Prahova, mai mult decât un nume, este un simbol care exprimã o bucatã din pãmântul românesc, cu munti, cu ape si cu oameni la un loc, cu lacrimi si zâmbete, cu flori si sânge, cu sufletele mortilor nostri locul de odihnã al visurilor noastre.

In Prahova, istoricul de mâine va gãsi, cu mai mare usurinta poate decat in alte parti, evidenta caracterului românesc, care a permis continuitatea, peste secole întunecate, Neamului nostru.

Trecutul, cu toata plenitudinea manifestarilor sale, ne îndreptateste sa tragem accastã concluzie. Si incerc sa evaluez aceste manifestari, prin ceva care subordoneaza existenta noastrã unor necesitati interioare si cari, la rândul lor, sunt produsul unei conceptii de viatã.

Acest mod de a considera viata si lumea, care fac parte integranta din însãsi structura Românului, îsi evidentiazã cu claritate profundul sãu sens, in Prahova.

Ori ce socoteli s'ar face, ele sunt dintru inceput gresite, daca nu se tine seama de acel coeficient, pe care-l reprezintã sufletul românesc.

Si aceasta este speranta noastra. Câci oricât de diabolici si bine pregatiti vor fi dusmanii nostri, nu ne vor întelege si deaceea nu ne vor putea distruge.

Privind in urma, vedem in Prahova un tip de Român, in care sunt armonizate cu mãestrie în jurul unui puternic sentiment de libertate, notele predominante ale provinciilor din Nordul, Sudul, Estul si Vestul Tarii.

Prahoveanul e vesel, comunicativ, sprinten la minte, are o bogata imaginatie si e înzestrat cu spirit comercial. E dârz, perseverent, e larg la suflet, fãra a fi risipitor si are un puternic sentiment de dreptate. Nãscut la poalele muntilor, inaltimile nu-l sfiesc, e indraznet, iar odata cu câmpia care se intinde pânâ pe malurile Dunarii, orizontul i-e larg, incurajându-i dorinta de libertate care se manifestã puternic pe toate planurile vietii sale.

Pâna la cotropirea Tarii de cãtre cornunisti, prahoveanul, fie cã tãia piatra sau lemnul, fie cã lucra pamântul, era foarte rar simbrias. Producea si îsi comercializa produsele singur, de cele mai multe ori limitat la bratele familiei sale.

Marea industrie, care l-a atras, cum era si normal, nu l-a desrãdacinat, nu l-a proletarizat. Fabrica n'a reusit sa-l scoata complet de la ogor, vie, pamant, ori micul sau atelier, nu numai sufleteste, dar si de fapt, in cea mai mare parte a anului.

Nici armata si nici slujbele publice nu aveau mari atractii pentru prahoveni. Marea majoritate
celor ce puteau studia alegeau profesiuni libere, implinindu-si serviciul militar la regimente, alaturi cu prieteni din sat.

In politica, era mereu in opozitie, chiar daca partidul sãu era la putere si ploiestenii se scuzau de proastele administratii municipale, invocând faptul ca, in majoritatea cazurilor, nici primarii,
consilierii si nici functionarii superiori nu erau prahoveni.

Prahovenii n'aveau timp de pierdut... 

Viata se desfasura multumitor si numai cand presiunea camarilei si a regelui Carol II, începuse a se face simtitã, prahovenii la început mai mult din spirit de frondã decat din convingere, si-au dat sema cã si ei aveau ceva de spus.

Aceasta era atmosfera la începutul campaniei electorale din 1937.

Dacã pânã atunci au ramas departe de framântârile politice, abuzurile si faradelegea guvernelor le-au dat de gândit.

La începutul campaniei, Organizatia Legionarã de Prahova era slabã.

In afara Grupului Studentesc si Grupului F.D.C., putine erau elementele de valoare ale organizatiei judetene.

Partidele politice, cari nu voian decat votul prahoveanlului, lãsându-l in voia Domnului restul timpului, îi erau mai dragi, cãci voia Domnului era mare pentru Prahova. Cand însa voia Domnului a fost inlocuita cu voia lui Carol II, Organizatia Legionarã din slabã a devenit foarte puternica, iar la alegeri judetul, care in mod practic fusese pana atunci împartit între liberali si taranisti, acordã Miscãrii Legionare majoritatea voturilor. 

Prigoana care a urrnat, a scos in evidentâ, mai milt decat o stare de spirit, o conturare a prahoveanului asa cum pânã atunci nu avusese ocazia a se manifesta.

Dându-si seama cã regele nu glumeste, prahovenii l-au luat in serios.

Cu cât atacul era mai puternic, cu atât Organizatia se întãrea mai mult. Opinia publica era de partea noastra, apareau noi elemente si din ce in ce mai bune, iar, dupã condamnarea Capitanului, marea majoritatii a prahovenilor asteptau zi de zi inceputul unei revolutii pentru dãrâmarea guvernului. Nimeni nu-si mai facea nici o iluzie.

Cred ca niciodata in trecut, prahovenii n'au adunat atatea arme si explozibile ca in acea epoca. Dinamitã, grenade, arme de toate felurile, - unele bune de muzeu, - ne soseau fãra sã facem nici un efort. Nu exista organizatie care sa nu-si aiba depozitul bine îngrijit, ascuns in vreo pivnita, in casa sau fabrica vreunei persoane, pe care politia n'o putea banui.

Cu tot aparatul statului politist a lui Carol II, cu jandarmii si sutele de agenti cari forfoteau pretutindeni, organizatia noastra nu a avut nimic de suferit pâna in toamna anului 1939.

Ori considerând mijloacele de cari politia dispunea si înversunarea cu care se ducea prigoana, putem trage concluzia cã ar fi fost imposibilã nu numai mentinerea unei organizatii de rezistenta cu capacitatea de lupta a organizatiei prahovene, dar ar fi fost imposibilã însasi supravietuirea Organizatiei fãra sprijinul efectiv al prahovenilor indiferent de credintele politice anterioare.
Gh. Teodorescu, Miti Dumitrescu, Lucian Caramlãu si Mihail Tase oameni exceptionali si adevarate cãlauze ale spiritului prahovean, împreunã cu Cezar, Traian si Gabriel Poposcu, Nelu Moldoveanu, Gigi Paraschivescu, Ovidiu Isaia, Jean Ionescu, Marin Stanciulescu, Ion Vasilîu, Nicu Comanescu, Gogu Stefânescu, Alecu Cojocaru, Dumitru Filip, Zosim Danielescu, Const. Stegãrescu, Carol Cãzanescu, Badea Popescu, Ion Ciupalã, Gh. Cârciumaru, Victor Enachescu, Mâantãlutâ, Ion Santoila, si multi altii, n'au format, asa cum adversarii socoteau, un grup de «zãltati», formând «grup», numai dupã moarte. Ei veneau din toate cercurile sociale, cu formatii profesionale si intelectuale diferite, bine pregatiti pentru viata, dar dominati toti de o unica idee, acea a dreptatii, a libertatii si a demnitãtii nationale.

Era problema care li se punea lor, problema care ni-se punea noua tuturor (problemã care inca ni se pune).

Epoca frondei, epoca de desinteres pentru bunul mers al treburilor Tarii trecuse. Trecuse si epoca credintei in cinstea regala.

Nemultumirile se transformau in revolta, care se accentua in masura in care prahovenii îsi dadeau seama, ca metoda de guvernare a regelui nu era o simpla metoda de autoritate, cat o reînviere a celor mai abjecte metode levantine, unde coruptia, nepotismul, bunul plac, îsi dadeau mâna, aruncând pe umerii Tarii un sirag de crime si silnicii.

Legea începuse sa dispara înca de pe timpul cand jandarmul o facea si o executa din motive politice si la ordinul politicienilor. Dar acum nu nici exista nici lege, nici justitie. Regele si oligarhia cãlcând cu brutalitate legea, in momentul când aceasta nu le mai servea, trecând prin foc si sabie a generatie întreaga, au provocat revolta, care era cu atât mai adâncã, cu cat fãradelegile se acumulau.

Daca pâna la uciderea Capitanului, prahovenii an fost tinuti in frâu datoritâ temei posibilelor represalii împotriva celor din închisori, din acel moment însa, revolta s'a transformat într'o nestrãmutata hotãrîre de darâmare a Guvernului. Miti Dumitrescu a plecat in Germania, intorcându-se de acolo cu certitudinea mortii Capitanului si socotolile personale încheiate. Drumul pe care îl avea de urmat era violent. Dar nu avea altul. El stia ca «violenta nu schimba nimic in sine. Ea însa redesteaptã si readuce aminte» . Actul lui Miti Dumitrescu si al echipei lui, n'a fost un act determinat nici de exaltare, nici de ura. A fost, dupã însãsi cuvintele lor,... «expresia unei dureroase necesitati».

«Atâta dor am, sã stiti voi si Neamul cã am pecetluit cu sângele si sufletul nostru o credintã. Istoria va judeca dacã am gresit sau nu, insã nu va putea uita «pretul» acestei greseli, de va fi gresitã»...

Atunci, Prahova si-a rupt cãtusele aurite. Demnitarii Tarii, cãrora nu le lipseau alte calitãti pentru a fi într'adevar buni conducãtori, in afarã de cinste, de onoare, de caractere, au fost avertizati. Nici furia sângeroasâ cu care s'au asvârlit asupra Tarii întregi in noapte de 22 Septembrie 1939 si dupã aceea, n'a potolit neînfricata hotãrîre a prahovenilor de a merge mai departe pe drumul care nu mai avea întoarcere.

Tineretul prahovean, in acele timpuri, nu-si punea problema unei simple supravietuiri, ci supravietuirii unor principii cari îi erau mai scumpe decat propria-i viata.

...«Din dragoste adânca fatã de acest pâmânt, framântat de sângele atâtor martiri, din dragoste pentru Neamul acesta, vom incerca sa rupem o frântura din trupul urias al viermelui conducãtor ce roade fiinta Neamuluî»...

Nu era vorba de un fanatism orb, împletit cu iluzia unei morti eroice, ci moartea era privita ca o consecinta a luptei, care trebuia dusã chiar cu acest pret, daca era novoe.

Pretul fixat de rege era mare. Dar rezultatul la sfârsitul socotelilor compensa. Si prahovenii nu s'au sfiit sa-l plãteascã.

Cu acest sentiment au intrat in lupta in 1937 si au continuat lupta in 1938 si 1939, pâna pe strazile Brasovului si Bucurestiului in 1940, si dupa aceea pânã astãzi. Esenta luptei nu s'a schimhat, chiar dacã intre timp a cãpatat culori diverse. Si tot asa nici esenta spiritului prahovean nu s'a putut schimba.

Când in 1953 la procesul lui Icã Tãnase, judecãtorul comunist il intrebã pe Ion Samoilã, veteran al luptelor prahovene, ce voia sã facã cu armele pe cari Militia le gasise asupra lui, acesta îi rãspunse surprins:

«Ce puteam sã fac cu ele? La icoanã, nu voiam sa le pun!»

Era exprimarea aceleiasi nestrmutate hotãrîri de a lupta, de a continua lupta pânã in ultima clipã. Era rândul sãu sã cadã. El o stia. Dar tot atât de bine stia, cã altul îi prinde steagul si merge mai departe, jalonând un drum spre învierea neamului românesc.

E din exemplu, dintre mii, de sublima perseverenta care merge pânã la jertfa supremã, dar nu poate ceda.

Aceastã intransigentã nu are nimic de a face cu notiunile de perceptie ori intelegere, ci cu acele exigente interioare cari de undeva din fundul pamântului merg prin om pânã la Dumnezeu...

...«Priviti cu incredere viitorul. Nu uitati ca Neamul românesc are o misiune sãditã in el de Dumnezeu si ca exista o linie de onoare a Neamului».

Au fost ultimele cuvinte ale lui Miti Dumitrescu, adresate Prahovei.

Din acel moment el s'a despãrtit de tot ceeace omeneste il putea lega de pâmânt.

A mers senin, întru intâmpinarea mortii, cu constiinta impacata, privind viitorul.

Pentru el si pentru sutele si miile de prahoveni cari au cãzut in lupte, in închisori sau prin fundurile Siberiei, «linia de onoare a Neamului» representa însasi viata Neamului in istorie. Iar aceasta se mãsoarã cu puterea de sacrificiu. Natiunile cari si-au câstigat un loc de cinste in lume, l-au câstigat numai prin idealismul, îndrãsneala, hotârîrea si puterea de sacrificiu a fiilor lor.

Dumnezeu a vrut ca Intemeietorul Miscarii Lcgionare sã implineascã, într'un anumit moment al
istoriei noastre, rolul de catalizator al virtutilor sufletului românesc.

Am devedi putina intelegere, daca am afirma ca numai ideia Miscarii Legionare represinta chintesenta virtutilor romanesti.

Dar tot atât de putina întelegere am dovedi daca n'am recunoaste, ca in fond, Miscarea Legionara n'a fost decât o transpunere in fapt a acestor virtuti, cu ajutorul «materialului» de care tara noastra dispunea la acea epocã.

Nu ceva «mai nou», ci ceva «mai bun» cautau prahovenii si cu ei toata Tara. Dar acel ceva «mai bun», nu l'au gasit in alta parte. Nu era în altã parte.

 

* * *

 

De aici de departe, fiilor Prahovei de totdeauna, cu umilintã închin aceste rânduri, cari nu vor sã fie decât o pioasa aducere aminte.

Marcel Preotescu
 Revista DACIA, Rio de Janeiro, Dec. 1957