...Era o dimineatã seninã de varã si lagãrul pãrea pustiu. Aproape toatã lumea iesise la lucru si în interiorul sârmelor nu se mai aflau decât douã sau trei brigãzi cari ieseau numai la ora 5 dupã masã, fiind schimb de noapte, o brigadã de constructii interioare si de întretinere si o jumãtate din brigada de constructii a studentilor care, dintr'un motiv pe care nu mi-l amintesc, rãmãsese si ea în interior. Cei ce urmam sã iesim în schimbul doi, eram pusi dimineata între 11 si 3 ca sã facem corvezi interioare, ajutând la constructiile de barãci. De data aceasta eu am fost repartizat la poartã. Treaba pe care o aveam de fãcut era sã preiau dela gardianul din poartã cãruta cu piatrã sau nisip, care era adusã pânã aici de un civil, si sã o conduc undeva mai departe, la locul de constructii, si sã o descarc. Aproape 20 de oameni din brigada mea fãceau acelasi lucru. Eram morti de somn. Veneam dimineata la ora 7 dela lucru, dela Cariera Canara, luam cafeaua neagrã si ne culcam ceeace, dupãce ne desechipam, era 8. La ora 11, tot a doua zi, ne venea rândul la corvezi, câte o jumãtate de brigadã.

Mânam o pereche de cãluti roibi, focosi, spre temelia unei barãci când, de-odatã, în fata mea a apãrut un om bine închegat, pe timpuri, probabil, robust; acum era slãbit, roscovan, pe cap purtând o pãlãrioarã verde, conicã, cu snur împrejur, una dintre acele pãlãrii pe care o poartã în tarã pãdurarii si conducãtorii silvici.

-Opreste, tinere, zise omul, ridicându-si mâna în fata cailor. Apoi a continuat cu voce blândã, cu timbre plãcut, lucru surprinzãtor în lagãre, unde oamenii se abrutizeazã si, inconstient, vorba lor devine asprã:

-Cãruta aceasta merge la cuptorul de var, pe dupã bucãtãrie, îmi mai zise el.

Eu tineam încã strâns hãturile cailor si mã uitarn la acest om. Cunosteam pe toti oamenii cari lucrau în interior, la constructii, întâi ca aproape toti erau tãrani din Muntii Apuseni si, al doilea, lucram la corvezi cu ei de peste un an. Pe acesta încã nu-1 vãzusem si, la studenti, erau doi sau trei oameni mai vârstnici, pe cari îi cunosteam de asemenea, însã pe acesta nu îl stiam.

-La ce brigadã apartii dumneata?, l-am intrebat eu. 

-La studenti, rãspunse omul, si se apropie de mine.

In ochii lui am vãzut de-odatã o suferintã frântã, pe care a vroit sã o acopere instinctiv cu pleoapele pe cari si le strânsese ceva mai tare, dar nu a reusit sã-i steargã urma.

Si-a întins mâna si si-a spus numele: 

-Sunt doctorul Simionescu.

Stiam de mai mult timp cã doctorul Simionescu fusese adus în lagãrul nostru, dar încã nu-l întâlnisem. La început fusese repartizat la o brigadã care muncea la sãpãturi, dupã câte fusesem informat.

-Sunt de o sãptãmânã în aceastã brigadã. Ofiterul politic mi-a spus ca aici mi-e locul, între tinerii cãrora noi bâtrãnii le-am fãcut o educatie politicã gresitã.

In câteva cuvinte, doctorul Simionescu mi-a mãrturisit tragedia. Câteva nume de cunostinte comune din lagãr ne-a stabilit încrederea imediat.

-Simt cã voiu înnebuni. Mi se fac cele mai îngrozitoare sicane si, in fiecare searã, sunt obligat sã ascult insultele cari se aduc generatiei mele, fãrã dreptul de a o apãra. Mai mult, sunt bruscat cu violentã si pe santier înadins mi se dau sã execut munci de salahor cari la vârsta si posibilitãtile mele fizice, constitue pentru mine adevãrate suplicii.

-Mai terminati vorba acolo, banditilor, strigã un bãietandru la noi, pe care îl cunoasteam din vãzute; era unul dintre cei mai apropiati colaboratori ai locotenentului politic Chirion, o adevãratã fiarã.

Doctorul Simionescu s'a îndepãrtat de cãrutã, s'a uitat la copitele cãlutilor cari s'au proptit puternic ca sã porneascã cãruta, si, ochii lui apoi mi-au întâlnit iar si privirile mele. Sub tristetea care îl umbrea, am sim~it vibrarea, unui suf let cald, generos, a unui apostol subordonat unei mari credinte, pe care prin stiinta si vocatia sa nationalã, o închinase fãrã rezervã neamului nostru. In acea clipã nu-mi închipuiarn ca aceasta a fost si prima si ultima mea întâlnire cu doctorul Simionescu.

Nu au trecut nici douã saptãmâni când, într'o dimineatã, la, ora sase, când venise schimbul la cariera Canara, unde brigada noastrã lucra peste noapte, ne-a adus vestea grozavã a uciderii doctorului Simionescu. Uciderea unui om într'un lagãr produce o adâncã depresiune moralã asupra oamenilor. Parcã toti se cufundã în interiorul lor, le piere glasul si in ochii lor întâlnesti numai pustiu. Constiinta unui sfârsit asemãnãtor posibil pentru fiecare, este atât de covârsitoare încât nimeni nu mai îndrãzneste sã-si fixeze nici cel putin speranta promitãtoare pentru a doua zi. Asa au arãtat fratii nostri când au pãsit pe santierul Canara, în acea dimineatã când ni s'a adus vestea înfricosãtoare, si asa am plecat noi spre lagãr, învãluiti în zãbranicul mortuar al unui destin blestemat, împotriva cãruia nu puteam sã ne împotrivim cu nimic.

Din ceeace am aflat atunci imediat si din ceeace am aflat mai târziu, când unii dintre studentii reeducati si-au revenit din rãtãciri, (ei fiind. atunci la locul scenei), moartea doctorului Simionescu, unul dintre cei trei sefi ai generatiei anului 1922 (ceilalti doi au fost Corneliu Zelea Codreanu si dr. Paulescu) s'a petrecut astfel:

Brigada de studenti lucra la constructii la Tasaul. Pe marginea lacului, se construia un asa numit Grup Social de clãdiri. Santierul era imprejrnuit cu sârmã ghimpatã si, în afarã de soldatii de securitate cari erau postati la cele patru colturi ale patrulaterului santierului, mai erau si soldati intermediari cari nu aveau posturi fixe, putându-se misca pe traseul care îl pãzeau. Constructiile erau in diferite stadii de lucru. Doctoral Simionescu lucra în interiorul unui pavilion, unde trebuia sã ducã materiale, ca mortar, cãnãmidã, ipsos, apã, etc, la studentii cari lucrau pe schele. Seara avusese loc în brigada studentilor o sedintiãde prelucare a doctorului Simionescu, pe care Bogdãnescu, acea lighioanã în formã de om, cãuta sã-l oblige sã recunoascã existenta unui plan premeditat la luptãtorii nationalisti români, conform cãruia acesti oameni intentionau sã sãdeascã în sufletele tineretului idei criminale de intolerantã a altor nationalitãti, de urã semitã, atitudini antimuncitoresti, antisovietice, antistiintifice, antiprogresiste, etc. Se pare cã sedinta a fost extrern de agitatã si cã doctorul Simionescu a fost maltratat mai rãu ca în oricare altã searã precedentã. Dimineata, când a iesit la lucru, ni s'a spus cã doctorul Simionescu pãrea transfigurat, extrem de obosit, -fusese tinut la «judecatã» pânã la ora 3 dimineata- si, aparent, incapabil sã se autocontroleze. Incontestabil, suferise un soc moral care îl desconcertase într'un anumit grad.

Câtiva studenti din grupa de lucru, cari erau cei mai înrãiti si aveau bogate caziere infamante dela Pitesti, Târgsor sau chiar din interiorul lagãrului Peninsula, au continuat neslãbit cu terorizarea moralã a doctorului. De altfel, aceasta era una dintre metodele obisnuite în lucrarea de reeducare a unei persoane. Trebuia sã se tinã de capul lui în toate chipurile, sã-i creieze obsesii de culpabilitate si de complexe multiple, încât omul sã fie condus sigur spre disperare. Când omul ajungea aici nu mai avea decât douã solutii în fatã: ori sã capituleze în fata siluitorilor morali, si atunci urma sã recunoascã ca adevãrate toate acuzatiile criminale care i se aduceau si, inevitabil, trebuia sã se ataseze si el la banda reeducatorilor, ori, a doua solutie, sã se sinucidã. Când eram în închisori, nu aveam la îndemânã a doua solutie, întrucât nu aveam nici mijloacele fizice de a ne curma viata (lamã, funie, etc.), si nici prilejul sã iesim în sârme. Ori, la Canal, si în toate lagãrele, aveam toate aceste posibilitati. In plus, studentii reeducati si administratia, care le stãtea în spate cu inspiratia si uneltele, îsi lãrgise considerabil câmpul de aplicatiune al crimei.

Doctorul Ion Simionescu, despre care oameni din orasul lui si distinsi bãrbati din generatia sa vorbeau numai cu superlative când se discuta asupra caracterului sãu, asupra capacitãtii sale stiintifice, asupra calitãtilor sale cetãtenesti, etice si crestine, ca sã nu mai cuprindem si patriotismul si umanitarismul sãu proverbial, nu putea sã ajungã la prima solutie sub nicio formã. Era prea ancorat în valori înalte, pe cari le cultivase o viatã întreagã, cu arsoare si deplinã convingere. De acest lucru erau constienti si ofiterii politici si studentii cari îl aveau în grijã. Dar, chiar pentru acest motiv, în plus, pentrucã doctorul Simionescu, în baza credintei sale crestine, adânc sãditã în fiinta lui, nu ar fi putut admite sinuciderea, grupul criminal trebuia sã-l aducã la acest punct sau sã sãvârseascã ei însisi crima.

In acea zi caldã de varã, când soldatii piroteau în posturi sub dogoarea soarelui dobrogean, in apropierea prânzului, mai de grabã ca de obiceiu, a sosit ofiterul politic pe santier si cu el un alt ofiter, din comanda batalionului de securitate. Garda a fost schimbatã neîntârziat si apoi totul a revenit la normal. In schimb, în clãdirea înaltã, unde se afla grupul în care lucra doctorul Simionescu, studentii îl hãrtuiau încontinuu pe acesta, mai mult ca oricând. Tot timpul i se aruncau tot felul de reprosuri, folosindu-se cel mai trivial limbaj, se svârlea în el cu bucãti de cãrãmidã, de mortar uscat, bucãtele de lemn sau capete de scândurã. Doctorul Simionescu îsi vedea de lucru. Ochii lui înotau în lacrimi. Se stia singur, absolut singur între acesti mici monstri, transformati astfel de mârsava mânã criminalã a partidului comunist. Cum nu ar fi vroit el sã-i avertizeze tot timpul despre cãderea lor si primejdiosul lat în care cãzuserã!

Nu am reusit sã aflu decât douã sau trei nume de-ale studentilor cari erau în grupa de torturã. Din nenorocire si pe acestea le-am uitat, reamintindu-mi doar de unul dintre aceste nume, Ioan Olteanu, fost normalist la Tg. Mures, care dupãce a dat diferenta de liceu, s'a înscris la Universitatea din Cluj. Chiar dupãce studentii supravietuitori si-au revenit, se fereau sã aminteascã numele acelora dintre ei cari sãvârsiserã acte prea mârsave.

La un moment dat, vãzând studentii cã dr. Simionescu nu reactioneazã cum ar fi dorit ei, unul a agãtat o funie de o grindã pe unde trebuia sã treacã doctorul cu materialele. Prima oarã doctorul a trecut pe sub ea, pãrând cã nu o observã. Studentii au inceput sã-l ridiculizeze imediat.

-Ce, te faci cã nu vezi funia, banditule? a zis unul.

-Este pentru tine, porcule, a adãugat altul. Nu meriti altceva, dupã nenorocirile pe care le-ai adus poporului român în 25 de ani de beznã.

-De ce nu-ti bagi gâtul în lat, dacã esti om de onoare? spuse un altul. Atunci te-am crede cã esti om de atitudine. Dar ti-e fricã cã te doare, banditule !

Aceste atacuri verbale, murdare si scandaloase, nu au putut sã nu-i atingã cele mai intime adâncuri ale sufletului acestui om nobil si onest, care era profund constient cã întreaga, sa viatã nu a cãutat sã facã altceva decât sã fie util soeietãtii si sã aline suferintele oamenilor.

Unul dintre acei studenti, dintre acei care ucisese si la Pitesti, s'a apropiat cu îndrãznealã de dr. Simionescu, când acesta se nimerise din nou lângã latul funiei care atârna deasupra unor dulapi si, când doctoral s'a apropiat, i-a dat un ghiort âncât acesta, a scãpat din mânã galetile cu mortar sa a simulat cã îi pune latul de gât. Nu se poate sti dacã gestul acestuia ar fi mers pânã la capãt, adics sã-l stranguleze pe Simionescu. Schimbarea gãrzii mai de grabã cu ceva si aparitia celor doi ofiteri de care am amintit, pledeazã însã pentru premeditarea crimei.

Doctorul Simionescu când a vazut intentia criminalã a acestora, pentrucã imediat s'au mai alãturat primului si alti tineri, cutremurat de spaimã si de groazã, a nãvãlit pe una dintre usile care i-a fost mai aproape si a iesit afarã. Nestiind ce sã facã în prima clipã, unde sã meargã si cui sã se adreseze, -desigur, el se gândea la un reprezentant înarmat sau oficial al lagãrului, nici într'un caz nu la brigadierul Bogdãnescu-, s'a îndepãrtat în fugã spre sârma unde erau soldatii de pazã. Era evident cã ornul era disperat, cã fuge de o amenintare serioasã, mai cu seamã cã în timpul acesta tipa ca sã fie salvat. Mi s'a relatat ca doctorul Simionescu apela dupã ajutor.

Nici nu a apucat sã se apropie pânã la limita de cinci metri de sârme, care nu putea, fi depãsitã, fãrã riscul de a fi împuscat, cã un soldat din afara sârmelor a si tras în doctoral Simionescu câteva focuri de armã care l-au ucis fulgerãtor. Soldatul, se pare cã nici nu l-a somat reglementar înainte de a-l ucide.

Crima, a carei victimã a fost doctorul Simionescu, a fost cu sigurantã plãnuitã. Prin orice mijloace el trebuia ucis. Cum s'au mai petrecut si alte crime în acest lagãr sau în altele, s'a putut constata cã oricând o persoanã exercita o prea mare influentã prin prestigiul sãu în jurul sãu, în baza represiunii crunte împotriva tuturor fortelor polarizante, organele de securitate au fost radicale. Zona de preavizaire de 5 metri pânã la sârme era valabilã numai pentru cazul cã un detinut ar fi incercat sã se apropie pe furis de sârme, dar nu tipând si apoi, unde mai pui cã era si ziua amiaza mare.

Prin moartea doctorului Ion Simionescu din Turnu-Mâgurele, generatia luptãtoare nationalista din tara a pierdut o fortã de cea mai înaltã facturã, a pierdut un bãrbat luminat de principiile unui larg umanitarism, un cetãtean integru si un medic a cãrui mânã binefãcãtoare nu va putea sã fie uitatã de mii de fosti suferinzi din partea inferioarã a Munteniei, din rãsãritul Oltului...

 Ion Cârja