CĂRTI - PUNCTE DE VEDERE

 

Lucrarea de fată îsi propune:

1. Sa încadreze, teoretic Miscarea Legionara (care s'a încadrat, în fapt, de la început) în marele curent contemporan de renastere spirituala si

2. Sa cerceteze notele specifice ale spiritului legionar.

Prima parte cauta sa arate obiectivele de lupta ale organizatiei politice care este Legiunea si, în acelasi timp, sa demonstreze ca aceste obiective constituie un program cu mult mai vast si mai profund decât acela al tuturor partidelor. A doua parte vrea sa faca prezentarea omului nou si a posibilitatilor lui de viata.

Se poate ca notiunile utilizate în primele pagini sa fie mai greu accesibile unui public mai larg, ele cerând cunostinte speciale. Pe cât a fost posibil, am încercat sa clarificam conceptele folosite. Rugam totusi pe lectorul neavizat sa se refere la a doua parte a acestui studiu, parte asupra careia a cazut si accentul intentiilor autorului.

Autorul acestor pagini nu s'a învrednicit înca sa faca parte din Legiune. El este dintre acei care au crescut sub semnul nonvalorilor si al îndoielii. De aceea are nevoie de un noviciat spiritual ca de un katharsis. Totusi, considera ca cea mai frumoasa din viata sa, ziua când va putea primi botezul credintei neconditionate.

 

Nonvalorile evului modern

Motto: “Ca si tine, simt si eu adesea nostalgia evului mediu.”

Don Miguel de Unamuno

De câteva secole, omul a separat teoria de practica, ideea de realitate, logicul de ontologic, aparenta de adevar, fizicul de metafizic, imanentul de transcendent, schimbând astfel întelesul valorilor spirituale. De atunci, el aduna cultura în carti pentru ca a alungat-o din suflete, o învata pentru ca nu o mai poate trai, o etaleaza exterior pentru ca nu o mai cuprinde în sine. Devenind haina, cultura nu mai este mijloc de transfigurare profunda, ci masca acceptata de o lume artificializata. Valorile spiritului, depuse la muzeu, obiectivate, devenite impersonale, detasate de suflete, constituie o garderoba pestrita din care oricine poate împrumuta un costum fara obligatia de a avea un fond corespunzator expresiei compuse. Au ramas numai formele goale.

Aceasta idolatrie a straiului fara trup, aceasta înstrainare a omului de propriul sau destin a fost produsul unei epoci care în istorie poarta numele, paradoxal, de Renastere.

Renasterea a fost începutul unei ere care a surpat lent, dar progresiv, crestinismul cu tabla lui de valori sublime si eterne. Daca prin om si omenie întelegem acea înaltare spirituala savârsita sub nimbul divinitatii, acea înnobilare a vietii sufletesti prin credinta, acea traire sub semnul pur al Absolutului, apoi de la Renastere încoace omului i s'a substituit din nou animalul si cursul adevarat al istoriei a fost falsificat. Având centrul de atractie în exterior, aceasta epoca a socotit lumea materiala superioara celei imateriale si a crezut ca individualizarea prin îmbracaminte este un semn de personalitate mai pregnant decât asceza umila si rugaciunea discreta. Cazurile de constiinta au devenit suparatoare si inutile si omul acestei vremi a aruncat sutana devotiunii, revenind la placerea usoara a simturilor. Crescut deodata în proprii sai ochi, bipedul inteligent a confundat misticismul suprarational cu obscurantismul si, considerând religia nu numai vana, dar chiar periculoasa, a voit sa "emancipeze" gândirea de sub tutela credintei. Filosofia nu mai putea fi ancilla theologiae. O data cu uzurparea divinitatii, acest nou Lucifer si-a asezat trufasa lui fiinta în centrul universului tocmai când Copernic crezuse ca, o data cu geocentrismul, rasturnase si antropocentrismul. Limitându-si cunoasterea la materie, a afirmat realitatea numai a ceea ce putea percepe cu ajutorul senzatiilor, iar ceea ce era accesibil tactului sau însemna pentru el – ca si pentru orbi – suprema evidenta. Decretându-si ca unic zeu Ratiunea, Dumnezeu Însusi trebuia sa apara în fata acestei instante. El nu mai putea fi trait, lumea cerea întelegerea Lui si existenta Lui trebuia dovedita cu argumente aristotelice. Negând transcendentul, ramânea un singur domeniu de investigatie: Natura, si un singur instrument: Ratiunea. Potrivit acestor idoli, asa de legati între ei, de acum nu mai exista credinta, ci "religie naturala", nu mai exista dreptate, ci "drept natural" etc.; Dumnezeu Însusi devine o natura naturans.

Bazele epocii moderne, ale trairii si gândirii moderne erau trasate:

 

În Filosofie

Materialism. Nu exista decât materie si forta. Sufletul, ca realitate independenta, este o iluzie; de fapt, el este un simplu atribut sau o însusire a materiei, un epifenomen. Gândirea este un produs al creierului, dupa cum saliva este secretia unor glande.

Iluminism. Omul are pretentia de a reduce ontologicul (realitatea) la logic, ceea ce duce la credinta în rationalitatea întregii naturi.

Cugetarea nebuloasa si mitologica trebuia alungata, ca un vis primitiv. Omul modern stie ca totul este explicabil rational; ceea ce nu poate explica este superstitie. Misterul nu e decât o regiune neexplorata. Transcendentul – o halucinatie religioasa.

Rationalismul filosofiei iluministe era, în ultima analiza, un empirism grosolan, o Maulwurfsphilosophie (o filosofie de cârtite), cum spune Oth. Spann. Kant avea sa o demonstreze mai târziu – aplanând astfel cearta dintre empiristi si rationalisti, dintre "barbari" si "delicati" – în sensul gândirii inaugurate de Renastere: ratiunea trebuia sa-si limiteze uzajul la bataia simturilor, suprasensibilul fiindu-i interzis. Cu aceasta, psihologia devenea un paralogism, iar Dumnezeu un simplu postulat moral. Filosofia kantiana avea sa duca la pozitivism, deci la negarea oricarei metafizici si a oricarei teologii veritabile, si la epistemologie (ratiunea, în limitele careia religia va fi negata, îsi va cenzura orice încercare de depasire a lumii vizibile, în transcendent ea fiind inoperanta). Filosofia se va reduce la stiintifism (va fi, adica, o biata teorie critica a stiintei si se va consuma într'o stupida si oarba temperanta) si, deci, la relativism (cunoastem numai fenomenul, numenul nu ne este accesibil). Gânditorii au luat fictiunile stiintifice, bogate în eficacitate si randament practic, drept realitati, substituind pe "ca si cum" (Als Ob) lui este.

 

În Teologie

Gândirea noua, aparuta o data cu Renasterea, va ajunge la "religia naturala" ("Die Religion innerhalb der Grenzen der blossen Vernunft", la Kant), ceea ce este sinonim cu ateismul. Dumnezeu nu este altceva decât proiectarea în transcendent a unui concept de om ideal si perfect. Omul era slab si s'a dorit atotputernic, era efemer si s'a voit etern. Aceasta imagine a nazuintelor lui nesatisfacute a ridicat-o el la rangul de divinitate si s'a închinat ei, uitând ca este propria lui creatie (vezi Feuerbach).

O data cu Reforma lui Luther si cu Calvinismul, religia s'a laicizat. Desfacându-se de biserica si de rugaciunea în comun, individualizând cultul, omul a risipit maretia slujbei si înfratirea întru ruga, falsificând credinta.

Nemaiputând învinge conditia luciferica în care cazuse, a ajuns la panteism (derivat al cosmogoniei Kabbalei), identificând pe Dumnezeu cu natura, si la imanentism (alungarea transcendentului): Dumnezeu nu mai este în afara de lume, ci în lume. Astfel credea antropoidul rational ca va ajunge mai usor la întelegerea divinitatii, degradând-o.

 

În Stiintele Pozitive

Mecanicism si determinism. Modernul s'a dispensat de orice idee de sens si finalitate în explicarea Cosmosului. Universul este o totalitate de fenomene materiale tesute într'un sir neîntrerupt de cauze si efecte formulabile matematic. Conditiile eficiente fiind date, efectul urmeaza în mod necesar. Nu se afla libertate si spontaneitate nicaieri în natura: o cauza prima, un început absolut, nu se pot concepe. Trebuie gonita din lume orice interventie supranaturala. Universul se conduce dupa legi proprii si dupa principii interioare transparente categoriei cantitatii. Este de neînteles de ce mai este nevoie de interventia lui Dumnezeu ca, o data ce toate conditiile sunt date, pamântul sa rodeasca samânta aruncata în el.

 

În Etica

Naturalism, utilitarism, individualism, egoism, hedonism). Fiinta omeneasca trebuie sa duca o viata conform naturii: omul nu e o faptura cereasca, ci un antropoid (darwinism). Fundamental în noi este numai instinctul de conservare. Potrivit acestuia, fiecare nu poate urmari decât satisfacerea interesului sau personal. Satisfacerea apetentelor produce placerea si placerea insului este adevarata fericire. Nu exista în natura altruism: e absurd si nefiresc sa te sacrifici pentru altul. Atunci când, totusi, o faci, urmaresti tot un interes propriu, dar în mod indirect.

•) Tendinţa de emancipare a individului datează din evul antic. So­fiştii – a­ceşti iluminişti ai antichităţii – erau împotriva adevărului; Pro­tagoras, Gor­gias – îm­po­triva moralei şi dreptului; Hippias, Trasymachus, Kallikles – îm­potriva or­di­nii so­ciale tradiţionale, pentru că urmăreau in­teresul propriu. So­fiştii nu aveau un do­miciliu stabil, vagabondau, erau Ahasverii antichităţii. Neavând nici o matcă şi nefiind ataşaţi de nici o comunitate, puteau trăi ori­unde şi puteau ac­cepta orice pentru că nu a­derau sufleteşte la nimic. Puteau apăra orice cauză cu argumente pentru că, în fond, totul le era indiferent. Vindeau idei şi erau negus­tori de vir­tuţi care te ajută să parvii. Concepţia lor: utilitarism, raţionalism, individualism

Viata morala este rezultatul fricii de pedeapsa. Morala nu mai este stiinta aprecierii actiunilor omenesti în raport cu valoarea binelui, ci doar stiinta moravurilor ("La science des moeurs", Levy-Bruhl), moravurile existente la un moment dat într'o societate oarecare.

 

În Filosofia istoriei

Progresism. De la începutul lumii si pâna astazi se observa o evolutie ascendenta. Omenirea progreseaza tocmai pentru ca ratiunea s'a eliberat treptat de nebulozitatea mitului si a religiei si a pasit energic, subjugând natura. Trebuie sa credem într'o perfectionare nelimitata a lucrurilor. Omul va învinge toate relele acestei lumi si pâna la urma va îngenunchea si moartea.

Optimism. Viata are un traseu liniar si previzibil: este realizarea celei mai bune lumi dintre toate lumile posibile, tocmai pentru ca este perfectibila si pasibila de a fi schimbata de ratiune.

 

În Viata si stiinta economica

Liberalism. Nasterea clasei burgheze si a capitalismului a mers concomitent cu progresul tehnicii si al masinismului. Necesitatile comerciale au cerut regimul cel mai potrivit profesiunii mercantile: al liberului schimb. Pentru aceasta au luptat primii mari comercianti, primii mari bancheri, în marea majoritate evrei), înfiripati înca din Italia secolului al XII-lea. Economia politica s'a constituit ca stiinta, pledând pentru libertatea deplina a unei fiinte abstracte, homo oeconomicus. Pentru respectul sfintei legi a cererii si ofertei granitele dintre popoare au cazut ca sa lase drum liber speculatiei mercantile si spoliatoare.

) S'a cautat sa se ridice din spatele evreilor învinuirea ca au trait întotdeauna parazitar, din specularea muncii altora si ocolind sistematic meseriile productive si epuizante; Sombart arata ca evreii au fost nevoiti sa se ocupe cu operatiile de comert, banca si credit pentru ca nu erau primiti în corporatiile medievale; istoria întreaga, însa, dovedeste ca nu împrejurarile sociale au determinat pe evrei sa îmbratiseze cu predilectie profesiunile imorale, ci spiritul lor mercantil si neeroic.

 

În Viata si stiinta politica si juridica

Liberalism, democratism, parlamentarism, cosmopolitism, internationalism, comunism. Burghezia a luptat pentru formele juridice si politice care-i permiteau propria dezvoltare si prosperitate. Corolar al filosofiei luminilor, a aparut în politica si economie principiul liberalist. Pentru tranzactiile de tot felul ale activitatii negustoresti si industriale, burghezul avea nevoie de garantia drepturilor, a securitatii avutului agonisit si de o cât mai larga libertate. Ideile lui – organizate si raspândite de John Locke, Montesquieu, Rousseau, Voltaire – au provocat împreuna cu situatia sociala revolutia franceza de la 1789, Declaratia drepturilor omului si cetateanului si au dus la eflorescenta de constitutii si parlamente în toate tarile europene. Codul Napoleon avea sa determine în amanunt modul de obtinere, pastrare si transmitere a proprietatii individuale, devenita, la adapostul legilor, "sacra si inviolabila".

Curând, însa, avea sa se descopere ca de baia de sânge a revolutiei beneficiasera numai burghezii; ca aveau drepturi si libertati numai cei cu cens si ca egalitatea era numai un principiu utopic si irealizabil; ca privilegiile nu disparusera, ci trecusera de la aristocratie la burghezie. Poporul, ramas tot calic, a început sa murmure: si atunci plutocratia iudaica a schimbat tactica. A aparut pe firmamentul politic o alta momeala – socialismul – care a facut uitata lupta dintre rase, reducând-o la un simplu antagonism economic, de clase sociale. Categoria socialului a luat locul categoriei politice si nationale. Miscarea mergea în continuarea aceleiasi linii distructive. K. Marx avea sa construiasca ideologia comunista si, astfel, luptei împotriva religiei i se adauga lupta împotriva statului, a familiei si proprietatii, a ordinii si ierarhizarii.

Slujitorii idolului Mamona au avut grija sa aranjeze si o diversiune ideologica. Ei au pus bazele unei încâlceli doctrinare în care cu greu credulul mai gaseste formula democratiei contra liberalismului burghez, desi filiatia liberalista si iluminista a democratiei si chiar a comunismului este evidenta. Democratismul, ca si liberalismul, nu au fost decât forme nascute din nevoia de adaptare la contingentele sociale ale aceluiasi capitalism spoliator. Comunismul a fost o momeala în plus.

 

 

Acesta este istoricul instaurarii valorilor moderne. Prin descrestinarea Europei. S'a redus spiritul la materie, calitatea la cantitate, libertatea la mecanism, filosofia la stiinta, psihologia la biologie, religia la ateism, statul la individ, autoritatea la anarhie. Uzurpând credinta si morala, limitând domeniul cunoasterii la experimental si pipaibil, rapind fiintei inteligente orice sens al vietii si universului, spiritul iudaic a învins•).

•) Pentru ca, chiar daca nu a prezidat în mod voluntar si nu a organizat în întregime aceasta evolutie dizolvanta a istoriei europene, el a fost acela care se poate recunoaste usor în toate valorile noi si care a beneficiat cel mai mult de raspândirea lor. Nu poate nimeni nega ca sistemul modern de valori nu coincide perfect cu sistemul iudaic. Sunt cunoscute materialismul sau congenital - preponderenta economicului si practicului, aviditatea extraordinara la materie; iluminismul sau structural - rationalismul si spiritul critic a outrance; morala lui utilitarista si egoista, particularista - realizarea fericirii si prosperitatii proprii; narcisismul politic al evreilor - mesianismul lor materialist si epicureic; individualismul etc. Evreii sunt poporul care si-a organizat rational viata pe masura orizontului animalic.

Se va spune, totusi, ca Renasterea a pus bazele civilizatiei materiale, ca a însemnat progresul si victoria omului asupra naturii, ca noul sistem de idei a adus linistea sufleteasca a multor generatii, ca totul devenise clar si transparent, ca succesul aplicatiilor practice ale stiintei pozitive întronase un optimism biruitor si senin, ca niciodata inteligenta omului nu a fost mai fecunda si mai inventiva. Se va aminti ca dupa interdictia personalitatii din evul mediu, omul avea acum ocazia sa-si dilate eul pâna la paroxism si sa pluteasca în aspiratii infinite. Se va da exemplu "spiritul faustic" care anima sistemul lui Giordano Bruno, cladit pe perspectiva nelimitata etc., etc.

Desigur, dar toate acestea s'au realizat cu pretul pierderii liniei adevarate. Omul si-a facut viata mai comoda, si-a rafinat simturile, dar a pierdut sensul vietii. Importanta tehnicii si a aplicatiilor stiintei nu pot fi tagaduite, nici utilitatea ratiunii. Ele sunt o realitate istorica si si-au demonstrat cu prisosinta folosul. Dar stiinta, aceasta "stenografie conceptuala", nu poate avea o valoare metafizica. Ea duce în mod firesc, cantonându-se în natura si experimental, la o falsa conceptie despre existenta•). Stiinta pozitiva nu poate oferi omului mântuirea. În fata mortii inevitabile cel lipsit de credinta în transcendent va tremura si va plânge, deoarece pentru el nu vor exista decât placerile trairii materiale.

•) "Un savant care nu are în acelasi timp o formatie filosofica - spune J.L. Spalding - ramâne un ciclop: matematician, istoric, filolog, geograf sau astronom; îi lipseste un ochi". Însa nu orice filosofie poate fi acceptata: pozitivismul, de exemplu, este negarea oricarei filosofii; o filosofie veritabila trebuie sa fie propendetica a religiei si credintei.

Cultura Renasterii ne-a dat doar docta ignorantia a lui Cusanus, scepticismul amar al lui Montaigne si geniul sec al lui Erasmus de Roterdam. "Renasterea" a fost, în realitate, începutul agoniei vietii spirituale moderne.

 

Reactiunea

Dar timpul este creator. Epoca moderna, care traise o superba înfumurare si o încredere fara rezerve, avea sa fie umilita. Noi forme trebuiau sa rasara si sa dovedeasca, din plin, carenta criteriilor considerate pâna atunci infailibile.

 

 

În Filosofie

S'a observat repede ca pozitivismul nu era decât o ignorare intentionata a problemei tragice a existentei, pentru pastrarea tihnei inconstiente sau suficiente. Asemeni calului "cu ochelari", omul nu voise sa cunoasca decât faptul palpabil si masurabil matematic. El numise aparitia suprasensibilului superstitie si iluzie. Fuga omului de propriul sau destin era consecinta restrângerii orizontului de cunoastere si al exaltarii logicului.

Principiul rationalitatii integrale a naturii, care cerea sa nu se admita ca data reala decât ceea ce era inteligibil, se dovedise absurd: în univers exista si un factor "irational", refractar formulei logice si antropomorfismului.
S'a remarcat, dupa secole de ratacire, ca gândirea se degradase, ajungând la un intelectualism si rationalism exagerat. Pretentia ca ideea abstracta sa fie singurul mijloc de cunoastere a realitatii s'a dovedit excesiva.

Idolul notional crease o haina rigida si din cale afara de schematica, în care realitatea, si mai ales viata, nu mai puteau sa încapa. Filosofii si-au dat seama de structura antinomica a ratiunii, de limitele fatale ale ei si atunci i-au alaturat si alte mijloace de percepere a existentei: sentimentul, simpatia intelectuala, instinctul si intuitia, cu care sa exploreze inefabilul.

Reactiunea pura s'a demascat ca fiind doar un instrument de adaptare a omului la mediu si la necesitatile practice, buna numai în materia inerta si neorganizata. Logica noastra, logica sublima, pe care se bazase infatuarea omeneasca atâtea veacuri, era numai o "logica a solidelor" cu uzajul limitat la domeniul unde nu exista viata si nici spirit. Toate aceste constatari nu duc însa la concluzia unei dispretuiri a logicului, ci numai la justa întelegere a limitelor lui. Deci nu la o abolire a rationalului, ci la o depasire a lui.

Psihologia, care devenise o anatomie si o fiziologie a organelor de simt si a glandelor, a sistemului nervos, psihologia "fara suflet" a fost detronata în numele unei psihologii care îsi are radacinile direct în metafizica.

 

 

În Stiinta

Gânditorii au început a vedea ca mecanicismul si determinismul aveau unele lacune. Natura nu era un sir fix de cauze si efecte pasibile de a fi formulate matematic. Din cauza complexitatii în care erau întretesute, fenomenele nu mai erau asa de precis calculabile si previzibile cum se crezuse. Intra o portiune de fortuit si de hazard, care nu se mai putea socoti decât cu o foarte vaga probabilitate. Astfel, misterul îsi facea din nou loc în univers. Imperialismul matematicii avea sa fie stavilit prin demonstrarea ca principiile matematice, ele însele, erau niste conventii (Poincaré, Vaihinger). Criticile aduse de un D. Hume cauzalitatii, de un Cournout, un Boutroux, un Renouvier si un Bergson determinismului, aveau sa înlature definitiv conceptia mecanicista a naturii, reîntronând libertatea, spontaneitatea si finalitatea în univers.

Trebuia sa asistam la o renastere a metafizicii, redevenita sursa nelipsita a oricarei stiinte, alaturi de o renastere a religiei si credintei. Principiul rationalitatii existentei daduse gres. Dupa atâtea încercari zadarnice de a reduce ontologicul la o biata abstinenta epistemologica, gânditorii – înselati de mirajul biruitor al stiintei pozitive – au renuntat. S'a reeditat argumentul lui Hegel ca o examinare a fortelor ratiunii nu se poate face decât de catre ratiunea însasi si ca teoria cunoasterii (epistemologia) este de fapt un mare cerc vicios producator de sterilitate. Explorarea transcendentului, a suprasensibilului nu mai putea fi interzisa. Pentru aceasta însa erau necesare mijloace mult mai delicate si o structura sufleteasca cu mult mai nuantata.

 

În Etica

S'au criticat conceptiile vulgare ale unui Hobbes (homo homini lupus), Helvetius, Volney sau Bentham care faceau din om o fiara salbatica. S'a remarcat ca morala inspirata de materialism (naturalismul moral, anarhismul moral, amoralismul nitzscheian, individualismul etc.) spulberase toate idealurile omului. Spiritul mercantil si utilitarist trivializase relatiile interindividuale si distrusese solidaritatea societatii, izolând pe individ, acum retras prudent în cautarea propriilor lui interese. O data cu introducerea monedei ca mijloc de schimb, se strecurase si credinta ca orice bun material sau spiritual poate fi obiect de vânzare si cumparare•). Morala individualista rigorista si categoric imperativa a lui Kant se demascase ca o utopie facuta pe masura unor fiinte abstracte, inexistente. M. Scheler a observat, cu spiritul sau patrunzator si subtil, ca: "Un concept de autonomie, ca acela al lui Kant, ar exclude nu numai orice educatie morala si orice cultivare, dar chiar orice forma superioara de influenta morala" (Der Formalismus in der Ethik und die materielle Werrtethik, Halle, Niemeyer, 1921). Omul–"scop în sine", era deci o beotiana eroare, o realitate monadologica fara ferestre, fara legaturi, o existenta suficienta ei însasi, o monstruozitate.

•) Balzac reda perfect starea morala a societatii din acele vremi, asa cum reiese din declaratia de dragoste adresata de personajul Crevel iubitei sale: "Je t'aime comme un milion".

Civilizatia care dainuia din "secolul perucilor" (al XVIII-lea) pronunta în veacul trecut (al XIX-lea) prin pana lui Renan: "Pour moi, j'aime mieux l'esthétique que la morale". Forma, exteriorul luase locul fondului. Taria de caracter, onestitatea si tinuta morala fusesera înlocuite cu venalitatea, minciuna, coruptia.

Astfel, treptat, s'a revenit la credinta ca sacrificiul dezinteresat, mila si fapta pentru dragostea de altul sunt realitati. O experienta seculara demonstra superioritatea eticii crestine, înflorita sub semnul spiritului divin.

 

 

În Filosofia istoriei

Trebuia sa se renunte la punctul de vedere iluminist; trebuia sa se constate ca mersul istoriei nu este acela pe care îl voieste omul, ci acela de la care se departeaza sau se apropie transcendentul prin gratie divina. Evolutia omenirii nu este asa de liniara si ascendenta cum o crede antropomorfismul ateu si rationalist; iar optimismul si suficienta iluministilor aveau sa fie tulburate de mersul neînteles al destinului.

 

 

În Viata si stiinta economica

Aici avea sa se înregistreze reactiunea împotriva liberalismului economic, asa cum era conceput de scoala clasica engleza. S'a observat ca principiul "laissez faire, laissez passer" nu putea fi acceptat fara pagube de un stat; ca de la liberalismul acesta nu beneficiasera decât tot acei tari si consolidati economiceste; ca interesele economice nationale erau grav periclitate de initiativa garantata legal, a particularului speculant si egoist. F. List si, mai târziu, scoala istorica (Roscher, Knies, Hildebrand si altii) au aratat ca liberalismul absolut este o abstractie fara corespondent real si ca natiunile trebuie aparate, cel putin la începutul înjghebarii lor industriale, printr'un regim vamal protectionist. Universalismului nobil, dar distructiv, i se opunea un particularism, dispretuit de subtilii iluministi, dar sanatos pentru ca era pe linia politicii economice nationale.

 

 

În Viata si Stiinta politica si juridica

Se plecase de la aceleasi abstractiuni. Dupa teoria contractualista – alt derivat al iluminismului, care voia sa reconstituie totul rational – statul si natiunea se nascusera printr'un act voluntar si constient al indivizilor. Aceasta conceptie individualista si cosmopolita îsi imaginase un om "în sine", un om universal, obtinut prin înlaturarea tuturor caracterelor specifice: religioase, metafizice, etnice, istorice etc., un om tip, acelasi peste tot, traind izolat si participând la viata sociala în urma consimtamântului cugetat prin prisma intereselor proprii. Fiecare putea accepta o masura de ordine publica sau se putea, foarte simplu, desolidariza, singulariza dupa voie. Acest atomism social, distrugator al coeziunii sociale, fundamenta democratismul si regimul constitutional si parlamentar – o alta latura a liberalismului rationalist.

Erorile care decurgeau din aceste teorii erau multe si grave. Nu numai ca nu aveau o baza istorica, dar "cetateanul lumii", pe vointa caruia se sprijinea acum statul, legea si autoritatea, cetateanul detasat de sufletul lui national printr'un sistem artificial de idei si fictiuni juridico-politice, putea sa refuze oricând solidarizarea sa la o actiune necesara salvarii natiunii sale. Sufragiul universal îi pusese la îndemâna un "veto" electoral, pe care-l putea utiliza tocmai contra intereselor neamului sau. Unitatea de vointa a statului se pulveriza astfel într'o pluralitate de vointe divergente. Marile scopuri ale statului erau acum în functie de adeziunea oricarui gura-casca anonim, dar important ca numar. Criteriul cantitativ face loc celui calitativ: avem domnia "Majestatii sale, Numarul". Parerea autorizata a omului constient era pusa pe acelasi plan cu parerea cumparata, prin speculare asupra interesului personal sau prin inconstienta.

Liberalismul se dovedise, astfel, generator de libertinaj politic. Votul universal promovase dezmatul politic, demagogia, venalitatea. William E. Gladstone, marele liberalist englez, el însusi, a numit alegerile "betii organizate". Liberalismul "dezrobitor", liberalismul generos era doar libertatea celui tare de a suge si exploata pe cel bicisnic si nestiutor.

Potrivit universalismului cosmopolit, care considera omul pretutindeni la fel, iar statele omogene si egale, s'au confectionat constitutii identice pentru tari cu structura diametral opusa. Avem guvernarea impersonala si indiferenta a lui status juridicus, tesatura formalista de legi obiective, ca o haina larga care sa mascheze – ca o cortina – gesturile ascunse ale profitorilor de pe urma iluziilor. Statele, negându-se pe ele însele, se vor aduna la Geneva (azi, Bruxelles sau Strasburg, n.red.), acest "salon al Europei" unde finanta evreiasca a organizat ceasuri dansante pentru narcotizarea naivilor si cersetorilor pacii.

Principiul separarii puterilor în stat – axa de echilibru a tuturor pactelor fundamentale si garantia contra abuzurilor împotriva libertatilor si drepturilor cetatenesti – avea sa se arate o utopie irealizabila. De unde parlamentarul – expresia vointei nationale – avea misiunea sa supravegheze si sa controleze, limitând puterea executiva, el ajunge sclavul supus al executivului. Regimul constitutional dadea ocazia sa se observe mai usor contradictiile dintre drept si fapt, încalcarile continui ale "legii legilor".

Guvernarea prin partide cu programe diferite (este, dupa cum spune d-l Iorga: "O simpla si agreabila promenada bugetara pentru partizani"), realizabile în timp scurt si prin lupta împotriva opozitiei – datoare sa boicoteze orice buna încercare a guvernului – avea sa aduca în multe tari nenorocite un haos juridic, schimbarea rapida a legilor, nesiguranta si instabilitate. "Cultul incompetentei" avea sa fie înfaptuit: echipa de ministeriabili era priceputa în conducerea oricarui departament. Parlamentarismul avea, pe de alta parte, sa refaca necesitatea trecerii imediate la fapt într'o interminabila discutie contradictorie, cu ocazia careia onorabilii preopinenti vor putea sa-si apere parerea (în fond indiferenta) în lipsa altor argumente mai convingatoare, cu pumnii. Natiunea va astepta rabdatoare si saracita progresiv ca sa fie vânduta pe interese meschine de "alesii" ei. Iresponsabilitatii parlamentare i se va alatura, fara sprijinul constitutiei, ci în contra ei, iresponsabilitatea ministeriala. Partidele vor face tranzactii si se vor tolera reciproc, pe rând, la jaful banului public.

Un stat de import, care va lucra contra poporului pe care pretinde ca-l ridica, un stat ateu si iluminist condus de oameni politici interesati, acesti prostituati ai constiintei, provoaca anarhia si haosul în numele unei rationalizari generoase, dezorientarea si pieirea neamurilor. Salvarea este numai abolirea liberalismului. Înlaturarea liberalismului nu înseamna însa: sclavaj, constrângere, comprimare, ci organizare. Si organizarea nu se poate face fara o subordonare a interesului privat celui public, fara o ierarhizare a meritelor si a valorilor. Nu dezmatul individului suveran pe actiunile sale, ci încadrarea lui în "continuitatea de iubire si viata" care este natiunea (Nae Ionescu).

Fata de tabla de nonvalori, consolidata treptat de la Renastere pâna azi, se ridica sistemul valorilor traditionale ale spiritului. Lumea este împartita în doua tabere. Una întelege sa accepte credinta, sensul metafizic al existentei, linistea si moralitatea, ordinea si ierarhia; cealalta voieste lumea dezbracata de revelatie si mister, de tâlc absolut, lipsita de Dumnezeu, de axa morala si de spirit. Lupta dintre aceste doua viziuni nu s'a petrecut însa numai în Apus. România moderna a fost infiltrata de otrava sistemului de idei dizolvante de când a intrat în influenta ideologiei Occidentului. De atunci a început si aici lupta purtata multa vreme instinctiv.

Tarisoara care a putut rezista dusmanului înarmat din afara, a fost învinsa o data cu importarea legilor, institutiilor si mentalitatii straine. Dar nu a fost suficienta lovitura care s'a dat neamului acesta de occidentalistii nostri zelosi sa încetateneasca aici spiritul luciferic; ei au deschis si granitele larg si la invazia strainilor. A fost o invazie consimtita de cei chemati sa conduca destinele poporului românesc. Actul lor era doar o consecinta fireasca a constitutiei pregatite în Apus si a educatiei lor de cetateni ai lumii. Dintre toate însa, invazia iudaica din Nord a fost de o gravitate exceptionala. Ea nu a fost o cotropire violenta, ci una subtila si insinuanta, ca o apa care creste fara sa bagi de seama. Românul nu mai avea de luptat cu un dusman din afara, ci cu unul intern. Infectia era lenta si extraordinar de perfida, ea nefiind imediat vizibila. Românul avea sa fie ucis, fara sa stie bine de ce moare, fiindca fiii lui Israel loveau metodic si indirect. Românul nu era ucis la drumul mare cu arma, ci murea de saracie treptata, de mizerie si subalimentatie, de bolile sociale de tot felul, de lipsa de întelegere.

Superioritatea comerciala a închinatorilor lui Mamona era evidenta, rezultând dintr'o practica mercantila milenara. Superioritatea lor mai era bazata si pe lupta dusa de ei sub protectia Cahalului. Spiritului utilitarist si materialist, moldoveanul îi iesea înainte cu contemplativitatea si idealismul lui nemaiîntâlnite. Egoismului feroce al evreului, moldoveanul îi opunea un altruism cald si ospitalier, generozitate si dezinteres. Pozitiile erau revoltator de inegale: românul, naiv, nici nu îsi dadea seama ca sub masca zâmbetului pe care o afisa evreul se ascunde rânjetul fiarei flamânde de materie; românul nici nu stia ca este atacat.

Werner Sombart pune în antiteza "omul de padure" – tipul arian, agricultor stabil, conservator si sentimental – cu "omul de pustiu" – tipul nomadului, utilitarist, materialist, rationalist si pe care-l încarneaza cel mai bine evreul. Românul nu are spiritul de economie pentru ca el, ca pastor si agricultor, nu este obisnuit cu o munca uniforma, continua, sustinuta•). Apoi, în timp ce cartile sfinte ale evreului sunt coduri de norme practice si utile, ortodoxismul nu se ocupa decât de mântuirea sufletului si de viata pur spirituala. Pe când ortodoxul priveste viata pamânteasca ca o cale ce pregateste intrarea în vesnicie si o traieste în renuntari si generozitate, evreul cauta sa scoata maximum de folos din ea, socotind-o ca singura posibila.

•) Pastorul si agricultorul muncesc numai câteva luni pe an, cu intermitenta, dupa ritmul anotimpurilor si nu în mod continuu, ca lucratorul industrial sau comercial.

Dar pe lânga deposedarea economica, românul a suferit o disolutie spirituala. Mentalitatea luciferica a iudeului a otravit tot ce era mai sfânt românesc. Dezagregarii politice i-a urmat o dezagregare morala. Ortodoxismul sincer si drept a fost înlocuit cu ateismul pozitivist si ipocrit. Clasele chemate sa conduca au fost complet transformate de virusul materialist si imoral. Ordinea traditionala etnica a fost înlocuita cu dezordinea teoretizanta a nomadului detasat de orice traditie si de orice valoare eterna. Iudeul nu poate apara orice, pentru ca nu crede în nimic, afara de pofta lui de câstig material; poate accepta orice idee pentru ca nu este atasat nici de una, afara de aceea care duce la beneficiu. Evreii au trivializat viata si valorile spiritului, au transformat universul într'o noapte a Walpurgiilor.

Toate partidele care au condus destinele acestei tari au fost tributare spiritului luciferic. Deseori, fara sa-si dea seama, au sapat între natiune si stat o prapastie de netrecut. Au adoptat un stat ateu, când poporul era profund religios. Au promovat dezmatul si imoralitatea, când poporul era adânc cinstit. Au patronat ilicitul si injustul, când poporul avea încrustat în suflet simtul dreptatii.

Nu se poate însa nega sinceritatea si bunele intentii ale unor mari oameni politici. Ei au fost însa victimele culturii lor apusene, care i-au îndepartat de fagasul credintelor autohtone; au crezut în iluminism, în materialism, în pozitivism, în rationalism, în egalitarism, în liberalism, în individualism etc. Pentru "idealurile" lor sincere ei sunt absolviti de judecata posteritatii. Nu e însa mai putin adevarat ca cei care au slavit suveranitatea cetateanului, acel self-government producator de anarhie, au vândut, fara sa stie, soarta fratilor si copiilor lor.

Reactiunea româneasca a aparut târziu si este înca de multi neînteleasa. Ea a fost trezita de constiinta câtorva precursori, dar este înca dezorganizata. În numele ei vorbesc înca multi netransformati în spirit dornici de întarire proprie si de satisfacere interesata.

A aparut însa o puternica raza de speranta: a prins a înflori Miscarea Legionara. Întrucât o consideram ca pe cea mai pura, cea mai frumoasa si singura izbavitoare miscare nationalista, ne ocupam de ea. Spiritul ei înnoitor si verde voim sa-l analizam în cele ce urmeaza în lumina sistemelor de valori antitetice de care ne-am ocupat. Vom avea ocazia sa ne dam seama la fiecare pas ca Miscarea Legionara se încadreaza în marele curent de renastere spirituala al vremii noastre, de care se diferentiaza prin faptul ca este o actiune specific româneasca.

Cu aceasta vom identifica dusmanii si linia de conduita a Miscarii.

Conceptia politica a Legiunii

Motto: “Miscarea Legionara nu se întemeiaza exclusiv nici pe principiul autoritatii, nici pe acel al libertatii. Ea îsi are temeliile înfipte în principul dragostei.” Corneliu Z. Codreanu

 

Pe tarâmul politic se da astazi lupta între conceptiile antietatiste si cele etatiste. Primele, raspândite într'o eflorescenta luxurianta, deriva din principul materialist, iluminist si liberalist; cele etatiste se bazeaza pe o teorie metafizica si spiritualista. În aceasta din urma vom recunoaste si punctul de vedere legionar.

Conceptiile care se aseaza pe pozitie contra statului sunt numeroase si variate: socialismul, comunismul, anarhismul, nihilismul, sindicalismul, pluralismul etc. O analiza sumara ne arata, cu evidenta, ca toate îsi au acelasi punct de plecare. Sursa lor comuna este interesul material, personal si egoist, acelasi care promovase liberalismul absolut si cosmopolitismul dizolvant al nomazilor si celor fara patrie. Se poate demonstra usor ca materialismul istoric exista în embrion, ca o realitate, cu mult înainte ca Marx sa fi întreprins înjghebarea unui sistem coerent si "stiintific". Considerând materia ca existenta fundamentala si sufletul ca derivat si simpla însusire, economicul devenea scopul actiunii si vietii, primatul lui nemaiputând fi contestat. Fenomenul politic, alaturi de cel religios, filosofic, juridic si moral nu mai erau decât niste epifenomene ale economicului, niste "suprastructuri", în functie de modul de productie al unei societati oarecare. Ideea centrala a marxismului – o degradare si o modificare grosolana a realitatii complexe care este viata sociala – scoate la iveala, clar si distinct, filiatia liberalista, materialista si individualista, de data mult mai veche, decât a sistemului comunist. Se poate vedea, asadar, cum ideile distructive îsi pastreaza continuitatea de-a lungul istoriei, desi sunt puse sa reprezinte când clasa burgheza, când clasa proletara. Cosmopolitul liberalist va fi un cetatean al lumii; Marx va repeta pe acelasi ton: "Muncitorii n'au patrie" (Manifestul comunist).

Burghezia luptase, în secolii eroici ai apetentelor ei nelimitate, sa dezrobeasca pe individul de profesie speculant asupra muncii altora, sa-i obtina libertatea deplina si garantia pastrarii beneficiilor injuste. Statul era însa un obstacol în calea clasei cu interese banesti, pentru ca statul, chiar când era despotic, opunea interesul public celui privat, dreptul obstesc dreptului egoist al individului. Trebuia o idee care sa fie sustinuta de curentul credul al maselor; si aceasta idee fu tot principul libertatii depline, principul din care avea sa se nasca toata flora otravitoare a conceptiilor materialiste. Dupa revolutie (1789), o data ce a pus mâna pe putere, clasa comerciantilor si industriasilor si-a consolidat juridiceste situatia (Codul Napoleon: "proprietatea sacra si inviolabila"; Constitutia liberalista) prin legile dintr'un stat devenit jandarm si câine supus, pazitor al dreptului absolut de proprietate. Statul atotputernic si cu atributii complexe era acum o caricatura, servitor al intereselor economice particulare. Trebuia însa o justificare rationala a starii de fapt si potentatii au gasit-o deocamdata în sistemele politice prerevolutionare ale lui Hobbes si Rousseau, Althusius sau Puffendorf. Teoriile contractualiste demonstrau ca organizatia statala se produsese prin vointa libera a indivizilor. Statul exista deci, în mod firesc (datorita originii lui), în functie de adeziunea sau refuzul oricarui particular.

Schelaria utopica a aventurierului genevez (aceeasi situatie, ca a dezradacinatului fara patrie si traditie), avea sa o darâme usor "socialismul stiintific" al lui Karl Marx, dupa ce facuse, precaut, contrabanda de liberalism iluminist. Între timp, în cadrul însusi al burgheziei se petrecura diferentieri materiale suficiente ca sa legitimeze schimbarea de tactica a spiritului dizolvant. Statul prezent este o unealta de dominatie a clasei capitaliste, un consiliu de administratie al marii finante. El va disparea o data cu victoria proletariatului si desfiintarea claselor sociale•).

•) O mai justa repartitie a proprietatii nu e ideea matrice a socialismului, ci tine de ideea de dreptate sociala, universal valabila. Nationalismul se gaseste alaturi de socialism ca sa constate abuzurile capitalismului, dar nu merge cu socialismul la desfiintarea proprietatii private, socializarea repartitiei etc.

În publicistica contemporana, când nu se ajunge la concluziile extreme ale lui Marx, Stirner, Kropotkin, G. Sorel, Ed. Berth etc., se pastreaza însa conceptia care duce la anihilarea completa a statului. În teoria pluralista si pragmatica a englezilor G.D.H. Cole si Harald Laski statul avea sa apara pipernicit, o asociatie oarecare alaturi de alte grupari sociale si nicidecum deasupra (Carl Schmitt). Pe de alta parte, pozitivismul îsi dadea si el roadele în stiinta politica si juridica. În cautarea unei definitii care sa explice autoritatea suprema în stat, Lčon Duguit avea sa spuna ca statul este un simplu fapt material, fizic, produs al diferentierii între conducatori si condusi. Ideea de suveranitate devenea doar o ramasita metafizica, deci buna de aruncat la gunoi, idee fara sens si fara corespondent real.

Se vede, asadar, cum toate aceste constructii negativiste si anarhice se bazeaza pe un individualism exaltat la paroxism. Punând insul în centrul universului, totul va trebui reconstituit în functie de el. Astfel, statul nu mai era o realitate naturala si istorica, bazat pe solidaritate fireasca, ci o caricatura schematica si artificiala. Istoria si destinul popoarelor sunt derivate ale economiei politice. "Wirthschaft ist Schicksal" va spune Walter Rathenau într'o formula care concentreaza întreg materialismul istoric si care arata ca politicul si, cu el, întreg spiritualul este de fapt subordonat economicului si, deci, factorului material. Economicul dicteaza destinul popoarelor si al natiunilor. În felul acesta, înlaturat de la atributiile lui complexe si superioare, statul este redus la nivelul meschin si trivial al particularului egoist. Dreptul public si interesele nationale deveneau "suprastructuri" neglijabile, epifenomene ale "sfintei" proprietati. Paienjenisul atâtor apologii teoretice ale "omului-lup" era din ce în ce mai încâlcit. Un singur fapt se degaja clar: între stat si natiune se sapase o prapastie de netrecut. Statul aparea strain, un monstru, adversar oricarui ideal de înaltare colectiva•).

•) Aici, însa, ca si la problema proprietatii, nationalismul nu ajunge la concluzia înlaturarii statului, a micsorarii puterii lui, ci la apararea unui stat care sa exprime chintesenta spirituala a unei natiuni.

În fata acestor conceptii s'au ridicat teoriile spiritualiste, metafizice. Deja romantismul german postkantian, aceasta superba "cale lactee a filosofiei" autentice, avusese intuitia justa a lucrurilor. În raport cu teoriile mecaniciste si atomiste, care construiau abstract societatea – o suma de indivizi izolati actionând dupa bunul plac – si coborau statul la nivelul intereselor meschine ale insului, teoria lui Hegel apare ca o aureola imperiala. Statul este o realitate independenta si superioara indivizilor: el e "ein Iradisch Göttliche". Individul redus la sine însusi este o cantitate neglijabila fata de totul social, el constituind, izolat, o lipsa de sens, ceva irational. Rostul nu si-l poate gasi omul decât în întregul organic care este natiunea sau statul. Identificându-se cu aspiratiile natiunii, individul gaseste mijlocul de a-si împlini destinul sau de om.

Pentru Fichte, statul era tot una cu ordinea morala. Privit astfel, statul nu mai poate fi un serv al economicului, ci o organizatie cu misiune înalta, el întrupând cele mai sublime idealuri ale omului. Organizatia etatista apare ca fiind condusa de categoria culturii si, deci, a spiritului. Statul este, însa, identificat cu natiunea, cu viata cea mai înalta posibil a natiei – care este o unitate spirituala. Sufletele indivizilor se regasesc în sufletul natiunii sporite si înnobilate, iar participarea la viata statului este calea prin care insul se poate apropia mai mult de Absolut. Statul moral, statul cultural actualizeaza, realizeaza virtualitatile natiunii. Statul este organizarea sufletului natiunii.

Pe aceasta linie urcatoare gasim modul de întelegere si simtire a politicului în conceptia legionara. Dar sunt aspecte noi si specifice acestei miscari autentice românesti:

Dupa Corneliu Z. Codreanu, neamul cuprinde:

"1. Toti românii aflatori, în prezent, în viata,

2. Toate sufletele mortilor si mormintele stramosilor,

3. Toti cei ce se vor naste români" (Pentru legionari).

Se vede de aici ca natiunea apare conceputa organic si întregitor. Neamul nu mai este, ca în conceptiile mecaniciste, numai suma indivizilor prezenti materialiceste, ci se compune din totalitatea generatiilor care se regasesc pe linia eternitatii într'o unitate sufleteasca. Natiunea nu este numai o realitate fizica, ci se prelungeste în metafizic (conceptia nationalista ontologica). Ea este o punte spre Absolut. Participând la viata neamului astfel înteles, individul se depaseste pe el însusi pentru a lua contact cu o realitate superioara în care îsi gaseste un sens al existentei lui nelinistite, tragice. Insul nu mai este efemer, asa cum era în izolarea egoista, ci dureaza cât sirul nesfârsit de generatii consacrat aceluiasi ideal. Statul nu este decât un mijloc de actualizare si exprimare pregnanta a specificului si aspiratiilor natiunii. Statul si natiunea nu mai sunt despartite.

Legionarul priveste politicul printr-o viziune eminamente crestineasca. Politica nu este instinct de dominatie în interes propriu, ci este generozitate, este sacrificiu, este jertfa, adica tocmai ceva diametral opus. Cel tare lupta pentru cel slab, iar în lupta aceasta el daruieste totul si nu cere nimic. El îsi pune în joc sanatatea lui, linistea lui, libertatea lui, sângele si viata lui. Nu pentru el, ci pentru aproapele sau, pentru fratii lui inconstienti, pentru fratii sai lasi, pentru fratii sai înstrainati si vânduti, pentru salvarea si mântuirea lor.

Fericitul Augustin gasise formula lapidara a divinei morale crestine: "Transcende te ipsum"; si nu este mod mai sublim de depasire decât actul legionar. Legionarul transcende conditia sa materiala pentru a se transfigura în spirit. El iese din sine pentru a deveni altul, pentru a se darui prin fapta sa, prin jertfa sa, natiunii sale. Legionarul învinge biologicul pentru a fi sabie si platosa a spiritului. El se depaseste pe sine si se împlineste astfel, mântuindu-se, pentru a deveni constiinta luptatoare a natiei sale.

Dar, s'ar putea obiecta – si deja s'a si întâmplat – ca actiunea aceasta nationalista este un egoism de rasa, ca voieste salvarea unora si pieirea altora. Cum mai poate corespunde atunci miscarea aceasta cu linia de conduita crestineasca? Obiectia este perfida si falsa. Lupta aceasta nu este lupta pentru cotropire de neamuri straine, nu este dusa pentru subjugarea altora. Lupta aceasta nu este decât legitima aparare a unui popor atacat. Este apararea fiintei lui spirituale, apararea credintei lui si a formelor de viata stramosesti, care, fiindu-i rapite, înseamna pieirea lui. Si pot lasa sugrumata viata mea materiala, pot lasa jefuit avutul meu personal, dar nu pot lasa pieirii viata copiilor mei, sufletul parintilor mei, mormintele în care se zvârcolesc oasele celor care si-au varsat sângele pentru pamântul acesta. Nu pot lasa o conditie de sclav nepotilor si urmasilor mei. Sunt dator sa apar fiinta neamului din care fac parte.

Dar, se va spune, apararea înseamna lupta, chiar în cazul unei aparari legitime – si crestinul veritabil nu raspunde urii decât prin dragoste. Obrazului palmuit îi întoarce celalalt obraz. Da! O pot face aceasta eu, individ izolat si numai pentru mine personal, în nici un caz nu o pot face pentru fratii mei. Interventia mea pentru apararea fratilor mei este altruism, si altruismul este crestinism. Sa mi se dea voie sa apar mai degraba pe cel care pretuieste aceleasi valori ca si mine. Într-o privinta, nu putem iubi decât pe cei asemeni noua, pe acei cu care ne întâlnim în credinta si gând, în fapta si aspiratii. Pe cel care însa vrea sa-mi distruga tot ceea ce da sens vietii mele, pe cel care vrea sa-mi smulga chiar credinta si mântuirea mea, religia mea, nu-l pot tolera. Aparând fiinta mea spirituala, eu apar crestinismul, cea mai sublima dintre valori, si prin aceasta eu sunt salvat. Nu pot suferi ca un popor cu fire de vampir, cu pofte animalice, sa-mi murdareasca tot ceea ce eu am mai scump. Poate as face-o daca ar fi numai pentru mine. Dar este întreg neamul meu, prin cei morti, prin cei prezenti, prin cei ce vor veni.

"Noi, românii – spunea Corneliu Codreanu –, avem raspunderea istorica întreaga a existentei României Mari". Si în alta parte: "Sa iertati pe cei ce v'au lovit din porniri personale. Pe cei ce v'au chinuit pentru credinta voastra în neamul vostru românesc, nu-i veti ierta".

Aceasta este justificarea legionarului. Sunt, poate, popoare, dupa cum sunt indivizi, care pot trai fara Biserica, fara Stat, fara Familie, fara Lege, fara Morala, fara Credinta; care-si amesteca viata într'o promiscuitate materiala si morala asemeni dobitoacelor. Eu nu pot. Eu vreau sa fiu lasat pe pamântul acesta sa ma rog si sa traiesc asemeni stramosilor mei.

Contra rauvoitorilor care confunda, în mod voit, ideea de ordine cu ideea de constrângere si oprimare politica, contra celor care vorbesc în numele unui liberalism si individualism anarhic si dizolvant, Corneliu Codreanu raspunde limpede: "Miscarea Legionara nu se întemeiaza exclusiv nici pe principiul autoritatii, nici pe acel al libertatii. Ea îsi are temeliile înfipte în principul dragostei" (Pentru legionari). Legiunea nu vrea împilarea, ci eliberarea acestui popor umilit si condamnat mortii. Ea porneste cu dragoste si jertfa. Ea vrea sa înlature vrajba dintre frati si propune acestui neam o viata crestineasca si morala. Ce suferinta si oprimare poate fi supunerea consimtita, constienta fata de imperativele patriei? Prin participarea la întregul national, individul se întrece pe sine, înnobilându-se. El vine singur sa se înroleze în armatele verzi: nu-l cheama nimeni, daca nu-l îndeamna sufletul (a se vedea modul de "recrutare" în Legiune). Legiunea vrea sa închege natiunea într-un stat national. Ea vrea sa integreze în aceasta organizare toate categoriile sociale, toate clasele, înfratite în acelasi spirit si în aceeasi credinta. Paturile sociale învrajbite si asmutite unele contra altora se vor strânge iar laolalta ca sa cânte plângând aceasta reînviere târzie.

Conceptia politica a Legiunii este antiindividualista. Ea cere încadrarea insilor în cuiburi – grupuri înmanuncheate întru aceeasi dragoste si ideal. Este contra liberalismului, dar nu este contra libertatii. Legiunea vrea organizarea natiunii, si nu se poate organiza nimic fara o ierarhizare, fara o subordonare si supraordonare a functiunilor si persoanelor în stat. Va fi nu o ierarhizare arbitrara, ci una a meritelor si a tinutei morale. Conceptia politica legionara este spiritualista. Ea vede salvarea într-o viata religioasa si etica pe care statul este chemat s'o organizeze potentând-o. Viata românului în statul legionar va fi o fratie de cruce.

Misticismul românesc

Motto: “Credinta este siguranta neclintita în lucrurile nadajduite, încrederea ferma în lucrurile care nu se vad”. Sfântul Apostol Pavel (Evrei 11,1)

Occidentalistii nostri, grabiti sa ne civilizam si noi, au negat misticismul românesc pentru simplul fapt ca domniile lor l-au considerat "obscurantism", "nebulozitate", ba chiar "primitivism". S'a sustinut de catre acestia ca în mod firesc românul are o structura realista, naturalista, pozitivista si, deci, antimetafizica. "Desigur – spuneau acestia, bucurându-se perfid – este o mare nenorocire ca nu suntem religiosi, dar aceasta este realitatea". Si cum vei putea lupta împotriva unui fapt natural, decât artificializând si, deci, alterând o fire autentica? Adevarul este, însa, spuneau acestia, ca românul se împartaseste din acelasi spirit latin: clar, distinct, geometric; el este un rationalist, cu spirit critic viu, refractar unui crez înflacarat sau unui mit. El calca pe pamânt ferm si niciodata n'ar putea întelege elucubratiile abracadabrante ale unei gândiri mistice. N'au lipsit nici pronosticurile care profetizau ca în cultura româneasca va lipsi întotdeauna latura filosofica, pentru ca românul nu este si nu poate fi înfiorat de probleme si nelinisti metafizice. Verificarea acestei pareri, de altfel, s'a dat cu prisosinta. Anume: cei câtiva "gânditori" români, care profesasera filosofia la catedra, nu izbutisera sa dea la lumina decât costelive lucrari de seminar rationalist îngust, în cazul când nu practicau eclectismul peticit pestrit.

Si, totusi, occidentalistii nostri, daca au fost de buna credinta, s'au înselat amarnic: Misticismul este o conditie de existenta a unui popor. G. K. Chesterton o spune frumos: "Misticismul tine de oameni sanatosi. Atâta timp cât ai mister, ai sanatate; când distrugi misterul, creezi morbiditate. Omul de toate zilele a fost întotdeauna sanatos, fiindca întotdeauna a fost mistic. El a îngaduit crepusculul. El a avut întotdeauna un picior pe pamânt si altul în lumea zânelor".

Românul nu ar fi putut exista fara simtul metafizic. De altfel, gândirea populara cuprinde o întreaga filosofie, dar nu o filosofie discursiva, tiparita, o filosofie-haina de parada sau o filosofie-profesiune, ci o filosofie implicita, traita, încorporata în viata, o filosofie care are radacini adânci în sufletul lui. Taranul nu are o cultura declamata, redundanta, expusa, jucata, reprezentata, ci o cultura discreta, interioara si sincera, o cultura realizata cu orice gest, cu orice actiune, cu orice manifestare a omului "simplu".

Ne-am obisnuit sa întelegem prin cultura suma creatiilor omului (opere de arta, de literatura, de arhitectura, sisteme de filosofie etc.) si mai putin, sau deloc, starea unui suflet fata de valorile ideale. Viata noastra aservita materiei ne-a facut sa ne oprim mai mult în forme exterioare si sa cautam mai mult aparenta decât cauza interioara). Am uitat ca produsele spiritului nu ar exista fara spiritul însusi si ca ar fi zadarnice fara un suflet care sa le traiasca, realizându-le în viata sa. Confuzia a venit de la obiectivarile exterioare. Sufletul a modelat materia, dându-i sens si surâs, a înaripat-o, facând-o sa poarte nostalgia cerului; dar aceasta obiectivare nu a putut fi o realizare. Spiritul, prin prisma teluricului, a fost alterat, falsificat.

) Prin faptul ca vorbim de o cultura implicita si de o imanenta a spiritului în materia organizata, nu trebuie sa confundam cultura cu starea naturala. Cultura este o anumita natura: este natura transformata prin contactul ei cu lumea de dincolo, natura în care a fost încorporata raza cereasca a unei valori, partea din ea în care Dumnezeu si-a trimis zâmbetul, realizarea infinitului în finit, a vesniciei în efemer. Cultura este natura care devine constienta de sensul ei în eternitate.

Plecând de la confuzia care s'a facut între cultura propriu zisa si afisajul extern, obiectiv – fastul, ditirambul, grandilocventa – occidentalistii au voit ca noi sa împrumutam o cultura straina si au negat misticismul nostru. Dar nu poate exista filosofie si nici cultura fara misticism, deci fara credinta.

Românul, în literatura lui, în cântece, în modul sau de viata, în atitudinea lui fata de moarte, de boala, de nenorocire, de pacat, exprima conceptia sa asupra cosmosului. Exista o metafizica (si nu poate exista metafizica fara un graunte de misticism) a acestui popor, dar nu a fost descifrata pâna la încercarea lui Lucian Blaga. Si Blaga a înteles acest lucru tocmai pentru ca nu s'a oprit la sensul obiectiv si pur exterior al culturii. Pentru acest filosof român cultura este "modul specific de a exista al omului în univers. Este vorba de o mutatie ontologica, mutatiune care deosebeste pe om de celelalte animale si care este rezultatul eforturilor omului de a-si revela Misterul. Omul singur este creator de cultura, si aceasta datorita trairii lui întru mister si revelare"•).

•) Convorbiri cu L. Blaga, de M. Eliade, în Vremea, 22 august 1937.
Deci modul specific de a raspunde mediului extern, de a trai în acest mediu, constituie stilul de cultura al unui popor. Sistemele de valori sunt, de fapt, moduri caracteristice si autentice de a fi si de a te defini în viata. Daca însa o societate împrumuta valorile (moduri specifice de a fi) altei comunitati, intervine în viata acestei societati debitoare o falsificare a fondului natural si o fatala dezaxare. Ramâne o singura cale de salvare: regasirea reactiunii firesti în univers.

Daca au fost motive de scepticism cu privire la posibilitatile filosofice si mistice ale românului, aceste motive au fost provocate în primul rând de faptul ca ne-am gândit mai mult la o cultura moarta, obiectivata, detasata de suflete si apoi de faptul ca încercarile asa zis filosofice de pâna acum au apartinut "claselor suprapuse" – patura sociala care, chiar daca nu este înstrainata de tot, este infiltrata cu mentalitatea luciferica, iluminista, intelectualista.

Blaga a explicat-o si altfel – în discursul sau de intrare în Academie. Facând "elogiul satului", a aratat ca orasele s'au desfacut de preocuparea problemelor ultime, adica de nelinistea metafizica si de contactul cu transcendentul, tocmai pentru ca s'au departat de contactul direct cu natura si cu stihiile. Dar cuvântarea noului academician nu a fost înteleasa si a trecut neobservata pentru ca ascultatorii erau de mult cufundati în somnul spiritului pozitivist. Si aceasta fiindca asa zisa cultura româneasca s'a dezvoltat sub auspiciile unei gândiri si conceptii materialiste, rationaliste.

Facultatile noastre consacrate studiului filosofiei întretin profesori care îsi tagaduiesc de la catedra propria lor misiune, profesori de filosofie care nu cred în metafizica. Universitatile noastre sunt afectate de naturalism beotian, de materialism si ateism, de scepticism dizolvant, de amoralism. Profesorii se plâng ca nu produce roade samânta sublima aruncata de ei în sufletul învataceilor nauciti si dezorientati, când tocmai cauza principala a descompunerii universitatilor sunt ei.

Religiozitatea si misticismul românesc nu au nevoie de dovezi fabricate. Toata istoria tragica a acestui neam sta marturie. Toate razboaiele avute de voievozii români au fost sfinte si purtate pentru apararea fiintei noastre spirituale si a crestinismului. Pentru luptele duse si pentru felul cum multumea Cerului dupa izbânda, Stefan cel Mare este numit sfânt (iar Biserica l'a trecut în rândul sfintilor cu cinstire, prin actul de canonizare din 1992, n.red.). O marturisesc bisericile multe (acele vechi) avântate spre slava pe toate orizonturile românesti, bisericile pe care un stat ateu le lasa sa cada în ruina. O dovedeste linistea senina a sateanului în fata mortii, împacarea cu sine în cosmos, adânca întelegere a semnificatiei momentului mortii; o dovedeste "fenomenul" de la Maglavit, unde un cioban simplu a vazut pe Dumnezeu cu adevarat, pentru ca a crezut în El.

Dar sa fim întelesi de cei care vor sa fie detractori cu orice pret si care vorbesc cu oroare de credinta si de mistica. Noi nu credem ca mistica este o înlaturare a ratiunii în întregime si nici o suprimare a functiei inteligente, ci justa întelegere a limitelor si exceselor ratiunii•). De fapt nu este un raport de opozitie între lumea transcendentului si cea a simturilor. Misterul se poate integra firesc în lumea faptelor tangibile. Legionarul si-a dat seama de incapacitatea logicului de a cuprinde ontologicul.

•) Stim ca intelectul este mai mult un mijloc de organizare si întelegere a lumii materiale. În lumea spiritului, logicul - cu obiceiul sau de a schematiza si de a proceda economic, de a privi discontinuu si fragmentar prin prisma simbolurilor si limbajului - nu poate fi un mijloc de cunoastere; a se vedea Bergson.

Sterilitatea culturii noastre se explica prin lipsa sentimentului metafizic si a spiritului religios. Noi ne-am oprit asupra concretizarilor materiale, asupra exteriorului. Am pretuit mai mult arhitectura dantelata si domurile marete, decât fondul sufletesc care le-a produs. În conceptia noastra esteticul a coplesit moralul, iar metafizicul, religiosul. Am confundat cultura cu creatiile materiale ale civilizatiei pentru ca ne-am oprit la expresie si la forma. Am cautat sa întelegem si am uitat sa traim. Judecata obiectiva ne-a obisnuit cu "pathosul distantei" si de aceea nu ne-am mai putut atasa de nimic. Cultura noastra a devenit un bagaj si oamenii "de cultura" niste hamali culturali. Si toate acestea pentru ca am voit sa ofuscam sufletul, sa obiectivam toate, pentru ca am voit o judecata emancipata de sentiment, o ratiune pura. Însa ratiunea pura nu se poate gasi nicaieri la oamenii reali.

Misticismul legionar

Motto: “De la Icoana si altar am pornit.” Ion I. Mota (Cranii de lemn)
“Lasati loc liber sufletului.” Corneliu Z. Codreanu (Pentru legionari)

Una dintre caracteristicile spiritului legionar – si poate cea mai pregnanta – este misticismul. Nici fascismul – care acum este clerical, în buna parte din oportunism politic –, nici national-socialismul nu au aceasta nota specifica. Prin aceasta se dovedeste înca o data reaua vointa a celor care pretind ca nationalismul românesc este "marfa de import".

De la început Miscarea Legionara s'a asezat sub semnul transcendentului divin. În jurul unei icoane, purtata în temnite si constituind mereu prilej de înaltare si întarire sufleteasca, s'au închegat primele legaminte si primele încrederi în rodnicia actiunii începute. Loviti din toate partile, neîntelesi nici de fratii lor, izolati, acesti ctitori ai luptei nationale au avut întotdeauna un punct de sprijin neclintit în credinta lor. Atunci când erau mai persecutati, când viata lor era pusa la grea încercare, ei au îngenuncheat si s'au rugat în fata altarului.

Cum s'ar putea explica neînteleasa, sublima lor intransigenta, perseverenta lor, drumul lor luminos, implacabil, niciodata cu meandre, daca nu prin gratia cereasca pe care au invocat-o întotdeauna? Prin încrederea lor nezdruncinata, nepusa la îndoiala niciodata, ei exprima prima miscare politica româneasca contemporana autentica. Pentru ca actiunea legionara îsi are radacinile adânc înfipte în sufletul autohton, în credinta stramoseasca, în traditia si trairea adevarat româneasca. Asa se explica jertfa lui Mota si Marin, asa se explica faptul ca Legiunea este singura organizatie politica româna care a putut produce eroi si martiri.

Dar spiritul legionar este înca mai cuprinzator: el reactioneaza împotriva iluminismului, a rationalismului îngust si a intelectualismului. El stie bine rolul pustiitor si dizolvant al spiritului critic plin de suficienta si de infatuare. Legiunea stie ca în numele intelectului pur a fost alungat sufletul, schingiuit, schematizat, dezumanizat. Aceasta miscare româneasca a avut de la început linia si atitudinea justa. A înteles lipsa de rod a "ratiunii pure", imposibilitatea acesteia de a cuprinde si descifra inefabilul, transcendentul. A vazut uscaciunea lasa a "înteleptului" iluminist. Legionarul, care a pastrat tot timpul contactul cu transcendentul si cu universul supranatural, care nu a negat niciodata sufletul, în numele unei functiuni de adaptare la lumea materiala (intelectul), pentru ca-l simtea în el puternic, nu putea tagadui libertatea, nici spontaneitatea, nici adeziunea entuziasta la ideal. Toate acestea erau pentru el realitati traite.

Corneliu Z. Codreanu exprima în acest sens sufletul viu al Legiunii: "Multimile au câteodata contactul cu sufletul neamului. Un minut de viziune. Multimile vad neamul, cu mortii, cu trecutul lui. Îi simt toate clipele de marire, ca si pe acelea ale înfrângerii. Simt cum clocoteste viitorul. Contactul acesta cu neamul întreg e plin de înfrigurare, de cutremur. Atunci multimile plâng.

Aceasta va fi fiind mistica nationala, pe care unii o critica pentru ca nu stiu ce este si pe care altii nu o pot defini pentru ca nu o pot trai.

Daca mistica crestina cu finalul ei, extazul, este contactul omului cu Dumnezeu, printr'un “salt din natura umana în natura divina” (Crainic), mistica nationala nu este altceva decât contactul omului sau al multimilor cu sufletul neamului lor printr'un salt pe care îl fac din lumea preocuparilor personale în lumea eterna a neamului. Nu cu mintea, caci aceasta o face orice istoric, ci traind, cu sufletul lor" (Pentru legionari).

Sau în alta parte: "Nici îmbracarea camasii verzi si nici salutul nu sunt de ajuns ca cineva sa devina legionar. Nici chiar întelegerea “rationala” a Miscarii Legionare. Ci numai conformarea vietii cu normele de viata legionara. Pentru ca Legiunea nu este numai un sistem logic, o înlantuire de argumente, ci o “traire”. Dupa cum cineva nu este crestin daca “cunoaste” si “întelege” Evanghelia, ci numai daca se conformeaza normelor de viata afirmate de ea, daca o traieste" (Pentru legionari).

Spiritul legionar este diametral opus aceluia care întelege totul, dar nu poate adera la nimic; care stie totul, dar nu poate înfaptui nimic. Spiritul legionar este opus aceluia care vorbeste facând apologia moralei si traieste imoral, care se exprima în numele unor sentimente pe care nu le cunoaste, în numele unor idei care nu au nici o aderenta cu sufletul sau.

În pasajele citate din cartea Sefului Legiunii revine ca un laitmotiv cuvântul "traire". Cultura si transfigurarea interioara sunt singurele care pretuiesc. Cultura implicita, chiar daca nu este exprimata si afisata, pretuieste mai mult decât oricare alta. Ce folos daca ne vom extazia în fata unor valori pe care le vom gasi frumoase si juste, daca nu ne vom transforma viata dupa îndemnul lor, daca nu le vom încorpora, realizându-le în actiune, în manifestarile noastre. Nu putem însa sa ne atasam de o valoare decât cu sufletul întreg, si nu prin ratiunea pura. Convingerea nu se poate câstiga prin argumente.

Legiunea vrea o schimbare a omului în sensul revenirii la om. Alungând pozitivismul, scientismul dezolant, materialismul ateu, spiritul legionar vrea întoarcerea la credinta, la divinitate. Un stat care sa se desavârseasca sub semnul crestin, prin suflet crestin, iata revolutia legionara.

"Telul final nu este viata, ci Învierea" (Pentru legionari). Dar învierea este posibila si în viata aceasta, învierea întru spirit. Destinul specific al omului este traire pe plan divin si spiritual. Omul nu poate gasi un sens vietii si existentei decât realizând gândul lui Dumnezeu în lume. "Noi – spunea Max Scheler – nu întelegem viata sociala decât atunci când o privim în lumina comuniunii cu Dumnezeu" (Vom Ewigen im Menschen).
"Natiunea – spunea profesorul Nae Ionescu – este o comunitate de iubire si viata". Depasirea intereselor personale pentru transcendere în comunitatea spirituala – care este natiunea – este sensul vietii insului. Prin aceasta el se realizeaza ca fiu al crestinismului. Sacrificându-se pentru fratii sai, el îsi împlineste destinul, mântuindu-se.

Eroismul

Motto: “Traieste primejdia.” Nietzsche

“Am trait, asadar, cu gândul si cu hotarârea mortii.” Corneliu Z. Codreanu

Cultura "moderna" a creat tipul burghez, acelasi pretutindeni, fiinta strâmba si caricaturala, în care omul nu mai poate fi recunoscut. Viteazul Renasterii, care se credea – în înfumurarea lui – regele universului, a devenit un biet parazit si un idolatru al produselor tehnicii. Învatat cu serviciul masinii, s'a dispensat treptat de exercitiul organelor sale naturale. Electricitatea, puterea aburului si razele de tot felul au suprimat distantele, au redus spatiul, timpul si efortul, oferind omului la îndemâna unui buton sau al unui dispozitiv elementar serviciul prompt al placerii, distractiei si interesului. Corcolit la adapostul unei vieti comode, a devenit excesiv de grijuliu de propria-i persoana si feritor. A început sa ocoleasca sistematic împrejurarile în care ar putea aparea riscul, cine stie cum. Curajul a început a fi asimilat, în definitia lui, "inconstientei". Eroismul va fi privit, din perspectiva lui, ca actiune a dezechilibrului mintal, a descreieratului. Omul modern prefera sa traiasca actele de eroism la cinematograf – asezat moale în fotoliu – sau în romanele cu ai caror eroi – o ramasita uitata din el – se identifica în reveria lecturii (care, de altfel, nu comporta riscuri!).

Aspectul lui obez si tând este de-a dreptul hidos. Când merge, calca precaut, când se opreste, rasufla din greu, ca o locomotiva supraîncarcata. Pozitia cautata de el este aceea simbolica platitudinii: orizontala; pe aceasta o cauta, grohaind în halatul si papucii sai. E gras, pentru ca toate actiunile care ar cere din partea lui o cât de mica cheltuiala de energie sunt economisite. În cadrul domestic, servitorul suplineste functiunea neutilizata a mâinilor si picioarelor sale. În strada îl asteapta trasura, tramvaiul sau automobilul. La restaurant, chelnerul; la frizerie, la baie, la lustragerie etc., oamenii meseriei. În gara, pentru valizele "boierului" si chiar pentru bilet, asteapta hamalul rupt si mizer, flamând de bacsis, cu un "saru' mâna" mereu disponibil.

Orizontul lui s'a restrâns la extrem. Carnea crescuta dizgratios îl ofusca, subjugându-l cu totul. Ochii abia mai privesc lumea din afara printr'o deschizatura redusa de asaltul cotropitor al grasimii. Pentru urechi are vata. Singurul simt dezvoltat si rafinat în nuante este simtul gustativ, cultivat cu grija si constituind punctul de onoare al "domnului". Singurul autor pe care îl citeaza demn este Brillat Savarin cu Phisiologie du Gout. De altfel, toata energia dumnealui si-o conserva pentru mesele care prin "gustari" si "aperitive" s'au înmultit simtitor. Unica ocazie în care devine activ si grabit este momentul când intervine singur la prepararea savanta a unei retete alimentare numai de el stiuta. Atunci faptura lui se transfigureaza. Transpiratia îl scalda abundent si balele anticipeaza, în gura lui, gustul mâncarii în preparatie.

E jovial si vorbaret. Gesticuleaza caricatural în hainele sale largi, destul de largi ca sa permita o noua crestere de volum. Psihicul si comportarea lui sunt feminizate. Se emotioneaza superficial si plânge usor. Este ipohondru. Presupune ca a contractat toate bolile posibile. Geme si se vaita tot timpul.

În conceptia sa îi place sa se numeasca "european constient", "progresist" si rationalist, pacifist si om al masurii medii. Condamna pe "reactionari" – acesti primitivi ai credintei si traditiei.

Însa iluministul, emancipat de superstitii, este un neegalat fricos. La cel mai mic fosnet holbeaza ochii mari, cutremurat. Pe strada se teme sa nu fie calcat de tramvai, în casa se teme de curenti. Se crede urmarit de hoti si îsi socoteste viata permanent amenintata. În realitate se gândeste numai la el, la viata lui, care-i este extrem de scumpa. Este un perfect homo perse.

Sufletul sau s'a pipernicit pâna la anihilare. A devenit conciliant si iertator pentru ca este las; a devenit tolerant pentru ca este imoral; nu mai protesteaza contra ilegalitatii savârsite în fata lui pentru ca el însusi procedeaza cu nedreptate.

Nimic nu mai strânge faptura lui flasca si bleaga. Nimic nu mai biciuieste nesimtirea lui de bruta. Nici revolta si nici entuziasmul nu-l mai scoate din conditia lui de molusca de apa calduta. Nici un ideal si nici o aspiratie nu-i consteleaza visurile sale animalice. Nu stie ce-i asceza si nici renuntarea. Nu poate participa la nimic pentru ca s'a detasat de tot ce nu este interesul sau propriu. Unica lui ratiune de a fi este banul si câstigul material. Blazati ai aspiratiilor înalte si sclavi ai simturilor, lipsite de constiinta, aceste fiinte molâi si nevertebrate si-au vândut pentru grasimea si huzurul lor tara strainilor, au întinat memoria pura a stramosilor si au prefacut istoria nationala într'o imensa mocirla•).

•) Iata cum îl prezinta Stefan Zweig, în lucrarea cu acelasi nume, pe Erasmus de Rotterdam, acest spirit liber, tipul omului universal si cosmopolit, al omului teoretic, creat din "cultura" inaugurata o data cu Renasterea; un exemplu tipic pentru noi: "Omuletul acesta sedentar, care traieste mai mult închis în odaie, se înveleste neîncetat în vesminte groase, tivite cu blanuri, cu mâneci largi si întotdeauna îsi acopera cu bereta de catifea capul plesuv de timpuriu, ca sa-l apere de suparatorii curenti de aer. Aceasta este figura unui om care nu traieste în plina viata, ci în gândire". În alta parte: "Eminent elev al lui Epicur, el este extrem de pofticios când e vorba de mâncaruri bine gatite; are însa o nespusa frica de bucate rele, caci stomacul sau se razvrateste daca i se da carne alterata si chiar numai mirosul de peste îl strânge de gât". Apoi: "Dar spaima sa cea mare e ciuma, care trecea pe atunci pustiitoare din tara în tara. Cum aude ca molima cea neagra s'a ivit, fie chiar la sute de mile departare, îi trec fiori de gheata pe spinare si îndata îsi trage cortul si fuge cuprins de panica, indiferent daca împaratul îl pofteste la sfat sau daca e solicitat prin cele mai ademenitoare oferte". Si: "Erasmus se cutremura la simplul nume al mortii".

Dar în fata acestor monstri umani, scaldati în balta glodoasa a materiei, se ridica pretutindeni o lume noua. Cu fruntea-i nepatata nazuieste spre Cer si cântecu-i inedit cutremura vaile si sufletele.

În tara aceasta, în fruntea ei, cercetas temerar al viitorului, merge legionarul. El nu a cunoscut si nu cunoaste moliciunea senzuala, ci viata dura, pusa în serviciul unui ideal. El nu traieste acea atmosfera bolnavicioasa de marasm si indiferentism, de scepticism, specifica spiritului critic si negativ, ci constiinta vie si activa a unei misiuni. El constituie o afirmare vijelioasa a acestui neam lovit, zborul cel mai avântat si cel mai pur. Tinuta lui va fi dreapta si zvelta. Chipul lui senin, dar patruns de seriozitatea crezului pe care-l realizeaza prin fapta sa. Alaturi de poet, o natiune întreaga îl va întâmpina, fericita: "Uite-i!/ Arsi de soare, aspri,/ îndrazneti,/ Crainici noi ai unei noi vieti…"

Legionarul brav, cu sânge rece, curajos si prompt la actiune, este singura speranta a reînvierii tarii acesteia.
Ar trebui însa cuvinte neobisnuite, vorbe sarbatoresti ca sa se poata exprima fiinta lor îngereasca. Pentru ca esenta lor în lumea aceasta cazuta este aproape inefabila. Pentru ca substanta din care sunt ei constituiti este spiritul de jertfa, iar sacrificiul nu mai este astazi obisnuit. De aceea sunt asa de greu de înteles, asa de dificil de deosebiti de altii. Omenirea – de atâtea veacuri descrestinata, dezbracata de ideal – traieste dezamagita si circumspecta. Ea nu mai crede de mult în posibilitatea altruismului si generozitatii, a tinutei morale si sincere. Or, tocmai aceste trasaturi formeaza specificul legionarului.

Cea mai sublima actiune de care este capabil legionarul este jertfa suprema, eroismul, adica fapta împlinita cu riscul vietii. Nimic nu poate împiedica atingerea tintei propuse, pentru ca el prefera moartea vietii de sclav. "Am trait cu gândul si cu hotarârea mortii", spune Capitanul Legiunii. Si aici sta secretul eroismului legionar. A apara o cauza sfânta, chiar cu pretul vietii, este singura justificare a omului, atunci când acea cauza este aureolata de sensul spiritului. Este totuna a muri tânar sau batrân: sfârsitul vietii este inevitabil. Dar nu este totuna a muri eroic sau las.

Legionarul nu se teme, pentru ca el crede în rostul transcendent al acestei lumi. El stie ca "acel ce sufera, acela va învinge". El stie ca viata legionara este frumoasa, dar nu prin bogatie, nici prin petreceri si nici prin lux, ci "prin multimea primejdiilor pe care le ofera legionarului, frumoasa prin nobila camaraderie care leaga pe toti legionarii din întreaga tara într'o sfânta fratie de lupta; înaltator de frumoasa prin neplecata, prin barbateasca atitudine în fata suferintei" (Carticica Sefului de Cuib). Legionarii traiesc intuitia sensului eroic al existentei. Ei stiu ca viata nu este o mocirla a moliciunii senzuale si a libertinajului carnal, ci un vast câmp de lupta. Legionarul are ca deviza principiul lui Seneca: "Cine stie sa moara nu va fi rob niciodata". Legionar nu devine decât acela care a trecut "examenul durerii", "examenul barbatiei" si "examenul credintei".

Pragmatismul legionar

Motto: “Am anfang war die Tat.” W.F. Goethe (Faust)

“Nu o negare a intelectualitatii, ci o potentare a ei, în sensul virilizarii sale. Vasile Marin

Evul modern a mai produs un hibrid: omul teoretic. Traind în birou, departe de realitate si experienta, el reconstituie lumea prin cartile si trairile altora. Constiinta lui se hipertrofiaza monstruos în raport cu posibilitatea de aplicare din ce în ce mai redusa. El poate prevedea toate aceste posibilitati si le traieste în gând cu anticipatie. Contactul lui cu realitatea facându-se prin intermediul ideii – deci indirect si impersonal – el va falsifica treptat mai mult datele lumii externe.

Punerea în practica a ideilor lui va deveni din ce în ce mai anevoioasa. Înainte de a pasi la o hotarâre, el va analiza minutios toate conditiile, toate motivele si toate obstacolele. În aceasta situatie pozitiile antinomice fata de un obiectiv oarecare nu vor întârzia sa i se reprezinte. Deliberarea cu sine însusi se va prelungi maladiv pâna la exasperare. Cetateanul în chestie îsi va urmari propriul proces intelectual al disputei ideilor ca un spectator. Abuzul de introspectie va duce în mod firesc la abulie, la incapacitatea de a lua orice neînsemnata decizie, la cea mai banala actiune. Tipurile de felul lui Fr. Amiel si M. Proust vor apare mai des.

Aceeasi hipertrofiere a constiintei de cabinet va preface viata într'o continua problema. Omul, în loc sa traiasca, va rationaliza si va gândi). El se va detasa astfel de trairea autentica, încercând în toate ocaziile sa-si justifice atitudinile. Pastrând mereu luciditatea spectatorului, nu va mai putea participa întreg la actiunea sa. Idei nefolositoare vor mobila intelectul sau si vor împiedica trecerea la fapta.

) Un exemplu de terorizat al autoanalizei interne ni-l ofera Fr. Amiel în Jurnalul sau.

În viata publica, deformarea aceasta va lua alt aspect. Verbalismul steril se va substitui tot mai mult actiunii. Consiliile, conferintele, consfatuirile, comitetele, subcomitetele, delegatiile, discursurile, expozeurile vor amâna mereu trecerea la fapta. Politica – ce a patimit mai mult din pricina acestei plagi parlamentariste – se va tine mereu în marginile unei virtualitati lase, conciliante, nevirile.

Efectele vor fi repede evidentiate: 

1) Momentul prielnic pentru interventie va fi pierdut si proiectul studiat în amanunt de o armata de experti corelati va fi ratat. 

2) Antagonismul de pareri va distruge unitatea de vointa si vor slabi reciproc convingerile. Scepticismul se va strecura pe nesimtite în sufletele tuturor si se va raspândi si în rândurile multimii•). Rezultatul va fi sterilitatea si chiar regresul – fata de progresul altora.

•) O cauza a acestui haos politic este, desigur, si descentralizarea puterii. Aici iese în evidenta un defect principal al democratiei. Fiind mai multi sefi, vor fi mai multe pareri, de unde disputa si întârzierea faptei.

Viciile acestui mod de a întârzia reactiunea, amânând pâna la exasperare hotarârea ferma, aveau sa-si scoata curând în relief efectele nefaste. Reactiunea trebuia sa vina.

Si a venit de la popoarele care au întemeiat lumea noua, în lupta cu viata aspra si cu conditiile neprielnice, iar atitudinea ei s'a numit filosofia pragmatista. Potrivit ei, trebuie sa procedam la o triere a bagajului nostru intelectual. Sunt idei care nu au nici un rost si care nu merita întru nimic veneratia noastra pentru simplul fapt ca nu au corespondent în realitate, nu pot fi aplicabile si nu sunt eficace. William James va vorbi de un cimitir al adevarurilor moarte si de o paleonotologie a ideilor apuse. Este adevarata numai reprezentarea, ideea care se verifica în fapt, care reuseste si are succes. Tot ceea ce nu a reusit este o eroare. "Adevarul enunta ceea ce va fi, prepara actiunea noastra viitoare" (Bergson, în introducerea la Pragmatismul lui James). "A poseda idei adevarate… înseamna a avea instrumente pretioase pentru actiune".

Desigur, aceasta tinta este exagerata si filiatia ei se marturiseste empirista si utilitarista. Singurul lucru bun pe care istoria gândirii avea sa-l retina din pragmatism era: necesitatea revenirii la concret si, mai ales, experienta autentica. Omul nu mai trebuie sa accepte un sistem de valori universal si omogen, ci trebuie sa se aseze singur în fata realitatii pentru a-si construi gândirea pe baza unei confruntari proprii. Se simte nevoia de autentic, nevoia de fapta, nevoia de a tine contactul cu realitatea. A trecut vremea problemelor artificiale, adoptate cu nefireasca înfiorare, extazierea în fata unor teme cu care sufletul personal nu are nici o aderenta.
Si mai ramâne din pragmatism nevoia de a face din idei forte ale actiunii. Nevoia de virilizare a zestrei intelectuale. Omul sa învete prin ajutorul propriilor sale fapte. Psihologia a aratat ce rol creator au imaginile de miscare (chinestetice) pentru viata activa, pentru adaptarea la realitate si pentru traducerea în fapt a reprezentarii.

Acest imperativ al vremii, strânsa corelatie a ideii cu fapta, l-au înteles legionarii. Au trait pragmatismul instinctiv pentru ca sângele secular protesta în ei împotriva expectativei lase si îi îndemna sa reactioneze. Ei au avut de la început intuitia justa. De aceea au înlaturat discutiile, verbiajul steril, frazeologia inutila si dizolvanta, disputa generatoare de ura.

Ei si-au facut educatia actiunii în "tabere de munca" si pe santier. Acolo au trait bucuria faptei cladite spornic în tacere si disciplina. Acolo au vazut rodul muncii diriguite de un crez si ordonate de un ideal. Acolo au simtit fiorul înaltator al ctitoriilor din tara noua. Prin marsuri lungi, prin viata în aer liber si în soare, prin organizatia "militareasca" si-au otelit vointa, biciuind tendintele abulice. "Numai naturile viguroase îndraznesc sa voiasca", iata principiul care arata calea educatiei prin fapta. Capitanul a spus-o raspicat: "Nu vorba. Fapta"! La ce mai foloseste discutia anarhizanta?

Aceasta miscare militeaza pe linia dreapta a instinctului national, care niciodata nu da gres. Viata lor – a legionarilor – aspra, viata lor austera si sobra, viata lor virila exprima vointa stramosilor: "În împrejurarile decisive ale istoriei, popoarele vad mai clar decât guvernantii lor. Ele vad atunci prin ochii mortilor lor", spune Gustave le Bon.

Ivirea Legiunii a pus sfârsit revoltatilor de salon si cafenea, celor care pun tara la cale batând cu pumnul în masa în cercul subalternilor obligati sa asculte, dar care tremura si se bâlbâie las în fata nevoii de actiune, si a celor care desfasoara teorii salvatoare, dar care nu reusesc sa duca la bun sfârsit programul unei zile. Clubul este înlocuit cu santierul. Sa vina acolo cei care vor sa traiasca viata demna si libera, sub cerul limpede si rasaritul cald. Acolo ei vor cladi cu mâinile lor ctitoria unei Românii vii si autentice.

Viata legionarului este deci voluntarism, este activism, este reactiunea contra intelectualismului steril, a contemplativitatii visatoare si inadaptate momentului, împotriva tinutei paralizante a spiritului critic si perfid al celui fara de tara. Este înlaturarea scepticismului, a atitudinii caldute si neutre, a eclecticului nehotarât ca magarul lui Buridan.

Miscarea tineretului

Motto: “Sfânta tinerete legionara…” Radu Gyr (Imnul tineretii legionare)

“În aceasta înviere va avea un rol covârsitor tinerimea.” Corneliu Z. Codreanu (Carticica Sefului de Cuib)

Legiunea îsi bazeaza sperantele sale pe tineret, adica pe cei neîntinati de politica partidelor, pe cei nemurdariti de slugarnicia ambitiilor personale, pe cei puri; pe acei ce nu au avut înca timpul sa fie infiltrati de virusul descompunerii. Miscare eminamente idealista, Legiunea poate apela mai putin la batrâni. (Nu îi condamna nimeni pentru greselile lor: ei au fost oamenii vremii lor. Au trait în ideile otravite ale Apusului ateu, pozitivist, materialist si rationalizant. Au crezut în progresul nelimitat al istoriei si prea mult în materie. Tineretul nu-l poate condamna si nici nu poate cere sa fie înteles, pentru ca aceasta este imposibil. S'a opus maturilor "învechiti în rele" si batrânilor doar pentru a se defini.)

Legile naturii sunt de înlaturat. Max Scheler a explicat incapacitatea de entuziasmare a batrânilor. Acestia, traind cu obsesia sfârsitului apropiat, sunt zgârciti cu cheltuiala energiei lor pe care o economisesc tremurând. Ei nu mai pot darui si de aceea se strâng. Ei nu mai cred în multe lucruri pentru ca o viata întreaga le-a dat lung prilej de esecuri si deziluzii. Fiind atasati de valorile si institutiile contemporane vremii lor, sunt conservatori, banuitori când e vorba de o schimbare. Orice transformare, deranjându-le fagasul în care s'au obisnuit sa vietuiasca, le provoaca sentimentul inconfortului.

Tinerii, în acelasi timp, sunt generosi prin natura lor. Simtind pulsând în vinele lor sângele verde ei nu se tem de pericolul mortii. De aceea se ofera marinimosi. Tineretea este vârsta metafizica a omului. Acum insul participa la viata universului si la întrebarile ultime, nu numai cu "ratiunea pura", ci cu sufletul întreg. Dorul de cunoastere, de experiente cât mai multe si cât mai sublime, setea de infinit si absolut fac din tinerete germenul maximei înaltari.

Tineretea este etatea la care omul are tendinta sa se dezlipeasca de sol, sa zboare, sa se avânte. Posibilitatea de traire a idealului este la tânar variata si puternica. Batrânul a încetat de mult sa creada în putinta unei depasiri a conditiei lui. El este asemeni acelor pasari salbatice care, domesticindu-se, si-au îngreunat trupul, si-au atrofiat aripile si si-au uitat dorinta de a mai pluti în slava azurie. Tineretea este vârsta elanului, a exuberantei, vârsta eroismului si a spiritului. Este vârsta luptei contra platitudinii, a revoltei contra conditiei meschine si josnice, împotriva prozei deznadajduitoare a realitatii consimtite, vârsta atitudinii fara rezerve, a gestului cu plenitudine umana în contur, vârsta temeritatii, vârsta poeziei.

Tineretea nu stie ce este egoismul si calculul practic: iubeste faptul neîncercat, neîndraznit, extraordinar în nostalgia lui dupa o ordine mai perfecta. Ea este radicala, neputând ceda, neputând accepta compromisuri. Este epoca sinceritatii întregi, fara reticente, a franchetii senine (opusa simularii imorale a moralizatorilor adulti).
Tineretea este elementul dinamic al istoriei, factorul generator de transformare. Disponibilitatea juvenila este terenul în care se pot însamânta rodnic ideile si sentimentele mari.

Însa tineretul nu trebuie sa fie o generatie de iconoclasti, ci una de creatori, de ctitori spirituali ai neamului lor. Romantismul rascolitor si avântat trebuie sa premearga clasicismul geometric si retinut. Înainte de fixarea unor linii stabile, trebuie lasata libera cautarea unui cadru cât mai larg si cât mai profund în înaltime.

Elita

Istoria nu se cladeste pe inertia masei amorfe si anonime, ci prin lupta pe care o duce o “minoritate activa si constienta” cu destinul advers. Este firesc ca vointa aceasta de a corecta drumul fatalitatii unui popor sa nu apartina decât celor alesi, care aud chemarea nostalgica a sufletului natiei lor si care pasesc eroic la fapta salvatoare. Ei, fiind constiinta vie a grupului pe care îl exalta, constituie valorile si culmile lui. În timp ce majoritatea se complace în mediocritatea calduta si mijlocie, acest nucleu vizionar nu economiseste nimic urmând drumul spinos care duce la glorie sau la moarte. Nu poate fi un raspuns mai bun dat doctrinei materialismului istoric determinist, decât existenta acestui pumn de conducatori intransigenti în hotarârea lor mântuitoare si creatoare si care pentru idealul lor generos îsi sacrifica totul.

"Neamul nostru – scrie Corneliu Z. Codreanu – n'a trait prin milioanele de robi care si-au pus gâtul în jugul strainilor, ci prin Horia, prin Tudor, prin Iancu Jianu, prin toti Haiducii care în fata jugului strain nu s'au supus, ci si-au pus flinta în spate si s'au ridicat pe potecile muntilor, ducând cu ei onoarea si scânteia libertatii. Prin ei a vorbit atunci neamul nostru, iar nu prin majoritatile “lase si cuminti”. Ei înving sau mor" (Pentru legionari).
Numai ei sunt ratiunea existentei poporului lor, numai ei scot istoria din marasmul platitudinii unde o scoboara o politica de administratie de interese meschine, telurice. Numai ei sunt creatorii mitului dezrobitor, descifrat si aclamat frenetic – dar târziu – de cei multi. Vointa lor îsi trage radacinile adânc din glasurile neauzite decât de ei, ale mormintelor si alcatuitorilor trecutului, din chemarea virila a viitorului.

Cum ar putea sa se refuze chemarii acesti putini constienti, decât dezertând de la misiunea lor, decât negându-si propria realitate, propria lor fiinta compusa din miile de generatii trecute si viitoare? Acesti tineri se simt responsabili de viitorul si soarta patriei lor. Ei sunt impulsul care vrea sa trezeasca din inertia molesita grosul inconstientilor. Ei sunt nucleul luminos si clarvazator al unei natiuni si numai prin ei aceasta îsi poate justifica dreptul la existenta.

Contrar egalitarismului de drept, care prin deformare a dus la pretentia unei egalitati în fapt, noi trebuie sa credem în aceasta aristocratie a spiritului national, în aceasta nobilime a crezului istoric si a vointei realizate prin sacrificiu pentru salvarea fratilor bicisnici.

Ea exista astazi si este sufletul Legiunii. Capitanul ei nu a chemat pe nimeni alaturi de el, toti au venit atrasi de mirajul natural al aceleiasi misiuni transfiguratoare. Capitanul nu a facut un partid cu apetente si pofte si nu a promis nimanui nimic. El a format o "oaste" a jertfei si a faptei dezinteresate, o scoala a omului pur. El a aratat doar un drum care poate duce la victorie sau la moarte.

Legiunea nu propune nimanui sa se încadreze în rândurile ei, ci asteapta învierea întru spirit a fiecaruia. Si chiar dintre cei veniti sa bata la portile ei vor fi putini alesi. Se va face o riguroasa selectionare si o justa ierarhizare a martorilor. Oricât ar parea de curios pentru o miscare politica acest fapt, citim în Carticica Sefului de Cuib urmatoarele: "Numarul legionarilor în nici un sat nu va putea fi mai mare decât jumatate din numarul oamenilor din sat. Odata numarul legionarilor împlinit, nu se mai poate primi în organizatie nimeni, ramânând sa fie primiti numai în masura în care se fac locuri libere". În "armata" Legiunii nu pot intra decât cei "alesi", cei hotarâti, cei curati. Numai cu oameni hotarâti, chiar daca putini, se poate atinge scopul urmarit. Multimea (asa cum se prezinta ea, n.red.) dilueaza misiunea încredintata ei, temporizând-o, încetinind-o, conditionând-o de foarte multi factori, deseori trivializând-o.

Chamberlaine spune ca personalitatile sunt rasa concentrata, condensata în fiinta unui ins. Este ca si cum natiunea a asteptat de-a lungul unei serii de generatii anonime ca sa tâsneasca cu o tensiune uriasa mult timp acumulata, retinuta, producând personalitatile constiente, viguroase, salvatoare.

Elita aduce dezlegarea în problema conducerii unui stat. Potrivit recunoasterii ei se va stabili ierarhia naturala a societatii. În cadrul marelui organism etnic toti vor îndeplini functiunile care în mod firesc le revin. În felul acesta se va întrona din nou unitatea de vointa si de actiune. În toti va bate acelasi suflet titanic, toti se vor împartasi din aceeasi substanta spirituala, din acelasi elan cu care vor realiza istoria unica si sincera a neamului.

Disciplina legionara

Legiunea nu este o simpla miscare politica, nu este numai tendinta de organizare a unui stat etnic, ci este o disciplina spirituala, o religie si o metafizica.

Cel care intra în Legiune rezolva, prin acest simplu act, toate problemele ultime ale existentei lui. Participând la sufletul national, el îsi contopeste mizera lui fiinta efemera în organismul etern al comunitatii sale de sânge si spirit. El nu mai poate avea teama de un sfârsit inevitabil, având posibilitatea ca, topindu-se în marele întreg etnic, sa se împlineasca, mântuindu-se. El nu va mai avea sentimentul incompletitudinii sale, durerea lipsei sale de rod si de sens. El va rezolva "filosofia tragica" în optimism si robustete sufleteasca. Idealul îi va sta ferm si nezdruncinat de nici o îndoiala înainte. Va avea de luptat si de sperat într'o realizare.
Prin actiunea lui el se va darui generos aproapelui sau si astfel va transcende conditia sa materiala pentru a se preschimba în spirit si credinta. În aceasta jertfa a intereselor lui meschine va gasi el rostul vietii si bucuria pierduta. Credinta îl va readuce în "comunitatea de iubire" a Bisericii si a Neamului sau si din nou va fi înfiorat de gratia imaculata a marelui mister luminator al existentei. Seninul va risipi atmosfera sumbra a vietii sale si va creste nazuind iar spre ceruri.

El va putea atunci – când va fi revenit la duhul stramosilor – întelege fermitatea si înaltimea, frumusetea si puritatea idealului legionar. Va pricepe atunci de ce legionarul crede, de ce se roaga, de ce poate cânta, de ce se poate retrage în singuratate, pentru a medita fara pericol. El îsi va gasi din nou axa morala si punctul de sprijin în univers. Totul se va diferentia clar în haosul de idei si lucruri. Zarile îi vor surâde iar cu chemari. Va fi o adevarata renastere.

1. Rugaciunea

Motto: “Transcendentul ti-i cu atât mai accesibil cunoasterii, cu cât te apropii mai mult de el ca substanta spirituala, prin traire.” C. R. Crisan

Cultura iluminista, care a descrestinat Europa, a alungat o data cu credinta si binefacerile rugaciunii. În limbajul oamenilor a ramas ca un vestigiu zdrentuit si trivializat invocarea lui Dumnezeu (“Da, Doamne!”) numai în momentele de spaima si nevoie. Cei care au continuat sa se roage au facut-o mecanic, ca un rit al gestului fara continut.

Slujba dezlipita de ceruri, laicizata, a devenit o simpla reprezentatie în odajdii si cu tamâiere. Teatrul a luat locul realitatii, schimonositura si artificialitatea locul sinceritatii. Bisericile au decazut la rolul de locuri de întâlnire între tineri, de ochiade si de prilejuri de clevetire între femei, de conversatie si schimb de "idei" între domni. Sufletul a fost alungat de pretutindeni; el a ramas prizarit, strecurându-se umil, ca sa se înalte, parca mirat si nestiut, o data cu vorbele adânci ale parintilor si cu cântecele si atmosfera tainica a capelei.

Dar toate acestea erau în realitate mijloace de arta si nimic altceva. Cetateanul "luminat" a ajuns sa taie sufletul în felii, repartizându-l între diferitele domenii ale stiintei. O parte revine moralei, una esteticii si asa mai departe. Surprins la rugaciune, el se rusineaza si se scuza, invocând ca-l atragea, în realitate, arta si melodia cultului, nu sufletul în întregimea lui.

În timpul acesta au mai ramas câtiva, prea putini, care au adus “lauda prostiei” – fara ironie subtila – pentru ca nu i-a scos din fagasul credintei celei vechi. Ei au strâns degetele mâinii drepte pentru semnul crucii la revarsatul zorilor pe câmpul muncii, la amiaza saraca si sfânta, la cina mizera si trudnica, unind sufletul lor cu taina senina si luminoasa.

Urmasii directi ai acestora sunt legionarii. Ei si-au cladit credinta lor în umbra înduiosata de amintiri a mânastirilor. Ei si-au înaltat cugetul când calea lor era prea aspra si erau amenintati de singuratate, când erau loviti si însângerati.

Prin rugaciune omul se pune în contact cu divinitatea, invocând-o. Ea este întoarcerea spiritului la esenta din care s'a desprins, revenirea spiritului la matricea lui sublima si eterna. Prin rugaciune omul se dezrobeste de plumbul teluric al patimilor josnice, se elibereaza de lumea contingentelor marunte, pentru a trai câteva clipe pe plan pur transcendent.

Ruga înseamna transfigurarea existentei îngenuncheatului. Prin acest act el se transforma, depasind conditia sa luciferica. El îsi îndreapta sufletul catre acel Cineva, care nu poate fi nici vazut, nici auzit cu simturile corpului. Prin rugaciune el capata acea convingere si întarire pe care nu o poate niciodata realiza "adevarul stiintei".

Functia religiei si a rugaciunii în spiritul Legiunii este covârsitoare. Nu este act mai important în cadrul acestei organizatii din care sa lipseasca rugaciunea. Sedinta fiecarui cuib va fi începuta prin invocarea divinitatii. În momentele de grea cumpana legionarul se adreseaza transcendentului pentru fortificare si purificare (a se vedea si Carticica Sefului de Cuib). Se va putea întelege mai bine raportul dintre sentimentul national si credinta amintind ca "natiunea este o comunitate de iubire si viata". Biserica se identifica aici cu natia si sentimentul etnic cu credinta stramoseasca. “Comunitatea de dragoste” coincide cu "comunitatea de viata", de suferinta si istorie. Ele nu se pot separa una de alta, dupa cum în suflete nu sunt doua lucruri deosebite. Apararea fiintei noastre nationale înseamna mai ales apararea fiintei noastre spirituale, adica apararea credintei noastre ortodoxe, trairea noastra crestina.

2. Cântecul

Motto: “Sa nu ai încredere în oamenii care nu iubesc muzica.” Shakespeare

“Muzica este o revelatie mai înalta decât întelepciunea si filosofia.” Beethoven

Dupa Schopenhauer, muzica – cea mai "înalta" dintre arte – simbolizeaza vointa oarba, fundamentul ultim al existentei. Are, deci, virtutea de a ne dezvalui ontologicul. Transpusa însa în arta sunetelor armonice, vointa este deposedata de balastul egoismului si interesului privat, pentru a deveni contemplatie pura a esentei initiale, unice si continui.

Prin muzica se exprima vointa, dar eliberata de constiinta si de individualitate, deci de suferinta (dupa Schopenhauer, suferinta e produsa de individualizarea vointei). Este o parasire a lumii ca reprezentare, în care guverneaza categoriile spatiului, timpului si cauzalitatii – porti de fier care pulverizeaza curentul voluntar (unic în esenta sa numenala) prin individuatie – si o revenire la lumea în sine, unde fiintele particulare dispar, contopindu-se în marele fluviu al vointei nedivizate.

Muzica poate exprima ceea ce este inexprimabil prin logica si judecata discursiva. Ea ne face sa cunoastem zonele profunde, dar inefabile rational, ale sufletului omenesc. Sentimentul si toate nuantele vietii afective îsi pot obiectiva substanta lor imateriala numai prin cântec. Muzica da nastere unei atmosfere ceresti în care sufletul se poate misca liber dezrobindu-se de lanturile telurice.

Importanta ei nu putea sa scape primului legionar. Simtul metafizic si misticismul sau se lasa si aici vizibil: "Probabil, nepornind pe drumul ratiunii, cu alcatuire de programe si cu discutii contradictorii, cu argumentari filosofice, cu conferinte, singura posibilitate de manifestare a starii noastre launtrice era cântecul" (Pentru legionari). Sensul acestui pasagiu nu ne poate scapa.

Rolul muzicii pentru o miscare care se cladeste pe o stare de suflet, pe sentimente puternice si adânci este covârsitor. În cântec se recunosc fratii ca fii ai aceluiasi spirit; prin cântec devin constienti de obârsia lor comuna, de sufletul unic care tresalta în toti, de comunitatea de destin si soarta (vezi Schering, Handwörterbuch der Soziologie, Musik, p. 396). Muzica înmanuncheaza din nou mladitele divergente ale coroanei, unificându-le întru acelasi zbor avântat spre cer. Prin cântec toti fiii se împartasesc întru acelasi duh si întru acelasi ideal.

Prin cântec ei participa la substanta eterna a sufletului etnic. Prin cântec legionarii devin contemporanii trecutului reînviat si ai viitorului intuit vizionar. Generatiile se leaga prin undele înduiosate ale aceleiasi melodii pentru a reconstitui si actualiza dimensiunile uriase ale elanului spiritului national. Din cântec renaste istoria.

Cântecul îndeamna la actiune, la realizarea în fapt a reprezentarilor rascolite de melodie în suflete. El dinamizeaza, fortifica, stimuleaza. Este horbota de sunete armonioase pe marginea ritmului actiunii.
Românii cânta alaturi la munca pamântului, cânta în cor la zilele mari, la biserica, de ziua Învierii.
Nicaieri ca la muzica nu se potriveste mai bine conceptia lui Guyau, care vedea în sentimentul de solidaritate baza oricarei emotii estetice. Ce forma de viata mai înalta poate exista decât transcenderea fiintei tale pentru a te contopi, a participa la viata totului în care îti gasesti rostul existentei? Osmoza dintre suflete se face într'o atmosfera de primavara cereasca prin muzica.

Cântecul face parte integranta din disciplina legionara (prin cântec, ca si prin fapta, ca si prin rugaciune, legionarul se depaseste pentru a trece într'o realitate superioara lui). Cel ce nu poate sa cânte acela nu se poate darui, acela nu poate participa la nimic, acela este coplesit de spectatorul ironic si critic din el, de motive de pulverizare a unitatii vietii, actiunii si trairii lui. Si nu poate trai viata întreg, deplin acel care se dedubleaza în privitor si actor.

Sunt popoare care nu au muzica si sunt indivizi care nu pot cânta. Acestia sunt cei care vad totul prin prisma practicului si interesului meschin. Sunt popoare (ca si indivizi) apoetice (cum sunt evreii), amuzicale si aeroice. Sunt indivizi care nu pot cânta pentru ca nu pot participa din cauza intelectualismului si rationalismului dizolvant, din cauza spiritului critic care singularizeaza, izoleaza si desolidarizeaza.

Repulsia pentru muzica a unor John Locke si H. Spencer este caracteristica. Acestia au dat nastere unei filosofii de ingineri: empirista, utilitarista, covârsita de platitudine, lipsita de orice priza metafizica.
Dar muzica este un mijloc de initiere metafizica, lucru care a scapat pozitivistilor si celor care s'au oprit la forme materiale si spatiale.

Cântecul este apanajul celui mai senin si încrezator, celui mai pur, este atmosfera în care pot trai cei nevinovati si cei netamatori. O spune Corneliu Z. Codreanu: "Pentru a putea sa cânti, îti trebuie o anumita stare sufleteasca, o armonie în sufletul tau. Cel ce merge sa fure pe cineva, acela nu poate cânta. Nici cel ce merge sa faca o nedreptate. Nici cel al carui suflet e ros de patimi si de vrajmasie fata de camaradul sau si nici acela al carui suflet e sterp de credinta" (Pentru legionari).

Cei ce vor putea cânta iar, vor dispretui "filosofia tragica" si vor sti ca viata lor va fi rodnica si plina de sens. Ei nu vor mai trai obsesia cosmarului groaznic al mortii. Cântecul poate fi mijlocul lor de înseninare, de participare, la o realitate – alta decât ei însisi – si vor fi salvati. Pentru ca nu poate exista "filosofie tragica" decât pentru cei care reduc universul si existenta la propria lor persoana.

3. Meditatia

Legionarul da examenul stapânirii de sine. Pentru aceasta el are nevoie de izolare uneori, pentru a-si verifica în singuratate puterea sa de asceza si de înaltare. Sunt necesare aceste momente de tacere adânca, în mijlocul nemiscat al padurii, pentru reculegere. În linistea atotstapânitoare a codrului el îsi înfrunta constiinta sa cercetând. El ia contact acolo cu duhurile stramosilor morti. La susurul izvorului el asculta si traieste înfiorat povestirea vijeliosului trecut al neamului sau. Departat de framântarea josnica, meschina, animalica, de realitatea prizarita a semenilor sai cazuti, el ia contact din nou cu realitatea superioara si eterna. În tacerea absoluta a padurii el are viziunea întregului contur al istoriei natiei sale. Întâmplarile marunte se sterg, la fel accidentele neînsemnate ale substantei ultime, si el descifreaza linia suitoare a viitorului. Cu imaginea brazilor drepti, avântati spre cer, simbol al demnitatii si nobletei spirituale, el revine din nou printre ai lui cu forte crescute si înseninat.

Dar retragerea legionarului pentru meditare nu este o separare individualista, protestanta, ci e mijloc de sesizare a marii Fiinte transcendente. Legionarul nu cauta insula decât pentru a gasi puntea de legatura cu ceea ce îl depaseste.

Idealismul legionar

Este o conditie esentiala oricarei realizari superioare depasirea realitatii. Nu poti face ceva superior daca nu te situezi deasupra momentului cu perspectiva minora, pentru a îmbratisa în viziunea ta linia mare a tendintei infinite. Daca viata ta e josnica, mizera si coplesita de platitudine, proiecteaza-ti în fata actiunii tale o lume feerica si înalta pe care forteaza-te sa o actualizezi prin toate manifestarile tale. Nu vei putea sa-ti schimbi soarta pe care ti-a harazit-o divinitatea, dar este un destin de limita al omului pe care trebuie sa-l ajungi. Transformarea conditiei în care te-au lasat niste înaintasi indolenti este o datorie si o misiune sacra. Mitul, oricât de irealizabil ar fi el, este o necesitate fecunda si tonica în viata unui popor. Nu pot crea o forma deosebita de traire decât natiunile care urmaresc de-a lungul sirului nesfârsit de generatii acelasi vis autentic. Si daca visul a fost uitat de cei ce ne-au precedat, sa-l rechemam iar în fapta noastra.

Puterea si vitalitatea pe care o împrumuta credinta mesianica a evreilor este un exemplu stralucitor. Aceasta rasa nu este cu nimic superioara celorlalte. Ba, din punct de vedere al posibilitatilor omenesti, este minora. Prin ce si-ar putea justifica evreii pretentia lor de a putea domina universul locuit daca nu prin mitul lor milenar. Contractul pe care l-au încheiat cu divinitatea lor materialista (prin interpretarea pe care i-o dau, n.red.) i-a calauzit de-a lungul drumului spinos al istoriei ca o stea în care au gasit întotdeauna speranta si orientare.
"Vointa de a crede" în succesul constructiei sale spirituale este deviza legionarului. Legiunea este singura organizatie politica româneasca idealista. Legionarii vor sa realizeze tara visului lor trait. Ei nu vor sa limiteze fapta lor eroica numai la pastrarea batrâneasca a institutiilor si ordinii sociale traditionale. Ar fi prea putin si, cum se spune de catre zelosii occidentalisti, "retrograd" si "reactionar". Legionarii vor o potentare a formelor de existenta în care au vietuit strabunii, nu altele! Ei vor gasi sensuri noi de valorificare si aspecte înca nevazute si nerealizate. Îi mâna acolo sufletul lor vizionar, îndreptat puternic spre viitor, desi seva care le alimenteaza avântul vine din radacinile scumpe ale trecutului.

Legionarul îsi da seama de tristetea anchilozarii evolutiei, de romantismul paseist, prea putin reconfortant. El vrea sa fie un romantic entuziast al vremii noi, dar în cadre verificate de parinti, pentru ca vede creatia lui legata unitar cu spita veche a trecutului. El vrea potentarea maxima a posibilitatilor naturale, structurale ale specificului national. El vrea realizarea pe toate planurile a tuturor virtualitatilor ascunse în sufletul etnic. El vrea biciuirea tuturor energiilor, a tuturor formelor care dorm în stare latenta si mizera.

Acesta este visul si idealul legionarului. În viziunea lui el cuprinde toate posibilitatile pe care neamul sau trebuie sa le obiectiveze. Si aceste posibilitati sunt multe si înaripate. El stie sa reziste chemarii unei vieti "tihnite", neeroice, lase si animalice. El este puntea care leaga trecutul vioriu cu viitorul verde.

Omul nou

Motto: “Tara aceasta piere din lipsa de oameni, nu din lipsa de programe”. Corneliu Z. Codreanu

În explicarea fenomenului social, Miscarea Legionara se aseaza la polul diametral opus materialismului si determinismului istoric. Ea nu pleaca de la primatul economicului, ci de la primatul factorului psihic, spiritual: omul. De aceea situatia politica si economica precara ea nu o explica numai prin criza financiara, ci mai ales printr-o criza a omului. Prin îndreptarea si transformarea omului vede aceasta organizatie solutia impasului istoric în care ne aflam. Lucrul a început a fi observat si de occidentalistii nostri democrati. Unul din ei observa (fara însa a trage concluzii periculoase pentru domnia sa) ca: “În tara noastra e mai pretioasa o eroare sustinuta cu caracter, decât un adevar”, pe care îl demonstram, dar de care nu tinem seama.

Intelectualismul iluminist si spiritul luciferic au instaurat ca prima valoare intelectul, ratiunea, logicul. În consecinta, scoala a limitat educatia la instructie, la învatamânt pentru a dezvolta numai acea functiune a sufletului care ar avea posibilitatea de a da un randament practic. Astfel, cultivarea a devenit o scoala a cartii, a intelectului si a memoriei. Sentimentele si vointa, formarea caracterului, au fost neglijate complet de institutele de "cultura", fiind lasate pe seama familiei. Familia postbelica (de dupa primul razboi mondial, din context, dar si cea actuala, n.red.), însa, avea o situatie care nu putea corespunde unei meniri educative. Conducatorii ei erau plecati dupa câstigarea pâinii de toate zilele si copiii ramâneau fara asistenta educativa, în voia soartei. Efectele au fost dezastruoase: scoala a produs papagali acefali si, în cel mai bun caz, hamali culturali, soareci de biblioteca, ofuscati de un materialism si de niste probleme cu care nu aveau nici o aderenta sufleteasca. Aceasta scoala din care a fost alungat sufletul, a dat nastere doar la profesionisti fara etica si fara caracter. S-au format meseriasi si functionari si s-au neglijat oamenii.

Atentia exclusiva data intelectului a dus la dezvoltarea monstruoasa a spiritului critic, negativist (care a produs tipuri de felul lui Amiel) si zeflemist. Cosmopolitismul evreului si Heimatlosului a completat restul disolutiei. Singurul idol al oamenilor fiind acum ratiunea, acestia nu se vor mai împarti în buni si rai (ceea ce nu mai intereseaza acum), ci în destepti si prosti. Nefiind legati de nici o parte si de nici o valoare – de care nu te poti atasa decât prin suflet – evreii au infiltrat pretutindeni (fiind ajutati de cei cuceriti întru spiritul luciferic) ironia usoara la adresa institutiilor traditionale, care constituiau osatura vietii popoarelor si specificul lor. Inaderenta evreilor la forme de viata straine a provocat lipsa de încredere a neamurilor, în mijlocul carora traiau, fata de propriile lor credinte si idealuri. Spectatorul ironic, detasat de orice valoare, desolidarizat, obiectiv si indiferent la totul s-a introdus pretutindeni.

Inaderenta evreului la viata militara si la sentimentul eroic al existentei, defetismul lui militar (pacifismul lui în politica) a produs si la români ridiculizarea si persiflarea armatei. Pentru orasean, mai ales, în mentalitatea caruia virusul cosmopolit si iudaic a schimbat mai mult serviciul militar, va fi ocazie de ridicol. El nu se va putea încadra disciplinei si ierarhiei, în care va vedea doar un mijloc de umilire al prea orgolioasei sale personalitati, crescuta în apele individualismului anarhic. El se va feri sa apara în fata cunoscutilor în mândra haina ostaseasca sau facând exercitii de ansamblu. Iar daca va fi vazut facând de garda sau defilând încadrat în trupa, va fi coplesit de o mare rusine. În timpul acesta, pentru satean plecarea la ostire este o sarbatoare. El este acela care ia profund în serios consemnul dat, ordinele, acela care slujeste tarii cu credinta si demnitate. El nu glumeste cu lucrurile ostasesti. În satul lui el poarta cu mare cinste haina militara si multi ani dupa terminarea stagiului mai pastreaza croiala pantalonului bufant. Iar subiectul de predilectie al rarelor lui convorbiri este viata militara, care a sapat amintiri adânci în sufletul lui. Sateanul nu va putea întelege defetismul oraseanului si venalitatea acestuia. Oraseanul, pe de alta parte, va explica tuturor, luând un aer de revoltat, ca numai popoarele lipsite de sentimentul ridicolului se pot adapta unei discipline ostasesti. Individualismul sau dizolvant nu poate pricepe acest exercitiu de coordonare a energiilor pentru apararea patriei si confunda gradul cu omul care-l poarta, când acesta nu este decât un simplu reprezentant al unei ierarhii salvatoare. Iata un exemplu si o aplicatie a celor spuse mai sus. Mai sunt si altele.

Spiritul zeflemist al Occidentului nu va sprijini nimic din ceea ce conducatorii vor încerca pentru îndreptarea statului. El nu va lua în serios nici una din initiativele care pot ameliora o situatie publica. Intelectul sau, scepticismul sau îl desolidarizeaza de toate: el nu mai crede în nimic. Celor mai frumoase intentii le vor iesi înainte "cetatenii" cu îndoiala alimentata de vrajba ucigatoare a partidelor. Românul va lua, astfel, în derâdere cele mai sfinte sacrificii.

Lipsa de caracter va dezorganiza viata publica si ordinea de stat. În toate functiile vor patrunde oameni care în conceptia lor vor subordona interesul obstesc celui personal si care îsi vor vinde tara pentru ordonanta egoista de parvenire la rang, pentru orgoliul sec si pentru lacomia de materie. Fraudele în patrimoniul national se vor tine lant, în timp ce sateanul va saraci din ce în ce, asteptând rabdator îndreptarea, crezând în sinceritatea conducatorilor.

Si toate acestea pentru ca treburile statului sunt dirijate de licheaua joviala si zeflemista, de smecherul inteligent si vorbaret, de crema fanariotismului si bizantinismului (în forma lui decadenta, n.red.), de pleava sociala care sub pieptul fracului nu mai pastreaza nimic sfânt. Trivialitatea morala a cetateanului merge alaturi de siretenia lui filistina, de iezuitismul mobil, de pehlivania josnica.

Scepticismul maladiv, spiritul zeflemist si negativ, lipsa de seriozitate si de aderenta, lipsa de etos, de caracter, lipsa de raspundere, toleranta reciproca: acestea sunt cauzele disolutiei statului român. Corneliu Codreanu a pus de la început accentul pe aceasta constatare. Cel mai important punct din planul sau de organizare este tocmai combaterea tuturor acestor plagi sociale. El vrea formarea unui om nou. El crede în schimbarea situatiei prin schimbarea insului: "Noi plecam de la ideea de om ca valoare morala, iar nu ca valoare numerica, electorala, democratica", va spune el raspicat si clar, si, mai departe: "De aceea, piatra unghiulara de la care porneste Legiunea este omul; si nu programul politic. Reforma omului, nu reforma programelor politice" (Pentru legionari).

Cum întelege Legiunea sa îndrepte lucrurile în aceasta privinta? Raspunsul este frumos si limpede: "Legiunea Arhanghelul Mihail va fi, prin urmare, mai mult o scoala si o oaste, decât un partid politic". Conducatorul trebuie sa fie educatorul maselor populare. Legiunea nu vrea cu orice pret puterea, ci vrea îndreptarea, vrea transformarea, vrea salvarea. Legiunea vrea sa formeze un om moral, un om care sa simta rolul si misiunea sa, care sa traiasca viata si nu sa o problematizeze. Un om devotat vietii aproapelui si întregului national.

"Vom crea un mediu sufletesc, un mediu moral în care sa se nasca si din care sa se hraneasca omul erou". Iata programul Legiunii. Program urias cât corijarea unui destin fatal. Intelectualistilor care cer "doctrina" mincinoasa si falsificatoare a istoriei, care cer programe, mijloc de momeala electorala, pe care apoi nu le realizeaza, Corneliu Codreanu le raspunde: "Un program nu poate fi o combinatie de teorii adunate de prin nori. El trebuie sa se bazeze pe realitatile care dor, ale neamului nostru românesc. Sunt ranile lui care trebuiesc vindecate. Cautati programe? Ele se afla pe toate buzele multimii.

Mai bine ati cauta oameni. Caci într-o noapte oricine poate face un program, si nu de ele se simte nevoie în tara. Ci de oameni si de vointe care sa le îndeplineasca. Sunt miscari care nu au nici un program; ele traiesc din specularea diferitelor probleme care apar în viata. De exemplu: camata. O devoreaza pe aceasta si apoi mor, daca nu le apare înainte o alta prada. Sunt altele care au un program. Sunt altele care au mai mult decât un program, au o doctrina. Si sunt dintre acelea care au mai mult decât atât, au o religie. Este ceva de ordin superior sufletesc care aduna în chip misterios miile de oameni, hotarâti sa-si creeze o alta soarta. Daca omul de program sau de doctrina îsi slujeste cu oarecare interes programul, legionarii sunt oamenii unei mari credinte pentru care stau gata oricând sa se jertfeasca. Pe aceasta credinta ei o vor sluji pâna la capat.

Oricât de frumos si de complet ar parea programul lupistilor, taranistilor, liberalilor, puteti fi asigurati ca nici un lupist nu este gata sa moara pentru programul lupist, nici un georgist pentru al lor si asa mai departe.

De aceea, eu pun mai putin temei pe oameni adunati în baza programelor, care te vor lasa în drum în cazuri grele, decât pe cei recrutati pe baza marilor credinti, care nu te vor lasa pâna la moarte.

Miscarea noastra legionara are mai mult caracterul unei mari scoli spirituale. Ea tinde sa aprinda credinti nebanuite, ea tinde sa transforme, sa revolutioneze sufletul românesc.

Strigati în toate partile ca raul, mizeria, ruina ne vin de la suflet. Sufletul este punctul cardinal asupra caruia trebuie sa se lucreze în momentul de fata. Sufletul individului si sufletul multimii.

O minciuna sunt toate programele noi si sistemele sociale fastuos etalate poporului, daca în umbra lor rânjeste acelasi suflet de tâlhari, aceeasi lipsa de constiinta întru îndeplinirea datoriei, acelasi duh de tradare fata de tot ce-i românesc, acelasi desfrâu, aceeasi fapta de risipa si de lux.

Chemati sufletul neamului la o viata noua. Nu cautati succese electorale, daca ele nu însemneaza în acelasi timp biruinta fortelor organizate ale sufletului înnoit.

Programe? Cum adica? Credeti ca noi nu putem seca mlastini? Nu putem capta energiile din munti si electrifica tara? Nu putem înalta orase românesti? Nu putem face ca lanurile noastre sa produca împatrit? Nu putem pe pamântul nostru bogat asigura pâinea fiecarui român? Nu putem face legi care sa asigure o buna functionare a unui mecanism de stat apropiat timpului si specificului nostru national? Nu putem face planuri cincinale? Noi nu vom putea ridica aici, în crestetul Carpatilor, o Patrie care sa straluceasca ca un far în mijlocul Europei? Si care sa fie expresia geniului nostru românesc?

Putem!" (Carticica sefului de cuib).

Iata, totusi, apologia unui program. La ce vor folosi talentele, inteligentele, daca viata lor se va scurge terna, neeroica, plina de turpitudine. La ce bun desteptii si smecherii care din lasitate sau din indulgenta, din scepticism sau din lipsa de etos vor tolera venalitatea, fapta criminala si josnica? Fata de frivolitatea spiritului sceptic, fata de senzualitatea si filistinismul lui, Legiunea creste asprimea caracterului, deprinderea ascezei si renuntarii, dezvolta eroul.

Capitanul

Motto: “Istoria vietii Capitanului este o epopee a neamului.” C.R. Crisan

În epoca noastra, caracterizata prin lupta între forma si viata, oamenii au o evolutie plina de cotituri si meandre. Nascuti cu o gama indefinita de disponibilitati, ei îsi dibuie orbeste drumul lor, schimba forme deosebite, fara convingere, pentru a îmbatrâni lamentabil în carapacea unei pozitii sceptice, dupa ce au ratat cele mai nobile posibilitati pe care le-au purtat cu ei de-a lungul unei vieti, fara sa stie ca le poseda.
Spiritul intelectualist de astazi a contribuit prea mult ca sa-i înstraineze pe oameni de propriul lor destin, facându-i sa participe, numai rational, într'un val de moda sociala, la valori cu care sufletul lor nu putea avea nici o aderenta. Cele mai mari tragedii s'au întâmplat din cauza aceasta. Multi au crezut în idei pe care nu le puteau sincer accepta, pentru ca în mod organic erau departati de ele, multi au marturisit credinte care erau antinomice nevoilor lor sufletesti si au ajuns sa apere, încapatânat, redute pe care nu aveau ce cauta. Tristetea situatiei lor este fara egal, pentru ca dezvoltarea lor s'a savârsit mecanic, provocata din exterior si dând nastere la fapturi caricaturale si monstruoase. Asa se explica posibilitatea existentei acelor oameni care nu s'au putut atasa de nici o valoare pentru ca narcisismul lor i-a facut sa vada lumea si sa o simta numai prin prisma orgoliului lor solemn si gol; asa sunt posibili acesti asa de multi cameleoni ideologici si doctrinari, care schimba sistemele, valorile si fronturile ca pe camasi.

Foarte rari sunt oamenii care si-au trait existenta pe o traiectorie liniara si neregretata, care si-au desfasurat în viata propriile lor potente launtrice, ontologia lor, ca o entelehie, cei care s'au dezvoltat din interior. Unul dintre acestia este si Corneliu Codreanu. În viata lui se poate recunoaste o exceptionala unitate de directie, o "unitate de stil", cum ar spune Nietzsche. De la început, el a avut intuitia clara a destinului sau, pe care l-a identificat cu o sublima misiune, de la început el a avut viziunea întregii lui vieti. Si viata lui a fost fara cotituri, fara tatonari, unitara, organica; o tâsnire de energie sincera. Din aceasta nemaigasita unitate de reactie decurge adânca plenitudine de traire si actiune a Capitanului. El si-a identificat dintru început frontul pe care sa lupte si ramâna neclintit, intransigent, radical. A fost chinuit, a fost închis, lovit, amenintat de atâtea ori cu moartea, a sângerat si el nu si-a parasit drumul sau.

Viata lui a fost fapta, fapta eroica si creatoare. El nu si-a împaienjenit vointa în itele expectativei lase, ci a pasit la realizarea crezului sau barbateste. De atâtea ori, când viata îi era periclitata, el n'a dramuit hotarârea si sacrificiul sau. Corneliu Codreanu este un om care si-a trait convingerile. El este primul legionar si cel mai realizat. Viata lui poate fi luata de model si ideal. (Denumirea de "Capitan" al Legiunii este plina de semnificatie adânca. Conducatorul, capetenia, nu este un pastor care mâna o turma din urma, ci acel care merge în frunte, acel care diriguieste, dând exemplu primul.)

Înclinarea Capitanului spre pragmatic, în vederea împlinirii idealului, sta în viziunea sa heraclitiana asupra realitatii. Pentru el viata, privita prin sentimentul eroic, este o neîncetata lupta. O lupta între principul divin si cel satanic, principii care se obiectiveaza în conceptia si felul de a fi al oamenilor.

S'ar putea distinge usor ca mentalitatii iluministe îi corespunde viziunea eleata, statica. (Viziunea eleata poate fi acceptata numai pe plan spiritual.) Pacifismul este rezultatul vointei anemice si ignorarii structurii dialectice a lumii. El da nastere acestui tip bicisnic, care se strecoara printre evenimente, conciliant, fara a lua o atitudine hotarâta si care ramâne, astfel, nedefinit (pentru ca nu se poate defini decât acel care se opune radical unei alte valori) si nediferentiat, ocolind toate fronturile.

Ideologia liberalisto-democrata a umplut universul cu acesti oameni neutri si incolori, cu "conceptii" peticite si neaderente, cu acesti hibrizi care vor sa împace în ei naturi si idei diametral opuse. Aceste miloage existente nu pot cristaliza nici un ideal hranit cu resursele întregii lor fiinte.

Om întreg nu poate fi decât acela care dovedeste organicitate prin viata si fapta sa. Acela care stie cine îi este prieten si dusman, acela care poate avea un crez pe care sa-l apere pâna la jertfa suprema. Pentru acestia viata nu mai este searbada si plicticoasa, pentru ca fiecare moment este pretios pentru înscrierea idealului în realitate.

Unul dintre acesti oameni este Capitanul. Îl calauzeste pe drumul sau suitor, misticismul sau. Niciodata nu l-a parasit credinta într-o ordine transcendenta si niciodata nu s'a departat de vocile profunde ale supranaturalului. Simtul metafizic, încrederea în lucrurile care sunt inefabile au îndreptat întotdeauna pasii sai. Datorita acestei sensibilitati metafizice, el comunica cu eternitatea si actiunea sa capata culoare de Absolut. În adâncul sau crestinism sta marea lui capacitate de dragoste. Politica sa este generozitate si sacrificiu. De câte ori si-a dispretuit viata sa, a facut-o pentru fratele sau întru sânge si credinta. Si nu poate sa se gândeasca la orgoliul sau acel care oricând este gata de jertfa. Prin fapta sa, prin exemplul sau, el opune politica-religie, politicii-trambulina a egoismului. Puterea sa de intuitie si de evocare a trecutului este cu totul exceptionala. Rar se afla o asemenea capacitate de traire a istoriei. În sufletul sau, cele mai vechi evenimente ale poporului nostru devin actuale, contemporane. El le actualizeaza prin marea sa forta de transpunere, prin iubire. Voievozii si capitanii de ostire, vitejii aparatori ai credintei si legii stramosesti sunt frati lui mai mari, de care îsi aminteste ca si cum ar fi trait o data cu ei. Asa se explica si conceptia sa ontologica asupra natiunii, cuprinderea în prezent a generatiilor trecute si viitoare, legate prin acelasi suflet. În faptura Capitanului se contopeste mesianismul sau intransigent cu o modestie înduiosatoare. Comportarea lui, actele lui zilnice, sunt cele mai straine de grandilocventa, fast si ditiramb democratico-demagogic. El nu doreste afisajul nerusinat si nici propaganda laudativa pentru organizatia sa, al carui suflet este cu adevarat. Simpla propaganda pe care o admite este exemplul pe care el si camarazii lui mai mici îl dau cu prisosinta: exemplul muncii tacute si constructive, exemplul atitudinii morale, exemplul abnegatiei si al sacrificiului suprem pentru ideal.

Corneliu Codreanu este educatorul natiei sale. El crede în transformarea sufleteasca a fratilor sai, crede în spiritualizarea lor, pentru care munceste. El crede în victoria neamului sau, crede neclintit si viata sa este consacrata acestei victorii. Si, pe zi ce trece, din ce în ce mai multi sunt acei care cred în el si în victoria ideii lui.

Concluzie

În viata unui popor se pot recunoaste stadii, etape, ca si în viata unui individ. Istoria culturii românesti (ne referim aici la sensul vulgar, obisnuit al culturii si la purtatorii ei profesionisti) a fost pâna acum o desfasurare a unui joc de marionete. Cultura româneasca (cu marea exceptie a lui Eminescu) s'a pronuntat pentru forma si estetic. Scriitorii nostri, ideologii si îndrumatorii nostri (spirituali, politici, literari etc.) au jucat roluri si nu au fost niciodata ei însisi. Totdeauna au fost desconsiderate: sinceritatea, fondul, moralul, metafizicul, religiosul. Este semnificativ faptul ca literatura româneasca nu a creat nici o tragedie, nu a produs nici o opera a nelinistii spirituale si nu a înfatisat nicaieri paroxismul durerii morale si chinul îndoielii adevarate. Totul s'a mentinut într'o platitudine dezolanta, la o prostie nefecunda si la o grotesca indiferenta optimista.

Cum s'ar putea explica altfel faptul ca oraseneasca cultura româneasca a aderat la conceptiile si teoriile omului-animal si nu la acelea ale omului-om? Citadinul nostru a primit, o data cu hainele "nemtesti", si viziunea luciferica apuseana. El a negat spiritul pentru ca materialismul era filosofia cea mai accesibila lenesului cugetarii (vezi Lange, Istoria materialismului), a crezut constant în "luminile" ratiunii pentru ca a iubit întotdeauna superficialul, a tagaduit existenta divinitatii pentru ca nu putea sa-L "pipaie" pe Dumnezeu, a pus mai presus cantitatea de calitate pentru ca, luat individual, nu reprezenta nimic si a strigat pentru libertatea absoluta fiindca nu cunostea nici o disciplina.

Astfel, printre cei considerati cultivati nu am avut pâna acum nici un erou, nici un martir, nici un "obsedat", nici un sfânt: pentru ca ei nu au crezut în nimic, pentru ca nu au urmarit niciodata cu pretul vietii o idee, un crez, un ideal.

Cine poate tagadui atunci ca aparitia Legiunii este în viata noastra o revolutie spirituala? O revolutie, dar nu una care vrea o rasturnare a valorilor vechi si o instaurare a altora noi, ci o reactualizare si o potentare a valorilor firesti si de totdeauna ale poporului român, uitate si cazute în desuetudine, sugrumate de un stat împrumutat si de patura cetatilor de piatra. În popor exista constiinta pacatului si, deci, posibilitatea trairii etice, în popor este credinta în transcendentul divin si, deci, putinta întelegerii filosofice si a trairii religioase. Umilul si zdrentuitul popor "de jos" pastreaza marele rezervor al vietii spirituale românesti autentice.

Criza României nu este o criza economica, ci una spirituala. Legiunea a înteles în primul rând acest lucru si a început marea opera de reeducare a straturilor sociale anarhizate de spiritul ateu si nihilist. Ea se prezinta astfel ca prima miscare politica adecvata sufletului si perspectivei nationale.

Putem afirma, deci, ca o data cu fondarea Legiunii România culta a depasit stadiul artificialului, al imitatiei, al formei goale, al suprafetei si al esteticului pur, pentru a trece în stadiul absolut, acela al moralei, al metafizicului si al credintei. S'a sfârsit, deci, cu ideologiile "sticlutelor de pomada" si cu acelea ale filfizonilor intelectuali, s'a ispravit cu filosofia-haina. Legiunea ctitoreste în viata natiunii un ev nou: evul în care specificul românesc îsi va spune cuvântul sau în lume. Sa luam deci flamura verde a sperantei si sa învatam din nou sa cântam si sa credem.

Victor Soimu (1938)

 

 

 

/ /
INAPOI LA PAGINA ROMÂNIEI NATIONALISTE