Mislea este situată între Câmpina şi Ploieşti. La Mislea erau duse deţinutele politice după ce treceau de triajul Jilavei sau al Târgşoru-lui. Viaţa în închisoarea Mislea era mai blândă decât în alte părţi.

După o carantină de 10 zile deţinutele erau repartizate într-unul din cele trei ateliere, fiecare unde putea lucra. Era unul de ţesut covoare; altul de confecţii, se făceau cămăşi bărbăteşti. Şi un altul în care se deşirau petice de lână venite de la fabrici de tricotaje şi se foloseau apoi pentru ţesutul covoarelor. Închisoarea avea contract cu magazinul Romarta, se lucrau rochii de mireasă, cămăşi de mire şi alte articole. Se lucra douasprezece ore pe zi.

Acestea se întâmplau la începutul încarcerării la Mislea, Directoarea şi maistra de la atelier erau foarte înţelegătoare, se purtau frumos cu deţinutele. Deţinutele lucrau în trei serii şi erau lăsate libere în curte, puteau să se întâlnească cu toate trei seriile, precum şi cu cele bătrâne care nu mai puteau munci. Cele care lucrau aveau cartele şi puteau cumpăra câte ceva de la o mică alimentară care era în curte, de exemplu: marmeladă, drojdie de bere, baticuri, materiale de rochii sau de capoate; în felul acesta, se ajutau una pe alta. Când se anunţau de la Interne să le facă percheziţie, venea directoarea şi, unde ştia că se găsesc andrele de tricotat, le strângea şi ţipa: "Ferească-vă cel rău să găsesc la voi andrele de tricotat, că vă bag la izolare" după ce plecau cei care le percheziţionau, se ducea prin camere şi arunca pe jos ce gasiseră cei de la Interne (andrele), şi aşa proceda mereu.

Nu a durat mult aceasta situaţie, maxim 2 ani. Directoarea a fosr pârâtă de cineva, şi atunci au fost mutată împreună cu maistra de atelier. A venit un barbat ca director şi s-a schimbat foaia. Mâncare mai proastă, severitate mai mare, cooperativa s-a desfiinţat, percheziţii se făceau şi noaptea. Pe la miezul nopţii le scoteau din pat pe bietele femei, iarna, pe coridor, şi le percheziţionau camera. Era mare vai: dacă se găseau în cameră andrele sau ace, care se considerau lucruri subversive, primeau 5-7 zile la gherlă sau camera neagră, aşa se numea.

Izolatorul era o cabină de dimensiunile unui ascensor mic. Stăteau tot timpul în picioare. Seara li se dădea o rogojină, dar nu aveau loc să se întindă. Primeau, la doua zile, o felie de pâine şi apă. Dacă era iarnă deţinutele trebuiau să îşi scoată hainele, daca era vară erau obligate să le poarte.

Odată ajunsă la Mislea, deţinuta trecea de percheziţie şi apoi intra direct la duş, unde apa era extrem de rece. Femeia era îmbrăcată în zeghea murdară şi urât mirositoare. Celulele aveau câte trei rânduri de paturi suprapuse. Numărul deţinutelor dintr-o celulă varia de la 21 până la 34 în funcţie de perioadă. Celulele erau prevăzute cu o sobă care ardea numai o jumătate de oră pe zi. În acest timp deţinutele prăjeau mămăliga mucegăită pe care o primeau la masa de seară încercând să îi schimbe gustul, activitate extrem de periculoasă care se pedepsea cu carcera. Deţinutele reuşeau să facă croitorie din firele de la pătură îşi croşetau ciorapi. Se croia cu bucăţele de sticlă, tot cu sticla se tăia părul şi unghiile. Odată cu lăsarea serii celulele erau invadate de şobolani care se obişnuiseră cu deţinutele. Ştiind că aici nimeni nu le face rău se plimbau în voie peste trupurile îngheţate iar dimineaţa femeile îi găseau încălzindu-se la respiraţia lor, chiar în faţa gurii. Se spălau odată pe săptămânâ, sâmbăta, când aveau la dispoziţie 10 minute pentru duş şi pentru spălarea hainelor. Timpul fiind insuficient puneau hainele sub tălpi şi în timp ce se spălau pe cap mişcau picioarele continuu. Apoi plecau spre celule cu hainele ude pe ele.

Pentru femei seara avea loc cel mai aşteptat moment al zilei: rugăciunea. Aceasta era rostită de şefa de cameră se spuneau de obicei Acatistul şi Paraclisul Maicii Domnului. 

O altă bucurie a femeilor era pregătirea tortului în ziua de naştere a copiilor sau a soţilor lor. Cum se prepara acest tort ne povesteşte Ana Maria Marin: “Tortul se făcea din pâine fărămiţată şi uscată cu grijă sub cap. Pâinea pe care o căpătai într-o lună încăpea într-un tort, o păzeai de percheziţii şi în ziua sorocită o amestecai cu porţiile de marmeladă din ultimul timp, o muiai cu zeama neagră de cafea, o aranjai cu o carpă şi tortul era gata după ce îl împodobeai cu mămăligă sau murături după gust”.

Directorul Dorobanţu era un nume celebru, fusese director la Aiud şi-l mutaseră la Mislea. Când a venit, primul lucru pe care l-a făcut – creând o impresie foarte bună - a dat cărţi poştale deţinutelor să scrie acasă. Trebuiau să scrie câteva rânduri, să ceara un pachet de cinci kilograme cu alimente şi îmbrăcăminte. De fapt şi acesta se va dovedi un mijloc de tortură. Ana Maria Marin, soţia eroului legionar Vasile Marin, a fost pusă să scrie acasă băiatului de 17 ani. Neştiind în ce condiţii se afla acesta, a scris “trimite te rog dacă poţi 4 kg de pâine şi unul de marmeladă”. Directorul a rupt hârtia spunând că afară comunismul este înfloritor, să ceară portocale, ciocolată, nu pâine neargră şi marmeladă. Pachetul Anei Maria nu a sosit niciodată, nici pachetele celorlalte fete. Dorobanţu le tot spunea: "Credeaţi c-o să primiţi pachete? Nu vedeţi că v-au uitat? Habar nu au de voi. N-o să vă trimită nimic." Vă daţi seama ce descurajare le-a cuprins dupa euforia iniţială.

Toate pachetele trimise de rude s-au întors înapoi cu menţiunea "Destinatarul necunoscut". Totul fusese o farsă menită să le tortureze cu gândul că nimeni nu le mai aşteapta şi nimănui nu le mai păsa de ele.

Totuşi femeile încarcerate la Mislea au supravieţuit şi s-au eliberat prin decretul din 1964. Unele s-au întors la casele lor, pentru altele calvarul a continuat fiind trimise cu domiciliu forţat în Bărăgan...