FUGA IN NOAPTE

Câteva zile dearândul, nimic deosebit în viata mea. Fusesem încã odatã chemat la Tribunalul Militar pentru interogatoriu. Se pãrea insã cã renuntaserã la o anchetã mai serioasã.
    La inchisoare, directorul îmi permisese sa mã plimb în curte câte douã, ore pe zi: una dimineata si alta dupã masã. Mã asezam de obiceu într'un colt al curtii, la umbra unui copac, sau mã plimbam repede pânã simteam cã m'am obosit si reintram in camerã inainte chiar de a se fi terminat ora. Aierul curat îmi fãcea bine. Cum hrana fusese mai consistentã, începusem sã mã refac. E un fel de a vorbi. Nu mai eram «ca pe moarte», ca înainte. Mâinile nu-mi mai tremurau continuu si nici nu mai eram cuprins de ameteli la fiecare miscare.
   Sosisem de atâta timp la Chisinãu si încã nu stiam ce zi era. Când a intrat în camera mea soldatul ce-mi aducea mâncarea, l-am întrebat. Era 12 August. Am rãmas surprins. Eu sesem arestat pe ziua de 1 Mai; deci, aproape trei luni si jumãtate de torturi, interogatorii si alte chinuri nebãnuite... Oare cum de am rezistat? Am sgâriat data pe un perete, având grije dupã aceea, ca in fiecare zi, sã trag o linie, pentru a sti timpul pe care-l voiu mai petrece in aceastã inchisoare. Dar n'a fost pentru mult timp.
    Intr'o dimineatã, era incã întuneric, am fost trezit de plutonier si chemat in cancelaria inchisorii. Era din nou ceva neobisnuit. Ca totdeauna fatã de neprevãzut, m'am simtit cuprins de o mare neliniste si nervositate. Capul mi se invârtea, iar stomacul mi se înnodase. Sã reînceapã oare seria torturilor?... M'am îmbrãcat încet, casicând as fi vrut sã mai câstig ceva timp. Totusi nu puteam sã imping aceastã incetinealã la infinit. Plutonierul, rabdãtor, astepta. Ne-am indreptat spre cancelarie. Aci ma asteptau doi indivizi. Fãrã sã vreau, mi-am indreptat ochii spre un calendar din perete. Era 18 August. Mi-am adus aminte cã era ziua de nastere a unei surori si-a unui frate al meu. De mult nu mã mai gândisem la ei. Oare vor fi din nou toti acasã, ca altãdatã, pentru a serba aceastã zi?... Ce-or gândi ei acuma?...
   Cei doi necunoscuti mi-au spus cã, in urma unui ordin, voiu fi internat in lagãrul de concentrare dela Miercurea Ciuc. In prealabil, va trebui sã fiu condus pânã la Tighina pentra a mi se face anumite formalitãti. Bagajele ce le am sã le iau cu mine. Ajunsi la Tighina, voiu putea cere rudelor tot ceeace voiu avea nevoie. Scurt timp dupã aceea, am iesit din închisoare. Afarã ne astepta o masinã. Am primit ordin sã mã asez pe banca din fund. Cei doi agenti deasemenea s'au asezat pe aceeasi bancã, încadrându-mã.
    Dupã mai bine de-o orã de mers, am intrat intr'o pãdure. Era încã intuneric. Agentii ce mã incadrau dormeau. Soferul se uita foarte des într'o oglindã din fata lui, pe care o misca din când in când, asa ca sã poatã vedea in spate. Pânã acum mersese in mare vitezã. La un moment dat a micsorat viteza, desi saseaua era bunã si plana. Deoparte si de alta, copaci înalti si desi. Pãrea o pãdure ce nu mai lua sfârsit. Mi-au trecut prin minte felul cum a fost asasinat Cãpitanul. Si nu stiu dece, am fost cuprins de o mare spaimã. Fel de fel de gânduri au inceput sã mi se invârteascã in cap. Se va repeta oare cu mine isprava dela Tâncãbesti? Se va repeta oare isprava dela Huedin si atâtea altele ale organelor politienesti si jandarmeresti, in care bietii nostri legionari au fost asasinati prin câte-un colt de pãdure, ca acela unde mã aflam?...

Dece oare ma transportau cu masina când era mult mai simplu sã fiu trimis cu trenul? De fiecare datã fusesern transportat cu trenul. Aveau oare atâta grabã, cã nu mai puteau astepta câteva ore? Ce formalitãti atât de importante erau necesare, pentru a fi trimis din nou la Tighina? Nu puteau oare sã cearã telegrafic informatiile de care aveau nevoie sau sã trimeatã prin curier anumite dispozitii sau instructii? Dece sunt transportat in plinã noapte? Dece atâta grabã, când niciodatã politia, sau jandarmeria nu s'au grãbit?
   Deodatã, m'am cutremurat. Era semn cã se hotãrîse împuscarea, mea. Deaceea, soferul încetinise acum mersul masinii, când ajunsesem in pãdure. In curând desigur se va opri, într'un loc care i se va pãrea mai indicat, pentru asi duce la bun sfârsit misiunea cu care fuseserã însãrcinati. O volburã neînteleasã mi-a cuprins întreaga fiintã. Era un moment decisiv, in care trebuia sã actionez cu toate fortele ce mai aveam. Mi-au venit in minte versurile lui Cosbuc: "Cãci nu-i tot una, leu sã mori, sau câine înlãnruit". Nu eram legat. Dacã va fi sã mor, cel putin sã mor in luptã. Si apoi, cine stie dacã nu voiu reusi sã scap!...
   M'am miscat un pic, pentru a vedea dacã agentii dau vreun semn cã ar fi treji. Mi-am tras corpul pe marginea bãncii si mi-am sprijinit mâinile pe spãtarul bãncii din fatã. Câtva timp, am rãmas nemiscat, cu privirile atintite inainte pe drum. La fiecare miscare a soferului, care deasemenea se uita din când in când la mine sau in oglindã, mã pregãteam. Mi-am întors dupã aceea capul înapoi, observând fiecare agent pe rând. Se pãrea cã incã dormeau. M'am tras si mai mult pe bancã, cât mai mult pe marginea ei.
   La, un moment dat, când mi s'a pãrut cã totul e cum vreau eu, m'am încordat. Cu forta unul adevãrat disperat, mi-am repezit amândouã coatele in stomacurile celor doi agenti. Am auzit doar un hâc si atât. Capul mi se învârtea. M'am ridicat repede , si m'am repezit spre usa din stânga masinii. Nici nu stiu cum am deschis-o. Am sãrit din mers. M'am rostogolit in praful soselei si o durere ascutitã mi-a injunghiat genunchiul drept, coastele si tâmpla dreaptã. Totusi, m'am ridicat cu iutealã si am rupt-o la fugã spre stânga in pãdure. Mi se paruse mai deasã prin acel loc.

 

PRIN BEZNA PÃDURILOR

 

Fugeam cum poate in viata mea nu mai fugisem. Aveam insã impresia cã automobilul alerga in urma mea. Ii auzeam permanent uruitul, casicând s'ar fi apropiat de mine. Am continuat fuga, asa in nestire prin pãdure, pânã când nu am mai auzit decãt pasii mei grãbiti si troznetul crengilor pe care le cãlcam. Respiratia îmi era greoaie, tâmplele îmi ardeau, iar inima imi spãrgea cosul pieptului. Urechile tiuiau si vinele capului svacneau puternic. Uneori, ca un om beat, mã izbeam de copaci, mã incurcam in crengi, cãdeam, ma ridicam cu anevoie si continuam fuga.
   La începutul fugii era încã întuneric. Acum, desi pãdurea era deasã, se luminase. Eram leoarcã de sudoare, mâinile si picioarele îmi tremurau si simteam cum mã învãluie ameteala. Am mai lãsat ceva din alergãturã si-am inceput sã respir adânc, cãutând sã-mi regulez respiratia. Buzele imi ardeau si erau uscate; cerul gurii, un cuptor. Dupã câtva timp, extenuat si cu respiratia tãiatã, m'am oprit ascultând. Era o liniste desãvârsitã. M'am trântit jos, lipindu-mi urechea de pãmânt pentru a asculta. Nu se auzea nimic. Am rãmas asa intins câteva minute, dupã care m'am ridicat decis sã ma salvez, continuându-mi fuga. Dupã încã o fugã bunã, m'am oprit din nou. Trebuia sã fac tot posibilul pentru a sterge orice urmã de pasii pe care i-as mai face de acum inainte. M'am descãltat si numai in ciorapi am inceput sã fac niste pasi largi, înfundându-mi in acelasi timp picioarele sub crengi, pentru a inãbusi orice sgomot.
   Nu stiam unde mã aflam. Printre copaci observasem numai cã soarele era deja sus. Am inceput sã-mi plimb privirile printre copaci si vãzând unul mai înalt, m'am hotãrît sã mã catãr pânã in vârful lui pentru a mã orienta. Cu toatã oboseala de care eram cuprins, am reusit sã ajung in vârful lui. Undeva, in depãrtare, se zãrea un turn de bisericã. Nu-mi ajuta însã la nimic. Vedeam numai turnul. In altã parte si in continuarea pãdurei, se ridica un deal. Nu vedeam însã nicio urmã de sat. Dealtfel, trebuia sã fac totul pentru a evita satele. M'am hotãrît sã-mi continuiu drumul in directia dealului, prin mijlocul pãdurei. Pentru a nu devia, mi-am luat câteva puncte de reper, cãutând sã mi le imprim cât mai bine in minte. Am mai stat câtva timp cocotat in copac pentru a mã odihni, dupã care coborînd mi-am continuat drumul in necunoscut.
   Trecuse mult timp de când reusisem sã scap si totusi nu mã puteam linisti. Desi voiam sã-mi încetinesc marsul, pasii mei se grãbeau fãrã voie. Nu stiam ce depãrtare era dela Chisinãu pânã la Tighina. Dealul pe care-l vãzusem putea fi dealul Suvarov, la patru kilometri de Tighina. In tot cazul, m'am hotãrît sã merg in directia acestui deal. La fiecare o mie de pasi, mã opream pentru a mã putea orienta, luând noi puncte de reper. Din când in cãnd, pãdurea se subtia, fãcând goluri mari, luminisuri. La marginea fiecãrui luminis mã opream, urcându-mã in vreun copac, observând depãrtãrile. Trebuia sã evit orice întâlnire cu vreo fiintã omeneascã. Asa am mers toatã ziua. Soarele începuse sã coboare spre asfintit. Eram obosit, mi-era foame si sete. Tot timpul acestei fugi, nu luasem mãcar o gurã de apã. Incepuse sã se intunece. Pânã la sfârsit, m'am decis sã ma opresc. Am cãutat un tufãris mai des, ca sã ma pot ascunde de orice privire. Am cãutat câteva frunze uscate pe care le-am rãspândit in mijlocul tufãrisului, fãcându-mi un fel de culcus. Deabia mã mai puteam tinea pe picioare, asa eram de obosit. Am aranjat crengile de asa fel, ca sã nu pot fi vãzut de nimeni si m'am întins pe culcusul de frunze. Am adormit imediat, cu toatã rãcoarea noptii. Cândva, am fost trezit de orãcaitul unor broaste. Unde sunt broaste, trebuie sã fie si apã. Era însã prea intuneric si nici nu-mi puteam da seama de unde venea sgomotul. Buzele îmi erau arse de sete si tremuram de frig. Am început sã-mi frec mâinile si picioarele, dupã care, chircindu-mã in mine, am adormit din nou.
   Când m'am trezit a doua zi, soarele era sus. In pãdure, o liniste desãvârsitã. Doar cântecul pãsãrilor cerului, fosnetul frunzelor bãtute de vânt si sgomotul miilor de gângãnii ale pãmântului... Am stat asa câtva timp întins pe pãmânt, ascultând in tãcere. Din mine începuse sã se risipeascã temerile. Eram mai linistit. Am inceput sã mã gândesc serios la felul cum voiu actiona de acum inainte, unde mã voiu ascunde si cu cine as putea lua contact. Am început sã trec prin minte toti cunoscutii din Tighina la care, eventual, pâna se va uita de mine, as putea sã mã ascund. Aveam o multime de posibilitãti. Totusi, pânã la urmã, am ajuns la convingerea cã singurul om ce m'ar putea ascunde n'ar fi decât pãrintele FOTESCU, parohul unei Bisericute dela marginea orasului si foarte aproape de dealul Suvarov. El însã locuia in oras. Dar la circa patru sute de metri de Bisericã se afla casa cantorului. El fusese încadrat in Miscare si se dovedise un om de ispravã. Era tãcut si de mare credintã. Prin el, deci, as putea lua contact cu pãrintele Fotescu.
   M'am ridicat, hotãrît sã fac aceastã încercare. In caz de nereusitã, nu-mi rãmânea altã posibilitate mai bunã decât sã apelez la ajutorul doamnei B., ce locuia la marginea unui parc, sau de a mã ascunde într'o suburbanã a orasului Tighina, la o altã doamnã, care ne ajutase de multe ori. Dar aceastã suburbanã era de parte opusã a dealului, la circa cinci kilometri de oras. Deasemenea, pentru a ajunge acolo, trebuia sã fac drumul numai noaptea, dupã orele 12, ocolind tot orasul.
   Am pornit din nou la drum. Dupã vreo trei sute de pasi am dat de un pârãias. M'am oprit o clipã buimac. Toatã noaptea suferisem de sete. Dacã in momentul in care mi-am ales ascunzisul as fi fãcut câtiva pasi in plus, as fi dat de apã si nu m'as fi chinuit atâta de sete. M'am asezat la marginea lui si fãcând mâinile cauc, am inceput sã beau apa incet, cu sorbituri lungi si adânci. Dupã câtva timp, m'am desbrãcat si am început sã-mi spãl corpul. Eram plin de sgaibe; barba, pãrul, mustata erau încãlcite de murdãrie. M'am frecat si eu cum am putut. Exam numai in chiloti. Nu stiu cum, mi-a venit in minte o micã glumã pe care o fãcusem odatã, in închisoarea preventivã din Râmnicul Vâlcei, cu pãrintele Miticã Rãdulescu:
   -Pãrinte, îi spuneam eu cu vocea tare ca sã ma audã toti camarazii, singura curiositate si dorintã pe care o mai am, dupãce te-am vãzut si in închisoare, e sã te vãd in chiloti de baie, scãldãndu-te in Olt. Vreau sã vãd dacã barba muiatã se cufundã in apã sau pluteste mai departe la suprafata apei. Inchipuieste-ti, un popã, aproape gol, cufundat pânã la gât in apã si barba plutind, ridicatã de valuri si astupându-ti gura si nasul...
   Am început sã râd singur, in fata acestei amintiri. Oare pe unde s'o afla, acuma pãrintele Miticã, cel cu barba muiatã in Olt?... Mi-am aruncat apoi ochii in oglinda apei. Prea putin puteam sã disting din trãsãturile fetei. Totusi imi fãcea impresia cã aveam o infatisare ingrozitoare. Am mai stat câtva timp întins la soare, pentru a mã usca, dupã care m'am îmbrãcat si am pornit-o voios la drum. Eram mai usor, mai proaspãt, mai vioiu. Totusi, din precautie, mã miscam încet, ascultând si uitându-mga in toate pãrtile.
   Dupã un oarecare timp, am dat de un mãr pãduret, plin cu niste mere mici si chircite. Am cules douã mâini pline si am început sã mãnânc. Erau acre, dar mi-era o foame... Mi-am umplut toate buzunatele, mãcar sã-mi taiu setea din când in când. Pãdurea devenea din ce in ce mai rarã. Incepuserã sã aparã si câteva case. Le-am ocolit cu precautie cât mai pe departe. Insfârsit, am ajuns la sosea. Era soseaua ce venea dela Chisinãu. Am continuat drumul deoparte a soselei, trecând prin grãdini si plantatii de porumb. Dupã încã vreo cinci kilometri, am ajuns la poalele dealului si-am început urcusul. Imi tremurau picioarele si suflam din greu. Abia acum mi-am dat seama cât eram de slãbit. O minune ca putusem rezista atâta. Dorinta însã de a avea cât mai repede o certitudine mã împingea cu pasi repezi spre culmea dealului. Când am ajuns, aproape am cãzut jos de obosealã, dar si de bucurie. Instinctul nu mã înselase. La circa patru kilometri se vedea orasul Tighina, apoi «Lagãrul» cu Bisericuta unde slujea pãrintele Fotescu, cimitirul orasului, Nistrul si satul românesc Pascari, de partea cealaltã a Nistrului, in Rusia.

 

GÂNDURI PENTRU PÃRINTELE FOTESCU

 

Inima îmi bãtea nebunã si ochi-mi sorbeau imaginea orasului. Era incã prea devreme pentru a încerca o apropiere. In afarã de aceasta, ma aflam de partea din rãsãrit a dealului, soseaua rãmânând la vest. Pentru a ajunge la casa cantorului, trebuia sã traversez aceastã sosea. Cum mi-era insã teamã sã nu mã intâlnesc cu cineva, deoarece as fi putut trezi bãnuieli in halul in care eram, m'am decis sã rãmân pe deal pânã se va lãsa întunericul.
   Mi-am ales un loc mai ascuns, la umbra unui copac si intr'o micã vale, asa ca sã pot fi ferit de vederile vreunui curios. M'am întins pe iarbã. Efortul fãcut, plus încercãrile din ultima zi, ma sdrobiserã. Pleoapele mi se închideau. Am adormit. Un somn greu si fãrã vise. Când m'am trezit, scuturat de frig, era deja intuneric. Orasul Tighina era luminat. De cealaltã parte a Nistrului, par'cã cufundat într'un fel de ceatã, se zãrea satul Pascari.
   Doua lumi se prezentau în fata ochilor mei. Dincolo de Nistru, lumea ateisto-comunistã; la noi, lumea lui Carol al II-lea. Doua dictaturi, cari, in ultimã analizã, urmãreau acelasi scop: aservirea, sclavizarea, deposedarea omului de tot ceeace fãcea patrimoniul lui sufletesc, golirea lui de orice continut superior, scoborîrea lui in animalitate, transformarea lui într'un simplu instrument, într'un robot, incapabil de a mai gândi prin el insusi, de a mai gãsi in el puterea care sã-l smulgã din trista situatie. Intr'una, ca si'n cealaltã, o clasã ermetic inchisã, apãratã de un puternic aparat de Stat si de alte organisme, transformate in elemente de executie. Bine plãtiti, nemernicii acestor organisme de executie se întreceau in a-si servi stãpânii, omorînd, schingiuind, cãutând sã nimiceascã in oameni orice sentiment de onoare, umilindu-i, târîndu-i in noroiu. Dintr'una ca si din cealaltã, Dumnezeu era izgonit. Preotii erau închisi, bãtuti sau lichidati pur si simplu. Respectul uman era numai pentru cei ce stãteau sus. Cine nu se pleca vointei dictatorului, era lichidat.
   Pãrintele Fotescu, la al cãrui ajutor trebuia sã recurg, fugise din Rusia bolsevizatã, si anume din Transnistria, unde se nãscuse si unde slujise multã vreme. Timp de cinci ani înfundase puscãriile si lagãrele de muncã fortatã din URSS. Cu mare greutate si dupã o multime de peripetii, reusise sã fugã si sã treacã Nistrul înnot, stabilindu-se in Tighina, unde obtinuse o parohie in mica Bisericuta, din asa zisul «Lagãr», situat la doi kilometri de oras.
   Timp de o sutã de ani, Basarabia fusese ocupatã de Rusi. Ofiterimea taristã, clasã aparte, cu cele mai largi drepturi, forma elita societãtii rusesti. Pentru aceastã ofiterime, guvernul rusesc din Basarabia construise peste tot anumite cartiere la marginea orasului, in mijlocul unor parcuri, prevãzute cu tot confortul: alei perfect aliniate, fântâni arteziene, cazinouri, etc., inclusiv o capelã. Aceste cartiere erau numite de populatie «lagãre ofiteresti» si, pânã la sfârsit, simplu: «lagãr».
   In Tighina, existase deasemenea un astfel de lagãr. Dupã primul rãsboiu mondial, poate pentru a sterge din mintea Românilor trista amintire a ocupatiei rusesti, organele administrative ale orasului au distrus aproape totul. Rãmãsese numai parcul, complet rãvãsit, si capela, care servea acuma pentru populatia civilã din jur. Aci slujea pãrintele Fotescu. Un preot integru, de o imensã credintã si un aprig luptãtor contra comunismului. El trãise si fãcuse experienta comunismului pe propria-i piele. Aproape in fiecare predicã povestea cate ceva din persecutiile comuniste contra Bisericii Ortodoxe si a acelora ce nu se lãsau târîti in abisul ateis mului comunist. Nu se încadrase in niciun partid politic. Era însã simpatizant al Miscarii Legionare, ajutându-ne de fiecare datã, când era nevoie, cu tot ce putea.
   Mai târziu, in 1940, când Rusii ne-au ocupat din nou Basarabia, Evreii din Tighina au fost primii cari au arborat drapelul rosu comunist. Si pentru a binemerita dela ocupantii bolsevici, au pãtruns in Bisericuta din Lagãr, unde pãrintele Fotescu se afla in rugãciune cu câtiva credinciosi si l-au cãsãpit intr'un mod barbar, împreunã cu dascãlul si alti câtiva Români.
   Desigur, de aceste fapte ale Evreilor comunisti nimeni nu a scos o vorbã. Niciun ziar nu a publicat ingrozitoarea faptã a Evreilor. Niciun comunicat, niciun protest n'a fost lansat de câtre nenumãratele organizatii internationale pentru libertatea omului... Si dacã acest caz ar fi fost un caz izolat, sã admitem cã s'ar fi putut omite. Insã, pretutindeni, in timpul retragerii trupelor românesti din aceastã provincie strãmoseascã, atât soldatii români cât si civilii au fost atacati, bãtuti, injuriati peste tot, deoarece aveau ordin sã nu rãspundã la provocãri. Si culmea ironiei, cei cari îi atacau acuma nu erau Rusii de originã, ci Evreii.
   Presa evreiascã din România continua sã scrie cu litere grase câte-un scandal sau crimã pasionalã, fãrã a gãsi un singur cuvânt de repudiere a actelor comise de propriii lor coreligionari. Pãrintele Fotescu a fost una din primele victime ale ocupatiei comuniste. Si n'a fost omorît de comunistii rusi, ci de Evreii democrati din Tighina.
    Fie ca aceste putine rânduri sã constitue un omagiu postum pentru acest preot transnistrian, cu suflet mare, de adevãrat crestin si de Român.

 

SUB OCROTIREA CLOPOTNITEI

 

Asezat pe iarbã, in întunericul de nepãtruns al noptii, am început sã gândesc la felul cum voiu traversa strada si cum va trebui sã mã comport in momentul când voiu ajunge la casa cantorului, Bãdia Nicolae.
   Dupã câtva timp, m'am ridicat si am pornit la vale, oprindu-mã adesea si ascultând cu atentie. Când am ajuns in dreptul soselei, dupãce m'am asigurat cã nimeni nu era prin apropiere, am rupt-o la fugã traversându-o in goanã. Pânã la casa cantorului mai erau vreo cinci sute de metri. Am grãbit pasii, uitându-mã tintã la casa care putea sa-mi fie salvare sau, din nou, nenorocire. La inceput incet si temãtor, apoi un pic mai tare, am inceput sã chem cantorul pe nume:
   -Bãdie Nicolae, bãdie Nicolae!
   Dupã un timp, ce mi s'a pãrut o vesnicie, usa casei s'a deschis si o umbrã si-a facut aparitia, intrebând cu voce tare cine e? Oarecum speriat, l-am rugat sã vie pânã la poarta grãdinii, intrucât am sa-i comunic ceva din partea pãrintelui Potescu. Asteptam fãrã sã suflu. Când a apãrut in dreptul portii, i-am spus cine sunt. Vocea imi tremura. Nu a scos o vorbã. Scruta intunericul pentru a mã vedea mai bine. I-am repetat numele intreg. S'a apropiat mai mult de mine. Insfârsit m'a recunoscut. M'a invitat sã intru imediat in casã. Am rãsuflat mai linistit. Dar din nou m'a cuprins ameteala. M'a prins de brat, conducându-mã spre casã, intocmai ca pe un copil.
   Când am intrat in casã, era gata sã cad, împiedecându-ma de pragul usii. Mi se invârtea capul. M'a dus intr'o camerã din fund si mi-a adus un pahar de apã, întrebându-ma dacã am mâncat. La rãspunsul meu negativ, a iesit repede ca, dupã. câteva minute, sã reaparã cu o farfurie de bors, câteva ouã fripte, pâine si o sticlã cu vin rosu. Ne-am asezat la masã. Abia începusem sã iau ceva, cã si-a fãcut aparitia si sotia cantorului. M'am sculat, dându-i binete. M'a sãrutat pe amândoi obrajii si a început sã plângã. Dupã câtva timp, la un semn al sotului, a iesit din camerã. Am continuat sã mãnânc. Rãbdasem douã zile si-o noapte. Cu fiecare înghititurã, mã învioram.
   Dupãce am terminat de mâncat, am început sã-i istorisesc toate pãtaniile mele. Era înspãimântat. Sã nu am însã teamã. El ma va ascunde pânãce va vorbi cu pãrintele Fotescu, pentru a vedea ce altã posibilitate ar mai exista. In casa lui nu puteam râmãnea mult timp, deoarece toatã ziua era vizitat de multi cunoscuti sau de alti locuitori ce veneau sã-i dea pomelnice pentru a fi citite in bisericã sau sã facã rugãciuni, sfestanii, etc. S'ar putea ca vãzându-mã pe aci, sã intrebe cine sunt, ce fac, si, în tot capul, prezenta mea ar putea trezi bãnuieli.
   Singura solutie, deocamdatã, ar fi si mã ascund in clopotnita Biserici.i. Acolo e loc destul si nu sunt expus de a fi vãzut de cineva, care m'ar putea recunoaste. In afarã de aceasta, el îmi va da o saltea, perinã si câteva cuverturi pentru a ma acoperi. Imi va aduce regulat mâncare si apã, însã numai seara, pentru a nu fi vãzut de nimeni si numai când va sti cã nimeni nu va mai veni sã-l vazã.
   Intr'un târziu am iesit din casã, purtând o saltea si trei pãturi si ne-am îndreptat spre Bisericã. Nu se vedea nici tipenie de om. Cred cã dacã cineva ne-ar fi vãzut, ar fi putut foarte bine si ne creadã niste hoti. Cu toate precautile necesare si ascultând din când in când, am ajuns la Bisericã. Am intrat pe poarta ce dãdea in altar. Bãdia Niculae, care avea cheile cu el, a deschis usa altarului, fãcându-mi semn sã-l urmez. A închis usa si a aprins o candela. Dupãce a fãcut o scurtã rugãciune, am pornit-o spre partea opusã altarului, unde se afla o usitã ce dãdea spre scãrile ce urcau in clopotnitã.
   La slaba luminã a candelei, am urcat salteaua si celelalte lucruri, dupã care am coborît in Bisericã. Bãdia Niculae a plecat spre casã pentru a-mi aduce ceva de-ale mâncãrei pentru a doua zi. Dupã o asteptare de vreo zece minute, a rearpãrut cu un pachet si douã. sticle. In pachet era brânzã, slãninã, cârnati si pâine. O sticlã era cu vin, cealaltã cu apã. Toate trebuia sã-mi ajungã pãnã a doua zi seara, deoarece inainte nu putea sã mai vie in Bisericã. Mi-a întins dupã aceea un pachet de tutun, foitã si o cutie de chibrituri, plus câteva lumânãri. M'a rugat sã evit, pe cât imi va fi posibil, de a face luminã., pentru a nu atrage atentia vreunui trecãtor. Apoi a iesit incuind usa in urma lui.
   Rãmas singur in intuneric, am ingenunchiat si am multumit lui Dumnezeu pentru ajutorul dat. Mi-am luat dupã aceea proviziile si aprinzând o lumânare, am inceput urcusul in clopotnitã, cãutând sã. nu fac niciun sgomot. Ascundeam flacãra lumânãrii, desi la acea orã nimeni nu ma.i trecea prin apropierea Bisericã. Ajuns sus, m'am intins pe saltea, asa îmbrãcat cum eram. Dupã câteva minute m'am ridicat si m'am apropiat de pervazul unei ferestre strâmte, scrutând întunericul. In jurul clopotnitei, liniste si intunecime; in depãrtare, câteva luminite. Târziu, m'am culcat cu sefletul usurat.
   A doua zi, m'am trezit târziu. Nu aveam niciun ceas cu mine. Am deschis pachetul cu mâncare. Dupãce am termina.t, m'am imbrãcat si mi-am fãcut patul. Se putea ca in curând sã soseascã pãrintele Fotescu. Mi-am aruncat privirile pe fereastrã. Nicio tipenie de om. Intins apoi pe saltea, ma gândeam cum as putea veni in contact cu cumnatul meu. Chibzuind bine, am gasit cã e mai sigur sã fac si imposibilul pentru a pãrãsi orasul Tighina. In judetul Râmnicul-Vâlcea, la pãrintii mei, puteam gãsi mai usor o ascunzãtoare.
   Intr'un târziu, vãzând cã nimem nu vine, m'am coborît in Bisericã si am inceput sã ma rog. La strana din stânga, era o carte: Psaltirea Sfântului Vasili. Am luat-o cu mine in clopotnitã. Am deschis-o la întâmplare, dar dupã cãteva rânduri, am lãsat-o deoparte. Lumina era prea slabã si-mi obosea ochii. Inchizând ochii, m'a prins somnul.

 

REVEDERE

 

M'am trezit chemat de cineva. Era pãrintele Fotescu. Am sãrit ca ars, oarecum rusinat. Extrem de emotionati, ne-am îmbrãtisat prelung. Niciunul nu puteam scoate o vorbã. Simteam cum începuserã sa-mi curgã lacrimi pe obraji. Parintele Potescu, deasemenea plângea.
   Când ne-am revenit in fire, am început sã-i povestesc toate incurcãturile si torturile prin care trecusem, arãtându-i si urmele lãsate de schingiuieli. Era îngrozit de brutalitatea omeneascã. Apoi mi-a vorbit cã prin oras toatã lumea stie de fuga mea. Autoritãtile au pus patrule peste tot pentru a pune mâna din nou pe mine. Sã nu-mi fac însã nicio grije, deoarece nu el va fi aceea care sã mã trãdeze si sã mã dea din nou pe mâna cãlãilor. Crede insã cã deocamdatã e bine sã mai rãmân cãteva zile in clopotnitã, pânã ce se va mai slãbi cu controalele. Dupã aceea ar fi bine sã mã ascund la Mãnãstirea Chitcani, printre cãlugãri, îmbrãcând aceleasi haine si ducând aceeasi viatã ca si ei. El cunostea bine pe staretul acestei mãnãstiri. Era un om serios, tãcut, de mare credintã si deasemenea simpatizant al Miscãrii Legionare. Ma puteam deasemenea bizui pe discretia cãlugãrilor, gata oricând sã ajute pe oricine.
   Ideea de a sta ascuns intro mânastire, periclitând poate soarta cãlugãrilor, nu-mi prea plãcea. M'am rugat dacã ar putea sã-mi facã rost de o sutanã si de un potcap cãlugãresc.
   La rãspunsul lui afirmativ, i-am explicat cã cel mai bun lucru e sã dispar din judetul Tighina si sã mg deplasez spre Râmnicul-Valcea, unde un unchiu al meu avea o casã in munti, izolatã si cunoscutã de putinã, lume, unde as fi putut sã mã ascund. Il mai rugam sã ia contact cu cumnatul meu, însã in asa, fel pentru a nu trezi nicio bãnuialã si sã-i comunice prezenta mea aci, rugându-l totodatã sã-mi trimitã ceva bani, necesari pentru deplasarea mea.
   Pãrintele Fotescu a fost de acord. In haine de cãlugãr, trebuia sã mã deplasez pe jos sau in cãrutã pânã la Basarabeasca si de acolo sã iau trenul spre Galati, Bucuresti, Râmnicul Vâlcea.. Am mai stat de vorbã mult timp. Când a plecat, mi-a promis cã in fiecare zi îmi va trimite stiri prin cantor si cã atâta timp cât patrulele vor functiona, nici nu trebuie sã ma gândesc la vreo deplasare. Când el va gãsi momentul potrivit, va veni personal sã mã anunte si impreunã vom pregãti cele necesare plecãrii.
   Timp de patru zile am tot asteptat. Bãdia Nicolae se ingrijea permanent de mine, aducându-mi regulat mâncare. Tot el mi-a tuns pãrul la ceafa si mi-a aranjat barba. In a patra zi seara, a reapãrut pãrintele Fotescu. Aducea cu el toate cele necesare pentru transformarea mea. In afarã de potcap si sutanã, mai adusese o traistã plinã cu o multime de cãrti religioase, spunându-mi cã era bine sã le ofer pe unde treceam, dând astfel si mai mult impresia de fata bisericeascã. Luase deasemenea contact cu cumnatul meu, dela care imi aducea si o scrisoare. El îmi punea la dispozitie o cãrutã cu doi cai, cu care trebuia sã plec spre Basarabeasca. Afarã de aceasta, îmi trimetea si 15.000 de lei, bani strânsi in grupul ofiterilor legionari ce nu fuseserã arestati. In scrisoare mã informa de tot ceeace se mai intâmplase dupã arestarea mea si imi dãdea si o listã de miscarea trenurilor din Basarabeasca spre Galati.
   Sfãtuit de pãrintele Fotescu, m'am decis sã pornesc la drum a doua zi de dimineatã, încã inainte de a se lumina de ziuã. Bãdia Nicolae era acela ce trebuia sã ma conducã. Patrulele fuseserã ridicate, deci pericolul de a fi legitimat pe drum era mult mai mic. Ne-am despãrttit unul de altul cu lacrimi in ochi si cu speranta cã toate vor merge bine.
   Dupã plecarea pãrintelui, am îmbrãcat sutana, pentru a vedea dacã mi se potrivea. Era cam lungã, dar asta n'avea nicio importantã. In schimb, potcapul îmi vedea de minune. Mi-am aruncat privirea într'o oglindã lãsatã acolo de cantor. Aveam o înfãtisare impresionantã si nu-mi stãtea rãu ca popã. Când mã gândeam cã pârintii mei voiserã sã facã din mine un preot pentru «a nu se stinge neamul nostru de popi», asa cum mult timp mi-au tot bãtut capul !...
   Multumit oarecum cu noua înfãtisare si cum începuse sã se întunece, m'am desbrãcat si m'am intins pe saltea, in asteptarea cantorului, care trebuia sã-mi aducã cina. Dupã câtva timp, am auzit un uruit de cãrutã.  M'am apropiat de fereastrã. Era însã atât de întuneric cã nu puteam distinge mai nimica. In tot cazul, am putut observa cã aceastã cãrutã intrase in curtea cantorului. Deci, trebuia sa fie trimisã de cumnatul meu. Totul lua cursul dorit. M'am întors la saltea si, învelit in douã pãturi, cu gândul la soarta vietii mele, am adormit.

 

PE DRUMUL PRÃFUIT AL LIBERTÃTII

 

Era încã intuneric când am fost trezit de Bãdia Nicolae. M'am imbrãcat repede si cu oarecare înfrigurare. Am coborît dupã aceea in Bisericã, am îngenunchiat inaintea Altarului si mi-am fãcut rugãciunea. Cu inima cât un purice, am iesit din Bisericã si m'am urcat in cãruta ce ma astepta. La un pocnet de biciu al cantorului, caii s'au pus in iniscare. Am inceput sa tremur. De frig sau de teama? Poate si una si alta. Mai ales teama de a nu fi prins din nou si torturat... Era poate si teama instinctivã de a nu muri când sufletul mi-era atât de tânãr si dornic de a cuprinde în mine tot frumosul de sub soare... Poate cã tocmai aceastã dorintã îmi dãduse forta necesara de a fugi din mâna cãlãilor. Care-i omul ce nu a încercat frica de moarte in fata unui pericol amenintãtor...?
    Intr'adevãr, tremuram; tremuram de fricã. Chinuitorii tineretului legionar bãgaserã groaza in mine. Eram liber si totusi nu puteam indepãrta de mine gândul cã sunt urmãrit, cã pentru a ma prinde se organizaserã potere, al cãror ordin era sã mã prindã viu sau mort. Incercasem sã alung din suflet aceastã teamã, dar ea revenea fãrã 'ncetare. Si totusi, era conditia principalã pentru a reusi sã ma sustrag urmãrirei. Orice gest nelalocul lui putea sã mã trãdeze.
   Am încercat sã intru in vorbã cu badia Nicolae. Doamne, cum uitasem. atâtea lucruri importante! Nu scosesem niciun cuvânt cu privire la soarta camaradului Serafim, ce fusese un erou si acum se transformase într'un martir. Stãtusem atâta timp in contact cu Bãdia Nicolae si nu-i povestisem nimic. Tot timpul vorbisem numai de mine. Sã fi devenit oare atât de egoist încât sã uit complet acea figurã de brav a camaradului Serafim, acel curaj, acea fortã de dãruire, care îmi dãduserã si mie tãria de a rezista pânã la sfârsit tuturor torturilor?
   M'am rusinat de mine însumi. Am inceput sã povestesc Bãdiei Nicolae tot calvarul camaradului nostru, care depãsise cu mult toate suferintele mele, mai ales prin acel ultim act de auto-mutilare, act care reusise sã sperie pe însisi cãlãii lui.
   Simteam cum mã usuram par'cã de o greutate si cu cât povesteam mai mult cu atât uitam frica ce mã apucase si grija de ziua de mâine. Am mers aproape trei ore in galop. Caii erau asudati. Undeva, la marginea soselei, se afla un lac. Badia Nicolae a oprit caii in dreptul unui copac umbros. Am coborît sã ne odihnim. Ne-am asezat la umbra copacului si bãdia Nicolae a deschis un cos cu merinde. Am început sã mâncãm. Aierul rece al diminetii îmi dãduse poftã.
   Dupã câteva îmbucãturi, am scos oglinda din buzunarul sutanei si-am inceput sa ma privesc. In lumim slabã a clopotnitei nu putusem sã mã vãd cum trebuie. Acum mã vedeam pentru prima datã in lumina zilei. Eram de nerecunoscut. Nici pãrintii mei, cred, nu m'ar fi putut recunoaste. Cu atât mai putin un agent, oricât ar fi fost el de inteligent si versat, nu ar fi putut bãnui cã in aceastã sutanã si sub acest potcap, se ascunde un legionar, abia scãpat de gloantele politiei.
   In mine începuse sã mijeascã o oarecare sigurantã, fapt foarte important pentru comportamentul meu viitor, fatã de lumea cu care eventual m'as fi intâlnit in drumul meu. M'am mai admirat câtva timp in oglindã. Multumit de mine si apucat de o bucurie neasteptatã, am inceput sã râd cu poftã casicum toate suferintele îndurate dispãruserã din viata mea.
   Cantorul mã privea pe sub sprâncene si zâmbea tãcut. Isi dãdea seama de transformarea ce se petrecea în mine. Mi-a întins o sticlã de vin, îmbiindu-mã sfãtos sã beau si sã mãnânc:
   -Ia, domnule Nelu, mãnâncã si bea sãnãtos si lasã încolo necazurile. Dumnezeu e mare si eu cred cã te va ajuta sã scapi de toate relele. Numai nu-ti pierde curajul si voia bunã. Mãnâncã cã, slavã Domnului, mâncare si bãuturã nu lipseste si destul le-oi fi dus lipsa...

Ion Roth Jelescu  

Alte fragmente din lucrarea "Si cerul plângea"