Noi, bucovinenii, am anticipat miscarea nationalistã a tineretului român, prin douã splendide ridicãri locale, provinciale. Una, a fost organizatia Arcasilor lui Dimitrie Strãchinaru, pe plan social, cultural si national, - si alta, gruparea literarã a Iconarului, ctitoritã de Mircea Streinul. Si interesant, amândouã aceste curente, au atins culmi de viziune si simtire misticã. Corespundeau unei necesitãti, unei chemãri de destin. Si erau cinstite, curate. Conduse cu inima jertfelnicã, servite cu credintã, aspirând spre împlinirea în adevarul etern, fortând intrarea în catedrala valorilor obiective, de semnificatie transcendentã.

Când au întâlnit marea Dunãre a regãsirii istorice românesti, amândouã aceste miscãri s'au vãrsat în ea, cu aceiasi bucurie si naturalete cu care pornesc, împreunã cu Dunãrea spre Marea cea mare si spre Oceane, Siretul, Oltul sau Prutul. Strãchinaru a venit in 1936 de la Bucuresti, schimbat la fatã, luminat:

- De-acum pot sã mor. L-am vãzut pe învãtãtorul nostru. Acum stiu încotro sã merg cu Arcasiile.

La fel, desi intr'altfel, s'a intâmplat cu Mircea Streinul. Pentru el marea întoarcere, iesirea în largul soselei împãrãtesti, a însemnat-o întâlnirea cu Mircea Eliade. Când am fost la Paris (prin 1949-1950) n'am prins sã-l intreb pe autorul Noptii de Sânziene, cum a decurs acea intâlnire atât de decisivã pentru fondatorul Iconarului, dar îmi aduc aminte cã acesta mi-a vorbit adeseori, cu un entuziasm si o recunostintã, ce depãseau valoarea frazelor si relatãrilor de ocazie.

Pânã la acea datã, noi vizionarii care legam literatura de marile isvoare ale trãirii de neam, ajunsesem adesea in conflict cu Mircea Streinul si Iulian Vesper. Aciuiati la ziarul liberal ''Glasul Bucovinei'', singura institutie, care acea vreme le putea oferi publicitate si teren de realizare literarã (tipografie, ziar, editurã) ca si mijloace de exprimare, si de trai, ei erau nevoiti sã spunã uneori cuvânt piezis, si noi raspundeam pe plan politic, nu literar: "pentru o pâne, sefule". Invectiva îi durea. Mircea Streinul era atât de pãtruns de lumina interioarã a itinerarului sãu cu anexe de vis (si dincolo de vis, am spune noi, astãzi) si trãia la o asa de înaltã tensiune, tot franciscanismul febrei sale spirituale, încât forma nu-i mai putea afecta fondul. Rama, oricât de mizerabilã, nu mai putea umbri icoana. "Pentru o pâne, sefule", însemna mai mult, în dictionarul teologului care se preotise'n poezie. Insemna: "pentru pânea visului, pentru un fagure de vesnicie", bun, care sta dincolo de redactie. Si apoi liberalii nu erau decât continuatorii Junimii Literare, si a traditiei noastre culturale de dinainte de unire. Profesorul Iancu Nistor, eminentul luptãtor al românismului bucovinean, sub dominatia austriacã, avea întelegere pentru dorurile literare ale tineretului si deschidea larg paginile Junimii Literare si ale Glasului Bucovinei, pentru toti condeierii azurului arborosean. Peste toate obligatiile de partid, el si-a pãstrat cumsecãdenia bucovineanã si a ajutat mult tineretul pe drumul legitimelor sale aspiratii.

Noi, dinafarã, îi vedeam pe Streinul, Vesper, Chelaru, înhãmati la cãruta partidului, dar Profesorul era departe de a le pune conditii. El stia cã "foamea e un rãu sfãtuitor" si de bunã seamã îsi aducea aminte de foamea si greutãtile propriilor începuturi. Incerca sã ne ajute, dincolo de înregimentarea de partid. Conta la el "nãrãrvirea la vis", dorul de împlinire.

Bãiatul de tãran dela Vâlcov, întelegea pe cei ce veniau dupã el, din aceleasi vaduri ale satelor, de sub aceleasi stele ale singurãtãtii si sãrãciei. Avea desigur fonduri pentru interesele directe ale partidului, dar el le cheltuia, mãcar in parte, pentru Bucovina care se ridica.Tara care venea dupa el.

Pentrucã mãrturisesc despre acele vremi si despre oameni care în parte s'au dus, nu pot ocoli o întâmplare strict personalã. Fusesem dat afarã din postul de pedagog la Liceul Militar, si cum nu aveam nici un ban de buzunar si pierdusem si locul la Cãminul studentesc, ca sã nu mã umilesc cersind si sã nu mã întorc la Stãnesti, mâncam numai odatã pe zi si adeseori dormiam în grãdina publicã, pe o bancã. 

Da 'n primãvarã. Tineretea cu entuziasmul ei fãrã limita, învinge orice chin, orice gând pesimist. Intr'o zi auzind cã se plãtesc colaborarile la Junimea Literarã, m'am prezentat cu câteva poeme, la Glasul Bucovinei, cu gândul cã-l voi gãsi pe Traian Chelaru. Intrând în birou, însã, m'am pomenit fatã'n fatã cu profesorul Nistor. Ii frecventam cursurile de istorie, dar întâlnirea asta neasteptatã m'a intimidat. I-am întins dosarul. M-a invitat sã iau loc. Mi-a oferit o tigarã. A sunat servitorul sã aducã ceai si prãjituri. Rãsfoind hartiile, îmi arunca din când în când, câte o întrebare: unde locuiesc, unde iau masa. M'a cuprins întâi o mare rusine. Am plecat privirile'n pãmânt si m'au podidit lacrimile. Le-am oprit fortat, dar n'am putut sa raspund. Si profesorul a înteles. N'a mai insistat. La urma, mi-a întins dosarul si mi-a cerut sã-i aduc, a doua zi, douã din poemele prezentate.

Cum am iesit din biroul gazetei, nu mai stiu. M'am dus iar spre grãdina publicã, ca sã fiu singur, sa ma reculeg, sa-mi rumeg rusinea. Si cand am deschis dosarul, ca sa recitesc poeziile "admise" la Junimea Literara, mare mi-a fost surprinza sa gasesc doua bilete de cate o mie de lei, pe care Profesorul le strecurase discret în dosar. Si doua mii de lei erau bani multi pe atunci. Am avut cu ce trãi câteva luni de zile.

Asta era prin 1932. Angajându-mã tot mai adânc si fanatic pe drumul credintei mele, n'am mai mers niciodatã la Glasul Bucovinei. Dar n'am mai spus niciodatã: "pentru o pâne sefule". Si ori de câte ori, am fost în fata rectorului Ion Nistor, uneori în conflict cu el, în calitatea mea de conducator al studentimei cernãutene, n'am uitat niciodata ca'ntr'un moment greu, el m'a ajutat. Recunosc ca amintirea binefacerii lui, m'a umilit de multe ori, dar azi, peste ani, vãd numai gestul ca atare, insemnand adanca intelegere. Profesorul Ion Nistor îsi jucase marea carte de destin, la marea rascruce istoricã a Unirii celei mari si, în aceastã calitate se sbãtea sã-si ducã crucea pânã la capãt. Dar curând avea sã vadã cã vremurile l-au depãsit. Tara Fagilor se ridica acum sub semnul altui luceafãr. Si încetul cu încetul centrul vietii culturale s'a mutat acolo unde fusese pânã la Unire. La Societatea pentru Culturã. Odatã cu ajungerea profesorului Grigore Nandris la presidentia si conducerea efectivã a acesteia, tineretul intelectual a fost mai mult decât bucuros sã gãseascã în sânul societãtii înfiintatã de Hurmuzãchesti, o vatrã de activitate culturalã si spiritualã, dincolo de orice obligatie si culoare politicã.

Profesorul Ion Nistor a rãmas în tarã, unde a atins o venerabila vârstã, peste 80 de ani. El, istoricul care a dovedit, cu mare seriozitate si argumentare stiintificã, românitatea tinuturilor basarabene (ca un mare specialist al istoriei sud-est europene), n'a primit sã colaboreze cu dusmanul din rãsãrit. Si-a pãstrat "bucovinia" si onoarea lui de "civis academicus". Demnitatea de fãuritor al Unirii celei mari. 

Fie ca rândurile acestea sã însemne si un omagiu din partea fratilor Iconari, pentru profesorul Nistor si generatia înaintase nouã. Astãzi suntem pe toate meridianele si vedem lucrurile la o detasare, de dincolo de pasiune si interes sectar, imediat. Revelatia misticã a lui Mircea Streinul, a vãzut atunci parcã si vremea de acum: "Sufletul nostru va sta dovadã, frati iconari, pentru toate cerurile". El scria si pentru urgiile de azi: "Scriu pentru ce-ar fi bucurie si linistire, desi lumina aleargã pe strãzi, a nebunie".

 

* * *

 

Odata cu aparitia revistei Iconar, cumpana apelor bucovinene a fost scrisa. Strânsesem bani pentru o revistã literarã, fãrã sã gândim anume cum va apãrea, ce titlu va purta. Si-i pusesem la dispozitia profesorului Traian Brãileanu, mentorul generatiei noastre, detinãtorul catedrei de sociologie si filozofie la Universitatea Cernãuteanã. El a hotãrât sa-i dea acesti bani lui Liviu Rusu si Mircea Streinul, pentru Iconar. Primul, fecior de preot si el si prieten de copilãrie al lui Mircea Streinul, cu o aleasã culturã muzicalã, profesor la Conservatorul de Muzicã al Cernãutilor, avea un mare ascendent asupra poetului si a jucat un rol decisiv în desprinderea lui de Glasul Bucovinei. Grupul Iconar s'a format repede. Celor doi, s'au aliniat: Ion Negurã, Ion Turcan, Gheorghe Macrin, Barbu Slusanschi, Dragos Vitencu, Cose Tarnavschi (financiarul grupului si perfect administrator). Rudolf Rybiczka (cu splendide gravuri în linoleum), Claudiu Usatiuc, Ion Potecasu, subsemnatul. Mai târziu au aderat: Teofil Lianu, Cicerone Mucenic, Pompei Atanasiu, Gheorghe Iacob, toti învãtãtori.

Vasile Posteucã
DRUM, Anul XII, Nr. 1, 1976