1954 luna Aprilie în Vinerea Mare

 

Pe potecile munţilor acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi crezul nostru am avut o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri izvorâte şi hrănite din dragoste pentru neamul nostru. Şi aşa am înţeles noi neamul nostru: o dâră de foc sfânt pierdută în negura vremilor în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele care izvorăsc din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi vedeam aceeaşi dâră de lumină din ce în ce mai puternic luminată şi terminată la picioarele Domnului Cristos în Ziua cea Mare. În această dâră de foc din urma şi dinaintea noastră noi, câţiva fii ai acestui neam pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, aducem darul nostru de foc, candelă a iubirii noastre de Neam, jertfa noastră.

La daci era obiceiul ca la zile mari să se jertfească de bună voie unul din cei mai buni de-ai lor. Nu era admis oricine, ci cei mai buni. Pe linia aceasta vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţări la o viaţă tihnită.

Şi candela ce-am aprins-o va cere pentru a lumina însăşi viaţa noastră ce nu am ezita să o sacrificăm.

Nu am luat arma în mână pentru ambiţiile noastre, ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni. Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale. Nici pentru pofta de îmbogăţire în viitor. Niciunul dintre noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată nici noi, nici părinţii noştri n-am exploatat viaţa nimănui. Din contra, suntem din rândul acelora care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsa decât tihna şi belşugul. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de Neam, liberă de orice meschinărie.

Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. Exişti în măsura în care iubeşti şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire. Noi nu admirăm Neamul nostru, nici căutăm să-l înţelegem şi studia în virtutea oricărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul. Nici în gând, cum nici-o mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră n-au încolţit niciodată visuri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerii şi bucuriilor lui, ai destinului lui, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră cu al lui.

Noi nu admirăm şi nici nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre. Noi îl iubim la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de Aprodul Purice ca Domnul să încalece. Şi simţim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri apărătorului Sarmisegetuzei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horia şi Iancu.

Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român, de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti.

În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea se merită să te jertfeşti.

Ne-am lovit însă de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru nu o dată sărutul scârbos a lui Iuda şi nu o dată otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor celor ce şi-au dat viaţa pentru acest Neam.

Şi v-am cunoscut pe voi, suflete mari de pe cuprinsul acestei ţări: pe Dumneata, suflet şi chip de Apostol, bădie Trifan, care ne-ai învăţat prin propria dumitale viaţă că brazii se frâng şi nu se îndoaie niciodată, pe Dumneata, moş Bâră, care te-ai jurat că nu te vei întoarce în sat până la victoria crezului Dumitale, pe Dumneata, bătrâne Arieşan, din creierul Munţilor Apuseni, pe Dumneata, văxuitor de ghete, nene Pleşa din Turda, pe Tine, înflăcărat dascăl Pridon, din satul Părău Făgăraş. Iar voi, dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi.

Şi mai ales, am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu. Atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte sau deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege drama de pe Golgota.

Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma în mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce vă purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşască marea şi strălucita biruinţă românească.

Grupul carpatin făgărăşan, Muntele Buzduganu

Săptămâna Mare, anul 1954

Pt. Conformitate ,,

Ion Gavrilă-Ogoranu

Gheorghe Cornea

 

N.B. -Acest document a fost conceput în Vinerea Mare a anului 1954 când cei din grupul Gavrilă urmăreau, ascunşi, slujba de la Mănăstirea Sâmbăta. Locul din care urmăreau se numeşte Muntele Buzdugan.

Documentul ca atare a fost găsit la CNSAS în dosarul de percheziţie a prof. Remus Budac susţinător al acestui grup de rezistenţă.