Ca
să audă glasul noului sef al Miscării legionare, Horia Sima, au venit o mare
întreagă de Români. Marea piată din Dealul
Mitropoliei din Bucuresti gemea de lume.
Cât vedeai cu ochii numai
cămăsi verzi, ba si albe. Doamne,
asa o fi fost si pe câmpia Blajului la 1848?
O
regulă cum nu se poate decât regula legionară. O disciplină de necrezut la
tinerii veniti din toale colturile Tării, clocotind de bucuria biruintei, cu
focul nestins ale dreptatii în vine, cu ochii înlăcrimati de suferintele trecute si
fericirea căzută asupra Tării prin mâna vitează a Comandantului.
Se
proslăvea în ziua minunii sfântului Arhanghel Mihail, amintirea
Căpitanului
biruitor de dincolo de moarte... Biruinta lui... Jertfa lui...
Dusmanii sărbătoriseră cu cupe de sampanie
îngroparea Gărzii de Fier. Credeau că ucigând elita si pe Căpitan, Garda s'a nimicit
complet. Se'nselaseră însă.
Căderea tiraniei se vestea prin
trâmbite de aramă, cari sunau peste codri,
munti si câmpii. Sufletele nevinovate, arse pe rug, strangulate, înnecate în
băltoace, veneau să chinuiască pe asasinii lor. Nu să-i ucidă, ci să le arate
măretia biruintei legionare, splendoarea ei sub binecuvântare dumnezeiască.
Splendoarera pentru care se jertfiseră ei bucuros.
Ce
însemnŕ acea imensă manifestare românească? Insemnŕ un cutremur de supunere a
întregii lumi nelegionare dornică să se vadă în cămasă verde, o
nesfârsită
iubire si o convingere că biruinta Miscării este coborîtă din cer si deci
binecuvântata de Dumnezeu.
Sufletul
legionar era unul singur, plin de rnândrie si de demnitate, întărit prin
jertfa Căpitanului. Sufletul legîonar dealtădată si de totdeauna, nealterat si
vitenz. Ce
mândri eram toti în uniformele verzi si cum priveam în jurul nostru la lumea care ne
admira. Unire, unire, ce suflu sfânt flutură în tine...
Freamăt
deodată. Un «Drepti» tare, răspicat sparge văzduhul. Domnul Radu
Mironovici,
Comandant al Bunei Vestiri dă raportul Sefului Miscării. Natura întreagă a
încremenit să
asculte graiul de stâncă al viteazului comandant si ctitor de Legiune alături de
Căpitan.
Imi sună si-acum în urechi acel freamăt. Intr'o clipă din pieptul a mii de
cămăsi verzi sbucneste «Sfântă tinerete legionară»... care urcă în
slăvi.
Cântam cu lacrămi de
bucurie, să amintim lumii întregi biruinta Căpitanului, care a învins
Moartea...
Bucurestiul cel blestemat care ca un Molof nu se mai
săturase de jertfă legionară era în sărbătoare. Verdele stejarilor îl
coplesise. Sufla greu sub povara biruintei. Acum strânsese la sânu-i
pe toti cei ce supravietuiau marei prigoane a unui rege descreierat si pervers:
temnitele, lagărele, umbrele mortilor, cei vii din toate colturile Tării stăteau
laolaltă.
Steagul tricolor pretutindeni
se'nfrătise cu steagul verde al Legiunii. Erau îngemănate!
Muzicile de pretutindeni cântau cântecele
legionare. Lumea se bucura nespus.
Balcoanele înflorite cu covoare frumoase aruncau flori în uriasa coloană ce se
pregătea să defileze înaintea Comandantului.
Asa a fost
atunci, la 6 Septembrie 1940, si de-atunci au trecut ani si ani.
Măcar acum si
aci, să ne strângem suferinta în noi si să ne gândim la
momentele de glorie dela 6 Septemvrie 1940 si tot ar fi o mângâiere pentru
viitor...
Revista
DACIA, Rio de Janeiro, Dec. 1957
