Cumplita lor cãlãtorie

 

          I-au chinuit în viatã la Miercurea-Ciucului, iar acum netrebnicia lor nu-i lasã nici odihnei mortii. A trebuit sã-i luãm de acolo pe cei patruzeci si sase de legionari cãzuti si sã-i ducem la PREDEALUL cel aspru, atât de drag Cãpitanului lor. Sunt patruzeci si sase de tineri mai putin printre noi – nu stiati asta? Este un gol undeva, un gol care ne învãluie si doare. Patruzeci si sase de oameni pe care nu-i porti îndeajuns în suflet; care nu-ti învie cu extraordinara lor exaltare – în suflet.

            Poate cã astãzi, când îi înmormântãm în Predealul drag Cãpitanului lor, ei ne-ar mustra. Da, poate cã de-am sti sã-i ascultãm, ne-ar mustra. De ce-i luãm de la Miercurea Ciucului? N-am vãzut bine câtã viatã este în el, câtã sete de biruintã este în el? De ce nu i-am lãsat acum, când s-au otelit prin moarte în lupta lor împotriva tiraniei românesti, sã se lupte asa cum stiu ei, din cimitirele de la Miercurea Ciucului, cu tirania ungarã? De ce-i slãvim când ei pot încã sã ne apere?

            “Avem cu totii cea mai formidabilã dinamitã, cel mai irezistibil instrument de luptã, mai puternic decât tunurile si mitralierele: este propria noastrã cenusã!”

            Asa i-a învãtat Mota sã lupte, cu cenusa din ei. Poate cã ei voiau încã sã lupte. Ca Mota. Ca Dacii!

            Cãci noi, ceilalti, cum stim sã luptãm pentru dreptate? Noi vorbim despre dreptatea noastrã asupra Ardealului; noi aducem hãrti, facem statistici, tragem de mânecã pe unii si pe altii si întoarcem pe toate fetele istoria. Nu vedeti – spunem noi – cã acolo a fost Dacia superioarã?

            Smintitii de noi! Acolo nu a fost Dacia superioarã; acolo este. Si nu de hãrti avem nevoie ci de suflet dacic. Cine ne-ar fi pus vreodatã în discutie dreptul de a domni peste 1400000 de unguri implantati peste pãmântul Daciei într-o noapte, dacã am fi fost domni peste viatã si moarte, ca Dacii?

            Si-ti vine în minte, printre fantome, cum trãim cu totii, ceva halucinant. Dacã, într-o noapte, cei patruzeci si sase de legionari cãzuti au sã se ridice din morminte spre a porni într-o cumplitã cãlãtorie?

            “Nu vom avea pace nici în morminte” spusese unul. Dacã nu ne vor ierta zãbava si vor porni ei, strigoii, îndãrãt, spre Miercurea Ciucului?

            Poate cã si la ei s-a gândit Mota când exclama: “Se apropie stãpânirea strigoilor, cumplitã!”

Constantin Noica

”Drum de foc si biruintã pentru Garda ta!”

Ceremonia reînhumãrii celor 46 de legionari de la Miercurea Ciuc

 

            Comandantul legionar a dispus aducerea osemintelor celor care au cãzut sfintind cu sângele lor idealul pentru care au trãit, luptat si murit în tarã, la Predeal. In curtea mânãstirii Predeal a rãsãrit din humã, o pãdure de cruci legionare. Sunt camarazii, patruzeci si sase la numãr, ucisi la Miercurea Ciucului. La cãpãtâiul lor sã vie tot românul, sã aprindã flacãra tremurãtoare a lumânãrii crestinesti si sã se roage. Rugã pentru sufletele celor care s-au trudit atâta pentru binele Natiei.  

Deshumarea celor 46 de legionari cãzuti la datorie pentru Neam

 

            Luni, dupã prânz, la Miercurea Ciucului a avut loc deshumarea celor 46 de legionari ucisi la 22 septembrie 1939. Un detasament de soldati din flotila de bombardament Brasov, a destelenit tãrâna, aducând la luminã trupurile martirilor. Au fost recunoscuti toti, desi varul nestins aruncat în groapã îi desfigurase. Actele, obiectele si hainele s-au pãstrat încã. La cãpãtâiul celor 46 de camarazi s-a oficiat o slujbã religioasã. Pãrintele Lecca a dat binecuvântarea cea din urmã. Era noapte. S-a slujit la lumina proiectoarelor unitãtilor noastre motorizate, în retragere, poposite în poarta cimitirului.

            Din partea sediului legionar au luat parte: Vasile Iasinschi, comandant legionar si Aristotel Gheorghiu, senator legionar.

            Din partea familiilor celor cãzuti au fost de fatã: cãpitanul Aurel Borzea si camaradul Caranica.

            Marti dimineata, la orele 7, ultimul tren de evacuare a pãrãsit Miercurea Ciucului, având atasate la urmã cele cinci vagoane în care fuseserã îmbarcate sicriile legionarilor cãzuti.

            La câtiva kilometri numai, pãmântul românilor scrâsnea sub cizma honvezilor unguri.

 

La Predeal  

 

            Pe tot parcursul lumea umplea peroanele gãrilor sã aprindã o lumânare sau sã aducã o floare celor care  si-au fãcut datoria.

            In gara Gheorghieni convoiul mortuar a fost primit de o companie de soldati care a dat onorurile.

            La Predeal, vagoanele cu sicriele celor 46 de legionari au fost îndrumate pe o linie secundarã spre care publicul avea acces direct din soseaua nationalã Bucuresti – Brasov. In fata vagoanelor îmbrãcate în brad, erau asezate 46 de cruci verzi, fiecare cu numele legionarului martir, înlãntuite în flori. De asemenea, sute de coroane si jerbe de flori. O gardã de onoare alcãtuitã din camarazi în cãmasa verde a vegheat la cãpãtâi pe:  

 

Cei patruzeci si sase

 

            Radu Zus, Vasiliu Gheorghe, Tiponut Gheorghe, Micu Liviu Augustin, Iordache Nicoarã, Iosif Duma, Nutiu Aurel, prodea Nicolae, Caranica Ion, Dobrin Liviu, Teodorescu Gheorghe, Ducaru Dumitru, Ungureanu Corneliu, Felecan Vasile, Filipov Vasile, Mincã Ilie, Macoveschi Ion, Todan Coriolan, Adam Vilmus, Raicu Constantin, Benec Constantin, Corbeanu Vasile, Buhai Vasile, Enescu Ion, Susai Vasile, Constantin Gheorghe, Gârcineanu Victor, Barbu Anton, Coman Constantin, Popa Tiberiu, Pavelescu Gheorghe Alexandru, Noaghia Virgil, Zanache Petre, Biris Ovidiu, Rãdulescu Virgil, Dorca Afilon, Ursu Ion, Miter Ioan, Stegãrescu Constantin, Cioflec Marius, Strugaru Nicolae, Grama Iosif, Popescu B. Anton, Constantinescu Dumitru, Stamate Eugen, Titus Borzea.  

 

”Sfinte Dumnezeule!”

 

            La orele 15 are loc serviciul religios oficiat de pãrintele arhimandrit Serafim Georgescu, staretul mânãstirii Sinaia, pãrintele Atanasie Popescu, staretul mânãstirii Ghegiu, ajutati de preotii Nicandru Prodan, Nicolae Pântea, Ioan Popa, M. Marinescu-Filipesti si Ioan Leuca. Corul legionar dã rãspunsurile.

            “Sfinte Dumnezeule, sfinte tare, sfinte fãr’de moarte . . .”

            Plâng mamele, surorile, fratii pe cei care pentru tarã au aruncat cu tineretea si bucuriile vietii în stele . . . Se întunecau la fatã comandantii care le-au arãtat calea cinstei, onoarei si sacrificiului prin propriul lor exemplu. Se încrânceneazã carnea pe camarazii care au luptat si suferit cot la cot cu ei.      

            Se apleacã împovãrate de durere capetele soldatilor din compania de onoare cãci fiecare cunoaste pentru ce au pierit atâtea mii si mii de oameni.

            Un neam întreg îsi plânge durerea si pãcatele.  

 

Spre Mânãstirea Predeal

 

            La orele 16.15 cortegiul se pune în miscare. De o parte si de alta cordoanele camarazilor mentin ordinea. In frunte preotii si corul. Apoi platformele-automobile îmbrãcate în brad si flori, precedate de crucile celor cãzuti, încoronate cu flori si de coroanele si jerbele purtate pe brate de legionari.

            In urma fiecãrei masini vin familiile dupã care trece grupul de comandã în capul unui detasament de 300 de legionari în cãmãsi verzi din Brasov.

            Cortegiul este încheiat de compania de onoare din regimentul 17 vânãtori venitã din Ardeal si de un alt detasament de legionari veniti de pe Valea Prahovei sau din Bucuresti.  

 

La locul din urmã

 

            La mânãstirea Predeal cãrãrile sunt negre de oameni. Lângã bisericutã, sub o coastã de deal acoperit cu brazi, sunt sãpate trei gropi mari care vor înfrãti din nou cu pãmântul pe cei 46 de martiri pânã în ziua când Neamul va aduna la loc de cinste pe toti feciorii lui care l-au iubit pânã la moarte, rãspânditi pe la toate rãspântiile tãrii.

            Soseste cortegiul. Sub mii de mâini înãltate spre salut, legionarii eroi sunt purtati pe brate de camarazi spre locul de odihnã.

            Sunt de fatã: Corneliu Georgescu si Ilie Gârneatã, comandanti legionari ai Bunei Vestiri si Constantin Stoicãnescu.

            Dupã ce preotii slujesc ultima slujbã, imnul legionarilor cãzuti se înaltã tânguios în linistea serii. Cu bratul întins, camarazii de luptã aduc ultimul onor celor care au pierit pentru învierea neamului. Se intoneazã apoi “Drapelul sus si rândurile strânse”, cântec al legionarului martir Virgil Rãdulescu si ultima strofã din imnul Mota – Marin.

            La refrenul “sã faci Cãpitane o tarã ca soarele sfânt de pe cer”, durerea si emotia sunt covârsitoare. Toti îsi întorc privirile spre imensa cruce de brad atârnatã de arbori, lângã care fluturã flamura verde însângeratã de initialele “M.C.”  

 

”Jurãm!”

 

            Este noapte bine. Pe deal tremurã cuiburile de luminã ale lumânãrilor. Corneliu Georgescu, comandant al Bunei Vestiri, face apelul celor 46. In fiecare “prezent” rostit este un ecou de bãtãlie.

            Apoi camaradul de luptã al Cãpitanului cere legionarilor încremeniti în pozitie de drepti, sã jure cã vor lupta pânã la îndeplinirea idealului care a însângerat trupurile mucenicilor de la Miercurea Ciuc, pentru ca jertfa lor sã nu fie zadarnicã: ROMâNIA LEGIONARÃ. Clocotind multimea rãspunde: “JURÃM!”  

 

Sufletul cetãtii

 

            De ce a mintit lumea veche? De ce a înspãimântat pe oameni cu grozãviile pe care le vor sãvârsi legionarii când se vor elibera din cãtuse? De ce a vorbit despre setea lor de rãzbunare, despre brutalitatea si orbirea lor? Unde sunt actele de violentã sau pur si simplu actele de indisciplinã si huliganism? De ce “rãbdarea mult încercatã” de care amintea ieri comandantul Miscãrii, Horia Sima, n-a rãbufnit necrutãtoare?

            Pentru cã violenta nu tine întotdeauna de orbire, tine, uneori, de setea puritãtii. Cãpitanul si Mota au lovit. Multi dintre cei de tot buni au lovit. Dar au lovit fiindcã gestul lor avea un sens purificator pentru sufletele neamului acestuia. Asa fãcuse în legenda aceea tragicã a antichitãtii Electra. Ea, fiica lui Agamemnon, cel ucis de cãtre propria sotie si de cãtre uzurpatorul Egist, vrea sã se rãzbune. Ani de zile poartã în ea gândul rãzbunãrii; ascunde pe Oreste de Egist, stãpânul fratelui ei, numai spre a-l pregãti pentru rãzbunare. Iar când, dupã ani întregi de însetare, Electra loveste, prin bratul lui Oreste, în Egist, stãpânul cetãtii si chezasul securitãtii ei imediate, gestul fiicei lui Agamemnon nu are un simplu înteles rãzbunãtor. Are unul purificator. Cetatea Atrizilor, sufletul cetãtii Atrizilor îl cere.

            Cã a lovi este un pãcat? Mota a stiut-o, Cãpitanul a stiut-o. De aceea a spus cândva un preot: “Suntem pãcãtosi fatã de Bisericã – aceasta este atitudinea legionarilor înaintea ei”.

            Dar sufletul cetãtii le ceruse tuturor celor care pedepseau sã pedepseascã. Intelegeti ce dramã se pune astfel în constiinta unui crestin? Cãci îti pierzi sufletul tãu pentru a purifica sufletul neamului tãu. Si este adevãrat, Biserica nu-ti dã voie sã-ti pierzi sufletul. Dar câtã dragoste de neam în inima celui care, stiind, o face totusi!

            Vom merita vreodatã ca Mota si însusi Cãpitanul sã riste atât de mult? Doar încrederea în sufletul cetãtii ne-ar putea face vrednici de ei. Cine nu crede cã si neamurile au suflet, nu vede, nu pipãie acest extraordinar început pe care-l constituie Miscarea legionarã. Nu întelege nici cum de s-au desfãcut unele de altele mãdularele acestui neam (Ardeal, Ardeal al inimilor noastre!) si nici cum dinãuntru în afarã asteaptã sã se reuneascã din risipirea lor, ele.

            Iar lumea veche, lumea aceea care s-a prãbusit pentru cã n-a crezut în sufletul cetãtii, sã reciteascã cuvintele comandantului Horia Sima: “Nu mai puneti la încercare rãbdarea unui neam pe care voi l-ati rãstignit, cãci altfel nimeni nu va putea sã opreascã nãprãznicia unei rãbdãri prea mult încercate!” Sã reciteascã si sã înteleagã. Si sã se plece sau atunci sã plece, dupã Egistul ei, spre Portugalia.

Constantin Noica

Tara aduce cucernica închinare jertfei legionare. Solemnitatea de la Predeal

 

            Comemorarea zilei martirilor si eroilor legionari a prilejuit un lung pelerinaj de închinare si reculegere în fata mormintelor celor care s-au jertfit în nezdruncinata lor credintã de mai bine si în virtutile neamului.

            Trenuri din Brasov si Tara Bârsei, din Sinaia, Câmpina si Ploiesti, de pe toatã Valea Prahovei, au adus nesfârsite echipe de legionari.

            Din Bucuresti grupuri verzi cu steagurile unitãtilor în frunte au plecat cu autobuzele la ora sase dimineata sub conducerea comandantului legionar Vasile Iovin. Sute de masini particulare s-au însiruit în fata vechiului schit din Predeal, unde odihnesc o parte din cei mai buni fii ai tãrii, ucisi fãrã judecatã acum un an. Pãdurea de brazi care strãjuieste mormintele era plinã de români veniti din toate pãrtile cu jerbe de flori si buchete de lumini ca sã îngenunche cucernic în fata crucilor de eroi. Unitãtile cãmãsilor verzi au fãcut careu în jurul locului care este pavoazat cu drapele legionare.

            Pânã în sosea cordoanele impun prin tinuta lor impresionantã, de voiniceascã atitudine, respect si ordine. Lumea care vine din toate pãrtile îsi ia loc în front într-un cadru de pioasã tãcere. Numai suspinele familiilor si rudele mortilor legionari, la mormintele cu cruci proaspete, miscã adânc religioasa liniste. Multimea plânge si ea în tãcere; plâng bãtrâni si tineri, femei si copii; numai statuarele gãrzi verzi nu miscã, în jalea care te cuprinde de cum treci portalul schitului.

            La orele 11 precis rãsunã comanda: “GARDÃ, PENTRU ONOR, INAINTE!”

            Vuietul bratelor miscate în cadenta salutului legionar, se pierde scurt. Cãmãsile verzi si poporul asteaptã cu bratele ridicate în soare.

            In portal apare domnul general Ion Antonescu, Conducãtorul statului national legionar, însotit de domnul Fabricius, ministrul Germaniei la Bucuresti si de domnul Pelegrino Ghici, ministrul Italiei. Urmeazã imediat domnul comandant Iasinschi, ministrul muncii, sãnãtãtii si ocrotirii sociale, domnul Lefter, comandant al Bunei Vestiri si domnul Ion Dobre, prefectul judetului Tecuci, ca si alti comandanti legionari.

            Se oficiazã un serviciu religios de cãtre protosinghelul Bonifaciu si arhimandritul Ghius, înconjurati de un sobor de preoti. Rãspunsurile sunt date de corul legionarilor. La sfânta liturghie asistenta, în frunte cu domnul general Ion Antonescu, îngenunche. Toate gândurile sunt pentru mortii legionari. Este gândul de durere si plâns; gândul purificator care miscã si transfigureazã pe cei care sunt de fatã la acest ceas de cutremurãtoare emotie, precum si toate sufletele românesti din întreg cuprinsul Tãrii. Când ruga preotilor se terminã, domnul ministru Iasinschi face apelul mortilor. Fiecare nume din rândul eroilor pomeniti este subliniat de rãspunsul ferm al multimii care rosteste tare: “Prezent!”. Legionarii morti pe tot întinsul patriei, pentru mântuirea cãreia si-au dat viata, sunt prezenti în inima camarazilor care nu uitã. Cãmãsile verzi si poporul laolaltã cântã: “Cântecul legionarilor cãzuti” si “Drapelul sus”. Ceremonia se încheie cu impresionanta prezentare în fata domnului general Ion Antonescu, a familiilor si rudelor celor cãzuti si înmormântati aici. Conducãtorul statului dã mâna cu fiecare, adresând cuvinte de mângâiere în timp ce se intoneazã bãrbãteste cântece ale Gãrzii.
 

Reînhumarea legionarilor martiri ucisi la Vaslui

Secretariatul general al Miscãrii Legionare comunicã:

 

            In ziua de 27 Octombrie 1940 are loc la cimitirul din Predeal, reînhumarea legionarilor martiri ucisi în anul 1939.  

 

NUMELE LEGIONARILOR UCISI LA VASLUI  

 

            Iatã numele legionarilor ucisi la Vaslui:

            Belgea Ioan - comandant legionar, Gârcineanu Victor – comandant legionar, Tudose Teodor – comandant legionar, cãpitan Maricari Nicolae, Riosanu Petre, Antoniu Ioan, Cârdu Valeriu, Motoc Mircea, Nicolicescu Gheorghe, Constantiniu Dorin, Stahu Teodor, Goga Mircea, Borzea Virgil, Busuioc Ioan, Popescu Spirea, Bujgoli Spiru, Clime Traian, Spânu Iordache, Supila Polisperhon, Boboc Constantin, Calapãr Mihai, Popescu Vasile, Recman Gogu, Dobre Radu, Caratasu Chiriac, Sola Stavre, Comãnescu Nicolae, Danielescu Zosim, Teohari Mircea, Moraru Alexandru, Tucan Boris.

            Se aduce la cunostinta familiilor legionarilor martiri ucisi la Vaslui cã, pentru participarea la deshumarea lor, se ataseazã un vagon special la trenul accelerat nr.601 din seara zilei de 23 X a.c., cu plecarea din Gara de Nord la ora 22.30 si sosirea la Vaslui la ora 6.00.

BUCURESTI, Marti, 22 X 1940

Zguduitoarea solemnitate a deshumãrii martirilor legionari ucisi la Vaslui

            Incremeniti în durere, pãrintii, rudele si camarazii identificã rãmãsitele pãmântesti.

 

Ultimele amãnunte asupra uciderii celor 32 de martiri

 

            vaslui, 24 (Prin telefon)

            Din Bucuresti, cu acceleratul de Miercuri, la ora 22.35, au plecat la Vaslui în câteva vagoane speciale, legionari, legionare si membri ai familiilor celor ucisi.

            Pentru Puiu Gârcineanu, doamna Cornelia Gârcineanu, sorã, domnul procuror Gârcineanu, frate; doamna Tomescu, doamna Marieta Neacsu, domnul sublocotenent Dragomir.

            Pentru Doru Constantinescu, doamnele Caliopi si Rodica Constantinescu.

            Pentru Mirea Motoc, domnul Dumitru Motoc, tatã, doamna Elena Motoc, mamã si surorile.

            Pentru cãpitan Nicolae Maricari, doamna Maricari, sotie si doamna Tãranu, soacrã.

            Pentru Teodor Stahu, domnul Petre Stahu, frate.

            Pentru Vasile Popescu, sora, Dionisie, frate si rudele: Maria Uletu, Ana Manganita, Teodosia Coles, Andrei Popescu, Stefan Stere Cales.

            Pentru Sola Stavre, domnii Cristu si Vasile Sola si doamnele Joita Bratu si Ecaterina Echim.

            Pentru Ion Belgea, doamna Ana Stancu, sorã.

            Pentru Spiru Bujgoli, domnii Hristu si Vasile Bujgoli, frati, domnii Barbu si Costicã Dumitru, doamnele Angela Bujgoli, mamã si Angela Bujgoli, mãtusã.

            Pentru Petre Riosanu, camaradul Barbu Riosanu, precum si sora si copiii celui decedat.

            Pentru Valeriu Cârdu, domnul Aurel Cârdu, frate.

            Pentru Supila Polisperhon, camaradul Tache Dumitrescu.

            Pentru Constantin Boboc, doamna si domnul Grigoriu si fratele, domnul Leon Boboc.

            Pentru Virgil Borzea, cãpitan Borzea, frate, comandant legionar Jenicã Bordeanu si camarazii Marian si Trâmbitasu.

            Pentru Ion Antoniu, cãpitan Antoniu, tatã, domnii Cezar Antonescu, E. Sãtinescu si camarazii C. Vrabie si Cozuia.

            Pentru Zosim Danielescu, doamna Danielescu, mamã, doamnele Filofteia si Elena, surori, doamna Elena Vasilescu si domnul Stefan Demetrescu.

            Pentru Gogu Recman, domnul Alexandru Recman, tatã, doamna Recman, mamã, domnisoara Pârvu si doamna Ecaterina Comanici.

            Pentru Iordache Spânu, domnul Stefan Spânu, tatã, doamna Smaranda Spânu, mamã si fratele.

            Pentru Mihai Calapãr, doamna Margareta Jalbioarã, sorã si preot Calapãr, tatã.

            Pentru Nicolaescu Gheorghe, sora sa precum si un numeros grup de Armatoli, în costumele lor traditionale, veniti pentru a face recunoasterea camarazilor lor macedoneni ucisi la Vaslui.  

Sosirea la Vaslui

 

            In gara Vaslui oaspetii au fost întâmpinati de o gardã de legionari din garnizoana localã, comandatã de camaradul Pivniceru.  

 

Dezgroparea  

 

            La ora 7.00 a început scoaterea pãmântului de cãtre o echipã de 20 de camarazi în uniforme legionare. Pãmântul este umed si cleios; se prinde de unealtã! Lucrul merge anevoie!

            Alãturi de mormântul comun, stau familiile mortilor! Se aud suspinuri, gemete, îmbãrbãtãri.

            Un camarad povesteste la un colt al mormântului:

            “I-au împuscat pe la cinci dimineata. Apoi autoritãtile au adunat jidanii din Vaslui, ducându-i in corpore la locul asasinatului ca sã se bucure de priveliste. Au fost adusi si câtiva oameni care au privit încremeniti, fãcându-si cruce.

            Pe la orele sase seara, 30 de legionari vasluieni din arestul jandarmeriei au fost adusi între baionete sã sape groapa comunã a camarazilor lor.

            La ora 9.30 seara groapa era gata.

            A doua zi dimineata camionul jidanului Galler, depozitar de alcooluri din Vaslui, a adus trupurile celor ucisi în cimitir.

            Primele sase au fost asezate în groapã unul lângã celãlalt. Dar camionul era probabil grãbit si s-a dat ordin sã se arunce corpurile claie peste grãmadã, pentru ca lucrurile sã se termine mai repede.

            «Astfel o sã vã îngrop si pe voi», a spus el camarazilor care sãpau groapa.

            Dupã aceasta s-a turnat var pe primii sase. Parte din vestmintele lor au fost ridicate si împãrtite de politie.”  

 

Ca o lacrimã de sânge

 

            In timp ce se lucreazã sârguincios la scoaterea pãmântului, corul legionarilor intoneazã “Imnul legionarilor cãzuti”.

            Pe marginea mormântului ard lumânãri sfioase, picurã lacrimi din toti ochii.

            Asistenta devine foarte numeroasã. In afarã de cãmãsile verzi, care se adunã neîncetat din toatã Moldova, vin tãranii din satele din jur si orãsenii din Vaslui.

            La ora 11.30, la un capãt al gropii, se descoperã primele rãmãsite mortuare. Sunt câteva bucãti de stofã si pãr. Sãparea continuã de aici înainte cu precautie. Se aduc fese, bandaje, acid fenic; camaradul doctor Valer Neagoe începe sã descopere cu mistria primele oseminte din stratul ultim de pãmânt. El este secondat de camarazii doctor Voinescu si doctor Florian.

            1. Se scoate primul trup mort, încremenit cu mâinile pe piept. Este imposibil de identificat deocamdatã. In picioare nu are încãltãminte. Se vãd în jur oase; par moi, palmele îi lipsesc. Este depus pe pajiste si acoperit.

            Este ZOSIM DANIELESCU din Ploiesti; îl recunoaste mama sa.

            Urmeazã dezgroparea celorlalti.

             2. MIRCEA MOTOC; este recunoscut tot de mama sa, dupã desenul flanelei.

             3. VASILE POPESCU, recunoscut dupã diapazonul gãsit în buzunarul hainei si dupã danturã.

             4. GHEORGHE NICOLICESCU care este recunoscut de sora sa. S-a gãsit în buzunar livretul militar.

             5. DORIN CONSTANTINESCU, recunoscut dupã mãrgelele de la cojocel. Mama îi pune cãmasa verde. Momentul este impresionant.

            6. VIRGIL BORZEA, recunoscut dupã un dinte de aur din dreapta si dupã pantalonii golf.

      7. BORIS TUCAN, recunoscut dupã cãmasa militarã pe care o purta la scoaterea din lagãr.

              8. Al optulea nu poate fi identificat pânã la ora aceasta.

             9. CONSTANTIN BOBOC, recunoscut dupã doi dinti suprapusi.

            10. GHEORGHE VOLOCARU, recunoscut dupã actele gãsite în buzunar.

            11. ION BELGEA este recunoscut dupã haine si dupã mâinile sale subtiri si lungi. In momentul mortii trebuie sã se fi chinuit grozav: are limba scoasã.

            12. PETRE RIOSANU este recunoscut dupã firele albe din barbã.

            13. SPIRU POPESCU, recunoscut de familie dupã îmbrãcãminte.

            14. ALEXANDRU MORARU este recunoscut dupã pãr si barbã.

            15. MIRCEA GOGA, îmbrãcat în scurtã, pulover gri. Are asupra sa un Christ lucrat în os, cu insigna Vaslui. Ii lipseste dantura din dreapta.

            16. MIRCEA TEOHARI, cu insigna de medicinist cu seria 269.

            17. SPIRU BUJGOLI, cu dinti falsi pusi înainte de moarte.

            18. Muncitorul RADU DOBRE, cu haine negre, bunditã de miel.

            19. TRAIAN CLIME, pantaloni în romburi, flanelã maro, câtiva dinti de viplã.

            20. V.P. GâRCINEANU, recunoscut de familie dupã dantura de aur. Pulover fãrã mâneci, mãnusi în buzunar, agendã 1938 cu însemnãri.

            21. IORDACHE SPâNU, haine gri, pulover fãrã mâneci, flanelã de  piele.

            22. TEODOR TUDOSE, hainã de piele scurtã, pantaloni de cizmã, bunditã de miel.

            23. CHIRIAC CARATASU, recunoscut de familie dupã vestminte.

            24. VALERIU CâRDU, recunoscut de fratele sãu dupã croiala hainelor fãcute la Oravita. Pulover verde, cu initialele în galben.

            25. STAVRE SOLA, recunoscut de familie dupã danturã.

            26. NICU COMÃNESCU, recunocut de camarazi dupã vestminte.

            27. MIHAI CALAPÃR, recunoscut de tatãl sãu dupã lenjerie.

            28. ION ANTONIU, cu teasta zdrobitã de un pat de armã. Este fãrã haine si învelit într-un sac.

            29. TEODOR STAHU, recunoscut de fratele sãu dupã suman si un piepten pe care i l-a adus în lagãr, cu putin timp înainte de a fi ucis.

            30. SUPILA POLISPERHON, recunoscut dupã danturã si staturã. Era cel mai înalt din lagãr.

            31. ION BUSUIOC, recunoscut de camarazi dupã vestminte.

            32. GOGU RECMAN, recunoscut de pãrintii sãi dupã oasele fetii.

            In general corpurile sunt mutilate îngrozitor.  

 

Alaiul funebru

 

            La ora 19.00 slujba este terminatã si cosciugele sunt asezate pe care trase de boi moldovenesti si decorate cu mult brãdet. Carele se încoloneazã în poarta cimitirului, dupã fiecare mergând rudele mortilor, iar la sfârsit gãrzile verzi. Calea parcursã prin oras pe strãzile principale bogat pavoazate cu tricolor îndoliat. Casele crestinesti au usile deschise si pe ferestre numeroase lumânãri aprinse. De balcoane atârnã scoarte nationale. Elevi, eleve si toatã populatia orasului sunt rânduiti disciplinat pe trotuare cu lumânãrile aprinse. De la toate bisericile clopotele îsi împreunã sunetele într-un dangãt trist si dureros.

            Pluteste în tot orasul un duh de smerenie, reculegere si religiozitate. Ochii tuturor sunt umezi.

            Vasluiul lui Stefan cel Mare atât de înstrãinat, astãzi se întoarce cu gândul la vremile strãvechi când românul era stãpân la el acasã.

            Alaiul funebru se scurge spre garã unde cosciugele sunt îmbarcate în vagoane speciale, care vor porni mâine în zori spre Predeal, formând un tren special, în care vor lua loc familiile îndoliate.

I. DIACONESCU

Predealul

 

            Mult a iubit Cãpitanul Predealul.

            Numai mintea lui, de o întelepciune socraticã si sufletul lui – imens spectacol de senzatii, izvorâte direct din contactul cu natura - au putut alege acel ungher fermecãtor al Bucegilor, pentru odihnã si reculegere.

            Privind din vârful Cioplei îti apare, ca o apoteozã, o uriasã scãldare în albastrã luminã de cer si în opalescentã de creste dantelate, din Caraiman pânã în Piatra Craiului. O revãrsare de poale verzi spre funduri adânci de vãi, ici Piatra Mare, colo Postãvarul, în spate Clãbucetul, în fund minunata Tarã a Bârsei, ca un covor de aur pe marginea Oltului.

            Incotro te întorci si privesti, îti deschizi ochii mari, îti iei sufletul si ti-l risipesti pe culmi si vãi, îl saturi de frumuseti, de odihnã si încântare, ca apoi sã-l aduni în tine si sã-l pãstrezi ca pe un tezaur al celor mai scumpe amintiri.

            Acolo sus a stat si el de atâtea ori si multe povesti i-au spus poienile de brazi, murmurul apelor cãlãtoare spre zglobiul Timis, povesti de suferintã si vitejie ale unui neam strãvechi, neamul lui drag. In uzina neostenitã a mintii lui s-au fãurit gânduri peste gânduri, doruri sfintite cu lacrimi au izvorât din inima lui bunã si pe toate le-a închinat cu smerenie necãjitei lui patimi.

            De câte ori si-a luat toiagul si, împreunã cu Ion Someru – un sãrman si credincios tovarãs de umblat – a suit coastele Susaiului spre vârfuri, pe cãrãri înfundate sub umbrã de cetini, a scormonit pãmântul sfintit cu sânge de ostasi ca sã ia de ici o teastã, de colo un fluier de picior, adunând os cu os si clãdind apoi, din pietre de stâncã si din crengi, un mic mausoleu pe fruntea Clãbucetului!

            Cine s-a mai gândit sã culeagã trupuri uitate sub vestmânt de muschi si sã aducã o binecuvântare de milã si de cinstire crestineascã bietilor martiri fulgerati de moarte? Cine a fost omul acesta, alunecat parcã din ceruri într-o lume de suferintã, un om care si-a mistuit viata alinând dureri, împãrtind nãdejdi, croind drumuri largi prin hãtisurile mizeriei si ticãlosiei, suflând peste întuneric si aprinzând lumina mântuirii neamului, pentru ca, la urmã, sã-l zvârle în legendã ghiarele satanelor?

            Ca un munte din muntii nostri, asa creste si se înaltã si umple vãzduhul, pe fiecare ceas, în fiecare zi, chipul si amintirea Cãpitanului! Se strecoarã în carnea, în sângele si oasele noastre ceva din fiinta lui nepieritoare, ceva care ne îmbãrbãteazã, ne insuflã puteri, ne aminteste mereu legea nestrãmutatã si credinta vietii lui de gigant si de martir. Exemplul rar – ca marile diamante ale pãmântului – pe care l-a dat în scurtul drum al existentei lui, pilda iubirii de tarã si a milei de oameni, de sãrmani si de eroi a stârnit uimirea lumilor si a cutremurat toate constiintele.

            Acel mic mausoleu din culmea Clãbucetului a fost sã fie piatra de temelie a catedralei în care se vor odihni, peste veacuri, tristele rãmãsite ale celor ce au murit pentru biruinta legionarã, alãturi de vitejii ostasi adormiti acum douãzeci si patru de ani peste sânul îndurerat al tãrii.

            Dar pururea va strãjui deasupra lor în vârf de catapeteasmã veghea neadormitã a Cãpitanului.

            Predealul va fi altarul sfintelor amintiri si Mecca nãdejdilor noastre în vesnicie.

D. M. RANETESCU

 

Icoane din martirajul de la Vaslui

 

            Joi s-au dezgropat la Vaslui osemintele celor 32 de legionari ucisi la 21 Septembrie 1939. Ele au fost transportate la Predeal pentru reînhumare.

            In viziunile sale, de un tragism urias, Cãpitanul a întrevãzut din timp necrutãtoarea coasã a mortii care se va abate cândva asupra Legiunii.

          Era prin vara lui 1937.

          Si a cãutat sã-i facã fatã de pe atunci.

          A descoperit un teren întins pe o culme a Predealului atât de iubit de el.

          “In era legionarã se va zidi aici o mânãstire a neamului unde vor fi îngropate toate osemintele eroilor si martirilor Miscãrii”.

          Era aceasta o poruncã pe care o dãdea Cãpitanul pentru vremurile care aveau sã vinã dupã nefiinta lui pe pãmânt. O poruncã datã mortilor Miscãrii, de a-si strãmuta oasele înghetate – oriunde vor zãcea, retezate de coasa destinului legionar – la Predeal, alãturi de Mota si Marin, pentru ca si în vesnicia de sub glie sã fie alãturi, dupã cum alãturi au fost în viatã si sunt azi, acolo, sus, spiritual.

            Au fost 32.

            Pentru fiecare dintre ei ar trebui scrisã o carte. Vremea aceasta va veni. Legiunea va avea o bibliotecã eroicã.

            Acum, cu prilejul strãmutãrii osemintelor de la Vaslui, ne mãrginim a face un scurt pomelnic al câtorva camarazi ucisi acolo, care ne-au fost mai apropiati sufleteste, pe care i-am cunoscut mai bine. Celorlalti, pe care nu-i pomenim, le cer iertare. Alti camarazi în viatã vor împlini lipsa mea.  

 

Victor Puiu Gârcineanu

 

            Caracteristica de cãpetenie a lui Puiu – cum îi spuneam, rãsfãtându-l, toti camarazii – era pasiunea sa fãrã limitã pentru misticismul legionar. Intelectual de rasã, cu un talent literar remarcabil si înzestrat cu un temperament vulcanic, PUIU GâRCINEANU a reusit sã devinã unul din Arhanghelii Miscãrii, datoritã unei supraomenesti sfortãri de suflet. Cu o vointã de autoflagelare si-a înfrânt: rationalismul spre care era înclinat de la fire; orgoliul gloriei literare profane, pe care, în afarã de Legiune, ar fi cucerit-o din plin; temperamentul vesnic neastâmpãrat, mereu în cãutarea de pasiuni si senzatii covârsitoare.

            Talent si temperament, el le-a pus numai în slujba credintei sale din clipa când Cãpitanul i-a aprins candela. In lagãr a avut o purtare de sfânt. Trupul sãu, firav si pânã atunci, slãbise în lagãr aproape pânã la uscãciune. O barbã neagrã, deasã si niste mustãti pe oalã, îi dãdeau o înfãtisare asemãnãtoare martirilor din icoanele ortodoxe. Fãcea rugãciuni aproape toatã ziua.

            Vorbea foarte putin, poate mai des decât ceilalti si lua tot timpul, cât a fost cald, bãi de soare. Viata lui era aproape numai contemplativã si interioarã.

            A tinut o singurã cuvântare: la ziua Cãpitanului la Ciuc. A vorbit ca un iluminat. Vorbele sale erau flãcãri care ne strãpungeau. Dupã terminarea vorbirii unii au vãzut în jurul capului sãu nimbul mucenicilor întru Christos.

            Puiu Gârcineanu a fost un martir, nu numai constient dar si pasionat de destinul sãu. Ca înrudire sufleteascã el era foarte aproape de Ionel Mota.  

 

Ion Belgea