaltă, a vieţii veşnice,
la tronul ceresc, care pare a fi, în basm, Mânăstirea de Tămâie,
unde a mers Făt Frumos.
Fata
de împărat, deşi ajunsă în lumea de dincolo, nu
află unde este Mânăstirea de Tămâie, nici de la Sfânta
Miercuri, nici de la Sfânta Vineri, nici de la Sfânta Duminică, pentru
că nici acestea nu ştiu.
„
— Se vede că vreun blăstăm al lui Dumnezeu, sau altăceva,
aşa trebuie să fie de nu ai parte de ceea ce cauţi, fiica mea!
Că aici este capătul unei lumi necunoscute, încă şi de
mine, şi oricât ai voi tu şi oricine altul să mai meargă
înainte de aici, este cu neputinţă.“
Deci,
de fapt, Fiica de împărat nu află, nu poate afla, încă, Mânăstirea
de Tămâie, pentru că spiritul ei este umbrit de păcat.
Din
lumea nepământeană, dintre fiinţele ce ascultau de Sfânta
Duminică, ciocârlanul (o fiinţă bună şi binefăcătoare,
care, mânată de dor, ajunsese mai departe, într-o altă stare,
superioară, la Mânăstirea de Tămâie, cu preţul unor mari
eforturi, cu sacrificiu – îşi frânsese piciorul), ştiind drumul,
o ajută pe Fata de împărat să ajungă la Mânăstirea
de Tămâie.
Fiica
de împărat, de la cele trei sfinte, pentru această extraordinară
şi grea călătorie, pe lângă obiectele amintite – furca,
tipsia, vârtelniţa – primeşte prescură şi vin. Elemente
nou-testamentare, vor susţine unii. Alţii, zalmoxiene.
Căutările,
căile, experienţele Testamentului Zalmoxian Dacoromân sunt
continuate şi împlinite prin Iisus Hristos, „Eu sunt Calea, Adevărul
şi Viaţa“.
Fata
de împărat, însoţită de ciocârlan, călătoreşte
un an de zile, peste nenumărate ţări şi mări şi
prin codri, şi ajunge la gura unei peşteri.
Unde
este Împărăţia lui Dumnezeu?! Iisus ne învaţă (generos,
indiferent de starea socială, de poziţia socială etc., situaţie
pe care o putem recunoaşte şi în vechea religie a dacilor, chiar
prin păstrarea, intactă, a acestei cunoaşteri, în basme) că
e în sinea noastră, trupul omenesc fiind templul acestei împărăţii.
Caracterul
iniţiatic al basmului Povestea
Porcului ni se dezveleşte în toată exactitatea sa. Peştera
(sau construcţia subterană a lui Zalmoxis), intrarea în mormânt,
(a lui Iisus) sunt porţile dintre lumea pământeană şi
spirituală, dintre lumea pământenilor şi a celor ce nu mai
sunt cu trup, ci spirit. Dar ei, de dincolo, sunt foarte pe aproape. Mânăstirea
de Tămâie (Tronul ceresc), lumea veşnică şi a tăriei,
se află în sinea noastră. Sau, prin sinea noastră, putem încetăţeni,
în sinea noastră, putem instaura Iubirea (Raiul, Fericirea din Fericirea
cea veşnică). În sufletul nostru, în viaţa noastră de pământeni.
Ajungerea Fiicei de împărat la gura peşterii, după
experienţa stării spirituale a omenirii, pe care o studiază în
al patrulea an al uceniciei. („Şi tot aşa mergând ei un an de
zile, cu mare greutate şi zdruncen au trecut peste nenumărate
ţări şi mări, şi prin codri şi pustietăţi
aşa de îngrozitoare, în care foşgăiau balauri, aspide
vininoase, vasiliscul cel cu ochi fermăcători, vidre cu câte douăzeci
şi patru de capete şi altă mulţime nenumărată de
gângănii şi jigănii înspăimântătoare, care stăteau
cu gurile căscate, numai şi numai să-i înghită; despre a
căror lăcomie, viclenie şi răutate nu-i cu putinţă
să povestească limba omenească.”) înseamnă momentul cel
mai greu, cel mai important, cel mai înălţător, cel mai
revelator al experienţei iniţiatice, proprie fiecărui individ
angajat pe calea acestei cunoaşteri şi trăiri sfinţitoare.
Dincolo
de această gură a peşterii era „un rai şi nu altceva!“,
adică marea fericire veşnică.
Cei
ajunşi pe marile trepte ale iniţierii religioase, pentru a atinge
şi treapta acestei fericirii (supreme pentru un pământean) trebuie
să facă şi experienţa abstragerii, retragerii din această
lume (trăirea în spiritual o experimentase deja, o învăţase
timp de trei ani), printr-un efort suprem, un fel de rupere, temporară,
faţă de pământesc. Căutătorul Împăratului veşniciei,
ajungând la atingerea supremei fericiri, şi-o împământeneşte,
şi-o adjudecă, şi-o instaurează în spiritul sau, devenind
însuşi purtătorul acestui paradis, trăindu-l în viaţa sa
de pământean.
Se
mai observă că această iniţiere completă, la strămoşii
noştri, era generos egală pentru ambele sexe.
Căsătoria
cu un porc este o pură ficţiune, formativă, în sensul deplinei
ascultări a fiilor faţă de părinţi şi de templu
(de vechea biserică, fiind vorba de lumea de dinaintea creştinismului).
Pură
ficţiune este şi însărcinarea Fiicei de împărat. (Şi
totuşi, după cum vom vedea, nu este vorba numai despre spiritual în
sine, ci şi de pregătirea pentru conceperea, printr-o fecioară,
prin intervenţia Împăratului ceresc, a unui prunc mântuitor).
Nu
e purtătoare de prunc pământesc, ci de spiritualitate, într-un
ciclu de studii şi de experienţe iniţiatice de patru ani.
Fericirea
pierdută pe pământ o regăsim în cer. Nimic nu e definitiv
pierdut pentru cei vrednici. Nici pentru cei ce au trăit în fericire
şi bunăstare şi au ajuns la întristare şi nici pentru cei
săraci.
Este
vorba de o religie dinamică, plină de miez, de vitalitate, de tărie,
de trăinicie, de forţă propulsoare, de echilibru, de rod.
Fata
de împărat descoperea podul minunat (calea) al fericirii şi
castelul fericirii sale (dispărute din viaţa pământească),
dincolo, în viaţa spirituală.
Ce
a pierdut în viaţa obişnuită a oamenilor a redescoperit în
viaţa ei spirituală, neobişnuită pentru cei mulţi,
dar accesibilă pentru oricine o caută cu hotărâre şi cu
inimă curată.
Rănile
nefericirii pot fi cicatrizate şi fericirea reactualizată în
spiritul nostru.
Drumul
spre cunoaşterea stării de fericire permanentă este foarte greu
(vezi efortul, voinţa fetei de împărat şi faptul că ciocârlanul
este şchiop etc.). Chiar trecând de gura peşterii, nu este totul,
nu suntem stăpânii fericirii.
„Mai
stăi! şi nu te bucura aşa degrabă, că încă eşti
nemernică pe aceste locuri şi tot n-ai scăpat de primejdii,
zise ciocârlanul”.
Nici
Iisus, după trei ani de intensă trăire întru cele înalte,
spirituale, după trei ani în care a iniţiat întreg poporul,
descoperindu-i calea cunoaşterii Iubirii (şi, în general, a celor
necunoscute, ascunse în nevăzut, în spiritual) după ce izbândise,
postind şi rugându-se patruzeci de zile (era…la Mânăstirea de Tămâie,
la Tronul ceresc, ostenindu-se până la sudori cu lacrimi pentru întreaga
omenire, pentru calea pe care să se angajeze, în siguranţă,
cei care-l caută pe Cel de Sus, pentru adjudecarea fericirii) nu a fost
liber în fericirea dobândită, deoarece abia acum forţele întunecate,
prin însuşi Lucifer, vor încerca să-L devieze de la dobândirea
victoriei depline.
Şi
fata de împărat va trece prin încercările la limită, drumul
dorinţei fierbinţi de a ajunge la Împăratul Ceresc fiindu-i
barat de Talpa Iadului, o slujitoare a Satanei (Lucifer).
Conţinutul
basmelor liturgice dacoromâne precede timpul vieţii şi activităţii
lui Iisus Hristos. Dacă în calea fetei de împărat se interpune
Talpa Iadului, în faţa lui Iisus se va interpune însuşi căpetenia
iadului, Lucifer.
Ajunsă
la Mânăstirea de Tămâie, fata de împărat recunoaşte (iniţierea
şi-a atins scopul la modul deplin) podul cel minunat şi
palatul în care trăise cu Făt Frumos aşa de puţin şi
îndată i se umplură ochii de lacrimi de bucurie. Dăduse de
izvorul cel nesfârşit al fericirii.
Pământeanul
pătruns aici, în lumea curată a fericirii, este un nemernic. E prea
curat locul. Aşa trebuie înţeles textul citat mai înainte.
Oricât
de neaşteptată şi de şocantă va fi opinia noastră,
pe care o prezentăm în continuare, nu ne îndoim că va deveni
şi a cititorilor.
După
ce Făt Frumos intervine în viaţa pământenilor în chip
miraculos, fiind singurul în stare să facă un pod minunat, al
fericirii, şi palatul fericirii pământeşti, după ce, în
chip miraculos, luând, din purcel, chip bărbătesc, concepe naşterea
unui prunc, ajunge, dispare, din locul de origine al fericirii, dincolo de
gura peşterii, la Muntele de Tămâie. Aici va reîntâlni fata de împărat
atât podul şi castelul mântuirii sale, cât şi pe Făt Frumos,
care este însuşi Împăratul Veşnicei Iubiri, al Eternei
Fericiri, Împăratul Muntelui de Tămâie. În Noul Testament,
divinitatea este numită şi Iubirea, aceasta fiind atributul său
esenţial. Divinitatea este Însăşi această Iubire.
Conceperea
pruncului în lumea pământească de către Împăratul de
dincolo (Făt Frumos) din lumea nevăzută nu este esenţialmente
diferită de conceperea pruncului Iisus de către Sfântul Duh, în pântecele
Fecioarei Maria.
Împăratul
Mânăstirii de Tămâie, pe plan terestru, este Făt Frumos. Că
acest prunc a fost plămădit într-un chip nepământesc, ni se
atestă prin fecioria permanentă a tânărului Făt Frumos,
reliefată prin numele de Făt şi subliniată prin
calificativul de Frumos. În Testamentul Zalmoxian Dacoromân, călugăria
(feciorii călugări şi fecioarele călugăriţe) îşi
avea o statornică tradiţie. Şi în Noul Testament, fecioria
este la loc central (Fecioara Maria, Iisus Hristos).
A
se reţine că tatăl fetei, împăratul ţării, tânjea,
dorea această fericire (podul minunat) de la el acasă până la
locuinţa mirilor (castelul fericirii pentru noua generaţie).
Care
tată adevărat nu doreşte copiilor săi fericirea adevărată?
Care
împărat (conducător de ţară) nu ar dori fericirea adevărată
pentru fiii ţării sale?
Împăratul
ţării (tatăl fiicei de împărat) nu reuşise să
aducă fericirea pe pământ, dar nu renunţase la această
dorinţă supremă, deşi calea se dovedea plină de
sacrificii. Nu îşi pierduse speranţa. Nici când un moşneag cu
un purcel, spre hazul împăratului (şi mâhnirea sa) şi a celor
din
suita
regală,
cer să încerce a izbândi, nu le interzice şansa. Împăratul
este un mare înţelept. Posibilitatea mântuirii, a aducerii fericirii pe
pământ, ne poate veni de la orice fiu al ţării, drept pentru
care nu procedează discriminatoriu, chiar când aparenţele sunt
potrivnice.
Speranţei
nestrămutate a tatălui fetei în posibilitatea instaurării
fericirii pe pământ i se răspunde din lumea cealaltă prin întruparea
Împăratului Ceresc în cea mai umilă şi modestă fiinţă,
un purcel.
Că
prin purcel înţelegem omenirea trăitoare în mocirla păcatelor,
nu există nici o îndoială. Aşa că acest purcel nu
reprezintă nimic altceva decât omul murdărit de propria lui viaţă
păcătoasă.
Şi
despre Iisus Hristos se spune că toate făpturile de sus (din Împărăţia
spirituală, nevăzută pentru noi, pământenii) s-au
cutremurat văzând în ce fiinţă s-a întrupat (s-a născut
pe pământ). Iar Sfinţii Părinţi ai Bisericii Noului
Testament vorbesc despre om ca despre un vierme. Aşa că a avea în
vedere un purcel, nu este mai puţin neobişnuit, decât într-un
vierme.
Acum
nu se mai crede, sperăm, că apropierea dintre Făt Frumos şi
Sfântul Spirit (Duh) este atât de neaşteptată, de şocantă
– dimpotrivă. Este acelaşi chip al veşniciei care vine în
lume, spre a mântui lumea, spre a o ridica în rai, în Fericirea de la
Muntele de Tămâie.
„
– Făt Frumos! Făt Frumos! Fie-ţi milă de două
suflete nevinovate, care se chinuiesc de patru ani, cu osânda cea mai cumplită!
Şi întinde mâna ta cea dreaptă peste mijlocul meu, să
plesnească cercul şi să se nască pruncul tău, că
nu mai pot duce această nesuferită sarcină!”
Pruncul
se naşte (se va naşte) numai la timpul sorocit de dincolo, din lumea
nevăzută, de către Împăratul Ceresc.
Textul
de mai înainte este o adevărată invocaţie (rugăciune),
exprimând dorinţa fecioarelor închinate templelor Daciei, de a se împlini
aşteptarea lor, ca una dintre fecioare să nască, în feciorie,
un prunc. Această dorinţă devenită, spiritual vorbind, o
sarcină foarte greu de dus, viaţa lor spirituală trebuia să
fie la înălţimea evenimentului mult aşteptat.
Această
aşteptare, în lumea fecioarelor călugăriţe, se confirmă,
în lumea antică şi în afara Daciei (Dacoromâniei).
Este
ştiut că sibilele, fecioarele preotese ale vechilor temple, aşteptau
ca una din ele să nască pe Mântuitorul lumii. Or, o asemenea aşteptare,
aşa cum am mai subliniat, presupunea deja un exerciţiu pregătitor
de purtătoare de prunc divin. Lumea îl aştepta. Se pregătea
pentru a face faţă intervenţiei Cerului. Credea în necesitatea
şi în intervenţia cerului, pentru a smulge omenirea din hăţişul
păcatelor, pentru a despotmoli omenirea din cercul vicios, din neputinţa
de a se elibera din viaţa în păcat.
Se
mai ştie de existenţa celei mai tulburătoare dintre sibile,
care (din
ţara
noastră, din
Dacia
) a
plecat până în Peninsula Italică, unde a scris cărţile
de mare iniţiere pentru preoţii de acolo, retrăgându-se apoi
în patria sa.
Vremile
Noului Testament erau pregătite şi în sânul neamurilor, nu numai
în sânul neamului evreiesc.
În
lumea templelor antice (cele rămase în înălţimea vieţii
spirituale, şi, prin ea, toţi pământenii) se aştepta naşterea,
printr-o fecioară, a unui prunc mântuitor.
În
nici o
ţară
europeană nu cunoaştem o mai intensă şi mai curată
viaţă spirituală decât în Dacoromânia, în care să se răsfrângă
atât de clar lumina desfăcută în lume prin Noul Testament. Păstrarea
cu sfinţenie, de către întreg poporul dacoromân, până în
ziua de astăzi, a acestui tezaur ne îndrituieşte să gândim
astfel.
Forţele
rele, ale întunecimilor, potrivnice eliberării omului din viaţa întunecimilor
(unii oameni îşi au o viaţă aproape numai trupească –
chiar dacă au şi o viaţă intelectuală –, în plus
fiind vicleni, mincinoşi, răi, orgolioşi, răzbunători,
urând, deoarece, netrăind pe coordonatele spirituale divine, nu au acea
stare a conştiinţei prin care să îşi interzică un
astfel de comportament, de fapt subuman, iar neavând această stare a conştiinţei,
întreţin iadul în viaţa lor şi a omenirii) nu doresc naşterea
pruncului de către fata de împărat (se opun prin Talpa Iadului
şi slujnica acesteia. Talpa Iadului, scroafa cu purcei, preferă mlaştina
morală, deci şi trupească, a vieţii etc.).
„
– Fie-ţi milă de două suflete nevinovate” înseamnă
convingerea fecioarelor că e vorba (privind totul la modul personal) de
sufletul fiecărei fecioare şi de sufletul pruncului ce, într-o bună
zi, se va naşte.
Patru
ani (sau până într-al patrulea an) fecioarele Testamentului Zalmoxian
Dacoromân erau, generaţie lângă generaţie, purtătoare la
modul spiritual, ale sarcinii pruncului mult aşteptat.
Că
textul liturgic din basm nu se referă la o naştere curentă,
biologică, este limpede pentru toată lumea. Fecioara de împărat
care străbate, astfel, toate treptele iniţierii sfinte, nu are o
sarcină de nouă luni, ci una de patru ani. Sincronizarea de înălţare
în spiritual cu viaţa zeului Testamentului autohton dacoromân, Zalmoxis,
nu poate fi pusă la îndoială.
Acest
mare zeu al tracilor nord-dunăreni (noi, dacoromânii de azi, fiind
continuatorii lor neîntrerupţi în istorie) a „înviat” (simbolic),
a ieşit în al patrulea an din peştera în care a vrut, de bună
voie, să trăiască.
Despre
naşterea fiicei de împărat textul liturgic păstrat în tiparul
imuabil al basmului ne spune:
„Şi
ea a născut pruncul fără a simţi câtuşi de puţin
durerile facerii”.
Asemănarea
dintre naşterea fiicei de împărat, din Testamentul Zalmoxian
Dacoromân, cu naşterea pruncului Iisus, din Noul Testament, de către
Fecioara Maria, este de netăgăduit.
Naşterea
pruncului din Testamentul
Zalmoxian Dacoromân înseamnă începutul scoaterii răului (Talpa
Iadului) din viaţa omenirii. Naşterea pruncului Iisus înseamnă
începutul smulgerii din rădăcini a răului (prin învingerea căpeteniei
răutăţilor, Lucifer) din viaţa omenirii.
Talpa
Iadului fiind chiar printre intimii Împăratului Muntelui Mânăstirii
de Tămâie (Făt Frumos), Testamentul Zalmoxian Dacoromân păstrează
o reminiscenţă din Împărăţia Cerească de
dinaintea răzvrătirii făţişe a lui Lucifer şi a
alungării (exilării) acestuia în afară. Ad
litteram, este vorba de perioada curăţirii Împărăţiei
de Sus de Talpa Iadului, o forţă din subordinea lui Lucifer. Talpa
Iadului era un personaj de încredere în casa Împăratului Ceresc.
Forţele
Iadului socot că Împăratul de la Mânăstirea de Tămâie,
Făt Frumos, este prins, sau va fi prins, în capcana vieţii pământeşti.
Scroafa (Talpa Iadului) susţine că ea l-a prefăcut pe Făt
Frumos într-un purcel răpciugos şi răpănos. Viaţa
oamenilor păcătoşi, trupurile şi spiritele celor robiţi
păcatului, sunt ale Iadului, drept pentru care se pot înţelege, întrucâtva,
cuvintele Tălpii Iadului, conform cărora ea îl prefăcuse pe Făt
Frumos într-un purcel.
Oamenii
păcătoşi fiind ai Iadului, iar Făt Frumos luând trup pământesc,
Talpa Iadului se şi socoate stăpâna lui. De aici până la
afirmaţia că a fost prefăcut în trup terestru de către
Talpa Iadului nu este mare distanţă. Talpa Iadului, văzîndu-l
pe Făt Frumos intrat în capcana materiei, materie căzută în
lanţul păcatului, îl şi vede robit păcatului, pe ea văzându-se,
astfel, stăpâna lumii (în locul Împăratului de la Mânăstirea
de Tămâie). „L-am prefăcut în purcel“, mărturiseşte
bucuria forţelor întunericului, la gândul că Divinitatea s-a
angajat pe o cale a propriei pierzanii. Ştia Talpa Iadului ce grele lanţuri
are păcatul peste care trona.
La
modul esenţial, se poate accepta o asemănare cu Satana, care-l
ispiteşte pe Hristos după marele post, ispitindu-l cu Împărăţia
acestei lumi pământeşti, din care, prin trup, făcea parte
şi Iisus etc.
Scroafa
cu cei doisprezece purcei pare a fi anul cu cele douăsprezece luni.
Numai
că, prin apariţia moşneagului (la îndemnul babei sale, al cărei
suflet pare a fi sub îndemnul cerului), Făt Frumos este sustras din
vadul păcătos al lumii (fără ca păcatul să-l fi
pătruns) şi îndreptat (chemat) spre misiunea înălţării
lumii din vadul nefericirii.
Moşneagul
şi baba fără copii au o oarecare asemănare cu Sfânta
Familie în care s-a născut Fecioara Maria, familie, deci, prin care
Divinitatea va interveni direct în viaţa omenirii, ca om printre oameni.
Testamentul Zalmoxian Dacoromân se dovedeşte a avea generoase
deschideri spre lume, o adevărată cale spre Iubire, Fericire, spre
Rai, spre Mânăstirea de Tămâie.
Zalmoxis
îi învăţa pe daci că nici el, nici oaspeţii săi
şi nici unul dintre urmaşii acestora nu vor muri, situaţie net
superioară religiilor conglomeraţiilor de zei greceşti, cu tot
prestigiul de care se bucură acestea în cultura universală. E drept
că informaţia şochează prin francheţea, prin precizia
ei, şi pe drept cuvânt, dă prilej la meditaţie şi
reconsiderări. Parcă ne-am afla în plin Nou Testament, în care se
revelează că fiecare om, prin spiritul (sufletul) său, este
nemuritor.
Basmele
noastre au reminiscenţe bine păstrate din vechea mitologie – lupta
tinerilor Feţi Frumoşi cu monştrii cu mai multe capete, moartea
şi învierea acestor tineri, intrarea sau ieşirea lor din tinereţea
fără bătrâneţe, din viaţa fără de moarte
etc. Feţii Frumoşi trec prin adevărate încercări iniţiatice.
Făt Frumos este un prototip de urmat. Descoperă, prin şirul de
generaţii, drumul ascuns spre lumea celor mai curate şi îndrăzneţe
vise ale oamenilor, ca spre o lume accesibilă, reală, posibil de
adjudecat, în anumite condiţii.
Făt
Frumos este de o înălţime morală şi etică impecabilă.
Este modelul de urmat, pentru ca oamenii să devină beneficiarii
societăţii divine (viaţa veşnic fericită), a tinereţii
fără bătrâneţe. Făt Frumos, fiul a două lumi,
cea văzută şi cea nevăzută, cea pământească
şi cea cerească (are forţe suprafireşti), deschide o
fereastră spre marele viitor posibil pentru societatea omenească,
viitorul orânduirii divine.
Muntele
unde se alfa peştera lui Zalmoxis a fost considerat Muntele cel Sfânt (Cogaion).
Legătura dintre Muntele Sfânt şi Mânăstirea de Tămâie o
face, deci, peştera, calea de acces.
Râul
care curgea pe lîngă Muntele Sfânt a fost socotit, şi el, Râul Sfânt.
Tatăl
Ceresc exersează omenirea, pentru ieşirea ei din tenebre, pentru întâlnirea
crucială cu Iisus. In neamul dacoromân este cea mai limpede
spiritualitate premeregătoare, activă şi azi , din memoria
colectivă a docoromânilor. Iisus, fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu
adevărat ‚ este trimis de Cer pe pământ, unde se întrupează
din Fecioara Maria, apoi este martirizat, crucificat
de obtuzitatea iudeilor, deşi în Vechiul Testament iudaic, dăruit
de Dumnezeu, prin Moise, iudeilor, se află
unele profeţii pregătitoare. Iisus învinge moartea, înviază.
Calea spre supercivilizaţia divină e deschisă. Dacoromânii o
cunoşteau. De aceea Iisus, prin creştinii săi, a fost primit pe
căi line, în sânul poporului dacoromân, regăsindu-se în oglinda
izvoarelor sacre zalmoxiene, iar acestea L-au recunoscut
şi primit.
Tinereţe
fără bătrâneţe şi viaţă fără de
moarte, cules de Petre Ispirescu.
Analizând
basmul, constatăm că suntem, ca şi în Povestea
porcului, în spiritul Testamentului Zalmoxian
Dacoromân. Făt-Frumos din Tinereţe fără bătrâneţe
şi viaţă fără de moarte, este şi el un dar
pentru pământeni, o naştere dăruită. De fapt e acelaşi
Făt-Frumos, în diverse capitole ale
Testamentului Zalmoxian Dacoromân. Darul e de sus, părinţii
de jos, pământeni, un împărat şi o împărăteasă.
Copilul refuză să se nască. I se făgăduiesc toate
bunurile din lume. Refuză împărăţia lumii acesteia. Si
Iisus refuză aşa ceva, în confruntarea cu Lucifer. Copilul se naşte
doar când i se promite Tinereţea fără bătrâneţe
şi viaţa fără de moarte. Este o convorbire
între lume şi divinitate despre paradisul pierdut, un început
de activare a căii de întoarcere, a memoriei primordiale din
sinea omului, de trezire la viaţă.
Făt-Frumos
a fost dat la şcoli şi filozofi şi toate învăţăturile
pe care alţi copii le învăţau într-un an, el le învăţa
într-o lună. Toată împărăţia se fălea că
o să aibă un împărat înţelept şi procopsit. Şi
pe Iisus, la 12 ani, îl aflăm în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor,
ascultându-i şi punându-le întrebări. Toţi care îl auzeau,
rămâneau uimiţi de
priceperea şi răspunsurile Lui. Părinţii lui Iisus
plecaseră spre casă, fără să observe că băiatul
rămăsese în Ierusalim. S-au întors şi după trei zile
L-au găsit în Templu. Când L-au văzut, au rămas înmărmuriţi.
Mama Lui I-a zis: ,,Fiule, pentru ce Te-ai purtat aşa cu noi? Iată că
Tatăl Tău şi eu Te-am căutat cu îngrijorare”. El le-a
zis: ,, De ce M-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie
să fiu în casa Tatălui Meu?” Iisus iese din statutul civl al oricărui
om şi răspunde, că este în casa Tatălui Său. Are încă
de acum conştiinţa paternităţii sale divine. Deschide
Cerul, pentru a rosti, a se şti, a se înţelege de unde e. Începe
exersarea întoarcerii civilizaţiei umane, la statutul de civilizaţie
divină, în care Adam, apoi şi Eva, au trăit un timp. Si Făt-Frumos
îşi mărturiseşte misiunea, la vârsta de 15 ani, să afle
tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără
de moarte. Nu diferă de misiunea lui Iisus. Religia zalmoxiană
dacoromâna este înainte mergătoare, până la primirea lui Iisus în
lume şi prin excelenţă în Dacoromânia, locul de origine al
sacerdoţilor zalmoxieni, unde religia zalmoxiană a supravieţuit
până azi, ca apele subterane, care au izvoare, în cazul de faţă
basmele dacoromâne, cu conţinut liturgic. Ce
este divin nu dispare, ori câte atacuri şi întunecimi s-ar revărsa
peste el.
Omenirea
pierduse legătura cu Cerul. Împăratul
mărturiseşţe că i-a promis lui Făt-Frumos, ca
să vină pe lume, tinereţea fără bătrâneţe
şi viaţa fără de moarte, doar ca să-l împace. Nu
avea cum să-i dea un astfel de lucru nemaiauzit. Mai e un tâlc. Oamenii,
fără ajutorul Cerului, nu pot avea
aşa ceva. Intoarcerea la divinitatea din om, înseamnă găsirea
drumului spre paradis. Toţi boierii şi împăratul deteră
în genunchi, rugându-l pe Făt-Frumos să nu părăsească
împărăţia. Ii promit să-l facă împărat
şi să-i aducă de soţie cea mai frumoasă împărăteasă.
Şi în felul acesta, prin refuzul împărăţiei pământeşti,
Făţ-Frumos îl precede pe Iisus. Tot ca Iisus, va trăi în
feciorie. La Iisus ni se descoperă
capacităţile creatorului vieţii-vindecă orice boală,
curăţeşte sufletele de păcate, învinge moartea, înviind,
se înalţă la cer. Deschide calea spre fericirea originară.
Şi Făt-Frumos îşi începe misiunea sa divină, de a
descoperi tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa
fără de moarte. După ce ieşi din împărăţia
tatălui său, ajunse în pustietate. Iese din lume, zdrobind, învingând
cele ale lumii, din trupul şi sufletul său. Iisus iese din împărăţia
cerească şi intră în lume.
Făt-
Frumos, ajuns în pustietate, îşi împărţi toată avuţia
la cei vreo două sute de ostaşi, pe care i-i dăduse împăratul
să-l însoţească şi
apoi îi trimise la împărat. E bine
să se reţină că nu a trimis carăle cu merinde şi
banii, înapoi la tatăl său. Îşi împarte averea celor din jur.
Aşa fac sfinţii, la început de drum, renunţă la
averea lumii acesteia şi îşi cultivă virtuţile divine,
adunând avere nepieritoare. Făt-Frumos exersa bunătatea pilduitoare.
Este vorba de frăţietate, de solidaritate, de bunătate. Acestea,
scrise în spiritul dacoromânilor, au ajuns până in timpul propovăduirii
lui Iisus, în timpul fixării în scris a Noului Testament al lui Iisus
Cristos şi până azi. Toţi
monahii dacoromâni sunt în pustie (în ieşire din lumea aceasta şi
în intrare în lumea îndumnezeită,
cerească, gustând din eternitatea vieţii celei fericite), pe drumul
lui Făt-Frumos, spre Tinereţea fără bătrâneţe
şi viaţa fără de moarte. Paradisul este o stare spirituală
în care inteligenţa, iubirea, energiile sunt vectorii celor materiale.
Accesul în starea spirituală se face din plaiul nostru spiritual , din
plaiul nostru mioritic, din sufletul nostru (minte-inimă-conştiinţă).
Din nefericire, azi, neamul dacoromân este sub asediu şi nu-şi
poate valorifica public templele (bisericile) zalmoxiene sihăstreşti
paleocreştine, întru care au continuat sihaştri zalmoxieni şi
ca sihaştri ai lui Iisus Cristos. Că în sânul neamului dacoromân
se pregătesc vremi eliberatoare, din căngile celor potrivnici
luminii şi libertăţii întru lumină,
nu e nici o îndoială. Divinitatea Testamentului Zalmoxian Dacoromăn
şi a Noul Testamnet al lui Iisus Cristos nu poate fi nimicită.
Biruinţa adevărului şi dreptăţii
este de nebiruit. Una sunt. Nu va fi adevăr fără dreptate
şi dreptate fără adevăr.
Făt-Frumos
iese din ale lumii, căutând comoara comorilor, Tinereţa fără
băţrâneţe şi viaţa fără de moarte. In Noul
Testament, Pomul Vieţii. In religiile antemergătoare lui Iisus, nu
cunoaştem o aşa de fermă, generalizată şi înaltă
viaţa monahală, ca la strămoşii noştri. Dacoromânii
de azi, care acceptă să fie lucrători
în via Neamului Dacoromân, pentru salvarea, pentru propăşirea
dacoromânimnii, lucrează, indiferent de greutăţi şi
ameninţări. Ei au descoperit Calea-Adevărul-Viaţa. Au
redescoperit cele sfinte, din adâncimile sufleteşti, nepieritoare,
divine, ale dacoromânilor. Coordonate majore, înalte, de dorit de orice
etnie din lume.
Făt-Frumos,
ca şi călugării dacoromâni, el însuşi vieţuind în
călugărie, iese din împăraţia lumii acesteia, iese din
legăturile simţurilor lumeşti, întru cele înalte, lăuntrice,
spirituale. Este o zbatere, o căutare, este o luptă, până când
piedicile, cătuşele cedează şi trăirea întru cele înalte
îşi dă roadele. Creştinii Noului Testament, care au citit vieţile
sfinţilor, patericul (egiptean) s. a. îl recunosc mai uşor pe Sfântul
Făt-Frumos. Toate bătăliile pe care le duce cu întunecimile
sunt bătălii şi victorii pe plan sufletesc şi în consecinţă
pe cel trupesc. Pe această cale ajunge în paradis. Incercările sale
sunt de iniţiere sacră. Prin ele treceau călugării dacoromâni
şi fiecare ajungea la diferite trepte, după vrednicie. Calea sfinţilor.
Iar sfinţii unui neam nu pot fi şterşi din sinele spiritual al
neamului. Iar dacă fii neamului se exersează, se dăruiesc
pentru neam, încep a conlucra cu sfinţii neamului de dintotdeauna şi
astfel nici o piedică, greutate, primejdie, nu-i poate opri din drumul
servirii propriului neam. Nici moartea.
Făt-Frumos
ajunge într-o câmpie întinsă, unde erau o mulţime de oraşe,
de oameni. Din străvechime, în cetăţile cu populaţie multă,
în oraşele de mai târziu şi de azi, se
ademenesc şi întreţin tentaţiile trupului, chemările
erotice, în afara oricăror rânduieli.
Iar Făt-Frumos trece printr-o pădure. Lăuntric se
petrece totul. Pădurea simbolizează desimea
şi intensitatea tentaţiilor, întunecimile din care unii
oameni nu mai ies niciodată. Câmpia întinsă, oraşele, tentaţiile,
sunt moşia Gheonoaiei. Totul
e simbolic. Lumea din care a ieşit îşi trimite după Făţ-Frumos
săgeţile de foc, simţurile lumeşti. Acestea ard şi în
trupul călugărilor Noulu Testament. Ca să învingi strigătul
simţual după femeie, să ţii simţurile sub control, să
le spui să te lase în pace şi să se retragă, trebuie să
practici o ostăşie puternică, sfântă. E limpede, chemările
lumii, în care ar fi fost împărat, cu o împărăteasă de
toată frumuseţea, îşi strigă chemările ei. Gheonoaia
trăieşte în cele mai de
jos ale lumii. Reprezintă lumea cu tentaţiile şi răutăţile
ei. Dar Făt-Frumos a ieşit din lume, pentru a o ajuta întru sfinţenie,
de care e atât de lipsită. Simţurile trupeşti, de o anumită
natură, trebuie sesizate de-ndată şi alungate. Aşa fac
şi azi toţi călugării. Aşa face şi Făt-Frumos,
la pândă, vigilent cu ce se întâmplă în mintea sa. Făt-Frumos
iubeşte lumea şi acţionează pentru îndreptarea ei.
Gheonoaia, învinsă, este cuprinsă de bucurie. Să ne amintim de
femeile păcătoase, cu care s-a întâlnit
Iisus, de câtă bucurie şi fericire au fost cuprinse. Maria
Magdalena a mers pe calea sfinţeniei. Si ce bătălii a avut de
purtat!
Bătălia
lăuntrică, sufletească, este spectaculos exprimată
în afară, în naraţiunea basmelor dacoromâne, încât
cititorul este atras, coparticipă prin trăirile sale, îi place să
citească basmele, să le povestească, să le asculte.
Toţi
suntem chemaţi, aleşi doar cei care răspund glasului conşţiinţei.
Toţi, din diferite domenii. Aici,
în lumea sacră.
Făt-Frumos
învinge primele încercări iniţiatice. Gheonoaia se dă în lături
din drumul său, dar nu fără a-l mai tenta cu una din fiicele
sale. Dar lumea, simbolizată de Gheonoaie, beneficiază de aceste
victorii în spirit ale lui Făt-Frumos. Un dram de lumină şi
speranţă a apărut în sinea Gheonoaiei, în felul acesta
devenind cooperantă cu Făt-Frumos. Dar ca orice sacerdot monah ,
nici Făt-Frumos nu scapă de încercări, dimpotrivă, îi
apar şi mai arzătoare, mai ameninţătoare. Ajunge în moşia
Scorpiei, sora Gheonoaiei. Aici, până şi iarba este pârjolită.
Vrăşmăşia celor două surori e groaznică. Vor să-şi
răpească una de la alta, pământul. Ura între unii fraţi,
face ravagii şi azi. Ni se descoperă, pas cu pas, rălele
acestei lumi, nu pentru a o abandona, ci pentru a o îndrepta. Dar în
spiritul nostru, în gândurile noastre, trebuie să fim desprinşi de
răutăţile acestei lumi, doar aşa vom reuşi să
facem binele pe care trebuie să-l facem. Lumea aceasta trebuie să
fie îndreptată. Îndreptarea începe cu fiecare. Orice sfinţenie
este aducătoare de sfinţenie, de Cer, pentru semeni. Calea sfinţilor
este calea bătăliei cu tine însuţi. Orice dacoromân,
indiferent cine este, trebuie să fie atent la el însuşi, să acţioneze
mental asupra sa, să fie într-o stare de autoeducare permanentă.
Şi orice persoană care vrea să se încadreze între călugării
neamului. Făt-Frumos este un victorios. In calea vieţii sale, a câştigat
multe bătălii şi în sensul acesta este un salvator, un
eliberator, un mântuitor.
Neamul este întărit şi în războiul cel nevăzut şi
în cel văzut. Şi în faţa neînţelegerilor dintre
noi şi în faţa celor care, din altă parte de lume, îşi
lasă casa şi ale lor
şi vin în Dacoromânia, tulburând pacea etniei dacoromâne, apoi
incriminându-i elitele, care o protejează. Un sfânt dacoromân din
vremile noastre, Mihai Eminescu, i-a
exprimat fără echivoc pe toţi dacoromânii, de a trăi în
propria
ţară
,
Dacoromânia, în pace, pe pământul apărat din belşug cu sângele
părinţilor, bunilor şi străbunilor, fără să
fie agresaţi, sau stăpâniţi de străini. Nu au nimic cu
străinii care trăiesc între ei, aşa cum sunt străini
între toate neamurile pământului, ci cu acei străini care ştiu
că nu-s doriţi, că nu au fost chemaţi, dar intră în
ţară în număr impresionant,
fără ca opinia publică să ştie, cu acte în
regulă, eliberate de cei sunt de o etnie cu ei, ajunşi în
structurile puterii statului
dacoromân, ajutaţi de năimiţii
dacoromâni, şantajabili, adevăraţi trădăţori de
neam şi de ţară. Cu acei străini care intra în
ţară
pe faţă,
încetăţnindu-se abuziv. E vorba de un antiromânism de neacceptat.
Verdictul:
Împăraţi
pe care lumea nu putea să-i
mai încapă,
Au
venit şi-n
ţara
noastră de-au cerut pământ şi apă-
Şi
nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum
veniră, se făcură toţi o apă şi-un pământ.
Orice
drum e de venit, dar şi de plecat.
Făt-Frumos,
după cele două mari încercări, ajunge la un câmp numai cu
flori şi unde era numai primăvară. Fiecare floare era deosebit
de mândră şi cu un miros dulce de te îmbăta. Si un vântişor
care abia adia. Loc de odihnă, de refacere, de bucurie. Dumnezeu este
mereu prezent cu cei supuşi încercărilor, cu oştenii săi.
Îşi face prezenţa simţită, din când în când, în
sufletul oşteanului, cu o căldură sufletească, o lumină
aparte, din cealaltă lume, o bucurie fără seamăn. Cel în
cauză recunoaşte fără echivoc prezenţa divinităţii.
Un călugăr nu uită aceste clipe. Devine mai decis. Făt-Frumos
nu este încă un voinic, un oştean adevărat, încercat, din oştirea
zalmoxiană. Mai trebuie să treacă o probă, o grea încercare.
Palatul Tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii
fără de moarte este înconjurat cu o pădure deasă şi
înaltă, unde stau toate fiarele cele mai sălbatice din lume şi
păzesc cu neadormire. Doar se ştie că monahii evoluaţi, cu
o viaţă foarte îmbunătăţită, din neluare aminte,
au căzut în cele de jos. Cu cât eşti mai aproape de ţintă,
cu atât încercările sunt mai abile, mai viclene, mai ardente, mai
insinuante, etc. Dar cei care au adunat duh sfânt, spirit înalt, au din ce
rezista şi trece mai departe. Divinitatea decide dacă li se arată,
în plaiul lor sufletesc. Nu există îndoială că arătarea
divinităţii în sufletul omului a avut loc
şi în timpul Testamentului Zalmoxian Dacoromân, precum şi
în timpul Noului Testament. Ajungerea în starea spirituală de rai, de
Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără
de moarte, producea trăiri inconfundabile. Sfinţii
şi monahii Noului Testament se simt potopiţi de o lumină
aparte, de iubire, de o fericire de nedescris. Iisus îşi descoperă
prezenţa în sufletul lor. Unora divinitatea nu li se arată
în timpul sau înaintea unor mari încercări. Lui Făt-Frumos
Dumnezeu i s-a arătat înaintea celei mai grele încercări. Făt-Frumos
este prevenit de calul său că această confruntare, fiind foarte
primejdioasă, trebuie ocolită. Vor zbura pe deasupra ei. Dar când
erau să se lase jos, la scara palatului, de-abia atinse cu vârful
piciorului vârful unui copac şi deodată toată pădurea se
puse în mişcare. Urlau dobitoacele de ţi se făcea părul măciucă
pe cap. In viaţa bisericească nou testamentară, ortodoxă,
catolică, e prea bine cunoscută recomandarea, pe care o ţin mai
ales călugării şi călugăriţele, de a fi cu gândul
la Dumnezeu şi în ultima clipă a vieţii, pentru a se păzi
de atacul satanei. O astfel de clipă de neatenţie era să-l
piardă pe Făt- Frumos. Cetatea sufletească ne fiind păzită
o clipită, a fost invadat de toate întunecimile.
A fost salvat în ultima clipă de o zână, doamna palatului. În
palat locuiau trei zâne fecioare. Interesant, numărul de trei parcă
ne-ar sugera să ne gândim la
Sfânta Treime ,aşa cum este comentată şi arătarea celor
trei bărbaţi, din Vechiul Testament Iudaic. Avansăm ideea că
Valea Plângerii ar simboliza starea omenirii, jalnică, de plâns. Nu
dorul după tată şi după mamă a fost ultima încercare
la care a fost supus Făt- Frumos, nu din cauza acestui dor a
pierdut raiul, ci din neascultare. O neascultare din neatenţie, din ne
purtare de grijă? Nu, ci pur şi simplu, neascultare. Si Eva şi
Adam fac aceeaşi greşeală. Nu ascultă de Dumnezeu. Ascultă
de satana, apoi Adam aruncă vina pe Eva şi Eva pe şarpe. Făt-Frumos
îşi asumă greşeala, cum că el este de vină, din nebăgare
de samă. Când ai descoperit viaţa eternă şi fericită,
n-ai voie să fii iresponsabil şi să nu o păzeşti pe
ea. Iubirea de Dumnezeu şi de semeni nu e deplină. S-au deschis porţile
lumii, cu dorul de părinţi şi Făt-Frumos cade
în lume. Doar de la părinţi a plecat. Nu mai rezistă în
faţa dorului de părinţi Orice călugăr legat cu acest
dor de lume este în felul său slab. Dumnezeu trebuie iubit, de asemenea
familia lărgită- neamul dacoromân, întreaga omenire. Dacă ai
milă . Dacă eşti un fiu al lui Dumnezeu, îndumnezeit,
harnic si cu luare aminte, urci în iubire. Si îţi afli şi
pacea sufletului tău. O legătură în lume poate prejudicia mila
faţă de semeni, care, iată, sunt în Valea Plângerii, iar noi
călcăm regulile de menţinere
a căii de acces spre paradis.
Legăturile
cu lumea erau mai tari decât legăturile cu cerul. Si Făt-Frumos
s-a pierdut în lume, în ţărână, aşa cum s-au
pierdut atâţia şi atâţia oameni.
Aceasta
este cartea iniţierii pentru monahii şi pustnicii dacoromâni
zalmoxieni, prin cele trăite de Sfântul Făt- Frumos. Cu alte
cuvinte, de la Sfântul Făt-Frumos citire, pentru cei ce pornesc pe
drumul monahismului. Lecţie completă.
Oştenii
lui Zalmoxe şi ai lui Iisus una sunt, în oştirea cea mare a
mântuirii etniei dacoromâne. Toate neamurile sunt chemate la Viaţă,
la civilizaţia divină, creştină.
Revelaţia lui Dumnezeu, pentru salvarea omenirii, are loc încă
din timpurile primordiale.
Cele analizate mai înainte, care sunt doar o mică parte din
corpul Testamentului Zalmoxian
Dacoromân, sunt dintru revelaţia divină.
Se redeschide orizontul care leagă vremile în lumina revelatoare.
Cercetările îşi au o arie largă de investigare.
În sec. al V-lea î.Cr., Herodot (c. 484 - c. 425) atesta iniţierea
care se făcea în tradiţia religioasă zalmoxiană. Spunem
tradiţie zalmoxiană pentru că Herodot ne spune că
Zalmoxis a trăit cu mulţi ani înainte de Pitagora,iar
Pitagora a trăit în sec. VI (c.
560 - 500 î.Cr.). Deci, Herodot
afla, din viaţa religioasă a dacilor din sec. al V-lea. î.Cr., că
zeul Zalmoxis, pe când era mare preot, îi iniţia întru nemurire pe
ucenicii săi. Zalmoxis însuşi a coborât într-o locuinţă
subpământeană, unde a trăit trei ani. În al patrulea an a
revenit în lume. Zalmoxis este înscris în conştiinţa dacilor ca
unicul şi marele lor zeu. Opinia lui Herodot că Zalmoxis a trăit
„cu mulţi ani“ înainte de Pitagora nu poate fi interpretată decât
că a trăit „cu mult timp“ înainte de Pitagora, deoarece, dacă
ar fi fost vorba, de exemplu, despre un secol, Herodot ar fi precizat numărul
anilor. Cu mulţi ani înainte, după opinia noastră, înseamnă
cu secole.
În sec. al XIII-lea î.Cr., a trăit
Orfeu, fiul regelui Traciei şi mare preot al tracilor, mare iniţiat,
împlinitor (ridicarea pe un plan superior, spiritual, al iubirii) al religiei
străvechi a traco-plasgilor. În timp ce orfismul era aspirat de lumea
grecilor, zalmoxianismul continua să strălucească în mijlocul
tracilor nordici, carpato-danubieni-hemusieni.
Se reliefează, astfel, adevărul că este vorba despre o
tradiţie religioasă statornicită de mult timp. De ea se izbesc
grecii, dar fără să o poată străpunge, eroda, măcina,
asuma, greciza, cum făcuseră între tracii din sudul Balcanilor
şi din Tracia ( teritoriul
european al Turciei de azi).
Era
vorba, într-un anume fel, de principiul vaselor comunicante, Cu cât tracii
peninsulari (balcanici) sufereau de umbrirea pricinuită de greci, tracii
din România de azi se înălţau în luminile adâncimilor spirituale.
Cât priveşte existenţa istorică a regelui şi marelui
preot Zalmoxis, nu există nici o îndoială, cum nici o îndoială
nu există asupra existenţei similare a lui Orfeu. Rămâne
deschisă, încă, problema cunoaşterii mai amănunţite
a religiei străvechilor traco-pelasgi de dinaintea lui Orfeu şi
Zalmoxis. S-a descifrat în chiar numele lui Zalmoxis (Zeul cel Moş)
religia unui zeu străvechi de dinaintea lui Zalmoxis. Din numele Zalmoxis
se evidenţiază continuitatea religiei de dinaintea, din timpul
şi de după existenţa istorică a Regelui şi a Marelui
Preot Zalmoxis, care nu ar fi decât un reformator (împlinitor) al religiei
de dinaintea sa, religia în care trona Zeul Moş (Zalmoxis).
Herodot scrie că lui
Zalmoxis unii geţi îi mai spun Gebeleizis. Regele şi Marele Preot
Gebeleizis este împlinitorul strălucit al religiei Zeului cel Moş,
adică a Zeului de demult (Zăul ăl Moş, Zălmoş,
în transcriere grecească Zalmoxis). Gebeleizis, zeificat, a ajuns să
fie identificat cu Zeul Moş (Zalmoxis).
Religia
lui Zalmoxis este receptată ca o religie a unui singur zeu, ca o
religie monoteistă.
Religia
monoteistă a evreilor, a fost revelată prin marele prooroc Moise,
în vremile când au trăit Orfeu şi Zalmoxis.
Strâmtorile
(Dardanelele) dintre Europa şi Asia Mică erau un teritoriu intern al
tracilor, iar Marea Egee era Marea Tracilor. Prin tracii din Asia Mică (dar
şi prin cei din Tracia care, în sud, se întindea până la apa Strâmtorilor),
legătura cu Mesopotamia, de unde era originar ilustrul credincios Avraam,
cu Egiptul, unde evreii au fost sclavi patru sute de ani, unde s-a născut
Moise şi a trecut în fruntea poporului evreu, şi cu Ţara Sfântă,
legătura tracilor era permanentă.
Se
ştie că Orfeu a studiat în Egipt pe timpul când, după toate
probabilităţile, îşi desăvârşea educaţia
şi Moise. Tradiţia că Zalmoxis şi-a însuşit o parte
din cunoştinţele astronomice în Egipt era vie şi în sec. I
d.Cr. Iar, dacă, după unii cercetători, poporul evreu plecase
deja din Egipt, fundamentul situaţiei nu se schimbă. Monoteismul
exista în Palestina, între Egipt şi ţările tracilor.
Deasupra tuturor exista un zeu. Unul. Domnezeu.
O
idee înnoitoare, de regulă, nu apare doar într-un singur loc. Aşa,
monoteismul, chiar dacă Divinitatea s-a manifestat între evrei, nu înseamnă
că nu există şi în religia altor neamuri, de exemplu în lumea
tracilor. Sau din alte vremi, de dinainte. Poate din revelaţia primordială.
Revenind la textele basmelor dacoromâne, constatăm bogăţia
lor iniţiatică,
oglinditoare a bogăţiei şi înaltei vieţi spirituale a strămoşilor
noştri din ultimele trei-patru milenii.Având în vedere cele spuse până
acum despre Zalmoxe, vom lua în considerare religia traco-pelasgă de la
Uranus până în primele secole ale primului mileniu creştin.