Satul este însirat dealungul soselei care serpuieste prin mijlocul lui. Casele sânt lipite unele de altele. Unele sânt vãruite si vopsite albastru cu flori si cruci de stuc alb. Acestea sânt casele tãranilor români. Altele sânt vãruite si vopsite în cafeniu deschis si galben trandafiriu. Acestea sânt casele tãranilor sasi. Spre un capãt sânt mai multe albastre, spre celãlalt mai multe galbene-cafenii sau galbene roz. Altminteri sânt la fel. Poate ale Sasilor ceva mai mari si mai bogate. Fetele Românilor se îmbracã în alb si negru. Fetele Sasilor, în albastru si negru, si poartã panglici lungi în coadã pe spate, care le ajung pânã la marginea rochiei. Bãrbatii poartã cizme, femeile tot cizme, dar cu tocuri înalte. In sat e o bisericã ortodoxã, si una evanghelicã. Unde era cârciuma, e cooperativa. Unde era primãria, e sfatul popular. Unde era postul de jandarmi, e militia. Sãtenii nu prea vorbesc între ei. Intâi, fiindcã sânt de douã natii deosebite. Al doilea, fiindcã asa sânt vremurile. Se retrag îndãrãtul portilor mari, îndãrãtul zidurilor, sub acoperisurile de olane mai înalte decât casa. In curte, nimeni nu te vede, decât unul dintre vecini, peste zid sau peste gard (în partea cealaltã sânt grajdul, pãtulul si o laturã a casei în formã de L). Satul n'are încã gospodãrie colectivã, dar o sã aibã.

Cerul e deasupra. E foarte mare. Dedesupt, satul nu se miscã. Doar Dumineca, când bat clopotele, si curg spre cele douã biscrici tãranii în straie de dimie albã, cu pãlãrii mici negre pe cap: cele douã natii se imbracã asemãnãtor, dar nu la fel. Altminteri, e liniste. Camioane mari trec necontenit pe sosea, dar nu se opresc. Trec uneori si camioane cu puscãriasi spre cetatea dela Fãgãras, sau spre penitenciarul dela Aiud. Nici ele nu se opresc. Poate cã în vreunul din camioane e feciorul lui Badea Cutare. A mers la scoli, la universitate, a iesit inginer, a fãcut politicã, si nu s'a mai auzit de el. A venit odatã noaptea pe la pãrinti, dar pe urmã a plecat iar. Poate cã nici nu mai e in tara.

Badea Cutare e tãran osos si zbârcit, care ca oricare tãran aratã mai bãtrân decât e. Nevastã-sa, fiindcã are un fecior de vreo treizeci de ani, e babã. Muncesc amândoi pãmântul. Au doi cai, si atât. Au un vecin intr'o parte, dar nu-l vãd: casa si grajdul si pãtulul sânt, cu spatele in partea aceea. Au alt vecin dincoace. E un om linistit, tãcut si chiar posomorît; nu se uitã peste zid, nu-i vede, nu le vorbeste, decât foarte rar. Nevasta, vecinului însã, albã la fatã, cu ochii vii si neastâmpârati, spune bunãdimineata, bunãziua, bunãseara, si vorbeste de una si de alta cu Badea Cutare si baba lui. E o femeie vioaie si miscãreatã. Nu-i ajunge bãrbatul, care ei i se pare bleg. Dar nici dupã prostii nu umblã. În schimb trebue mereu sã vorbeascã, sã stie si sã se uite, sã afle ceva nou. Nu-i plac vecinii: prea tac. Le spune bunã ziua, rãspund la fel, dar nimic mai mult. Îi întreabã ceva, rãspund scurt. Cu dela ei putere, nu spun nimic. Nu se uitã la ea când vorbesc. Mereu în casã, sau în grajd. Mai ales bãtrânul. Iar caii sânt mereu tesãlati, periati, lustruiti. Badea Cutare stã în grajd cu ceasurile. Stã de vorbã cu caii, mormãie. Vecina îsi face de lucru prin curte, stã pe lângã zid, trage cu urechea, dar nu întelege nimic. Orisicum, se mirã. Cei mai bine îngrijiti cai din sat. Dece? Cum asta?

Pe urmã, bãtrânul cade bolnav. Caii, tot lustruiti, tot cei mai bine îngrijiti cai din sat. Dece? Cum asta? Baba stã în grajd cu ceasurile. Bãrbatu-sãu moare, si ea stã în grajd sã tesale si sã perie caii.

Dimineata, când e încã ceatã, baba scoate caii la muncã, tesãlati, lustruiti, luciosi.

Pe urmã, batrânul moare. Vine doctorul, dar n'are ce-i face. Bãtrânul a murit. Baba cheamã popa. Ii cere ceva. Popa nu întelege ce vrea ea. Asta nu se poate. Nu e obiceiul. Nirneni nu face asa ceva. Nicãeri nu se face asa. Baba se roagã, plânge. Popa zice, bine, dacã vrea ea, hai sã se facã asa. Prin urmare, îl scot pe mort din casã si-l pun pe niste scânduri si pe niste capre în grajd. Caii, luciosi, blânzi si nevinovati, pufnesc zgomotos pe nãri, rontãie ovãz. Rudele se înghesue în grajd, la lumina lumânãrilor. Si vecinii: si cel dintr'o parte, si cel din cealaltã, cu nevestele. Miroase a fân, a lumânare si a tãmâie. Mortul e mic, slab, pãmântiu. I-au pus o lumânare la cap, o cruce între mâini si flori în cosciug. Popa citeste rugãciunile mortilor, târcovnicul cântã pe nas: «Ca floarea de isop voi fi, curãti-mã-voi întru mila Ta, Doamne...». Popa si târcovnicul cântã, baba plânge încet, femeile au ochii rosii, bãrbatii stau si unii nu se gândesc la nimic, altii la moartea lor, când va veni. Iartã-ne, Doamne. Aibi milã de noi, Doamne.

Caii fornãie pe nas. De suss, printre grinzile podului, de unde se tine fânul, cade poate un fir de fân pe fata mica si suptã a mortului.

Pe urmã îl duc la tintirim, si baba rãmâne singurã. Caii sânt mereu cei mai frumosi si luciosi, cei mai bine îngrijiti din sat. Vecina se uitã peste zid, spune bunã dimineata. Noaptea, vede luminã în grajd, si o aude pe babã vorbind. Dupã un timp, vecina se duce la militie si vorbeste cu sergentul major de militie. Intr'o noapte, sergentul major vine la ea în curte si se uitã peste zid, cum se miscã lumina în grajd. E o noapte foarte tãcutã si umedã. Intâi au lãtrat multi câini, si le-au rãspuns câinilor din alte sate. Acum nu se mai aude nimic, decât picãturile de apã cum cad de pe frunze putrede. Si râul cum murmurã la marginea satului, sub roata morii opritã. Militianul spune: «Da, asa trebue cã e» si pleacã, în manta lungã si cizme grele.

A doua zi dimineata, un camion plin de militieni se opreste în fata casei. Toti sar jos, cu cizme grele, cu pistoale automate pe piept. Bat cu pumnii în poartã, baba le deschide, ei dau buzna. Altii sar peste zidul vecinei în curte. Înconjurã grajdul, tintesc usa. Baba încearcã sã mintã. Dar locotenentul e de-aici din sat, o cunoaste, zice «lasã, cã stim noi» si în fata grajdului strigã tare, îl cheamã pe nume pe feciorul babei: «iesi, mã, predã-te, te-am prins, nu te mai poti apãra! Iesi cu mâinile sus!». A fost coleg de scoalã cu el, si au luat-o pe urmã unul încolo, celãlalt încoace. Locotenentul stie cã e ofiter, cã e omul puterii de Stat, puterea poporului, iar celãlalt e un rãtãcit, un pierdut, slab, singur. Un prost. «Iesi, cu mâinile sus!». Feciorul babei iese, clipind din ochi ca o buhã: nu e obisnuit cu lumina. E galben la fatã si are o barbã lungã. Maicã-sa vrea sã se repeadã la el, dar doi militieni o apucã de brate. Urlã: «copilul meu! copilul meu! Eu te-am dat! Nu mi-l luati! Copilul meu!». Si cade în genunchi, fiindcã i s'au înmuiat genunchii. Îi curge scuipatul din gurã si urlã slab. Aproape cã nici nu se aude, atâta e cerul deasupra de mare.

Pe urmã, îl duc, si nu mai rãmâne decât casa si curtea pustie, si caii care fornãie si rontãie în întuneric, în grajd. El îi tot tesãla, cãci n'avea ce face ziua si noaptea, ani întregi, decât sã aibã grijã de ei. El stãtuse, culcat pe burtã, si se uitase printre grinzi la fata lui taicã-sãu mort, când slujea popa de îngropãciune.

Vecina nu-si dã seama, dar parcã simte ceva si nu stie ce. Vorbeste cu cineva: acela îi rãspunde, da, nu, dar dela sine nu adaugã nimic, si pleacã, îsi vede de treabã. Români, Sasi, tot una e. Parcã nu mai poti vorbi cu nimeni. Se simte, nedeslusit, foarte singurã. Si nu mai poate sparge singurãtatea.

Caii bãtrânei sânt acuma, bineînteles, în foarte proastã stare.

Petru DUMITRIU

Revista Scriitorilor Români, Nr. 1, München, 1962