Existã douã negatii fundamentale: a unui "dincolo" care dã coherenta lui "aici", si a unui sens al istoriei care sã ne justifice calitatea de om. Prima este ateismul, a doua nerecunoasterea Intrupãrii lui Dumnezeu în Christos. Aceasta din urmã poate simpla consecintã a ateismului, dar poate fi si o scindare violentã a misterului Dumnezeirii, întrucât se acceptã principial un Dumnezeu creator si atotputernic, dar în acelasi timp i se neagã libertatea, asa ca Dumnezeu devine prizonierul unei ratiuni mãrginite. Negarea Dumnezeirii vãzute în Christos înseamnã implicit si a Dumnezeirii nevãzute din Creator, ceea ce duce si la negarea a ceea ce este dumnezeesc în om. Aceastã pozitie face sã se abatã o mare si iremediabilã tristete peste oricine trãeste sub regimul ei, pentrucã este lipsit de cãldura istoricã a Dumnezeului întrupat. Prin desvãluirea lui Dumnezeu în trup istoria a cãpãtat o cãldurã pe care nu o avea inainte. Prin ea istoria s'a însufletit ca operã umanã dupã ce s'a repetat actul creator primordial:  "Si a fãcut Dumnezeu pe om dupa chipul Sãu; dupã chipul lui Dumnezeu cel Nãscut" ("Facerea", I 27). Aceastã repetitie din cartea Facerii exprimã complimentaritatea celor douã acte ale supremei libertãti dumnezeesti, crearea omului, urmatã de întruparea Dumnezeului în Creatia Lui. La început nu erau nici sus nici jos, dar dupã aceea Dumnezeu a creat omul si au apãrut un sus si un jos. De sus a venit apoi Dumnezeu la om, iar acum ne apropiem tot mai mult de timpul în care de jos omul se va ridica la Dumnezeu. De aceea sãrbãtorim Crãciunul, an dupã an.

Istoria s'a însufletit cu noi puteri lãsate în lume de Dumnezeu Fiul, prin Intruparea, Moartea si Invierea Lui. Aceasta a fost un ciclu de fapte concrete, nu de idei, fapte trãite nu imaginate, reale nu fabuloase. De aceea timpul s'a împãrtit prin ele, între un fast timp al dezvoltãrii plane a umanitãtii, antichitatea, si timpul urmãtor al unei dezvoltãri ascensionale, care se face tot mai sensibilã odata cu declinul materialismului.

Dumnezeu ne-a creat dintr'o "dorintã", aceea a deplinei realizãri de Sine, si s'a întrupat din iubire pentru creaturã ca sã ne invete "libertatea". Când spunem ca istoria s'a însufletit prin Intrupare, nu spunem ca înainte istoria era moartã, dar nu era finalizatã. Istoria nu se nãscuse cu adevãrat, era încã într'o stare de semi-gestatie, pentrucã nu avea decât perspectiva planã a vietii, si îi lipsea cea ascensionalã a Invierii. Toatã lumea spune azi, si nu fãrã dreptate cã, istoria începe cu primul mormânt. Ceea ce înseamnã ca istoria a început când s'a trezit in oameni speranta unui "dincolo".

Speranta initialã a devenit însã evidentã cu Christos. De aceea putem spune ca istoria a fost mai întâi a mortii cu speranta nemuririi,si dupã aceea a urmat o istorie a vietii cu certitudinea învierii, la care se ajunge si cu speranta din trecut si cu credinta în viitor, într'o împletire permanentã de "logos" si "praxis" inspirate de iubire. De aici se trage si tot optimismul sectelor "progresiste", care uitând cã finalitatea vietii nu este viata ca atare, ci viata ca pregãtire a Invierii, cu cele mai bune intentii umanitariste ei fac din oameni tot fiare ale "politicei reale", care se si mãnâncã între ei ca fiarele.

Credinta ca suntem fãcuti dupã chipul Dumnezeului care s'a si dezvãluit în chipul nostru vizibil, nu este nici blasfemie, nici "irationalism". Noi suntem rezultatul unei libertãti ce si-a instituit-o Dumnezeu, care pentru a ne da pilda concretã a acestei libertati s'a fãcut om ca noi, rãsvrãtindu-Se împotriva prizonieratului in care îl tinea LEGEA, dupa ce El din iubire a dat-o pe mâinile oamenilor. Oamenii fãcând din LEGE un fel de proprietate a lor, au încercat sã facã si din Dumnezeu un fel de proprietate si tiran, rob al unei tiranii care ca orice este negativ nu intrã in Fiinta dumnezeeascã. Asa cã Dumnezeu S'a întrupat ca sã-si reia libertatea de a îmbrãtisa toatã creatia, reîmprospãtând LEGEA prin iubire si ecumenicitate. Dupã cum ne-a creat din dorul implinirii de Sine, El S'a întrupat din iubire pentru noi. Prin întrupare se desãvârseste creatura învãtând IUBIREA. In lumina acestei noi manifestãri a infinitului, lumea nu mai este redusã la un "obiect de exploatare", ci devine un mijloc tot mai sigur de-a ne apropia din ce în ce mai corcret de Dumnezeire. Aceasta este misiunea si în acelasi timp misterul Intrupãrii, care ne apropie tot mai mult de înãltare, odatã cu epuizarea materialismului modern.

Horia STAMATU