I. DESPRE CONDUCERE

 

Tara si Exilul, Anul XXIX, Nr. 3-4-5, Ianuarie-Martie 1992

Este vorba de problema conducerii in Legiune, si nu de alte formatiuni politice. Scriu aceste rânduri, pentrucã am constatat cã multi camarazi n'au înteles doctrina Cãpitanului in materie de conducere a organizatiei noastre sau nu le convine acum, dupã trecerea atâtor ani, sã o recunoascã si sã o aplice, asa cum a fost expusã de Intemeietor.

In lunga mea viatã politicã, am fost solicitat de numerosi legionari, dintre cari unii au jucat roluri importante in misoare, ca sã le cedez locul ce îl detineam -Sef al Legiunii- pentrucã ei posedã tehnica lor, mijloacele lor de convingere, si o intuitie politicã specialã, care le vor permite sã, o scoatã din impasul in care cãzuse. Aceste propuneri mi se fãceau in perioade de crize, când miscarea se sbãtea in prigoane si fãrã perspective de a iesi la liman. Dupã pãrerea acestor camarazi, trecerea Sefiei in mâinile lor ar fi usurat considerabil greaua situatie a, miscãrii si chiar ar fi determinat pe dusmanii nostri sã-si revizuiascã atitudinea, acceptând o nouã colaborare cu organizatia noastrã.

Nu exagerez dacã afirm cã, au fost cel putin 20 de încercãri de acest gen, venite dela camarazi cari detineau ranguri in ierarhia Legiunii si cari credeau cã luând ei conducerea miscãrii, vor rezolva satisfãcãtor necazurile in care ne sbãteam.

Ce garantii ofereau acesti solicitanti din mijlocul nostru cã odatã investiti cu sceptrul conducerii, vor sãvârsi miracolul unei schimbãri radicale in viata de suferintã a Legiunii? Niciuna, afarã de verbul lor înflãcãrat, de promisiunile lor stãruitoare, de perspectivele cari se puteau deschide Legiunii sub conducerea lor. Sunt nevoit sã intreprind aici o scurtã disertatie asupra principiului conducerii in miscare, care e fundamental diferit de al altor formatiuni politice. Inarmat cu aceastã introducere, îmi va fi mai usor sã explic dece am refuzat permanent sã dau curs acestor cereri. Tuturor le lipsea ceva esential, si anume garantia cã vor realiza faptele pe care le credeau in priceperea si puterea lor sã le facã.

 

II. PRINCIPIUL SELECTIUNII

 

Dupã doctrina Cãpitanului, orice sefie in Legiune, dela cea mai mica, a sefului de cuib, pânã la cwa mai înaltã, a sefului miscãrii, nu se poate obtine nici prin alegeri, dupã sistemul democratic, si nici prin ereditate, adicã prin trecerea conducerii din tatã in fiu, sau alte rudenii, dupã sistemul nobiliar sau aristocratic. Corneliu Zelea Codreanu a fixat un al treilea principiu, al selectiunii sociale, deosebit de primele douã. Principiul selectiunii se bazeazã exclusiv pe valoarea individului, pe capacitatea lui de a conduce o unitate in miscare, pe vocatia lui de a deveni cef al unei formatiuni legionare. Când se produce acest proces selectiv, când legionarul respectiv dã dovada ca este apt sã exercite o anumita comandã, de abia atunci Seful Legiunii sau seful judetului sau alt sef îl consacrã, adicã il recunoaste in functiunea in care s'a distins prin propriile lui merite. In Legiune, se petrece un fapt paradoxal: cineva este sef de fapt, înainte chiar de a primi confirmarea dela superiorul sãu, prin sacrificiile lui, prin talentul lui de a înjgheba o organizaree. Ca sã devinã cineva sef de cuib, trebue in prealabil sã strângã in jurul lui un mãnunchiu de prieteni, cari, mai târziu, vor forma cuibul ce i s'a încredintat sã-l conduca. Ca sã ajungã cineva sef de judet, trebue mai intâiu sa se distinga in organizarsa acelui judet. Când a venit dela Centru confirmarea ca este sef de judet, aceastã numire presupune ca el are la dispozitie o retea de unitãti cari vor forma structura acelei organizatii judetene, si asa mai departe.

In aceastã privintã, imi permit sa reproduc un pasaj din amintirile lui Traian Puiu, care a lãmurit, cu o rara intuitie, in ce consta aprincipiul selectiunii sociale, fixat de Cãpitan si cum functioneazã el.

"De aceea si conceptia nostrã asupra conducerii avea aceleasi fundamente. In pozitia de conducãtor al destinelor noastre nu trebuia, sã ajungã decât acela care putea sã cuprindã in sufletul sãu întreg poporul, cu toate nevoile si aspirathle lui. Insasi cadrele miscãrii se formau in spiritul acestui principiu.

Sefii legionari nu se impuneau si nu sunt impusi masei legionare. Ei se aleg dela sine, nu prin vot, ci prin lupta si faptele lor. Fiecare sef legionar este, sau poate fi, atât de mare cât sufletul lui poate cuprinde: un cuib, o garnizoanã, o regiune sau tara întreagã.

Criteriul selectiunii noastre nu-i votul, nici vorbãria si nici intelectul, cu care cineva se poate prezenta lumii românesti. Primul nostru criteriu de selectiune este capacitatea de dragoste a respectivului pentru tot ce este românesc. Aceastã facultate îi determinã atât puterea lui de muncã si de luptã cât si puterea de jertfã si de dãruire personalã in slujba nemului. Rãsplata acestei dãruiri din dragoste este tot dragostea. Poporul a început sã ne iubeascã, cum îsi iubeste copilul mama. Si dragostea lumii românesti fatã de noi legionarii, n'a incetat niciodata" (P. 75 din lucrarea lui Puiu Train, in curs de aparitie).

Principiul selectiunii se aplicã cu rigoare la toate treptele de organizare a Legiunii, dar cu extremã rigoare când este vorba de functiunea supremã a Legiunii.

Ca sã ajungi in fruntea Legiunii, nu este suficient sã pretinzi cã ai fi mai bun decât actualul sef si, in virtutea acestei presumtii, prin nimic dovedite, sã ceri substituirea lui cu propria persoanã, ci trebue sa apuci drumul pe care il ia cel mai umil sef din miscare, drumul faptei, al actiunii, al creatiei. Trebue sa demonstrezi cã esti in stare sã rãstorni obstacolele ce stau in calea Legunii, înãltându-o pe culmile maririi. Trebue sã o ridici sus de tot, in vãzul tuturor, încât toti sã te recunoascã ca fiind un ales al destinului. In momentul acela nu trebue sã te mai lupti cu nimenea si nu trebue sã mai pretinzi nimic. Nu ai rivali. Nimeni nu iti mai stã in cale. Insãsi faptele tale te inaltã in zenitul autoritãtii.

De aici tragem concluzia cã sefia Legiunii nu se cere nici dela actualul Sef si nici chiar dela masele legionare. Ea se proecteazã din propriile fapte ale celui ales. Mai mult decât atâta. Când cineva se apropie de treapta supremã in Legiune, nici chiar el însusi nu are nevoie sã pretinda ceva. E purtat de valurile popularitãtii spre aceastã, înalta functiune, chiar contra vointei lui. El a devenit un simbol al unei lupte plãtite cu nenumãrate sacrificii.

Sefia Legiunii nu se iscodeste, nu se cere, nu se pretinde, si cu atâta mai putin nu se provoacã zarvã in miscare pentru obtinerea ei. Nu e nevoie sã pui pe altii sã face, propagandã, pentru propria ta persoanã. E suficient sã faci acte de sef, cari prin impulsul lor natural, te înaltã la cea mai ridicatã treaptã in miscare. Aptitudinile individului premerg functiuni.le ce-ar putea sa le indeplineasca cineva in miscare si recunoasterea locului ce-l ocupa in ierarhia Legiunii este o urmare fireascã a propriilor lui merite.

 

III. PRINCIPIUL SELECTIUNII IN VIATA UNUI LEGIONAR

 

Viata mea de legionar poate servi ca îndreptar pentru a ilustra principiul selectiunii. Mai intaiu am luptat in rândurile studentimii legionare, intrând in miscare in toamna anului 1927, la Bucuresti, adicã, la circa 6 luni dela actul întemeierii dela Iasi, in primul cuib format in Capitalã, sub conducerea lui Andrei C. Ionescu. Când soartea m'a aruncat in provincie, ajungând profesor de liceu, am contribuit la întemeierea organizatiilor din Fãgãras, nordul judetului Hunedoara si apoi Banat, fãrã a fi avuat o insãrcinare specialã. Am fost numit sef de judet in 1933 si apoi Sef de regiune in Banat, in 1935, dupãce si in aceste parti am rãspãndit crezul legionar, întemeind cuiburi.

Cãpitanul a aplicat in cazul meu principiul seleciunii. A socotit ca am fãcut mai mult decât contemporanii mei de atunci, camarazi de promotie, si confirmarea a venit dela Centru, ca fiind apt sã conduc aceastã regiune in 1935. Regiunea X-a Banat a iesit cea dintâi pe tarã., la alegerile din 1937, dupã calculele dela Centru.

Când a venit prigoana cea mare din 1938, am relusit s,a scap in ultimul moment, inainte de a fi dus la Tismana. Am plecat la Bucuresti si m'am pus la dispozitia Comandamentului Legionar de prigoanã, ce abia atunci se infiripasese. Ionel -Belgea, seful de atunci al Comandamentului, mi-a dat atunci insãrcinarea sa reiau legãturile cu Ardealul si Banatul si sa reorganizez aceste regiuni. Mai târziu mi-a lãrgit mandatul. Nu numai Ardealul si Banatul cãdeau in atributiile mele, ci intreaga retea din provincie. M'a preferat pe mine pentru simplul motiv cã, fiind necunoscut in Bucuresti, mã, puteam strecura mai usor in deplasãri. Iordache Nicoara a rãmas cu conducerea Capitalei.

A fost o însãrcinare grea si plina de primejdii. Chemam curieri din provincie pentru instructiuni, dar adeseori trebuia sã ma deplasez si eu in diferite orase pentru a lua contact cu organizatiile locale. Politia nu stia cine conduce organizatia din provincie, încât câteva luni m'am putut strecura fãrã sã mi se stie numele. La inceputul lui Septembrie 1838, situatia s'a schimbat. La o intâlnire cu Iordache Nicoarã, acesta m'a rugat sa iau eu conducerea Capitalei, pentrucã se simte urmãrit. Intr'adevar, peste o saptãmânã a cãzut.

In Iulie 1838, cãzuse in mãinde politiei Jenicã Belgea, iar, la scurt interval, si urmasul lui la conducere, Pãsu Antoniu. Constantin Papanace exercitã si el comanda doar câteva zile, caci este arestat întâmpltor si, dupã eliberare, a stat ascuns multa vreme. In toamna timpuriu, sã fi fost pela 15 Septembrie, a dcscalecat la Bucuresti, venind dela Brasov, unde se tinea ascuns, Profesorul Vasile Christescu. El a fost gãzduit de Titi Cristescu la pãrintii lui dela (Grãdinã)•, din cartierul Obor. Cum tot in cursul lunei Septembrie, Doamna Codreanu primise autorizatie dela Interne ca sã-si visiteze sotul, închis la Râmnicu-Sãrat, s'a intors dela Capitan cu dispozitia ca sefia vacantã a Legiunii, in prigoana, sã o ia Vasile Christescu. Ca urmare a acestei numiri, Comandamentul de prigoanã, s'a reconstituit la inceputul lui Octombrie in felul urmãtor:

Sef : Vasile Christescu. Membri in Comandament 

Preot Dumitrescu Borsa, ce locuia împreunã cu Vasile Christescu tot la Grãdina.

Constantin Papanace. 

Horia Sima.

Nicolae Petrascu.

Alexandru Cantacuzino, care locuia in alta parte.

Prin natura legaturilor mele anterioare, Vasile Christescu mi-a reînoit mandatul de a conduce provincia si Capitala. Membrii Comandamentului au fost solidari cu toate actele ce s'au savârsit in aceastã perioadã. Preotul Dumitrescu-Borsa avea intâitate fata de ceilalti membri ai Comandamentului, venind îndata dupa Vasile Christescu. Dovada este ca, Comunicatul dat de Comandament dupã asasinarea Cãpitanului, poartã numele lui Vasile Christescu si al Preotului Borsa:

Romani,

Din ordinul Regelui Carol al II-lea si sub patronajul Patriarhului României, Capitanul, Nicadorii si Decemvirii au fost asasinati miseleste in noaptea de Sf. Andrei, 20 de ani dela unire.

Rugati-va pentru ei. Legionari,

Pastrati-vã calmul si unitatea!

Vasile Christescu.

Preot I. Dumitrescu-Borsa.

1 Decembrie 1938.

In luna Ianuarie 1939, am suferit pierderi teribile in efectivele noastre, care ne-a desorganizat reteaua noastra de actiune. Laboratorul din Strada Oarca a sarit in aier. In aceeasi luna au cazut Locotenentul Dumitrescu si Vasile Christescu.

Fiind încoltit din toare partile, la începutul lui Februarie, am plecat cu Smultea si Alexandra Popovici la Arad, de unde am trecut frontiera pela Beba Veche in Ungaria. Dupa multe peripetii, am ajuns la Berlin. Dupa noi, au luat calea refugiului Constantin Papanace si Constant. Preotul Borsa cu Petrascu trecusera mai inainte frontiera poloneza, prin Bucovina, si au stat cateva luni la Varsovia. In primavara anului 1939, au ajuns si ei la Berlin.

 

IV. COMANDAMENTUL DFLA BERLIN

 

Cum era si firesc, prezenta a o serie de Comandanti Legionari la Berlin, in primavara anului 1939, a avut ca urmare reconstituirea Comandamentului de prigoana în Reich. Noul Comandament a avut urmatoarea componenta:

Sef: Preotul Duinitrescu-Borsa. Membri : Ion Victor Vojen, Alexandru Constant, Constantin Papanace, Horia Sima, Victor Silaghi.

In cadrul acestui Comandament, Ion Victor Vojen a fost insãrcinat sã se îngrijeascã,de relatiile externe cu guvernul german, ajutat de Alexandru Constant.

Constantin Papanace îndeplinea aceeasi functiune la nivelul partidului national-socialist.

Horia Sima a fost însãrcinat cu legaturile cu tara.

Victor Silaghi avea misiunea sã mã ajute pe mine, daca se ivea vreo misiune de acest gen.

 

V. PLECAREA LUI MITI DUMITRESCU

 

Acest Comandament a lucrat in perfectã armonie dela constituirea lui in primãvara anului 1939. Cea mai importantã actiune a acestui Comandament a fost trimiterea in tarã a lui Miti Dumitrescu, pentru a rãzbuna pe Cãpitan.

Cel dintâiu camarad cãruia i s'a destãinuit Miti Dumitrescu, pentru a obtinea autorizatia dela Comandament ca sã se intoarcã in tarã, a fost Constantin Papanace. Miti Dumitrescu i-a mãrturisit lui Papanace cã el nu a venit in Germania cu scopul sã se salveze de urmãriri -de altfel nici nu era cunoscut de politie- ci doar pentru a se convinge dacã într'adevãr Cã.pitanul s'a refugiat aici si este in viata, asa cum se svonise in tarã. Constatand cã vestea era falsã., el, Miti Dumitrescu, nu mai vede alt rost al vietii lui decât sã se înapoieze cât mai repede in tarã si sã rãzbune pe Cãpitan, contând in acest scop pe o echipã de prahoveni, cunoscuti de el.

La proxima reuniune a Comandamentului, Papanace a expus planul lui Miti Dumitrescu si a cerut sã i se dea deslegare. Toti membrii Comandamentului, fãrã exceptie, au fost de acord sã, fie autorizat Miti Dumitrescu sã se întoarcã in tarã. Discutiile s'au purtat asupra persoanelor ce trebuiau sã cadã. Papanace era de pãrere cã problema legionarã din tarã, nu se poate rezolva dacã nu cad in acelasi timp Armand Cãlinescu si Regele. Oricare din ei ar rãmane in viatã, ar reprezenta un grav pericol pentru soartea legionarilor închisi. Vojen se înclina spre solutia femeninã sã fie lichidatã talpa iadului, Elena Lupescu. Impuscarea ei va provoca debandada generalã a sistemului. Eu înclinam spre solutia revolutionarã. Atentatul in sine, indiferent de persoanele ce ar cãdea, nu va putea duce la rezultate satisfãcãtoare pentru miscare. Sistemul se va reface, dupã turburarea din primele zile. Atentatul trebuia urmat de o revolutie, cum am încercat si pânã atunci, fãrã sã reusim, din cauza unor grave contratimpuri.

Constant nu se pronuntase asupra amploarei acestui atentat. Nici Silaghi nu avea o opinie clarã.

S'a dat deslegare lui Miti Dumitrescu sã plece in tarã, cu îndrumarea sã facã tot posibilul ca sã cadã împreunã atât Regele cât si Armand Cãlinescu, cum propusese Papanace.

Pentru a ajunge Miti Dumitrescu in România, s'a ales ruta Ungaria. Eu am fost solicitat de Comandament, ca unul ce m ocupam cu legãturile cu tara, sã asigur trecerea frontierei germano-maghiare si apoi maghiaro-române. Aveam o oarecare experientã, in trecerea acestei granite, deoarece când am plecat din tarã, in Februarie 1939, am trecut pela punctul de frontierã BebaVeche. De aici am ajuns la Seghedin si apoi am luat trenul spre Budapesta. Cum Ilie Smultea mã însotise in traectul anterior, prin Ungaria si Germania, l-am însãrcinat tot pe el sã conduca, pe Miti Dumitrescu pe acelasi drum la intoarcerea lui in România. Pentru mai mare sigurantã, l-am rugat pe Victor Silaghi sã-i însoteascã pe amândoi pânã la frontierã, deoarece vorbea la perfectie limba maghiarã, fiind nãscut in Satul Mare. Trecerea, din Germania in Ungaria s'a fãcut cu pasapoarte, iar de aici, cu oarecare peripetii, Miti Dumitrescu si-a luat sborul spre Romania.

Din acest moment, eu nu am mai avut niciun contact cu Miti Dumitrescu. Nici n'am auzit nimic de miscãrile lui. Am aflat din surse ulterioare, cã a încercat sã punã, in aplicare planul lui Papanace, de a executa in acelasi timp pe Armand Cãlinescu si pe Rege. In acest scop alesese ca loc al atentatului Biserica dela Curtea de Arges, unde, in Iulie, avea loc solemnitatea obisnuitã a pomenirii Regilor Carol I si Ferdinand I. Desi s'a pus in mars cu echipa lui spre Curtea de Arges, Miti Dumitrescu n'a reusit sã se apropie de locul ceremoniei, unde erau concentrati Regele cu demnitarii Statului, încât a trebuit sã se retragã precipitat, pentru a nu fi descoperiti.

Miti Dumitrescu s'a concentrat atunci pe atentatul contra lui Armand Cãlinescu, care era mai usor de înfãptuit. In lunile August-Septembrie l-a urmãrit pas cu pas, pentru a-i descoperi punctul vulnerabil. A constatat cã era urmat permanent de o escorta de agenti, in masini, dela Ministerul de Interne la domiciliul sau.

Cand a putut Miti Dumitrescu sã-si execute planul? Cu câteva zile înainte de sãvârsirea lui, Armand Cãlinescu era asa de sigur pe sine cã nu mai e in primejdie, încât a renuntat la escorta ce-l însotea pânã atunci. Informatiile ce le primise erau cã legionarii nu mai erau capabili sã întreprindã ceva, iar cei periculosi erau controlati de Sigurantã, prin agentii infiltrati între ei. Ordinul ce l-a dat de a nu mai fi insotit de agenti, in traseul dela Ministerul de Interne la casa lui, i-a fost fatal. Miti Dumitrescu, care il urmãrea cu masina zi de zi, a observat schimbarea ce-a avut loc in paza lui Cãlinescu si atunci s'a decis sã-l doboare.

Eu nu l-am vãzut în aceastã perioadã pe Miti Dumitrescu, care a actionat exclusiv din proprie initiativã. Este adevãrat cã la 15 August m'am strecurat in tarã, dar cu totul alte obiective. Presupunând cã Miti nu poate sã întreprindã, nimic, ca zãboveste prea mult si cã expeditia lui s'a împotmolit, ca atâtea altele, am revenit la ideea revolutionarã. In acest scop, am reluat contactele cu camarazii liberi si am inceput sã, fac primele pregãtiri.

In mijlocul acestui început de pregãtire, am aflat de atentat, ca toatã lumea, dela Radio. Ma aflam in casa profesorului Mihãilescu, fratele camaradului nostru dela Berlin, Virgil Mihãilescu. Nu am mai putut face, altceva, dupã valul de masacre sãvârsite in tarã, decat sã mã retrag cât mai repede dela Bucuresti in Banat si de aici sã apuc drumul spre Jugoslavia, de unde am trecut mai departe in Germania, pela Maribor.

Constantin Papanace, într'o conferintã tinutã la Berkenbrack, la 21 Septembrie 1941, in fata camarazilor de surghiun de aici, a rostit o emotionantã evocare a lui Miti Dumitrescu, recunoscându-si paternitatea in plecarea acestuia spre tarã, pentru a rãzbuna pe Cãpitan.

Aceastã memorabilã conferintã poate fi cititã in colectia de conferinte dela Berkenbriick, editatã in 1952.

 

VI. CRIZA COMANDAMENTULUI LEGIONAR DELA BERLIN. RETRAGEREA PARINTELUI BORSA DIN FRUNTEA LUI

 

Când am ajuns din nou la Berlin, in ajunul Crãciunului din 1939, am constatat cu uimire si durere cã Comandamentul Legionar, in componenta lui de atunci, asa cum l-am lãsat la plecare, nu mai exista. Membrii acestui Comandament se rãsletiserã, care încotro. Nu se mai întruneau, pentru a trata in comun problemele Leginnii. Masacrul din tarã i-a sdruncinat si nu mai vedeau nicio perspectivã pentru miscare. Fiecare se retrãsese in intimitatea sufletului sãu, dar fãrã sã mai existe intre ei coeziunea, necesarã continuãrii luptei si fãrã, sã se mai gândeascã de a elabora o nouã strategie a miscãrii.

Mai penibilã era situatia Preotului Dumitrescu-Borsa, deoarece fusese seful acestui Comandament si purta rãspunderea principala pentru soartea lui. Acesta, dupãce aflase de uciderile in masã ale legionarilor din inchisori, din lagãre si din judetele tãrii, de sbirii Regelui Carol, cãzuse într'o stare de desnãdejde profundã, din care nu mai vedea altã iesire decât sã renunte chiar la sefia Comandamentului Legionar dela Berlin.

De aceastã decizie, luatã in forul sãu interior, nu a dat socotealã, nimãnui. N'a convocat Comandamentul, pentru a explica membrilor lui motivele cari il determina sã se retragã dela conducere. Nici cel putin nu a luat contact individual cu ceilalti camarazi din Comandament, pentru a-si justifica atitudinea între patru ochi. A lãsat, cum s'ar zice, lucrurile baltã. S'a retras la locuinta lui, refuzând sã se mai intâlneascã cu alti camarazi din grup, desi erau peste 20 in acel moment la Berlin.

Eu fusesem bun prieten cu Preotul Borsa. Când m'am întors din tarã si am auzit de starea lui sufleteascã desperatã, l-am vizitat de câteva ori, pentru a-l ruga sã-si revizuiascã atitudinea si sã revinã in fruntea Comandamentului. Eu veneam cu urmãtoarele argumente, cu care speram sã-i ridic moralul:

- tocmai in aceste clipe, când in tarã au fost ucisi atâtia camarazi, între cari si elita Legiunii, este necesar ca el, figurã de primul rang al miscãrii, a doua dupã Vasile Christescu, sã dea dovadã de hotãrire si curaj, demonstrãnd prin tinuta lui inflexibilã cã bucuria dusmanilor este prematurã, cã ei n'au distrus miscarea si cã lupta va continua;

- mã refeream apoi la starea de spirit din tarã, a legionarilor in viatã si a populatiei in genere. Masacrele din tarã au creat goluri imense in cadrele legionare, dar -un fapt paradoxal- a mãrit popularitatea Legiunii si încrederea in destinele ei. Eu vin din tarã cu aceastã, impresie sguduitoare, a dârzeniei ce-am constatat-o atât in rândurile legionarilor cât si in masele largi ale poporului.

Am stãruit, cu mult pathos, pe lângã Preotul Dumitrescu-Borsa sã stea ferm pe pozitie, reluându-si sefia Comandamentului. E de mare importantã ca, in tarã, legionarii rãmasi acolo sã stie cã la Berlin camarazii lor refugiati, grupati in jurul Preotului Borsa, continuã lupta.

Toatã stãruinta mea n'a servit la nimic. Preotul Dumitrescu era dãrâmat sufleteste. Nu mai avea altã dorintã decat sã fie lãsat in pace, departe de grijile ce le avusese pânã atunci.

In hotãrîrea lui de a se izola de grup si a renunta la functiunea ce-o exercitase pana atunci, am descifrat si temerea lui ca sã nu fie tras la rãspundere de supravietuitorii din tarã pentru cele întârnplate, deoarece el fusese seful Comandamentului Legionar care a aprobat trimiterea dela Berlin a lui Miti Dumitrescu. Retrãgându-se din fruntea Comandamentului, gestul lui se putea interpreta ca un semn de nemultumire pentru cele intâmplate, cu care el nu a fost de acord. Rãspunderea lui se va diminua sau va fi împãrtits cu a altora si putea chiar insinua cã el n'a avut niciun amestec in aceastã operatie.

Vojen si Constant au urmat acelasi drum. S'au tinut deoparte si n'au mai participat la viata Comunitãtii Legionare din Berlin. Ei aveau legãturile lor cu anumite cercuri germane de importantã, dar nu s'au mai angajat intr'o actiune comunã cu restul camarazilor. Teza lor era cã salvarea Legiunii nu poate veni decât dela Berlin, când se va produce ciocnirea între politica Regelui Carol, infeudat democratiilor occidentale, si interesele Axei, ciocnire ce va produce o schimbare de regim in România, din care nu va lipsi nici grupul refugiat la Berlin. Aceasta ar fi fost asa zisa solutie politicã, cum îmi explica Constant.

Victor Silaghi era abãtut. Ducea o viatã singuraticã, dar n'a rupt legãturile cu grupul.

 

VII. AXA PAPANACE-SIMA

 

Singur Papanace se mentinuse ferm pe pozitie. El isi dãdea seama de situatia grea a miscãrii, de catastrofa ce s'a abãtut asupra ei, dar nu-si pierduse speranta. Din Comandament, a fost singurul cu care m'am înteles perfect din primul moment al revederii noastre, dupã intoarcerea mea la Berlin. El m'a pus la curent cu prãbusirea moralã a Preotului Borsa si cu destramarea Comandamentului.

Cu Papanace am format împreunã un fel de Axâ, in jurul cãreia s'au grupat ceilalti ca.marazi. De fapt era un nou Comandament, in care ne-am împãrtit rolurile. El, Papanace, se va ocupa precumpãnitor de relatiile externe, de contactele cu autoritãtile germane, iar mie îmi revenea, tot precumpãnitor, vechea mea insarcinare de a pãstra legãturile cu tara.

Am convenit cu el ca, pentru primãvara anului 1940, sã pregãtim o nouã expeditie spre tarã. Pentru realizarea, ei, vom forma un grup de actiune, constituit atât din elementele mai vechi din garnizoana Berlin cat si din camarazii recent scãpati din Romania, cari m'au însotit la întoarcerea mea la Berlin. Din acest grup de actiune se va forma apoi echipa destinatã sã plece in tara, pentru a încerca rãsturnarea regimului.

Pe baza, intelegerii cu Papanace, am procesat imediat la constituirea acestui grup de actiune, alcãtuit din 17 legionari.

In iarna anului 1939-1940, mã întâlneam sãptãmânal cu membri acestui grup si tratam impreunã problemele ce ne asteptau in tarã.

 

VIII. PAPANACE ISI SCHIMBA OPINIA

 

In iarna anului 1940, am avat consfãtuiri sãptãmatna1e cu camarazii din grupul de 17, pregãtind etapele noii operatii spre tarã. In primal rând m'am ocupat de ruta ce vom lua-o pentru a ajunge in Romania. Am stabilit cã drumul cel mai sigur era tot Banatul sârbesc, unde aveam numeroase puncte de sprijin. Dar pânã a ajunge la Belgrad, aveam nevoie de pasapoarte si bani. Am reurit sã strângem minimum necesar din cotizatiile camarazilor cari lucrau la diverse întreprinderi in Berlin, iar pasapoartele ni le-am procurat dela prieteni de-ai nostri, dispusi sã-si asume acest risc.

Insfârsit, in a doua jumãtate a lunii Aprilie, pregãtirile erau destul de inaintate, incât o parte din legionarii alesi de mine sa formeze primal eselon al expeditiei au început sã pãrãseascã Germania, strecurându-se spre destinatia lor.

A sosit rândul meu sã plec. Era la începutul lunii Mai. Cu o zi înainte de a-mi lua drumul spre Belgrad, m'am intâlnit cu Papanace in casa unui prieten comun, Negoescu. La aceastã intâlnire, trebuia sã stabilim ultimele amãnunte ale expeditiei spre tarã: ce fac eu, ajuns in România, si ce face el, la Berlin. Aveam de luptat pe douã fronturi: frontul intern si frontul extern. Dar cele douã, fronturi trebuia coordonate. Interventia noastrã in tarã, si rezultatele ce le va avea, trebuiau aparate si valorizate la Berlin, la forurile competente. Rostul lui Papanace era sã lãmureascã guvernul german asupra semnificatiei întreprinderii noastre in tarã, pentru a nu o interpreta ca fiind ceva ostil intereselor lui.

Dupãce i-am explicat punctul meu de vedere si cum concep eu misiunea lui la Berlin, am fost surprins sã constat la el o schimbare radicalã a atitudinii lui de pânã atunci. Si aceastã rãsturnare a pozitiilor anterioare, cu 24 de ore inainte de plecarea mea ! Nu-mi venea sã cred ! Tot ce stabilisem impreunã in cursul iernii, toate actiunile noastre comune, fuseserã rãsturnate din temelii. Toate planurile de colaborare, in interesul Legiunii si al salvãrii României, lucrând la ele de peste cinci luni, nu mai erau bune acuma.

Imi oferise o nouã conceptie a luptei noastre, pentru a-si justifica atitudinea. El este contra unei interventii in tarã in aceste momente, cãci am afecta frontul principal, care, dupã parerea lui, este la Berlin. Dacã plec eu in tarã, slãbim frontul dela Berlin, de unde poate veni lovitura de gratie contra regimului carlist. Prin simpla noastrã prezentã la Berlin, exercitãm o anumitã amenintare asupra regimului carlist, care, coroboratã cu situatia internationalã, poate duce la prãbusirea sistemului. Dupã conceptia lui Papanace, noua lui conceptie, trebuia sã renuntãm la planurile ce le-am fãurit cu camarazii nostri in cursul celor cinci luni de iarnã. Sã nu mai plece nimeni din Germania si chiar efectivele ce-au trecut frontiera sã fie retrase.

Noua conceptie a lui Papanace era vulnerabilã din doua motive:

- mai intâiu, cum sã opresc o expeditie care era in curs de desfãsurare? Unii camarazi ajunseserã in tarã, cum era Rotea, altii erau pe drum între douã frontiere, cum era Boian, iar Borobaru ajunsese in Banatul sârbesc, unde mã astepta. Ce ar spune camarazii cã ne retragem tocmai când eram angajati in batãlie? Totul ar avea aspectul unei capitulãri, unei desorientãri a conducerii. Ei apucaserã calea primejdiei, iar noi ne retragem la Berlin. Dar ce vor zice legionarii din tarã? Cum ne vor judeca, când vor afla cã am renuntat la orice actiune, dupã teribilele pierderi suferite, si asteptam victoria contând exclusiv pe ajutorul german? Atitudinea lui Papanace, din punct de vedere al eticei legionare, era de neimaginat !

- in al doilea rãnd, Papanace voia sã mã convingã cã, prin simpla noastrã prezentã la Berlin, vom putea influenta in asa mãsurã cursul evenimentelor, incat sã ne aducã victoria. Nu excludeam nici aceastã ipotezã, dar atunci in ce posturã am fi rãmas noi? A unor miluiti ai puterii germane, ai unor beneficiari ai presiunii germane in Romãrnia sau chiar al unui rãzboiu româno-german. In acest caz, Romania ar fi intrat in categoria tãrilor înfrante si ocupate de Germania. Intr'o Românie infrãantã, rolul nostru ar fi devenit precar, chiar dacã ne-am fi bucurat de sprijinul german. Miscarea Legionarã, nu poate accepta niciodatã sã revinã in tarã si sã participe la conducere, in bagajele armatei de ocupatie.

Miscarea Legionarã luptã alãturi de Axã, dar numai într'o pozitie demnã. Noi trebue ca, prin propriile noastre mijloace, sa doborîm regimul si apoi sã incheiem alianta cu Puterile Axei. Noi trebue sã o luãm inaintea Germaniei si Germanii sã vinã dupã noi, in România, ca aliati ai nostri.

I-am combãtut cu energie schimbarea de strategie ce mi-o recomanda, fãrã sã reusesc sã-l determin a reveni la pozitia anterioarã, valabilã in cursul iernii.

M'am despãrtit de Papanace, fãrã sã-i spun mãcar iminenta mea plecare. Colaborarea se rupsese brusc. Aveam pasaportul in buzunar. A doua zi seara luam trenul spre Viena-Graz-Laibach, spre Jugoslavia.

 

IX. RETRAGEREA DIN LUPTA A PROFESORULUI CODREANU

 

Evenimentele din vara anului 1940 nu le mai expun, cãci sunt cunoscute din cartea mea de amintiri "Sfârsitul unei domnii sãngeroase".

Cand am constatat cã colaborarea cu Regele Carol nu serveste la nimic -scopul ei fiind a scoate tara din situatia grea in care ajunsese prin greselile politiciei externe anterioare- m'am decis sã încerc ultimul drum ce mai rãmãsese deschis si anume o lovitura revolutionarã,, care sã provoace abdicarea Regelui Carol si sã punã capãt regimului. Nu mai exista alta iesire pentru a salva ceva din trupul martirizat al natiei, sfâsiatã pe toate frontierele. Cam pe la mijlocul lunii August, am început pregãtirile de echipe si material, cari si-au atins punctul culminant la 3 Septembrie 1940.

Aliatul cel mai pretios in tot cursul acestei perioade de pregãtire a fost Profesorul Codreanu. A fost singura cãpetenie legionarã pe care am tinut-o la curent cu planul de luptã, cu punctele de atac, cu mobilizãrile de efective, cu momentul loviturii. Era pãrtas intim la intreaga actiune. Nu numai cã mã aproba, dar s'a oferit sã participe direct la revolutie. Nimeni altcineva din cãpeteniile in viatã, nu cunostea decizia luata. Nici Iasinschi, nici Gârneatã, nici Radu Mironovici si niciun alt membru al Forului. Niciun senator al Legiunn nu auzise ceva de alternativa revolutionarã. Stiau de audientele mele la Rege si de celelalte legãturi politice. Dar atât. Nici nu bãnuiau mãcar cã se va produce aceastã isbucnire.

Dar a trebuit sã fac o amarã experientã si in cazul Profesorului Codreanu. Cu douã zile inainte de termenul fixat pentru deslãntuirea revolutiei, aflu cã Profesorul s'a întors dela Cãlimãnesti in Capitalã si cã a doua zi, in 2 Septembrie, avea fixatã o audientã la Rege.

Aceastã schimbare nu numai cã nimicea toatã actiunea proectatã, dar dãdea Regelui un avantaj politic considerabil, scotându-l din situatia desperata in care se afla. Regele era rãu vãzut de intreaga natie din cauza pierderilor teritoriale. Dar când tara ar fi aflat cã Profesorul Codreanu a fost la Rege, s'ar fi dat întâlnirii o interpretare favorabilã monarhului, in sensul cã miscarea sustinea pe Rege in aceste momente critice. Aceastã, vizitã ar fi paralizat revolutia noastrã sau, dacã totusi s'ar fi deslãntuit, nu ar mai fi avut acelasi efect.

Situatia era grava. Mã aflam in acea noapte de destin in casa lui Radu Ghenea, cu Horia Cosmovici, cu Drul Popovici si alti camarazi din grupul Rãsleti. Profesorul Codreanu a acceptat sa vinã sã ne intâlnim in acea casã. Indatã ce-a venit, in prezenta acestor camarazi, i-am explicat momentul in care ne aflãm, stadiul înaintat al pregãtirilor si iminenta loviturii, fiind fixatã chiar data interventiei. N'am putut sã-l determin sa participe la revolutie, cum singur se oferise, dar am reusit sã-l înduplec totusi cu mare greutate, sã renunte la audienta proectatã pentru a doua zi. L-am rugat sã astepte rezultatul luptei noastre. Dacã nu se desfãsoarã cum am prevãzut, provocând abdicarea Regelui, atunci el se va duce la Palat cu ramura de mãslin, salvând ce se mai poate salva.

In cursul discutiei cu Profesorul, argumentul principal al lui era «sã nu se facã vãrsare de sânge». I-am explicat cã nici noi nu dorim vãrsare de sânge, dar in cursul unei revolte populare, nu sunt excluse nici ciocnirile sângeroase. Dupa discutii aprige cari au durat pânã la miezul noptii, Profesorul a acceptat punctul nostru de vedere, amânând audienta la Palat pânã când se vedea rezultatul bãtãliei noastre.

Cum a ajuns Profesorul Codreanu la Cãlimãnesti? Cu el fãcusem o intelegere ca sã fie prezent la Brasov, in ziua deslãntuirii revolutiei, si de acolo sã tinã o cuvântare la Radio Bod, dacã va putea fi ocupat de legionari, iar, in caz contrar, sã dea o proclamatie cãtre tarã. Pentru a nu atrage atentia autoritãtilor, am conven.it cu el ca, cu o sãptãmânã inainte sã meargã la Cãlimãnesti, pretextând o curã de bai termale. O echipã bucuresteanã, sub conducerea lui Ilie Niculescu îl va ridica dela Cãlimãnesti si îl va duce cu o masinã la Brasov. Expeditia a cãzut, in momentul când s'a aflat de sosirea neasteptatã a Profesorului Codreanu la Bucuresti.

 

X. TREI CONCEPTII ERONATE

 

In cursul anului 1939-1940, s'au petrecut chiar in conducerea centrala a Legiunii -un an decisiv in istoria acestei miscari -grave erori in aprecierea situatiei in care se afla miscarea si a mãsurilor celor mai bune ce ar fi trebuit luate pentru a o scoate din impas. Dacã as fi urmat calea acestor false orientãri, oricare din ele, miscarea ar fi fost sortitã destrã.mãrii si nu s'ar mai fi recuperat ca fortã politicã.

I. Preotul Dumitrescu-Borsa: nu mai credea in viitorel Legiunii, dupãce a aflat de grozãviile ce s'au petrecut in tarã. De cate ori l-am vãzut la Berlin îmi spunea, dand din cap: "Am ajuns ca niste Rusi Albi", adicã ne asteaptã un lung exil si nu mai e nimic de fãcut. Dar el se gândea in sinea lui la propria-i salvare, ca sã nu ajungã in situatia Rusilor Albi. In acest scop a fãcut primii pasi spre Legatia Românã ca sã se întoarcã in tarã.

II. Constantin Papanace s'a purtat brav în decursul toamnei si iernei 1939-1940, apãrând cu energie pozitia miscãrii la Berlin si manifestãndu-si permanent încrederea in destinele ei. A jucat un rol decisiv in aceastã perioadã, împiedecând destrãmarea grupului dela Berlin si sustinându-mã in actiunea ce-o pregãteam spre tarã pentru primãvarã. Trebue sã recunosc cã fãrã de el nu se putea salva miscarea in aceastã perioadã criticã.

Dar deodatã brusc si inexplicabil se petrece o schimbare ciudatã in atitudinea lui. Cu 24 ore înainte de a-mi lua drumul srare Jugoslavia mã sfãtueste sã renunt la expeditie! Argumentul lui «Noi aici, la Berlin, reprezentãm o amenintare permanentã pentru regim. Pãrãsind grupul, aceastã pozitie slãbeste si nu vom mai putea trage foloasele ei mai târziu». Am rãmas uluit, cãci ne întelesesem perfect pânã atunci. Expeditia, era deja in desfãsurare. Unii ajunseserã in tarã, altii erau pe drum, unul mã astepta in Banatul sârbesc. Toate astea le stia si el. Iar eu ce sã, fac? Sarãmân la Berlin, pãrãsind pe ceilalti camarazi in voia sortii? Gestul meu ar fi fost neomenos si crud. Ca grupul dela Berlin era o «amenintare permanentã pentru regim» nimeni nu tãgãduia, dar aceastã amenintare putea s'o exercite mai departe si Papanace cu grupul ce-a rãmas, între cari erau atâtia comandanti legionari !

M'am despãrtit cu neliniste de el. Nu puteam pricepe cum un angajament luat fatã, de niste camarazi cari plecau in luptã, înfruntând primejdii, putea fi cãlcat chiar de unul din promotorii expeditiei?

III. Cu Profesorul Codreanu am suferit aceeasi deceptie. In momentul decisiv, când fortele legionare erau in desfãsurare, gata de asalt contra regimului, in diferitele puncte ale tãrii, Profesorul Codreanu imi comunicã hotãrîrea lui de a nu participa la actiune, alãturi de mine. Si mai mult decat atâta: chiar de a accepta, a doua zi, o audientã la Rege! «Sã nu se facã vãrsare de sânge», spunea el cu îngrijorare. Dar dacã am ajuns la concluzia cã, unica, salvare a tãrii este abdicarea si aceastã abdicare nu se poate obtinea decat prin fortã, cum putem evita o confruntare directa, care poate duce chiar la ciocniri sangeroase? Doar atâta am obtinut dela Profesorul Codreanu ca sã amâne audienta le Rege pânã ce se va vedea rezultatul interventiei noastre.

Dacã s'ar fi impus punctul de vedere preconizat de Preotul Dumitrescu-Borsa, de Papanace sau de Profesorul Codreanu, toate aceste atitudini s'ar fi soldat cu grave infrângeri pentru miscare, din care greu s'ar mai fi recuperat. Firul destinului era asa de subtire in acel moment încât dacã nu ;-am fi urmat, miscarea ar fi rãmas suspendata in istorie, ca o amintire duioasã pentru generatiile viitoare.

 

XI. BIRUINTA DELA 6 SEPTEMBRIE SI PRINCIPIUL SELECTIUNII

 

Trecând prin aceste teribile încercãri, la capãtul lor apare, luminoasã, marea biruintã dela 6 Septembrie. Tiranul luase drumul exilului, iar tara a înverzit in aclamatiile poporului si in vuietul cântecelor noastre. A fost un moment de neuitat, in fata cãruia au trebuit sã se inchine chiar si cei care priveau cu scepticism sfortãrile noastre si chiar le combãteau, crezând cã se vor sfâsi ca alte dãti.

Trecerea mea in fruntea Legiunii, la 6 Septembrie, s'a facut dupã toate regulele principiului selectiunii. Tara mã aclama, masele legionare erau alãturi de mine si mã considerau seful lor firesc. Insfârsit, in ultimã instantã, Forul Legionar, constituit din Comandantii Bunei Vestiri, din Senatori ai Legiunii si din alti fruntasi ai miscãrii, într'o Sedinta memorabilã, in seara de 6 Septembrie, m'au proclamat Sef al Legiunii. Mai târziu s'a alãturat acestora si grupul legionar dela Berlin, in frunte cu Papanace, care, depe treptele sediului, mi-a dat onorul, considerându-mã Sef al Legiunii. Toate instantele Legiunii îmi stãteau deschise dela 6 Septembrie, fãrã nicio împotrivire si farã sã cer nimic, prin adeziunea simplã si spontanã a tuturor sectoarelor ei. Am fost însãrcinat cu rãspunderea Legiunii, din impulsul general al miscãrii.

Nu le scriu toate acestea pentru a rãscoli o serie de amintiri si nu simt nicio satisfactie reîmprospãtându-le, ci pentru a explica procesul prin care am ajuns in fruntea Legiunii. «Seful Legiunii iese din luptã», scrie Cãpitanul in Testamentul lui. Si nimeni nu poate tãgãdui cã asa s'a intâmplat la 6 Septembrie.

Mai târziu, cei despre care am vorbit in aceastã lucrare, rând pe rând, in împrejurãri diferite, m'au considerat un fel de uzurpator, care le luasem locul lor sau al altor cãpetenii mai vrednice. Ori locul ce li se cuvenea lor, ei însisi l-au pãrãsit succesiv, lasându-mã pe mine singur in fata primejdiei. Depe pozitia legionarã, care treuia apãratã, in diferitele ipostaze ale luptei noastre, din iarna si vara anului 1940, s'au dat la o parte, cãutându-si alte justificari. Conducerea Legiunii era vacantã, pentrucã alte cãpetenii, cari mai târziu mi-au contestat locul, n'au avut tãria necesarã sã stãruiascã in luptã, in fata greutãtilor ce ne asteptau.

 

XII. INTOARCEREA LA ORIGINI

 

Pentru a asigura continuitatea Legiunii, in perioada in care am intrat, dupã prelunga robie comunistã, nu existã altã cale mai sigurã de urmat decât respectul principiului selectiunii, fixat de Cãpitan.

Dela cea mai umilã functiune in miscare pânã la cea mai înaltã, niciuna nu se poate obtinea decât prin faptele ce le sãvârsesti in serviciul Legiunii si al Neamului. Dacã aceste fapte te inaltã, in stima si respectul tuturor, atunci drumul îti stã deschis spre orice functiune, chiar spre rangul suprem in miscare. Nu mai ai in cale contestatari, cãci ai fãcut dovada supremã a aptitudinilor tale. Nu se poate împotrivi nimeni ascensiunii tale, nici chiar fostul sef. Cum spune Traian Puiu, ai cuprins întreg sufletul natiei in sufletul tãu.

Ca sã, dãm un exemplu, Corneliu Codreanu s'a despãrtit de Cuza, dupã ruptura ce s'a produs in organizatia acestuia. Dar ce s'ar fi întâmplat dacã Corneliu Codreanu, ani si ani de zile, nu ar fi fãcut altceva decat sã se rãzboiascã verbal cu A. C. Cuza, sã-i descopere erorile si defectele lui in conducerea Ligii, si n'ar fi intreprins nimic personal? Dar el, a doua zi dupãce si-a luat rãmas bun dela fostul sãu sef, in modul cel mai cuviincios, s'a apucat de treabã, creind o nouã organizatie, a tineretului nationalist, Legiunea Arhanghelul Mihail, care a devenit in câtiva ani o fortã politicã in România, depãsind miscarea cuzistã.

De aici concluzia ce se impune. Când se produce o disidentã in miscare, dacã ea este autenticã, dacã pleacã dela un imbold sãnãtos si corespunde unei necesitãti de restructurare internã, atunci se recunoaste dupã iruptia ei eroicã in istorie. Atunci disidenta se converteste într'un nou impuls revolutionar, care creaza un nou moment in viata miscãrii. Dar dacã disidenta continuã sã se mentinã vreme îndelungatã într'o pozitie strict contestatarã si nu se avântã in luptã, pentru a-si demonstra putentialul ei creator, atunci rãmâne o experientã sterilã, o expresie nereusitã a desordinei provocatã in organizatie. E usor a iesi din rânduri, mai ales când nu lipsesc nici justificãrile, dupã decenii de suferintã, dar greul vine dupã aceea, când trebue sã-ti asumi rãspunderile pentru viitorul Legiunii.

Am auzit in exil numeroase plângeri cã Legiunea nu este unitã, cã este desbinata, cã din cauza acestei împrãstieri de forte, nu este capabilã sã-si aducã contributia la procesul de refacere al neamului. E foarte adevãrat. E o risipã mutilã de energii, ce dãuneazã nu numai Legiunii, dar si patriei martirizate. Dar si aici trebue sã ne întoarcem la Cãpitan si sã-i ascultãm îndemnul lui. El spune la un moment dat cã, unitatea Legiunii este asa de hotãritoare pentru biruintã, "incât in iad de-am intra, vom iesi si de acolo, dacã vom rãmânea uniti". Sunt greseli si greseli, pe care le poate sãvârsi orice luptator, dar greseala desbinãrii le intrece pe toate celelalte. Iatã un alt punct cardinal a1 doctrinei Cãpitanului, pe care ar trebui sã-l aibã in vedere acei ce se referã mereu la actul sãu fundational.

Trãim într'o erã democraticã, in care acest sistem de guvernare pare cã se impune in întreaga lume. S'au ridicat glasuri chiar din mijlocul nostru, cari au cerut ca si noi sã ne adaptãm acestui concept politic, cerând ca si miscarea sã se democratizeze, adicã, in locul principiului selectiunii, sã adoptãm principiul alegerii in desemnarea functiilor in organzatie.

Acesti camarazi fac o confuzie de planuri. Principiul selectiunii este valabil pe planul intern al miscarii, in organzarea ei specificã, in sistematizarea valorilor umane de care dispune, dar nu interfereazã dincolo de ea, pe planul extern. In relatiile cu Statul si cu celelalte partide, miscarea nu vede niciun impediment sã se încadreze in sistemul de guvernare democratic.

Aceastã, declaratie nu e de circumstantã. Dacã cercetãm istoria Legiunii, dela originele ei si pânã in primãvara anului 1938, constatãm, cum stau mãrturie zeci de dovezi si manifestãri, cã miscarea a apãrat democratia contra ingerintelor si abuzurilor celorlalte partide, care se pretindeau democratice. E o intreagã epocã ce dovedeste lupta permanentã ce-a dus-o miscarea pentru apãrarea Constitutiei in vigoare, culminând cu scrisoarea adresatã de Corneliu Codreanu lui Vaida Voevod, dupã lovitura de Stat a Regelui Carol II.

In legãturã cu problema democratiei, mai este o rectificare de fãcut. Miscarea legionarã nu e singura organizatie de tip selectiv. Mai sunt si alte comunitãti cari se conduc dupã principiul selectiunii. Biserica crestinã urmeazã aceeasi directivã in consacrarea slujitorilor Altarului. Preotia nu este o profesiune, ci o vocatie. Preotul trebue sa simtã suflul Chemãrii Divine, înainte ca superiorii lui eclesiastici sa-l primeascã in cler. Scoala rabinicã aplicã acelasi criteriu, al selectiunii, in studiul Talmudului si asa se explicã rezistenta milenarã a acestei religii. Masoneria, de asemenea, este o societate închisã de tip selectiv, indiferent ce credem de Scopurile ei. Toate functiunile se stabilesc de sus in jos in aceastã confrerie internationalã. Dar, chiar si marile partide occidentale, de veche traditie democraticã, au un cerc restrâns de personalitate, in care nu pãtrunde oricine, si din care sefii lor isi aleg personalul politic.

Fãrã selectiune, nu exista clasã politicã sãnãtoasã si fãrã o clasã politicã sãnãtoasã, natiunea merge la ruinã, cum s'a întâmplat cu neamul nostru in ultimele decenii.

 

XIII. LINIA NEAMULUI

 

Exista o linie a vietii unui neam, spune Cãpitanul. Neamurile se inaltã in istorie, in mãsura in care urmeazã aceasi linie, si iau drumul decãderii, care poate duce chiar la disparitia lor, dacã se indepãrteazã de ea.

Examinând trecutul Legiunii, sub aspectul acestei legi inerente existentei fiecãrui popor, nu se poate tãgãdui cã, sub conducerea mea, miscarea s'a mentinut permanent pe linia neamului, refuzând orice compromis care ar fi putut sã-i întunece imaginea ei politicã si spiritualã fatã, de alte natiuni.

Aceastã linie nu e ceva abstract, ci trebue definita si reevaluatã in functie de împrejurãrile externe, care se gãsesc in permanentã schimbare. Când s'a ivit primejdia din rãsãrit, dupã primul rãzboiu mondial, Cãpitanul a identificat comunismul ca fiind o amenintare mortalã pentru neamul nostru. Era încã pe bãncile liceului când a dat primul semnal de alarrnã. De atunci, a reînoit fãrã încetare acest avertisment, când a ajuns pe bãncile Universitãtii si apoi cand a intrat in viata politicã. Sunt prea bine cunoscute declaratiile Cãpitanului, fie dela tribuna Parlamentului fie in alte împrejurãri, adresate clasei conducãtoare cat si întregului popor romanesc cã orice apropiere de Rusia, cum preconiza Titulescu, va avea grave urmãri pentru viitorul natiei noastre.

Avertismentele Cãpitanului nu au fost ascultate de clasa conducãtoare a noastrã. Sub domnia Regelui Carol, fortele oculte ale bolsevismului cari controlau politica tãrii, i-au impus monarhului sã extermine miscarea legionarã. Era un act premergãtor al invaziei din rãsãrit. Miscarea era pe punctul sa ajungã la putere pe cãi legale, prin alegeri dernocratice, ceeace ar fi salvat tara de tragica experientã a ocupatiei sovietice.

Prin biruinta dela 6 Septembrie, România si-a regãsit locul ce trebuia sã-l ocupe in ansamblul european, alãturi de Puterile Axei. Dar din nou aceleasi influente, aservite Internationalei Comuniste, s'au strecurat in anturajul Generalului Antonescu, determinându-l pe acesta sã ne atace la 21 Ianuarie 1941, cãlcându-si propria semnãturã depe decretul de intemeiere al Statului national-legionar.

Alãturi de el, aliatii nostri germani ne-au nedreptãtit cumplit, punând la dispozitia acestuia diviziile germane din Romania ca sã ne constrangã la capitulare. O gravã eroare politicã, pe care au plãtit-o scump in 1944, prin cãderea Romãniei si a întregului sud-est european.

Mai departe am suferit lagãrele germane si cele mai mari umilinte, dar nu ne-am desprins de linia de politicã externã, fixatã de Cãpitan, rãmânând credinciosi Puterilor Axei, singurele anticomuniste pe vremea aceea. Când, dupã capitularea României, la 23 August 1944, am fost pusi in libertate si am fost solicitati sa continuãm lupta alãturi de Germania, am uitat toate aceste nedreptãti si am fãcut front comun cu armata germanã. Am format guvernul dela Viena si am creat o armatã nationalã. Peste o suta de legionari au fost parasutati in România, unde au pus bazele miscãrii nationale de rezistentã, luptând pe culmile Carpatilor, contra poterelor dusmane, panã in 1955.

In exil am urmat aceeasi linie de intransigentã fatã de cutropitor. O echipã de legionari au plecat in tarã, pentru a întãri miscarea de rezistentã ce isbucnise acolo. Dupã trei ani de lupte, acest grup revolutionar, in frunte cu Golea, Samoilã si Tãnase, au fost descoperiti si capturati de inamic, sfârsindu-si viata in fata plutoanelor de executie in 1953.

Dar exilul s'a prelungit din cauza indiferentei puterilor occidentale in fata sfortãrilor revolutionare de eliberare ale popoarelor din rãsãrit. Nu ne-a rãmas nici nouã altã alternativã, decât sã renuntãm la orice actiune spre tarã si sã ne limitãm sfortãrile la domeniul politic si propagandistic. Am scris cãrti, am parlamentat, am inaintat memorii privitor la situatia tãri noastre. Am dat bãtãlia in domeniul ideologic, singurul ce ne-a mai rãmas deschis, bucurându-ne de climatul de libertate ce l-am întâlnit in Occident.

La capãtul acestui prelung exil, de peste 40 de ani, am avut bucuria sã trãim Marea Revolutie Nationalã din Decembrie 1989, al carui protagonist a fost tineretul tãrii, si care s'a încheiat cu caderea tiranului Ceausescu.

Nu se poate pune la îndoialã de nimeni traiectoria noastrã politicã impecabilã in raport cu comunismul din tarã si din întreaga lume. In tarã, camarazii ce-au suferit in inchisori cu miile si noi cei din exil, nu am încetat o clipã sã ne împotrivim agresiunilor inspirate de Anticrist. N'am abdicat dela linia neamului, plãtind cu grele sacrificii credinta noastrã in biruinta binelui si a adevãrului.

Dar drumul nostru nu poate fi schimbat de aceste întamplãri nãpraznice pe care le-am plãtit cu mii de morti si nenumãrate suferinte. Cu aceeasi abnegatie, vom reprezenta ideea nationalã si crestinã in lume, atât de scumpe lui Mota si Cãpitanului. E singurul drum pe care se poate salva, nu numai neamul nostru, ci omenirea întreagã. Suntem înainte mergãtorii unei noi ere, care va decide de soartea lumii întregi in viitorul apropiat.

Tara noastrã, ruinatã in cursul celor patruzeci de ani de robie comunistã, asteaptã dela toti Românii sã participe la munca de refacere a asezãmintelor ei morale, politice si economice.

Sperãm cã cel putin acuma, in fata dezastrului din tarã, factorii rãspunzãtori ai Statului, cari se declarã adepti ai democratiei, vor întelege cã este necesarã colaborarea tuturor fortelor nationale pentru a face fatã acestei uriase sarcini si orice discriminare este dãunãtoare neamului.

Din aceastã perspectivã, dacã mã întreabã cineva, acuma la sfârsitul acestei expuneri, cine va fi viitorul sef al Legiunii, nu am decât un singur rãspuns de dat, in conformitate cu principiul selectiunii:

"Acela ce va cuprinde in aria lui de actiune politicã si nationalã întreg sufletul neamului, cu toate nevoile si aspiratiile lui". Arhanghelul Mihail, patronul Legiunii, va ocroti neamul si îi va arãta calea mântuirii.

HORIA SIMA

Tara si Exilul, Anul XXIX, Nr. 3-4-5, Ianuarie-Martie 1992