Dorul Pãrintelui Nae de-o cafea turceascã pregãtitã de Pãrintele Callist ne fãcuse sã batem la usa vlãdicãi Tit, directorul Sinodului. L-am aflat aplecat asupra unor spalturi pentru revista «Biserica Ortodoxã Românã». Ridicându-se spre a-si întâmpina oaspetii, Pãrintele Nae grãi:

- Prea Sfintite, venind noi spre biserica Antim, îi spuneam fratelui G.: sã stii bine cã vlãdica are sã creadã cã Dorul de o «turceascã» ne aduce la Prea Sfintia Sa...

- Fratilor - îi curmã vlãdica Tit cuvântul, nu vorbiti cu mine ovreeste; cã eu stiu cã voi tot pentru cafea ati venit. Dar de astãdatã n'ati avut noroc: Callist s'a bolnãvit si zace. De trei zile mã canonesc si eu cu «turceascã» pregãtitã de Emil: vã puteti închipui ce fel de fierturã e! Dar de nenoroc sã nu vã plângeti: vã voiu mângâia cu putin «Murfatlar», adus de Taligrãdeanu chiar de la vie.

Vlãdica dãdu poruncã lui Emil s'aducã vin si nuci. Emil, portarul Sinodului, era om umblat în lume. Vorbea englezeste si spanioleste. Inalt, slab, cu barbã impunãtoare. Totdeauna întunecat la chip. Nu era bucuros când clopotelul îl chema ca sã deschidã poarta. Dar era cuviincios. Dupã ce gustarãm vinul si dupã ce îl lãudarãm, pe bunã dreptate, îi lãsai singuri si plecai sã-l cercetez pe Pãrintele Callist, care locuia în aceeasi casã a bisericii Antim, unde Sinodul îsi avea resedinta.

Pãrintele Callist era caligraful Sinodului. In scripte era trecut: «Protosinghel Callist Rãdulescu, sef de birou cl. I». Floare rarã era acest cãlugãr de bun neam. Copil de învãtãtor, intrase de tânãr în mânãstire. Anii vietii lui erau acum ca la cincizeci. Si rãmãsese, pânã la aceastã vârstã, nevinovat ca un prunc. Mãrunt de stat, subtirel si vioi ca o nevãstuicã; ochii negri, mari; sprâncenele, barba si pletele, negre ca tãciunele. Era îmbrãcat totdeauna cu grijã: pãlãrie neagrã cu margini largi; reverenda si cabana cusute la «Bãrbulescu», croitorul vlãdicilor; mijlocul lui subtire încins cu curea neagrã, latã, cu cataramã de argint; ghete negre cu elastic. Drumurile pe care le bãtea erau între Antim si schitul Darvari, in care trãia prietenul sfintiei-sale, Nicanor iconarul.

Necazurile vietii Pãrintelui Callist erau putine. Cele mai mari, in legãturã cu mitropolitul Pimen al Moldovei. Se supãra când Mitropolitul îi zicea «mã» si «tu». Iarã când se mai si rãstea la sfintia-sa, atunci se umplea paharul: Pãrintele Callist îsi prezenta «demisia». Si pleca, numaidecât, la schitul Cheia din Prahova, unde îsi avea metania; pleca «la pustie» - cum spunea Pãrintele Firmilian. De trei ori demisionase. Si de trei ori se înturnase la Antim: mai mult de 3-4 luni de zile nu rãmânea la mult cântata, la «prea frumoasa pustie». La Sinod nu i se primea niciodatã demisia. Nu fortau lucrurile. Stiau cã va veni iarã. Cãci caligraf ca sfintia-sa nu era usor de aflat. Apoi omul minunat, cu nerãutate prunceascã, cu viatã neîntinatã, plãcut la chip, la vorba si port, era de toti iubit.

Era Pãrintele Callist si mare mester in pregãtirea dulceturilor si a serbeturilor. Iarã «turceasca» sfintiei-sale nu se dovedea nicãeri în Bucuresti.

 

* * *

 

In «chilia cu calorifer» a bolnavului erau adunati: Pãrintele Firmilian, Arhimandritul Inochentie si Pãrintele Nicanor. Când am intrat eu, Pãrintii chibzuiau asupra împãrtirii «mostenirii». Pãrintele Firmilian dorea sã aibã «spre evlavioasã aducere aminte» Floarea Darurilor, editia primã, cu legãturã initialã, si pe Isaac Sirul. Arhimandritut Inochentie, fost sergent de artilerie, îsi dorea cureaua cea latã, cu cataramã (si zâmboace) de argint. Pãrintele Nicanor nu dorea nimic; cã se legaserã sã se «mute» împreunã. Venind apoi vorba despre boli si despre leacuri, Pãrintele Firmilian dãdu bolnavului acest sfat:

«Iei Sfintia-Ta o oca si jumãtate de vin negru, ce se chiamã «Puterea Ursului»; golesti vinul într'o canã, arunci înlãuntru o mânã de bucãti de zahãr si pui cana la foc. Asta, seara, înainte de culcare. Dupã ce a fiert vinul, îl bei tot, în timp scurt. Apoi te culci. Si dimincata, Pãrinte, te vei destepta sãnãtos, oridece boalã vei fi fost cuprins».

Arhimandritul Inochentie interveni:

«Nu! Rânduiala noastrã cãlugãreascã e asa: Începi Sfintia-Ta rugãciunea sfântului Efrem, cu metanie. O rostesti si faci metanit pânã simti cãmasa udã'n sale. Atunci te opresti si o schimbi cu cealaltã. Si tot asa urmezi pânã la al saptelea schimb. Iarã dupã aceea, încetezi si te asezi în pat. Si zviduirea nu va zãbovi sã se arate.

- Mda! - zise Pãrintele Firmilian este si rânduiala aceasta: dar si cea cu ocalele asemenea este!

Arhimandritul replicã, sigur de sine:

- Unde, Pãrinte Profesore, ati cetit Sfintia-Voastrã în Scripturã despre rânduiala aceasta cu ocalele? Cã iatã eu sânt bãtrân si pân 'acum n'am dat de ea...

La care întrebare, Pãrintele Firmilian îl întelepti, degrab:

- Apoi vezi, Pãrinte Arhimandrite, Sfintia-Ta întrebi, ca adventistii: Unde se aflã in Scripturã? Dar, Pãrinte, noi suntem ortodocsi; noi avem si Traditie!

Veselia stârnitã de rãspunsul Pãrintelui Firmilian i-a fãcut bine si bolnavului: a râs împreunã cu noi...

 

* * *

 

Când am revenit la cei doi cãrturari, i-am aflat adânciti într'o corntroversã asupra activitãtii nefaste a principesci Bagration-Pangration. Le-am povestit cele pctrecute la cãlugãri.

- «Prea Sfintite - isbucui Pãrintele Nae, profesor de istorie si membru al Academiei -, ce s'a petrecut alãturi, la cãlugãri, e de o mie de ori mai de pret decât mãruntisurile cu care ne-am pierdut noi aci vremea! Nit ti se pare Prea Sfintiei Tale cã în biscrica noastrã se face mare abuz cu Traditia? Nu ti se pare cã în calea contactului direct cu Evanghelia stã de-a-curmezisul "Traditia", asa cum o înfãtiseazã, prea adesea, niste streti fãrã stiintã teologicã?». Aghiografie, Imnografie, Iconografie; decizii ale împãratilor byzantini, ba, chiar si unele canoane ale Sinoadelor nu scãpaserã întepãturilor critice ale istoricului. Vlãdica Tit, care tradusese în româneste si publicase de curând cartea «Biserica Rãsãriteanã» a lui N. Arseniev, era apãrãtor convins al Traditiei «neplugãrite».

Sosirea neasteptatã a Mitropolitului N. la Vlãdica Tit a curmat controversa. Ne-am luat rãmas bun. Discutia a continuat, între noi doi, pe stradã. La despãrtire, i-am propus Pãrintelui Nae sã tinã, la Fundatie, o conferintã urmatã de discutii. Tema: Între Traditie si Scripturã. Mi-a rãspuns cã n'o va tine. Mi-a indicat si pricina. Dar mi-a fãgãduit cã va scrie o brosurã cu titlul propus de mine.

George RACOVEANU
Revista Scriitorilor Români, Nr. 1, München, 1962