Lucrarea
de fată îsi propune:
1.
Sa încadreze, teoretic Miscarea Legionara (care s'a încadrat, în
fapt, de la început) în marele curent contemporan de renastere
spirituala si
2. Sa cerceteze notele specifice ale spiritului legionar.
Prima
parte cauta sa arate obiectivele de lupta ale organizatiei politice
care este Legiunea si, în acelasi timp, sa demonstreze ca aceste
obiective constituie un program cu mult mai vast si mai profund decât
acela al tuturor partidelor. A doua parte vrea sa faca prezentarea
omului nou si a posibilitatilor lui de viata.
Se
poate ca notiunile utilizate în primele pagini sa fie mai greu
accesibile unui public mai larg, ele cerând cunostinte speciale. Pe
cât a fost posibil, am încercat sa clarificam conceptele folosite.
Rugam totusi pe lectorul neavizat sa se refere la a doua parte a
acestui studiu, parte asupra careia a cazut si accentul intentiilor
autorului.
Autorul
acestor pagini nu s'a învrednicit înca sa faca parte din Legiune. El
este dintre acei care au crescut sub semnul nonvalorilor si al
îndoielii. De aceea are nevoie de un noviciat spiritual ca de un
katharsis. Totusi, considera ca cea mai frumoasa din viata sa, ziua
când va putea primi botezul credintei neconditionate.
Nonvalorile
evului modern
Motto:
“Ca si tine, simt si eu adesea nostalgia evului mediu.”
Don Miguel de Unamuno
De
câteva secole, omul a separat teoria de practica, ideea de realitate,
logicul de ontologic, aparenta de adevar, fizicul de metafizic,
imanentul de transcendent, schimbând astfel întelesul valorilor
spirituale. De atunci, el aduna cultura în carti pentru ca a alungat-o
din suflete, o învata pentru ca nu o mai poate trai, o etaleaza
exterior pentru ca nu o mai cuprinde în sine. Devenind haina, cultura
nu mai este mijloc de transfigurare profunda, ci masca acceptata de o
lume artificializata. Valorile spiritului, depuse la muzeu,
obiectivate, devenite impersonale, detasate de suflete, constituie o
garderoba pestrita din care oricine poate împrumuta un costum fara
obligatia de a avea un fond corespunzator expresiei compuse. Au ramas
numai formele goale.
Aceasta idolatrie a straiului fara trup, aceasta înstrainare a omului
de propriul sau destin a fost produsul unei epoci care în istorie
poarta numele, paradoxal, de Renastere.
Renasterea
a fost începutul unei ere care a surpat lent, dar progresiv,
crestinismul cu tabla lui de valori sublime si eterne. Daca prin om si
omenie întelegem acea înaltare spirituala savârsita sub nimbul
divinitatii, acea înnobilare a vietii sufletesti prin credinta, acea
traire sub semnul pur al Absolutului, apoi de la Renastere încoace
omului i s'a substituit din nou animalul si cursul adevarat al
istoriei a fost falsificat. Având centrul de atractie în exterior,
aceasta epoca a socotit lumea materiala superioara celei imateriale si
a crezut ca individualizarea prin îmbracaminte este un semn de
personalitate mai pregnant decât asceza umila si rugaciunea discreta.
Cazurile de constiinta au devenit suparatoare si inutile si omul
acestei vremi a aruncat sutana devotiunii, revenind la placerea usoara
a simturilor. Crescut deodata în proprii sai ochi, bipedul inteligent
a confundat misticismul suprarational cu obscurantismul si,
considerând religia nu numai vana, dar chiar periculoasa, a voit sa
"emancipeze" gândirea de sub tutela credintei. Filosofia nu
mai putea fi ancilla theologiae. O data cu uzurparea divinitatii,
acest nou Lucifer si-a asezat trufasa lui fiinta în centrul
universului tocmai când Copernic crezuse ca, o data cu geocentrismul,
rasturnase si antropocentrismul. Limitându-si cunoasterea la materie,
a afirmat realitatea numai a ceea ce putea percepe cu ajutorul
senzatiilor, iar ceea ce era accesibil tactului sau însemna pentru el
– ca si pentru orbi – suprema evidenta. Decretându-si ca unic zeu
Ratiunea, Dumnezeu Însusi trebuia sa apara în fata acestei instante.
El nu mai putea fi trait, lumea cerea întelegerea Lui si existenta
Lui trebuia dovedita cu argumente aristotelice. Negând transcendentul,
ramânea un singur domeniu de investigatie: Natura, si un singur
instrument: Ratiunea. Potrivit acestor idoli, asa de legati între ei,
de acum nu mai exista credinta, ci "religie naturala", nu
mai exista dreptate, ci "drept natural" etc.; Dumnezeu
Însusi devine o natura naturans.
Bazele
epocii moderne, ale trairii si gândirii moderne erau trasate:
În
Filosofie
Materialism.
Nu exista decât materie si forta. Sufletul, ca realitate independenta,
este o iluzie; de fapt, el este un simplu atribut sau o însusire a
materiei, un epifenomen. Gândirea este un produs al creierului, dupa
cum saliva este secretia unor glande.
Iluminism.
Omul are pretentia de a reduce ontologicul (realitatea) la logic, ceea
ce duce la credinta în rationalitatea întregii naturi.
Cugetarea
nebuloasa si mitologica trebuia alungata, ca un vis primitiv. Omul
modern stie ca totul este explicabil rational; ceea ce nu poate
explica este superstitie. Misterul nu e decât o regiune neexplorata.
Transcendentul – o halucinatie religioasa.
Rationalismul
filosofiei iluministe era, în ultima analiza, un empirism grosolan, o
Maulwurfsphilosophie (o filosofie de cârtite), cum spune Oth. Spann.
Kant avea sa o demonstreze mai târziu – aplanând astfel cearta
dintre empiristi si rationalisti, dintre "barbari" si "delicati"
– în sensul gândirii inaugurate de Renastere: ratiunea trebuia
sa-si limiteze uzajul la bataia simturilor, suprasensibilul fiindu-i
interzis. Cu aceasta, psihologia devenea un paralogism, iar Dumnezeu
un simplu postulat moral. Filosofia kantiana avea sa duca la
pozitivism, deci la negarea oricarei metafizici si a oricarei teologii
veritabile, si la epistemologie (ratiunea, în limitele careia religia
va fi negata, îsi va cenzura orice încercare de depasire a lumii
vizibile, în transcendent ea fiind inoperanta). Filosofia se va
reduce la stiintifism (va fi, adica, o biata teorie critica a stiintei
si se va consuma într'o stupida si oarba temperanta) si, deci, la
relativism (cunoastem numai fenomenul, numenul nu ne este accesibil).
Gânditorii au luat fictiunile stiintifice, bogate în eficacitate si
randament practic, drept realitati, substituind pe "ca si
cum" (Als Ob) lui este.
În
Teologie
Gândirea
noua, aparuta o data cu Renasterea, va ajunge la "religia
naturala" ("Die Religion innerhalb der Grenzen der blossen
Vernunft", la Kant), ceea ce este sinonim cu ateismul. Dumnezeu
nu este altceva decât proiectarea în transcendent a unui concept de
om ideal si perfect. Omul era slab si s'a dorit atotputernic, era
efemer si s'a voit etern. Aceasta imagine a nazuintelor lui
nesatisfacute a ridicat-o el la rangul de divinitate si s'a închinat
ei, uitând ca este propria lui creatie (vezi Feuerbach).
O
data cu Reforma lui Luther si cu Calvinismul, religia s'a laicizat.
Desfacându-se de biserica si de rugaciunea în comun,
individualizând cultul, omul a risipit maretia slujbei si înfratirea
întru ruga, falsificând credinta.
Nemaiputând
învinge conditia luciferica în care cazuse, a ajuns la panteism (derivat
al cosmogoniei Kabbalei), identificând pe Dumnezeu cu natura, si la
imanentism (alungarea transcendentului): Dumnezeu nu mai este în
afara de lume, ci în lume. Astfel credea antropoidul rational ca va
ajunge mai usor la întelegerea divinitatii, degradând-o.
În
Stiintele Pozitive
Mecanicism
si determinism. Modernul s'a dispensat de orice idee de sens si
finalitate în explicarea Cosmosului. Universul este o totalitate de
fenomene materiale tesute într'un sir neîntrerupt de cauze si efecte
formulabile matematic. Conditiile eficiente fiind date, efectul
urmeaza în mod necesar. Nu se afla libertate si spontaneitate
nicaieri în natura: o cauza prima, un început absolut, nu se pot
concepe. Trebuie gonita din lume orice interventie supranaturala.
Universul se conduce dupa legi proprii si dupa principii interioare
transparente categoriei cantitatii. Este de neînteles de ce mai este
nevoie de interventia lui Dumnezeu ca, o data ce toate conditiile sunt
date, pamântul sa rodeasca samânta aruncata în el.
În
Etica
Naturalism,
utilitarism, individualism, egoism, hedonism•). Fiinta omeneasca
trebuie sa duca o viata conform naturii: omul nu e o faptura cereasca,
ci un antropoid (darwinism). Fundamental în noi este numai instinctul
de conservare. Potrivit acestuia, fiecare nu poate urmari decât
satisfacerea interesului sau personal. Satisfacerea apetentelor
produce placerea si placerea insului este adevarata fericire. Nu
exista în natura altruism: e absurd si nefiresc sa te sacrifici
pentru altul. Atunci când, totusi, o faci, urmaresti tot un interes
propriu, dar în mod indirect.
•)
Tendinţa de emancipare a individului datează din evul antic.
Sofiştii – aceşti iluminişti ai antichităţii
– erau împotriva adevărului; Protagoras, Gorgias – împotriva
moralei şi dreptului; Hippias, Trasymachus, Kallikles – împotriva
ordinii sociale tradiţionale, pentru că urmăreau
interesul propriu. Sofiştii nu aveau un domiciliu stabil,
vagabondau, erau Ahasverii antichităţii. Neavând nici o
matcă şi nefiind ataşaţi de nici o comunitate,
puteau trăi oriunde şi puteau accepta orice pentru că
nu aderau sufleteşte la nimic. Puteau apăra orice cauză
cu argumente pentru că, în fond, totul le era indiferent.
Vindeau idei şi erau negustori de virtuţi care te ajută
să parvii. Concepţia lor: utilitarism, raţionalism,
individualism
Viata
morala este rezultatul fricii de pedeapsa. Morala nu mai este stiinta
aprecierii actiunilor omenesti în raport cu valoarea binelui, ci doar
stiinta moravurilor ("La science des moeurs", Levy-Bruhl),
moravurile existente la un moment dat într'o societate oarecare.
În
Filosofia istoriei
Progresism.
De la începutul lumii si pâna astazi se observa o evolutie
ascendenta. Omenirea progreseaza tocmai pentru ca ratiunea s'a
eliberat treptat de nebulozitatea mitului si a religiei si a pasit
energic, subjugând natura. Trebuie sa credem într'o perfectionare
nelimitata a lucrurilor. Omul va învinge toate relele acestei lumi si
pâna la urma va îngenunchea si moartea.
Optimism.
Viata are un traseu liniar si previzibil: este realizarea celei mai
bune lumi dintre toate lumile posibile, tocmai pentru ca este
perfectibila si pasibila de a fi schimbata de ratiune.
În
Viata si stiinta economica
Liberalism.
Nasterea clasei burgheze si a capitalismului a mers concomitent cu
progresul tehnicii si al masinismului. Necesitatile comerciale au
cerut regimul cel mai potrivit profesiunii mercantile: al liberului
schimb. Pentru aceasta au luptat primii mari comercianti, primii mari
bancheri, în marea majoritate evrei•), înfiripati înca din Italia
secolului al XII-lea. Economia politica s'a constituit ca stiinta,
pledând pentru libertatea deplina a unei fiinte abstracte, homo
oeconomicus. Pentru respectul sfintei legi a cererii si ofertei
granitele dintre popoare au cazut ca sa lase drum liber speculatiei
mercantile si spoliatoare.
•)
S'a cautat sa se
ridice din spatele evreilor învinuirea ca au trait întotdeauna
parazitar, din specularea muncii altora si ocolind sistematic
meseriile productive si epuizante; Sombart arata ca evreii au fost
nevoiti sa se ocupe cu operatiile de comert, banca si credit pentru ca
nu erau primiti în corporatiile medievale; istoria întreaga, însa,
dovedeste ca nu împrejurarile sociale au determinat pe evrei sa
îmbratiseze cu predilectie profesiunile imorale, ci spiritul lor
mercantil si neeroic.
În
Viata si stiinta politica si juridica
Liberalism,
democratism, parlamentarism, cosmopolitism, internationalism, comunism.
Burghezia a luptat pentru formele juridice si politice care-i
permiteau propria dezvoltare si prosperitate. Corolar al filosofiei
luminilor, a aparut în politica si economie principiul liberalist.
Pentru tranzactiile de tot felul ale activitatii negustoresti si
industriale, burghezul avea nevoie de garantia drepturilor, a
securitatii avutului agonisit si de o cât mai larga libertate. Ideile
lui – organizate si raspândite de John Locke, Montesquieu,
Rousseau, Voltaire – au provocat împreuna cu situatia sociala
revolutia franceza de la 1789, Declaratia drepturilor omului si
cetateanului si au dus la eflorescenta de constitutii si parlamente
în toate tarile europene. Codul Napoleon avea sa determine în
amanunt modul de obtinere, pastrare si transmitere a proprietatii
individuale, devenita, la adapostul legilor, "sacra si
inviolabila".
Curând,
însa, avea sa se descopere ca de baia de sânge a revolutiei
beneficiasera numai burghezii; ca aveau drepturi si libertati numai
cei cu cens si ca egalitatea era numai un principiu utopic si
irealizabil; ca privilegiile nu disparusera, ci trecusera de la
aristocratie la burghezie. Poporul, ramas tot calic, a început sa
murmure: si atunci plutocratia iudaica a schimbat tactica. A aparut pe
firmamentul politic o alta momeala – socialismul – care a facut
uitata lupta dintre rase, reducând-o la un simplu antagonism
economic, de clase sociale. Categoria socialului a luat locul
categoriei politice si nationale. Miscarea mergea în continuarea
aceleiasi linii distructive. K. Marx avea sa construiasca ideologia
comunista si, astfel, luptei împotriva religiei i se adauga lupta
împotriva statului, a familiei si proprietatii, a ordinii si
ierarhizarii.
Slujitorii
idolului Mamona au avut grija sa aranjeze si o diversiune ideologica.
Ei au pus bazele unei încâlceli doctrinare în care cu greu credulul
mai gaseste formula democratiei contra liberalismului burghez, desi
filiatia liberalista si iluminista a democratiei si chiar a
comunismului este evidenta. Democratismul, ca si liberalismul, nu au
fost decât forme nascute din nevoia de adaptare la contingentele
sociale ale aceluiasi capitalism spoliator. Comunismul a fost o
momeala în plus.
•
Acesta
este istoricul instaurarii valorilor moderne. Prin descrestinarea
Europei. S'a redus spiritul la materie, calitatea la cantitate,
libertatea la mecanism, filosofia la stiinta, psihologia la biologie,
religia la ateism, statul la individ, autoritatea la anarhie.
Uzurpând credinta si morala, limitând domeniul cunoasterii la
experimental si pipaibil, rapind fiintei inteligente orice sens al
vietii si universului, spiritul iudaic a învins•).
•)
Pentru ca, chiar daca nu a prezidat în mod voluntar si nu a organizat
în întregime aceasta evolutie dizolvanta a istoriei europene, el a
fost acela care se poate recunoaste usor în toate valorile noi si
care a beneficiat cel mai mult de raspândirea lor. Nu poate nimeni
nega ca sistemul modern de valori nu coincide perfect cu sistemul
iudaic. Sunt cunoscute materialismul sau congenital - preponderenta
economicului si practicului, aviditatea extraordinara la materie;
iluminismul sau structural - rationalismul si spiritul critic a
outrance; morala lui utilitarista si egoista, particularista -
realizarea fericirii si prosperitatii proprii; narcisismul politic al
evreilor - mesianismul lor materialist si epicureic; individualismul
etc. Evreii sunt poporul care si-a organizat rational viata pe masura
orizontului animalic.
Se
va spune, totusi, ca Renasterea a pus bazele civilizatiei materiale,
ca a însemnat progresul si victoria omului asupra naturii, ca noul
sistem de idei a adus linistea sufleteasca a multor generatii, ca
totul devenise clar si transparent, ca succesul aplicatiilor practice
ale stiintei pozitive întronase un optimism biruitor si senin, ca
niciodata inteligenta omului nu a fost mai fecunda si mai inventiva.
Se va aminti ca dupa interdictia personalitatii din evul mediu, omul
avea acum ocazia sa-si dilate eul pâna la paroxism si sa pluteasca
în aspiratii infinite. Se va da exemplu "spiritul faustic"
care anima sistemul lui Giordano Bruno, cladit pe perspectiva
nelimitata etc., etc.
Desigur,
dar toate acestea s'au realizat cu pretul pierderii liniei adevarate.
Omul si-a facut viata mai comoda, si-a rafinat simturile, dar a
pierdut sensul vietii. Importanta tehnicii si a aplicatiilor stiintei
nu pot fi tagaduite, nici utilitatea ratiunii. Ele sunt o realitate
istorica si si-au demonstrat cu prisosinta folosul. Dar stiinta,
aceasta "stenografie conceptuala", nu poate avea o valoare
metafizica. Ea duce în mod firesc, cantonându-se în natura si
experimental, la o falsa conceptie despre existenta•). Stiinta
pozitiva nu poate oferi omului mântuirea. În fata mortii inevitabile
cel lipsit de credinta în transcendent va tremura si va plânge,
deoarece pentru el nu vor exista decât placerile trairii materiale.
•)
"Un savant care nu are în acelasi timp o formatie filosofica -
spune J.L. Spalding - ramâne un ciclop: matematician, istoric,
filolog, geograf sau astronom; îi lipseste un ochi". Însa nu
orice filosofie poate fi acceptata: pozitivismul, de exemplu, este
negarea oricarei filosofii; o filosofie veritabila trebuie sa fie
propendetica a religiei si credintei.
Cultura
Renasterii ne-a dat doar docta ignorantia a lui Cusanus, scepticismul
amar al lui Montaigne si geniul sec al lui Erasmus de Roterdam. "Renasterea"
a fost, în realitate, începutul agoniei vietii spirituale moderne.
Reactiunea
Dar
timpul este creator. Epoca moderna, care traise o superba înfumurare
si o încredere fara rezerve, avea sa fie umilita. Noi forme trebuiau
sa rasara si sa dovedeasca, din plin, carenta criteriilor considerate
pâna atunci infailibile.
În
Filosofie
S'a
observat repede ca pozitivismul nu era decât o ignorare intentionata
a problemei tragice a existentei, pentru pastrarea tihnei inconstiente
sau suficiente. Asemeni calului "cu ochelari", omul nu voise
sa cunoasca decât faptul palpabil si masurabil matematic. El numise
aparitia suprasensibilului superstitie si iluzie. Fuga omului de
propriul sau destin era consecinta restrângerii orizontului de
cunoastere si al exaltarii logicului.
Principiul
rationalitatii integrale a naturii, care cerea sa nu se admita ca data
reala decât ceea ce era inteligibil, se dovedise absurd: în univers
exista si un factor "irational", refractar formulei logice
si antropomorfismului.
S'a remarcat, dupa secole de ratacire, ca gândirea se degradase,
ajungând la un intelectualism si rationalism exagerat. Pretentia ca
ideea abstracta sa fie singurul mijloc de cunoastere a realitatii s'a
dovedit excesiva.
Idolul
notional crease o haina rigida si din cale afara de schematica, în
care realitatea, si mai ales viata, nu mai puteau sa încapa.
Filosofii si-au dat seama de structura antinomica a ratiunii, de
limitele fatale ale ei si atunci i-au alaturat si alte mijloace de
percepere a existentei: sentimentul, simpatia intelectuala, instinctul
si intuitia, cu care sa exploreze inefabilul.
Reactiunea
pura s'a demascat ca fiind doar un instrument de adaptare a omului la
mediu si la necesitatile practice, buna numai în materia inerta si
neorganizata. Logica noastra, logica sublima, pe care se bazase
infatuarea omeneasca atâtea veacuri, era numai o "logica a
solidelor" cu uzajul limitat la domeniul unde nu exista viata si
nici spirit. Toate aceste constatari nu duc însa la concluzia unei
dispretuiri a logicului, ci numai la justa întelegere a limitelor lui.
Deci nu la o abolire a rationalului, ci la o depasire a lui.
Psihologia,
care devenise o anatomie si o fiziologie a organelor de simt si a
glandelor, a sistemului nervos, psihologia "fara suflet" a
fost detronata în numele unei psihologii care îsi are radacinile
direct în metafizica.
În
Stiinta
Gânditorii
au început a vedea ca mecanicismul si determinismul aveau unele
lacune. Natura nu era un sir fix de cauze si efecte pasibile de a fi
formulate matematic. Din cauza complexitatii în care erau
întretesute, fenomenele nu mai erau asa de precis calculabile si
previzibile cum se crezuse. Intra o portiune de fortuit si de hazard,
care nu se mai putea socoti decât cu o foarte vaga probabilitate.
Astfel, misterul îsi facea din nou loc în univers. Imperialismul
matematicii avea sa fie stavilit prin demonstrarea ca principiile
matematice, ele însele, erau niste conventii (Poincaré, Vaihinger).
Criticile aduse de un D. Hume cauzalitatii, de un Cournout, un
Boutroux, un Renouvier si un Bergson determinismului, aveau sa
înlature definitiv conceptia mecanicista a naturii, reîntronând
libertatea, spontaneitatea si finalitatea în univers.
Trebuia
sa asistam la o renastere a metafizicii, redevenita sursa nelipsita a
oricarei stiinte, alaturi de o renastere a religiei si credintei.
Principiul rationalitatii existentei daduse gres. Dupa atâtea
încercari zadarnice de a reduce ontologicul la o biata abstinenta
epistemologica, gânditorii – înselati de mirajul biruitor al
stiintei pozitive – au renuntat. S'a reeditat argumentul lui Hegel
ca o examinare a fortelor ratiunii nu se poate face decât de catre
ratiunea însasi si ca teoria cunoasterii (epistemologia) este de fapt
un mare cerc vicios producator de sterilitate. Explorarea
transcendentului, a suprasensibilului nu mai putea fi interzisa.
Pentru aceasta însa erau necesare mijloace mult mai delicate si o
structura sufleteasca cu mult mai nuantata.
În
Etica
S'au
criticat conceptiile vulgare ale unui Hobbes (homo homini lupus),
Helvetius, Volney sau Bentham care faceau din om o fiara salbatica.
S'a remarcat ca morala inspirata de materialism (naturalismul moral,
anarhismul moral, amoralismul nitzscheian, individualismul etc.)
spulberase toate idealurile omului. Spiritul mercantil si utilitarist
trivializase relatiile interindividuale si distrusese solidaritatea
societatii, izolând pe individ, acum retras prudent în cautarea
propriilor lui interese. O data cu introducerea monedei ca mijloc de
schimb, se strecurase si credinta ca orice bun material sau spiritual
poate fi obiect de vânzare si cumparare•). Morala individualista
rigorista si categoric imperativa a lui Kant se demascase ca o utopie
facuta pe masura unor fiinte abstracte, inexistente. M. Scheler a
observat, cu spiritul sau patrunzator si subtil, ca: "Un concept
de autonomie, ca acela al lui Kant, ar exclude nu numai orice educatie
morala si orice cultivare, dar chiar orice forma superioara de
influenta morala" (Der Formalismus in der Ethik und die
materielle Werrtethik, Halle, Niemeyer, 1921). Omul–"scop în
sine", era deci o beotiana eroare, o realitate monadologica fara
ferestre, fara legaturi, o existenta suficienta ei însasi, o
monstruozitate.
•)
Balzac reda perfect starea morala a societatii din acele vremi, asa
cum reiese din declaratia de dragoste adresata de personajul Crevel
iubitei sale: "Je t'aime comme un milion".
Civilizatia
care dainuia din "secolul perucilor" (al XVIII-lea) pronunta
în veacul trecut (al XIX-lea) prin pana lui Renan: "Pour moi,
j'aime mieux l'esthétique que la morale". Forma, exteriorul
luase locul fondului. Taria de caracter, onestitatea si tinuta morala
fusesera înlocuite cu venalitatea, minciuna, coruptia.
Astfel,
treptat, s'a revenit la credinta ca sacrificiul dezinteresat, mila si
fapta pentru dragostea de altul sunt realitati. O experienta seculara
demonstra superioritatea eticii crestine, înflorita sub semnul
spiritului divin.
În
Filosofia istoriei
Trebuia
sa se renunte la punctul de vedere iluminist; trebuia sa se constate
ca mersul istoriei nu este acela pe care îl voieste omul, ci acela de
la care se departeaza sau se apropie transcendentul prin gratie divina.
Evolutia omenirii nu este asa de liniara si ascendenta cum o crede
antropomorfismul ateu si rationalist; iar optimismul si suficienta
iluministilor aveau sa fie tulburate de mersul neînteles al
destinului.
În
Viata si stiinta economica
Aici
avea sa se înregistreze reactiunea împotriva liberalismului
economic, asa cum era conceput de scoala clasica engleza. S'a observat
ca principiul "laissez faire, laissez passer" nu putea fi
acceptat fara pagube de un stat; ca de la liberalismul acesta nu
beneficiasera decât tot acei tari si consolidati economiceste; ca
interesele economice nationale erau grav periclitate de initiativa
garantata legal, a particularului speculant si egoist. F. List si, mai
târziu, scoala istorica (Roscher, Knies, Hildebrand si altii) au
aratat ca liberalismul absolut este o abstractie fara corespondent
real si ca natiunile trebuie aparate, cel putin la începutul
înjghebarii lor industriale, printr'un regim vamal protectionist.
Universalismului nobil, dar distructiv, i se opunea un particularism,
dispretuit de subtilii iluministi, dar sanatos pentru ca era pe linia
politicii economice nationale.
În
Viata si Stiinta politica si juridica
Se
plecase de la aceleasi abstractiuni. Dupa teoria contractualista –
alt derivat al iluminismului, care voia sa reconstituie totul rational
– statul si natiunea se nascusera printr'un act voluntar si
constient al indivizilor. Aceasta conceptie individualista si
cosmopolita îsi imaginase un om "în sine", un om
universal, obtinut prin înlaturarea tuturor caracterelor specifice:
religioase, metafizice, etnice, istorice etc., un om tip, acelasi
peste tot, traind izolat si participând la viata sociala în urma
consimtamântului cugetat prin prisma intereselor proprii. Fiecare
putea accepta o masura de ordine publica sau se putea, foarte simplu,
desolidariza, singulariza dupa voie. Acest atomism social, distrugator
al coeziunii sociale, fundamenta democratismul si regimul
constitutional si parlamentar – o alta latura a liberalismului
rationalist.
Erorile
care decurgeau din aceste teorii erau multe si grave. Nu numai ca nu
aveau o baza istorica, dar "cetateanul lumii", pe vointa
caruia se sprijinea acum statul, legea si autoritatea, cetateanul
detasat de sufletul lui national printr'un sistem artificial de idei
si fictiuni juridico-politice, putea sa refuze oricând solidarizarea
sa la o actiune necesara salvarii natiunii sale. Sufragiul universal
îi pusese la îndemâna un "veto" electoral, pe care-l
putea utiliza tocmai contra intereselor neamului sau. Unitatea de
vointa a statului se pulveriza astfel într'o pluralitate de vointe
divergente. Marile scopuri ale statului erau acum în functie de
adeziunea oricarui gura-casca anonim, dar important ca numar.
Criteriul cantitativ face loc celui calitativ: avem domnia "Majestatii
sale, Numarul". Parerea autorizata a omului constient era pusa pe
acelasi plan cu parerea cumparata, prin speculare asupra interesului
personal sau prin inconstienta.
Liberalismul
se dovedise, astfel, generator de libertinaj politic. Votul universal
promovase dezmatul politic, demagogia, venalitatea. William E.
Gladstone, marele liberalist englez, el însusi, a numit alegerile
"betii organizate". Liberalismul "dezrobitor",
liberalismul generos era doar libertatea celui tare de a suge si
exploata pe cel bicisnic si nestiutor.
Potrivit
universalismului cosmopolit, care considera omul pretutindeni la fel,
iar statele omogene si egale, s'au confectionat constitutii identice
pentru tari cu structura diametral opusa. Avem guvernarea impersonala
si indiferenta a lui status juridicus, tesatura formalista de legi
obiective, ca o haina larga care sa mascheze – ca o cortina –
gesturile ascunse ale profitorilor de pe urma iluziilor. Statele,
negându-se pe ele însele, se vor aduna la Geneva (azi, Bruxelles sau
Strasburg, n.red.), acest "salon al Europei" unde finanta
evreiasca a organizat ceasuri dansante pentru narcotizarea naivilor si
cersetorilor pacii.
Principiul
separarii puterilor în stat – axa de echilibru a tuturor pactelor
fundamentale si garantia contra abuzurilor împotriva libertatilor si
drepturilor cetatenesti – avea sa se arate o utopie irealizabila. De
unde parlamentarul – expresia vointei nationale – avea misiunea sa
supravegheze si sa controleze, limitând puterea executiva, el ajunge
sclavul supus al executivului. Regimul constitutional dadea ocazia sa
se observe mai usor contradictiile dintre drept si fapt, încalcarile
continui ale "legii legilor".
Guvernarea
prin partide cu programe diferite (este, dupa cum spune d-l Iorga:
"O simpla si agreabila promenada bugetara pentru partizani"),
realizabile în timp scurt si prin lupta împotriva opozitiei –
datoare sa boicoteze orice buna încercare a guvernului – avea sa
aduca în multe tari nenorocite un haos juridic, schimbarea rapida a
legilor, nesiguranta si instabilitate. "Cultul incompetentei"
avea sa fie înfaptuit: echipa de ministeriabili era priceputa în
conducerea oricarui departament. Parlamentarismul avea, pe de alta
parte, sa refaca necesitatea trecerii imediate la fapt într'o
interminabila discutie contradictorie, cu ocazia careia onorabilii
preopinenti vor putea sa-si apere parerea (în fond indiferenta) în
lipsa altor argumente mai convingatoare, cu pumnii. Natiunea va
astepta rabdatoare si saracita progresiv ca sa fie vânduta pe
interese meschine de "alesii" ei. Iresponsabilitatii
parlamentare i se va alatura, fara sprijinul constitutiei, ci în
contra ei, iresponsabilitatea ministeriala. Partidele vor face
tranzactii si se vor tolera reciproc, pe rând, la jaful banului
public.
Un
stat de import, care va lucra contra poporului pe care pretinde ca-l
ridica, un stat ateu si iluminist condus de oameni politici interesati,
acesti prostituati ai constiintei, provoaca anarhia si haosul în
numele unei rationalizari generoase, dezorientarea si pieirea
neamurilor. Salvarea este numai abolirea liberalismului. Înlaturarea
liberalismului nu înseamna însa: sclavaj, constrângere, comprimare,
ci organizare. Si organizarea nu se poate face fara o subordonare a
interesului privat celui public, fara o ierarhizare a meritelor si a
valorilor. Nu dezmatul individului suveran pe actiunile sale, ci
încadrarea lui în "continuitatea de iubire si viata" care
este natiunea (Nae Ionescu).
Fata
de tabla de nonvalori, consolidata treptat de la Renastere pâna azi,
se ridica sistemul valorilor traditionale ale spiritului. Lumea este
împartita în doua tabere. Una întelege sa accepte credinta, sensul
metafizic al existentei, linistea si moralitatea, ordinea si ierarhia;
cealalta voieste lumea dezbracata de revelatie si mister, de tâlc
absolut, lipsita de Dumnezeu, de axa morala si de spirit. Lupta dintre
aceste doua viziuni nu s'a petrecut însa numai în Apus. România
moderna a fost infiltrata de otrava sistemului de idei dizolvante de
când a intrat în influenta ideologiei Occidentului. De atunci a
început si aici lupta purtata multa vreme instinctiv.
Tarisoara
care a putut rezista dusmanului înarmat din afara, a fost învinsa o
data cu importarea legilor, institutiilor si mentalitatii straine. Dar
nu a fost suficienta lovitura care s'a dat neamului acesta de
occidentalistii nostri zelosi sa încetateneasca aici spiritul
luciferic; ei au deschis si granitele larg si la invazia strainilor. A
fost o invazie consimtita de cei chemati sa conduca destinele
poporului românesc. Actul lor era doar o consecinta fireasca a
constitutiei pregatite în Apus si a educatiei lor de cetateni ai
lumii. Dintre toate însa, invazia iudaica din Nord a fost de o
gravitate exceptionala. Ea nu a fost o cotropire violenta, ci una
subtila si insinuanta, ca o apa care creste fara sa bagi de seama.
Românul nu mai avea de luptat cu un dusman din afara, ci cu unul
intern. Infectia era lenta si extraordinar de perfida, ea nefiind
imediat vizibila. Românul avea sa fie ucis, fara sa stie bine de ce
moare, fiindca fiii lui Israel loveau metodic si indirect. Românul nu
era ucis la drumul mare cu arma, ci murea de saracie treptata, de
mizerie si subalimentatie, de bolile sociale de tot felul, de lipsa de
întelegere.
Superioritatea
comerciala a închinatorilor lui Mamona era evidenta, rezultând
dintr'o practica mercantila milenara. Superioritatea lor mai era
bazata si pe lupta dusa de ei sub protectia Cahalului. Spiritului
utilitarist si materialist, moldoveanul îi iesea înainte cu
contemplativitatea si idealismul lui nemaiîntâlnite. Egoismului
feroce al evreului, moldoveanul îi opunea un altruism cald si
ospitalier, generozitate si dezinteres. Pozitiile erau revoltator de
inegale: românul, naiv, nici nu îsi dadea seama ca sub masca
zâmbetului pe care o afisa evreul se ascunde rânjetul fiarei
flamânde de materie; românul nici nu stia ca este atacat.
Werner
Sombart pune în antiteza "omul de padure" – tipul arian,
agricultor stabil, conservator si sentimental – cu "omul de
pustiu" – tipul nomadului, utilitarist, materialist,
rationalist si pe care-l încarneaza cel mai bine evreul. Românul nu
are spiritul de economie pentru ca el, ca pastor si agricultor, nu
este obisnuit cu o munca uniforma, continua, sustinuta•). Apoi, în
timp ce cartile sfinte ale evreului sunt coduri de norme practice si
utile, ortodoxismul nu se ocupa decât de mântuirea sufletului si de
viata pur spirituala. Pe când ortodoxul priveste viata pamânteasca
ca o cale ce pregateste intrarea în vesnicie si o traieste în
renuntari si generozitate, evreul cauta sa scoata maximum de folos din
ea, socotind-o ca singura posibila.
•)
Pastorul si agricultorul muncesc numai câteva luni pe an, cu
intermitenta, dupa ritmul anotimpurilor si nu în mod continuu, ca
lucratorul industrial sau comercial.
Dar
pe lânga deposedarea economica, românul a suferit o disolutie
spirituala. Mentalitatea luciferica a iudeului a otravit tot ce era
mai sfânt românesc. Dezagregarii politice i-a urmat o dezagregare
morala. Ortodoxismul sincer si drept a fost înlocuit cu ateismul
pozitivist si ipocrit. Clasele chemate sa conduca au fost complet
transformate de virusul materialist si imoral. Ordinea traditionala
etnica a fost înlocuita cu dezordinea teoretizanta a nomadului
detasat de orice traditie si de orice valoare eterna. Iudeul nu poate
apara orice, pentru ca nu crede în nimic, afara de pofta lui de
câstig material; poate accepta orice idee pentru ca nu este atasat
nici de una, afara de aceea care duce la beneficiu. Evreii au
trivializat viata si valorile spiritului, au transformat universul
într'o noapte a Walpurgiilor.
Toate
partidele care au condus destinele acestei tari au fost tributare
spiritului luciferic. Deseori, fara sa-si dea seama, au sapat între
natiune si stat o prapastie de netrecut. Au adoptat un stat ateu,
când poporul era profund religios. Au promovat dezmatul si
imoralitatea, când poporul era adânc cinstit. Au patronat ilicitul
si injustul, când poporul avea încrustat în suflet simtul dreptatii.
Nu
se poate însa nega sinceritatea si bunele intentii ale unor mari
oameni politici. Ei au fost însa victimele culturii lor apusene, care
i-au îndepartat de fagasul credintelor autohtone; au crezut în
iluminism, în materialism, în pozitivism, în rationalism, în
egalitarism, în liberalism, în individualism etc. Pentru "idealurile"
lor sincere ei sunt absolviti de judecata posteritatii. Nu e însa mai
putin adevarat ca cei care au slavit suveranitatea cetateanului, acel
self-government producator de anarhie, au vândut, fara sa stie,
soarta fratilor si copiilor lor.
Reactiunea
româneasca a aparut târziu si este înca de multi neînteleasa. Ea a
fost trezita de constiinta câtorva precursori, dar este înca
dezorganizata. În numele ei vorbesc înca multi netransformati în
spirit dornici de întarire proprie si de satisfacere interesata.
A
aparut însa o puternica raza de speranta: a prins a înflori Miscarea
Legionara. Întrucât o consideram ca pe cea mai pura, cea mai
frumoasa si singura izbavitoare miscare nationalista, ne ocupam de ea.
Spiritul ei înnoitor si verde voim sa-l analizam în cele ce urmeaza
în lumina sistemelor de valori antitetice de care ne-am ocupat. Vom
avea ocazia sa ne dam seama la fiecare pas ca Miscarea Legionara se
încadreaza în marele curent de renastere spirituala al vremii
noastre, de care se diferentiaza prin faptul ca este o actiune
specific româneasca.
Cu
aceasta vom identifica dusmanii si linia de conduita a Miscarii.
Conceptia
politica a Legiunii
Motto:
“Miscarea Legionara nu se întemeiaza exclusiv nici pe principiul
autoritatii, nici pe acel al libertatii. Ea îsi are temeliile
înfipte în principul dragostei.”
Corneliu Z. Codreanu
Pe
tarâmul politic se da astazi lupta între conceptiile antietatiste si
cele etatiste. Primele, raspândite într'o eflorescenta luxurianta,
deriva din principul materialist, iluminist si liberalist; cele
etatiste se bazeaza pe o teorie metafizica si spiritualista. În
aceasta din urma vom recunoaste si punctul de vedere legionar.
Conceptiile
care se aseaza pe pozitie contra statului sunt numeroase si variate:
socialismul, comunismul, anarhismul, nihilismul, sindicalismul,
pluralismul etc. O analiza sumara ne arata, cu evidenta, ca toate îsi
au acelasi punct de plecare. Sursa lor comuna este interesul material,
personal si egoist, acelasi care promovase liberalismul absolut si
cosmopolitismul dizolvant al nomazilor si celor fara patrie. Se poate
demonstra usor ca materialismul istoric exista în embrion, ca o
realitate, cu mult înainte ca Marx sa fi întreprins înjghebarea
unui sistem coerent si "stiintific". Considerând materia ca
existenta fundamentala si sufletul ca derivat si simpla însusire,
economicul devenea scopul actiunii si vietii, primatul lui
nemaiputând fi contestat. Fenomenul politic, alaturi de cel religios,
filosofic, juridic si moral nu mai erau decât niste epifenomene ale
economicului, niste "suprastructuri", în functie de modul
de productie al unei societati oarecare. Ideea centrala a marxismului
– o degradare si o modificare grosolana a realitatii complexe care
este viata sociala – scoate la iveala, clar si distinct, filiatia
liberalista, materialista si individualista, de data mult mai veche,
decât a sistemului comunist. Se poate vedea, asadar, cum ideile
distructive îsi pastreaza continuitatea de-a lungul istoriei, desi
sunt puse sa reprezinte când clasa burgheza, când clasa proletara.
Cosmopolitul liberalist va fi un cetatean al lumii; Marx va repeta pe
acelasi ton: "Muncitorii n'au patrie" (Manifestul comunist).
Burghezia
luptase, în secolii eroici ai apetentelor ei nelimitate, sa
dezrobeasca pe individul de profesie speculant asupra muncii altora,
sa-i obtina libertatea deplina si garantia pastrarii beneficiilor
injuste. Statul era însa un obstacol în calea clasei cu interese
banesti, pentru ca statul, chiar când era despotic, opunea interesul
public celui privat, dreptul obstesc dreptului egoist al individului.
Trebuia o idee care sa fie sustinuta de curentul credul al maselor; si
aceasta idee fu tot principul libertatii depline, principul din care
avea sa se nasca toata flora otravitoare a conceptiilor materialiste.
Dupa revolutie (1789), o data ce a pus mâna pe putere, clasa
comerciantilor si industriasilor si-a consolidat juridiceste situatia
(Codul Napoleon: "proprietatea sacra si inviolabila";
Constitutia liberalista) prin legile dintr'un stat devenit jandarm si
câine supus, pazitor al dreptului absolut de proprietate. Statul
atotputernic si cu atributii complexe era acum o caricatura, servitor
al intereselor economice particulare. Trebuia însa o justificare
rationala a starii de fapt si potentatii au gasit-o deocamdata în
sistemele politice prerevolutionare ale lui Hobbes si Rousseau,
Althusius sau Puffendorf. Teoriile contractualiste demonstrau ca
organizatia statala se produsese prin vointa libera a indivizilor.
Statul exista deci, în mod firesc (datorita originii lui), în
functie de adeziunea sau refuzul oricarui particular.
Schelaria
utopica a aventurierului genevez (aceeasi situatie, ca a
dezradacinatului fara patrie si traditie), avea sa o darâme usor
"socialismul stiintific" al lui Karl Marx, dupa ce facuse,
precaut, contrabanda de liberalism iluminist. Între timp, în cadrul
însusi al burgheziei se petrecura diferentieri materiale suficiente
ca sa legitimeze schimbarea de tactica a spiritului dizolvant. Statul
prezent este o unealta de dominatie a clasei capitaliste, un consiliu
de administratie al marii finante. El va disparea o data cu victoria
proletariatului si desfiintarea claselor sociale•).
•)
O mai justa repartitie a proprietatii nu e ideea matrice a
socialismului, ci tine de ideea de dreptate sociala, universal
valabila. Nationalismul se gaseste alaturi de socialism ca sa constate
abuzurile capitalismului, dar nu merge cu socialismul la desfiintarea
proprietatii private, socializarea repartitiei etc.
În
publicistica contemporana, când nu se ajunge la concluziile extreme
ale lui Marx, Stirner, Kropotkin, G. Sorel, Ed. Berth etc., se
pastreaza însa conceptia care duce la anihilarea completa a statului.
În teoria pluralista si pragmatica a englezilor G.D.H. Cole si Harald
Laski statul avea sa apara pipernicit, o asociatie oarecare alaturi de
alte grupari sociale si nicidecum deasupra (Carl Schmitt). Pe de alta
parte, pozitivismul îsi dadea si el roadele în stiinta politica si
juridica. În cautarea unei definitii care sa explice autoritatea
suprema în stat, Lčon Duguit avea sa spuna ca statul este un simplu
fapt material, fizic, produs al diferentierii între conducatori si
condusi. Ideea de suveranitate devenea doar o ramasita metafizica,
deci buna de aruncat la gunoi, idee fara sens si fara corespondent
real.
Se
vede, asadar, cum toate aceste constructii negativiste si anarhice se
bazeaza pe un individualism exaltat la paroxism. Punând insul în
centrul universului, totul va trebui reconstituit în functie de el.
Astfel, statul nu mai era o realitate naturala si istorica, bazat pe
solidaritate fireasca, ci o caricatura schematica si artificiala.
Istoria si destinul popoarelor sunt derivate ale economiei politice.
"Wirthschaft ist Schicksal" va spune Walter Rathenau într'o
formula care concentreaza întreg materialismul istoric si care arata
ca politicul si, cu el, întreg spiritualul este de fapt subordonat
economicului si, deci, factorului material. Economicul dicteaza
destinul popoarelor si al natiunilor. În felul acesta, înlaturat de
la atributiile lui complexe si superioare, statul este redus la
nivelul meschin si trivial al particularului egoist. Dreptul public si
interesele nationale deveneau "suprastructuri" neglijabile,
epifenomene ale "sfintei" proprietati. Paienjenisul atâtor
apologii teoretice ale "omului-lup" era din ce în ce mai
încâlcit. Un singur fapt se degaja clar: între stat si natiune se
sapase o prapastie de netrecut. Statul aparea strain, un monstru,
adversar oricarui ideal de înaltare colectiva•).
•)
Aici, însa, ca si la problema proprietatii, nationalismul nu ajunge
la concluzia înlaturarii statului, a micsorarii puterii lui, ci la
apararea unui stat care sa exprime chintesenta spirituala a unei
natiuni.
În fata acestor conceptii s'au ridicat teoriile spiritualiste,
metafizice. Deja romantismul german postkantian, aceasta superba
"cale lactee a filosofiei" autentice, avusese intuitia justa
a lucrurilor. În raport cu teoriile mecaniciste si atomiste, care
construiau abstract societatea – o suma de indivizi izolati
actionând dupa bunul plac – si coborau statul la nivelul
intereselor meschine ale insului, teoria lui Hegel apare ca o aureola
imperiala. Statul este o realitate independenta si superioara
indivizilor: el e "ein Iradisch Göttliche". Individul redus
la sine însusi este o cantitate neglijabila fata de totul social, el
constituind, izolat, o lipsa de sens, ceva irational. Rostul nu si-l
poate gasi omul decât în întregul organic care este natiunea sau
statul. Identificându-se cu aspiratiile natiunii, individul gaseste
mijlocul de a-si împlini destinul sau de om.
Pentru
Fichte, statul era tot una cu ordinea morala. Privit astfel, statul nu
mai poate fi un serv al economicului, ci o organizatie cu misiune
înalta, el întrupând cele mai sublime idealuri ale omului.
Organizatia etatista apare ca fiind condusa de categoria culturii si,
deci, a spiritului. Statul este, însa, identificat cu natiunea, cu
viata cea mai înalta posibil a natiei – care este o unitate
spirituala. Sufletele indivizilor se regasesc în sufletul natiunii
sporite si înnobilate, iar participarea la viata statului este calea
prin care insul se poate apropia mai mult de Absolut. Statul moral,
statul cultural actualizeaza, realizeaza virtualitatile natiunii.
Statul este organizarea sufletului natiunii.
Pe
aceasta linie urcatoare gasim modul de întelegere si simtire a
politicului în conceptia legionara. Dar sunt aspecte noi si specifice
acestei miscari autentice românesti:
Dupa
Corneliu Z. Codreanu, neamul cuprinde:
"1.
Toti românii aflatori, în prezent, în viata,
2.
Toate sufletele mortilor si mormintele stramosilor,
3.
Toti cei ce se vor naste români" (Pentru legionari).
Se
vede de aici ca natiunea apare conceputa organic si întregitor.
Neamul nu mai este, ca în conceptiile mecaniciste, numai suma
indivizilor prezenti materialiceste, ci se compune din totalitatea
generatiilor care se regasesc pe linia eternitatii într'o unitate
sufleteasca. Natiunea nu este numai o realitate fizica, ci se
prelungeste în metafizic (conceptia nationalista ontologica). Ea este
o punte spre Absolut. Participând la viata neamului astfel înteles,
individul se depaseste pe el însusi pentru a lua contact cu o
realitate superioara în care îsi gaseste un sens al existentei lui
nelinistite, tragice. Insul nu mai este efemer, asa cum era în
izolarea egoista, ci dureaza cât sirul nesfârsit de generatii
consacrat aceluiasi ideal. Statul nu este decât un mijloc de
actualizare si exprimare pregnanta a specificului si aspiratiilor
natiunii. Statul si natiunea nu mai sunt despartite.
Legionarul
priveste politicul printr-o viziune eminamente crestineasca. Politica
nu este instinct de dominatie în interes propriu, ci este
generozitate, este sacrificiu, este jertfa, adica tocmai ceva
diametral opus. Cel tare lupta pentru cel slab, iar în lupta aceasta
el daruieste totul si nu cere nimic. El îsi pune în joc sanatatea
lui, linistea lui, libertatea lui, sângele si viata lui. Nu pentru
el, ci pentru aproapele sau, pentru fratii lui inconstienti, pentru
fratii sai lasi, pentru fratii sai înstrainati si vânduti, pentru
salvarea si mântuirea lor.
Fericitul
Augustin gasise formula lapidara a divinei morale crestine: "Transcende
te ipsum"; si nu este mod mai sublim de depasire decât actul
legionar. Legionarul transcende conditia sa materiala pentru a se
transfigura în spirit. El iese din sine pentru a deveni altul, pentru
a se darui prin fapta sa, prin jertfa sa, natiunii sale. Legionarul
învinge biologicul pentru a fi sabie si platosa a spiritului. El se
depaseste pe sine si se împlineste astfel, mântuindu-se, pentru a
deveni constiinta luptatoare a natiei sale.
Dar,
s'ar putea obiecta – si deja s'a si întâmplat – ca actiunea
aceasta nationalista este un egoism de rasa, ca voieste salvarea unora
si pieirea altora. Cum mai poate corespunde atunci miscarea aceasta cu
linia de conduita crestineasca? Obiectia este perfida si falsa. Lupta
aceasta nu este lupta pentru cotropire de neamuri straine, nu este
dusa pentru subjugarea altora. Lupta aceasta nu este decât legitima
aparare a unui popor atacat. Este apararea fiintei lui spirituale,
apararea credintei lui si a formelor de viata stramosesti, care,
fiindu-i rapite, înseamna pieirea lui. Si pot lasa sugrumata viata
mea materiala, pot lasa jefuit avutul meu personal, dar nu pot lasa
pieirii viata copiilor mei, sufletul parintilor mei, mormintele în
care se zvârcolesc oasele celor care si-au varsat sângele pentru
pamântul acesta. Nu pot lasa o conditie de sclav nepotilor si
urmasilor mei. Sunt dator sa apar fiinta neamului din care fac parte.
Dar,
se va spune, apararea înseamna lupta, chiar în cazul unei aparari
legitime – si crestinul veritabil nu raspunde urii decât prin
dragoste. Obrazului palmuit îi întoarce celalalt obraz. Da! O pot
face aceasta eu, individ izolat si numai pentru mine personal, în
nici un caz nu o pot face pentru fratii mei. Interventia mea pentru
apararea fratilor mei este altruism, si altruismul este crestinism. Sa
mi se dea voie sa apar mai degraba pe cel care pretuieste aceleasi
valori ca si mine. Într-o privinta, nu putem iubi decât pe cei
asemeni noua, pe acei cu care ne întâlnim în credinta si gând, în
fapta si aspiratii. Pe cel care însa vrea sa-mi distruga tot ceea ce
da sens vietii mele, pe cel care vrea sa-mi smulga chiar credinta si
mântuirea mea, religia mea, nu-l pot tolera. Aparând fiinta mea
spirituala, eu apar crestinismul, cea mai sublima dintre valori, si
prin aceasta eu sunt salvat. Nu pot suferi ca un popor cu fire de
vampir, cu pofte animalice, sa-mi murdareasca tot ceea ce eu am mai
scump. Poate as face-o daca ar fi numai pentru mine. Dar este întreg
neamul meu, prin cei morti, prin cei prezenti, prin cei ce vor veni.
"Noi,
românii – spunea Corneliu Codreanu –, avem raspunderea istorica
întreaga a existentei României Mari". Si în alta parte:
"Sa iertati pe cei ce v'au lovit din porniri personale. Pe cei ce
v'au chinuit pentru credinta voastra în neamul vostru românesc, nu-i
veti ierta".
Aceasta
este justificarea legionarului. Sunt, poate, popoare, dupa cum sunt
indivizi, care pot trai fara Biserica, fara Stat, fara Familie, fara
Lege, fara Morala, fara Credinta; care-si amesteca viata într'o
promiscuitate materiala si morala asemeni dobitoacelor. Eu nu pot. Eu
vreau sa fiu lasat pe pamântul acesta sa ma rog si sa traiesc asemeni
stramosilor mei.
Contra
rauvoitorilor care confunda, în mod voit, ideea de ordine cu ideea de
constrângere si oprimare politica, contra celor care vorbesc în
numele unui liberalism si individualism anarhic si dizolvant, Corneliu
Codreanu raspunde limpede: "Miscarea Legionara nu se întemeiaza
exclusiv nici pe principiul autoritatii, nici pe acel al libertatii.
Ea îsi are temeliile înfipte în principul dragostei" (Pentru
legionari). Legiunea nu vrea împilarea, ci eliberarea acestui popor
umilit si condamnat mortii. Ea porneste cu dragoste si jertfa. Ea vrea
sa înlature vrajba dintre frati si propune acestui neam o viata
crestineasca si morala. Ce suferinta si oprimare poate fi supunerea
consimtita, constienta fata de imperativele patriei? Prin participarea
la întregul national, individul se întrece pe sine, înnobilându-se.
El vine singur sa se înroleze în armatele verzi: nu-l cheama nimeni,
daca nu-l îndeamna sufletul (a se vedea modul de "recrutare"
în Legiune). Legiunea vrea sa închege natiunea într-un stat
national. Ea vrea sa integreze în aceasta organizare toate
categoriile sociale, toate clasele, înfratite în acelasi spirit si
în aceeasi credinta. Paturile sociale învrajbite si asmutite unele
contra altora se vor strânge iar laolalta ca sa cânte plângând
aceasta reînviere târzie.
Conceptia
politica a Legiunii este antiindividualista. Ea cere încadrarea
insilor în cuiburi – grupuri înmanuncheate întru aceeasi dragoste
si ideal. Este contra liberalismului, dar nu este contra libertatii.
Legiunea vrea organizarea natiunii, si nu se poate organiza nimic fara
o ierarhizare, fara o subordonare si supraordonare a functiunilor si
persoanelor în stat. Va fi nu o ierarhizare arbitrara, ci una a
meritelor si a tinutei morale. Conceptia politica legionara este
spiritualista. Ea vede salvarea într-o viata religioasa si etica pe
care statul este chemat s'o organizeze potentând-o. Viata românului
în statul legionar va fi o fratie de cruce.
Misticismul
românesc
Motto:
“Credinta este siguranta neclintita în lucrurile nadajduite,
încrederea ferma în lucrurile care nu se vad”. Sfântul Apostol
Pavel (Evrei 11,1)
Occidentalistii
nostri, grabiti sa ne civilizam si noi, au negat misticismul românesc
pentru simplul fapt ca domniile lor l-au considerat
"obscurantism", "nebulozitate", ba chiar
"primitivism". S'a sustinut de catre acestia ca în mod
firesc românul are o structura realista, naturalista, pozitivista si,
deci, antimetafizica. "Desigur – spuneau acestia, bucurându-se
perfid – este o mare nenorocire ca nu suntem religiosi, dar aceasta
este realitatea". Si cum vei putea lupta împotriva unui fapt
natural, decât artificializând si, deci, alterând o fire autentica?
Adevarul este, însa, spuneau acestia, ca românul se împartaseste
din acelasi spirit latin: clar, distinct, geometric; el este un
rationalist, cu spirit critic viu, refractar unui crez înflacarat sau
unui mit. El calca pe pamânt ferm si niciodata n'ar putea întelege
elucubratiile abracadabrante ale unei gândiri mistice. N'au lipsit
nici pronosticurile care profetizau ca în cultura româneasca va
lipsi întotdeauna latura filosofica, pentru ca românul nu este si nu
poate fi înfiorat de probleme si nelinisti metafizice. Verificarea
acestei pareri, de altfel, s'a dat cu prisosinta. Anume: cei câtiva
"gânditori" români, care profesasera filosofia la catedra,
nu izbutisera sa dea la lumina decât costelive lucrari de seminar
rationalist îngust, în cazul când nu practicau eclectismul peticit
pestrit.
Si,
totusi, occidentalistii nostri, daca au fost de buna credinta, s'au
înselat amarnic: Misticismul este o conditie de existenta a unui
popor. G. K. Chesterton o spune frumos: "Misticismul tine de
oameni sanatosi. Atâta timp cât ai mister, ai sanatate; când
distrugi misterul, creezi morbiditate. Omul de toate zilele a fost
întotdeauna sanatos, fiindca întotdeauna a fost mistic. El a
îngaduit crepusculul. El a avut întotdeauna un picior pe pamânt si
altul în lumea zânelor".
Românul
nu ar fi putut exista fara simtul metafizic. De altfel, gândirea
populara cuprinde o întreaga filosofie, dar nu o filosofie discursiva,
tiparita, o filosofie-haina de parada sau o filosofie-profesiune, ci o
filosofie implicita, traita, încorporata în viata, o filosofie care
are radacini adânci în sufletul lui. Taranul nu are o cultura
declamata, redundanta, expusa, jucata, reprezentata, ci o cultura
discreta, interioara si sincera, o cultura realizata cu orice gest, cu
orice actiune, cu orice manifestare a omului "simplu".
Ne-am
obisnuit sa întelegem prin cultura suma creatiilor omului (opere de
arta, de literatura, de arhitectura, sisteme de filosofie etc.) si mai
putin, sau deloc, starea unui suflet fata de valorile ideale. Viata
noastra aservita materiei ne-a facut sa ne oprim mai mult în forme
exterioare si sa cautam mai mult aparenta decât cauza interioara•).
Am uitat ca produsele spiritului nu ar exista fara spiritul însusi si
ca ar fi zadarnice fara un suflet care sa le traiasca, realizându-le
în viata sa. Confuzia a venit de la obiectivarile exterioare.
Sufletul a modelat materia, dându-i sens si surâs, a înaripat-o,
facând-o sa poarte nostalgia cerului; dar aceasta obiectivare nu a
putut fi o realizare. Spiritul, prin prisma teluricului, a fost
alterat, falsificat.
•)
Prin faptul ca vorbim de o cultura implicita si de o imanenta a
spiritului în materia organizata, nu trebuie sa confundam cultura cu
starea naturala. Cultura este o anumita natura: este natura
transformata prin contactul ei cu lumea de dincolo, natura în care a
fost încorporata raza cereasca a unei valori, partea din ea în care
Dumnezeu si-a trimis zâmbetul, realizarea infinitului în finit, a
vesniciei în efemer. Cultura este natura care devine constienta de
sensul ei în eternitate.
Plecând
de la confuzia care s'a facut între cultura propriu zisa si afisajul
extern, obiectiv – fastul, ditirambul, grandilocventa –
occidentalistii au voit ca noi sa împrumutam o cultura straina si au
negat misticismul nostru. Dar nu poate exista filosofie si nici
cultura fara misticism, deci fara credinta.
Românul,
în literatura lui, în cântece, în modul sau de viata, în
atitudinea lui fata de moarte, de boala, de nenorocire, de pacat,
exprima conceptia sa asupra cosmosului. Exista o metafizica (si nu
poate exista metafizica fara un graunte de misticism) a acestui popor,
dar nu a fost descifrata pâna la încercarea lui Lucian Blaga. Si
Blaga a înteles acest lucru tocmai pentru ca nu s'a oprit la sensul
obiectiv si pur exterior al culturii. Pentru acest filosof român
cultura este "modul specific de a exista al omului în univers.
Este vorba de o mutatie ontologica, mutatiune care deosebeste pe om de
celelalte animale si care este rezultatul eforturilor omului de a-si
revela Misterul. Omul singur este creator de cultura, si aceasta
datorita trairii lui întru mister si revelare"•).
•)
Convorbiri cu L. Blaga, de M. Eliade, în Vremea, 22 august
1937.
Deci modul specific de a raspunde mediului extern, de a trai în acest
mediu, constituie stilul de cultura al unui popor. Sistemele de valori
sunt, de fapt, moduri caracteristice si autentice de a fi si de a te
defini în viata. Daca însa o societate împrumuta valorile (moduri
specifice de a fi) altei comunitati, intervine în viata acestei
societati debitoare o falsificare a fondului natural si o fatala
dezaxare. Ramâne o singura cale de salvare: regasirea reactiunii
firesti în univers.
Daca
au fost motive de scepticism cu privire la posibilitatile filosofice
si mistice ale românului, aceste motive au fost provocate în primul
rând de faptul ca ne-am gândit mai mult la o cultura moarta,
obiectivata, detasata de suflete si apoi de faptul ca încercarile asa
zis filosofice de pâna acum au apartinut "claselor suprapuse"
– patura sociala care, chiar daca nu este înstrainata de tot, este
infiltrata cu mentalitatea luciferica, iluminista, intelectualista.
Blaga
a explicat-o si altfel – în discursul sau de intrare în Academie.
Facând "elogiul satului", a aratat ca orasele s'au desfacut
de preocuparea problemelor ultime, adica de nelinistea metafizica si
de contactul cu transcendentul, tocmai pentru ca s'au departat de
contactul direct cu natura si cu stihiile. Dar cuvântarea noului
academician nu a fost înteleasa si a trecut neobservata pentru ca
ascultatorii erau de mult cufundati în somnul spiritului pozitivist.
Si aceasta fiindca asa zisa cultura româneasca s'a dezvoltat sub
auspiciile unei gândiri si conceptii materialiste, rationaliste.
Facultatile
noastre consacrate studiului filosofiei întretin profesori care îsi
tagaduiesc de la catedra propria lor misiune, profesori de filosofie
care nu cred în metafizica. Universitatile noastre sunt afectate de
naturalism beotian, de materialism si ateism, de scepticism dizolvant,
de amoralism. Profesorii se plâng ca nu produce roade samânta
sublima aruncata de ei în sufletul învataceilor nauciti si
dezorientati, când tocmai cauza principala a descompunerii
universitatilor sunt ei.
Religiozitatea
si misticismul românesc nu au nevoie de dovezi fabricate. Toata
istoria tragica a acestui neam sta marturie. Toate razboaiele avute de
voievozii români au fost sfinte si purtate pentru apararea fiintei
noastre spirituale si a crestinismului. Pentru luptele duse si pentru
felul cum multumea Cerului dupa izbânda, Stefan cel Mare este numit
sfânt (iar Biserica l'a trecut în rândul sfintilor cu cinstire,
prin actul de canonizare din 1992, n.red.). O marturisesc bisericile
multe (acele vechi) avântate spre slava pe toate orizonturile
românesti, bisericile pe care un stat ateu le lasa sa cada în ruina.
O dovedeste linistea senina a sateanului în fata mortii, împacarea
cu sine în cosmos, adânca întelegere a semnificatiei momentului
mortii; o dovedeste "fenomenul" de la Maglavit, unde un
cioban simplu a vazut pe Dumnezeu cu adevarat, pentru ca a crezut în
El.
Dar
sa fim întelesi de cei care vor sa fie detractori cu orice pret si
care vorbesc cu oroare de credinta si de mistica. Noi nu credem ca
mistica este o înlaturare a ratiunii în întregime si nici o
suprimare a functiei inteligente, ci justa întelegere a limitelor si
exceselor ratiunii•). De fapt nu este un raport de opozitie între
lumea transcendentului si cea a simturilor. Misterul se poate integra
firesc în lumea faptelor tangibile. Legionarul si-a dat seama de
incapacitatea logicului de a cuprinde ontologicul.
•)
Stim ca intelectul este mai mult un mijloc de organizare si
întelegere a lumii materiale. În lumea spiritului, logicul - cu
obiceiul sau de a schematiza si de a proceda economic, de a privi
discontinuu si fragmentar prin prisma simbolurilor si limbajului - nu
poate fi un mijloc de cunoastere; a se vedea Bergson.
Sterilitatea
culturii noastre se explica prin lipsa sentimentului metafizic si a
spiritului religios. Noi ne-am oprit asupra concretizarilor materiale,
asupra exteriorului. Am pretuit mai mult arhitectura dantelata si
domurile marete, decât fondul sufletesc care le-a produs. În
conceptia noastra esteticul a coplesit moralul, iar metafizicul,
religiosul. Am confundat cultura cu creatiile materiale ale
civilizatiei pentru ca ne-am oprit la expresie si la forma. Am cautat
sa întelegem si am uitat sa traim. Judecata obiectiva ne-a obisnuit
cu "pathosul distantei" si de aceea nu ne-am mai putut atasa
de nimic. Cultura noastra a devenit un bagaj si oamenii "de
cultura" niste hamali culturali. Si toate acestea pentru ca am
voit sa ofuscam sufletul, sa obiectivam toate, pentru ca am voit o
judecata emancipata de sentiment, o ratiune pura. Însa ratiunea pura
nu se poate gasi nicaieri la oamenii reali.
Misticismul
legionar
Motto:
“De la Icoana si altar am pornit.”
Ion I. Mota (Cranii de
lemn)
“Lasati loc liber sufletului.”
Corneliu Z. Codreanu
(Pentru legionari)
Una
dintre caracteristicile spiritului legionar – si poate cea mai
pregnanta – este misticismul. Nici fascismul – care acum este
clerical, în buna parte din oportunism politic –, nici national-socialismul
nu au aceasta nota specifica. Prin aceasta se dovedeste înca o data
reaua vointa a celor care pretind ca nationalismul românesc este
"marfa de import".
De
la început Miscarea Legionara s'a asezat sub semnul transcendentului
divin. În jurul unei icoane, purtata în temnite si constituind mereu
prilej de înaltare si întarire sufleteasca, s'au închegat primele
legaminte si primele încrederi în rodnicia actiunii începute.
Loviti din toate partile, neîntelesi nici de fratii lor, izolati,
acesti ctitori ai luptei nationale au avut întotdeauna un punct de
sprijin neclintit în credinta lor. Atunci când erau mai persecutati,
când viata lor era pusa la grea încercare, ei au îngenuncheat si
s'au rugat în fata altarului.
Cum
s'ar putea explica neînteleasa, sublima lor intransigenta,
perseverenta lor, drumul lor luminos, implacabil, niciodata cu meandre,
daca nu prin gratia cereasca pe care au invocat-o întotdeauna? Prin
încrederea lor nezdruncinata, nepusa la îndoiala niciodata, ei
exprima prima miscare politica româneasca contemporana autentica.
Pentru ca actiunea legionara îsi are radacinile adânc înfipte în
sufletul autohton, în credinta stramoseasca, în traditia si trairea
adevarat româneasca. Asa se explica jertfa lui Mota si Marin, asa se
explica faptul ca Legiunea este singura organizatie politica româna
care a putut produce eroi si martiri.
Dar
spiritul legionar este înca mai cuprinzator: el reactioneaza
împotriva iluminismului, a rationalismului îngust si a
intelectualismului. El stie bine rolul pustiitor si dizolvant al
spiritului critic plin de suficienta si de infatuare. Legiunea stie ca
în numele intelectului pur a fost alungat sufletul, schingiuit,
schematizat, dezumanizat. Aceasta miscare româneasca a avut de la
început linia si atitudinea justa. A înteles lipsa de rod a "ratiunii
pure", imposibilitatea acesteia de a cuprinde si descifra
inefabilul, transcendentul. A vazut uscaciunea lasa a "înteleptului"
iluminist. Legionarul, care a pastrat tot timpul contactul cu
transcendentul si cu universul supranatural, care nu a negat niciodata
sufletul, în numele unei functiuni de adaptare la lumea materiala (intelectul),
pentru ca-l simtea în el puternic, nu putea tagadui libertatea, nici
spontaneitatea, nici adeziunea entuziasta la ideal. Toate acestea erau
pentru el realitati traite.
Corneliu
Z. Codreanu exprima în acest sens sufletul viu al Legiunii: "Multimile
au câteodata contactul cu sufletul neamului. Un minut de viziune.
Multimile vad neamul, cu mortii, cu trecutul lui. Îi simt toate
clipele de marire, ca si pe acelea ale înfrângerii. Simt cum
clocoteste viitorul. Contactul acesta cu neamul întreg e plin de
înfrigurare, de cutremur. Atunci multimile plâng.
Aceasta
va fi fiind mistica nationala, pe care unii o critica pentru ca nu
stiu ce este si pe care altii nu o pot defini pentru ca nu o pot trai.
Daca
mistica crestina cu finalul ei, extazul, este contactul omului cu
Dumnezeu, printr'un “salt din natura umana în natura divina” (Crainic),
mistica nationala nu este altceva decât contactul omului sau al
multimilor cu sufletul neamului lor printr'un salt pe care îl fac din
lumea preocuparilor personale în lumea eterna a neamului. Nu cu
mintea, caci aceasta o face orice istoric, ci traind, cu sufletul lor"
(Pentru legionari).
Sau
în alta parte: "Nici îmbracarea camasii verzi si nici salutul
nu sunt de ajuns ca cineva sa devina legionar. Nici chiar întelegerea
“rationala” a Miscarii Legionare. Ci numai conformarea vietii cu
normele de viata legionara. Pentru ca Legiunea nu este numai un sistem
logic, o înlantuire de argumente, ci o “traire”. Dupa cum cineva
nu este crestin daca “cunoaste” si “întelege” Evanghelia, ci
numai daca se conformeaza normelor de viata afirmate de ea, daca o
traieste" (Pentru legionari).
Spiritul
legionar este diametral opus aceluia care întelege totul, dar nu
poate adera la nimic; care stie totul, dar nu poate înfaptui nimic.
Spiritul legionar este opus aceluia care vorbeste facând apologia
moralei si traieste imoral, care se exprima în numele unor sentimente
pe care nu le cunoaste, în numele unor idei care nu au nici o
aderenta cu sufletul sau.
În
pasajele citate din cartea Sefului Legiunii revine ca un laitmotiv
cuvântul "traire". Cultura si transfigurarea interioara
sunt singurele care pretuiesc. Cultura implicita, chiar daca nu este
exprimata si afisata, pretuieste mai mult decât oricare alta. Ce
folos daca ne vom extazia în fata unor valori pe care le vom gasi
frumoase si juste, daca nu ne vom transforma viata dupa îndemnul lor,
daca nu le vom încorpora, realizându-le în actiune, în
manifestarile noastre. Nu putem însa sa ne atasam de o valoare decât
cu sufletul întreg, si nu prin ratiunea pura. Convingerea nu se poate
câstiga prin argumente.
Legiunea
vrea o schimbare a omului în sensul revenirii la om. Alungând
pozitivismul, scientismul dezolant, materialismul ateu, spiritul
legionar vrea întoarcerea la credinta, la divinitate. Un stat care sa
se desavârseasca sub semnul crestin, prin suflet crestin, iata
revolutia legionara.
"Telul
final nu este viata, ci Învierea" (Pentru legionari). Dar
învierea este posibila si în viata aceasta, învierea întru spirit.
Destinul specific al omului este traire pe plan divin si spiritual.
Omul nu poate gasi un sens vietii si existentei decât realizând
gândul lui Dumnezeu în lume. "Noi – spunea Max Scheler – nu
întelegem viata sociala decât atunci când o privim în lumina
comuniunii cu Dumnezeu" (Vom Ewigen im Menschen).
"Natiunea – spunea profesorul Nae Ionescu – este o comunitate
de iubire si viata". Depasirea intereselor personale pentru
transcendere în comunitatea spirituala – care este natiunea –
este sensul vietii insului. Prin aceasta el se realizeaza ca fiu al
crestinismului. Sacrificându-se pentru fratii sai, el îsi
împlineste destinul, mântuindu-se.
Eroismul
Motto:
“Traieste primejdia.”
Nietzsche
“Am
trait, asadar, cu gândul si cu hotarârea mortii.”
Corneliu Z.
Codreanu
Cultura
"moderna" a creat tipul burghez, acelasi pretutindeni,
fiinta strâmba si caricaturala, în care omul nu mai poate fi
recunoscut. Viteazul Renasterii, care se credea – în înfumurarea
lui – regele universului, a devenit un biet parazit si un idolatru
al produselor tehnicii. Învatat cu serviciul masinii, s'a dispensat
treptat de exercitiul organelor sale naturale. Electricitatea, puterea
aburului si razele de tot felul au suprimat distantele, au redus
spatiul, timpul si efortul, oferind omului la îndemâna unui buton
sau al unui dispozitiv elementar serviciul prompt al placerii,
distractiei si interesului. Corcolit la adapostul unei vieti comode, a
devenit excesiv de grijuliu de propria-i persoana si feritor. A
început sa ocoleasca sistematic împrejurarile în care ar putea
aparea riscul, cine stie cum. Curajul a început a fi asimilat, în
definitia lui, "inconstientei". Eroismul va fi privit, din
perspectiva lui, ca actiune a dezechilibrului mintal, a
descreieratului. Omul modern prefera sa traiasca actele de eroism la
cinematograf – asezat moale în fotoliu – sau în romanele cu ai
caror eroi – o ramasita uitata din el – se identifica în reveria
lecturii (care, de altfel, nu comporta riscuri!).
Aspectul
lui obez si tând este de-a dreptul hidos. Când merge, calca precaut,
când se opreste, rasufla din greu, ca o locomotiva supraîncarcata.
Pozitia cautata de el este aceea simbolica platitudinii: orizontala;
pe aceasta o cauta, grohaind în halatul si papucii sai. E gras,
pentru ca toate actiunile care ar cere din partea lui o cât de mica
cheltuiala de energie sunt economisite. În cadrul domestic,
servitorul suplineste functiunea neutilizata a mâinilor si
picioarelor sale. În strada îl asteapta trasura, tramvaiul sau
automobilul. La restaurant, chelnerul; la frizerie, la baie, la
lustragerie etc., oamenii meseriei. În gara, pentru valizele "boierului"
si chiar pentru bilet, asteapta hamalul rupt si mizer, flamând de
bacsis, cu un "saru' mâna" mereu disponibil.
Orizontul
lui s'a restrâns la extrem. Carnea crescuta dizgratios îl ofusca,
subjugându-l cu totul. Ochii abia mai privesc lumea din afara
printr'o deschizatura redusa de asaltul cotropitor al grasimii. Pentru
urechi are vata. Singurul simt dezvoltat si rafinat în nuante este
simtul gustativ, cultivat cu grija si constituind punctul de onoare al
"domnului". Singurul autor pe care îl citeaza demn este
Brillat Savarin cu Phisiologie du Gout. De altfel, toata energia
dumnealui si-o conserva pentru mesele care prin "gustari" si
"aperitive" s'au înmultit simtitor. Unica ocazie în care
devine activ si grabit este momentul când intervine singur la
prepararea savanta a unei retete alimentare numai de el stiuta. Atunci
faptura lui se transfigureaza. Transpiratia îl scalda abundent si
balele anticipeaza, în gura lui, gustul mâncarii în preparatie.
E
jovial si vorbaret. Gesticuleaza caricatural în hainele sale largi,
destul de largi ca sa permita o noua crestere de volum. Psihicul si
comportarea lui sunt feminizate. Se emotioneaza superficial si plânge
usor. Este ipohondru. Presupune ca a contractat toate bolile posibile.
Geme si se vaita tot timpul.
În
conceptia sa îi place sa se numeasca "european constient",
"progresist" si rationalist, pacifist si om al masurii medii.
Condamna pe "reactionari" – acesti primitivi ai credintei
si traditiei.
Însa
iluministul, emancipat de superstitii, este un neegalat fricos. La cel
mai mic fosnet holbeaza ochii mari, cutremurat. Pe strada se teme sa
nu fie calcat de tramvai, în casa se teme de curenti. Se crede
urmarit de hoti si îsi socoteste viata permanent amenintata. În
realitate se gândeste numai la el, la viata lui, care-i este extrem
de scumpa. Este un perfect homo perse.
Sufletul
sau s'a pipernicit pâna la anihilare. A devenit conciliant si
iertator pentru ca este las; a devenit tolerant pentru ca este imoral;
nu mai protesteaza contra ilegalitatii savârsite în fata lui pentru
ca el însusi procedeaza cu nedreptate.
Nimic
nu mai strânge faptura lui flasca si bleaga. Nimic nu mai biciuieste
nesimtirea lui de bruta. Nici revolta si nici entuziasmul nu-l mai
scoate din conditia lui de molusca de apa calduta. Nici un ideal si
nici o aspiratie nu-i consteleaza visurile sale animalice. Nu stie
ce-i asceza si nici renuntarea. Nu poate participa la nimic pentru ca
s'a detasat de tot ce nu este interesul sau propriu. Unica lui ratiune
de a fi este banul si câstigul material. Blazati ai aspiratiilor
înalte si sclavi ai simturilor, lipsite de constiinta, aceste fiinte
molâi si nevertebrate si-au vândut pentru grasimea si huzurul lor
tara strainilor, au întinat memoria pura a stramosilor si au prefacut
istoria nationala într'o imensa mocirla•).
•)
Iata cum îl prezinta Stefan Zweig, în lucrarea cu acelasi nume, pe
Erasmus de Rotterdam, acest spirit liber, tipul omului universal si
cosmopolit, al omului teoretic, creat din "cultura"
inaugurata o data cu Renasterea; un exemplu tipic pentru noi: "Omuletul
acesta sedentar, care traieste mai mult închis în odaie, se
înveleste neîncetat în vesminte groase, tivite cu blanuri, cu
mâneci largi si întotdeauna îsi acopera cu bereta de catifea capul
plesuv de timpuriu, ca sa-l apere de suparatorii curenti de aer.
Aceasta este figura unui om care nu traieste în plina viata, ci în
gândire". În alta parte: "Eminent elev al lui
Epicur, el este extrem de pofticios când e vorba de mâncaruri bine
gatite; are însa o nespusa frica de bucate rele, caci stomacul sau se
razvrateste daca i se da carne alterata si chiar numai mirosul de
peste îl strânge de gât". Apoi: "Dar spaima sa cea
mare e ciuma, care trecea pe atunci pustiitoare din tara în tara. Cum
aude ca molima cea neagra s'a ivit, fie chiar la sute de mile
departare, îi trec fiori de gheata pe spinare si îndata îsi trage
cortul si fuge cuprins de panica, indiferent daca împaratul îl
pofteste la sfat sau daca e solicitat prin