Ed. Junimea, 2002

Problema sfatului: "IUBITI si pe VRÃJMASII vostri" a pus, uneori, într-o situatie delicatã si pe Legionari. La baza Legionarismului stau invãtãtura si Sfaturile lui Iisus Hristos. Este exclusã exceptia pentru Legionari. Legionarii cautã sã se conformeze tuturor sfaturilor date de Iisus. In rugãciunile lor este inclusã si porunca iubirii fatã de vrãjmasi. Ei se roagã, asa cum se rugau cei de la Solidaritatea, pe când erau întemnitati de confratii lor comunisti. Porunca e foarte grea, fiindcã nu-i în firea lucrurilor, naturalã, ci supranaturalã si oamenii, în general, se poticnesc în fata ei.

Iatã ce va spune Corneliu Zelea Codreanu în aceastã problema:

"Am fost întrebat dacã activitatea noastrã de pânã acum se aflã pe linia Bisericii Crestine. Rãspund: facem o mare deosebire între linia pe care mergem noi si linia Bisericii Crestine. Linia Bisericii este cu mii de metri deasupra noastrã. Ea atinge perfectia si sublimul. Nu putem coborî aceastã linie, pentru a explica faptele noastre. Noi, prin actiunea noastrã, prin toate faptele si gândurile noastre, tindem cãtre aceastã linie, ne ridicãm spre ea, atât cât ne permite greutatea pãcatelor cãrnii si condamnarea la care am fost sortiti prin pãcatul originar. Rãmâne de vãzut, cât am putut prin sfortãrile noastre pãmântesti a ne înãlta cãtre aceastã linie".

Din cele citate mai sus ne putem da seama cât de grea este aceastã Poruncã cu caracter supranatural. De aceea, trebuie sã fim mai îngãduitori, atunci când Legionarii sunt pusi in situatia de a se abate - mai mult sau mai putin - de la aceastã Poruncã foarte greu de realizat, uneori, când ne aflãm in conditii istorice speciale. DETINUTII, în general, prin suferintã devin mai buni, mai rãbdãtori, mai întelegãtori si mai iertãtori. Sunt si exceptii de la aceastã regulã, care o întãresc. De aceea, glasul RÃZBUNÃRII se aude tot mai încet si tot mai rar. Un exemplu deosebit, tipic este cazul lui Mircea Vulcanescu (unul din discipolii lui Nae Ionescu, precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Tutea) care ajunsese sã fie total extenuat de supliciile Închisorii si perfect constient de iminenta MORTII, spunând familiei celebrele cuvinte: "SÃ NU MÃ RÃZBUNATI!". Aceasta e linia generalã a Legiunii si a Detinutulul Politic din România. SUFERINTA ÎNNOBILEAZÃ SUFLETUL!

Sunt si situatii deosebite ce se ivesc în viata de luptã a Legionarilor si, atunci, se recurge la metode extreme care nu-s pe linia Bisericii, ci sunt pe linia de luptã politicã. Asa se explicã si acea dorintã a Cãpitanului Corneliu Zelea Codreanu, când acesta a cerut ca, eventuala sa moarte sã fie RÃZBUNATÃ.

Prin "RÃZBUNARE', Legionarii nu au înteles principiul "ochi opentru ochi si dinte pentru dinte", ci, pur si simplu, RESTAURAREA DREPTÃTII IN CONSTIINTA NEAMULUI. Crestineste, când primesti o loviturã, trebuie întors si celãlalt obraz... Din acest punct de vedere, Legionarii s-au comportat ireprosabil. Nici unul nu a cãutat o satisfactie sau o rãzbunare personalã, începând cu Cãpitanul. Orice neam are nevoie de sentimentul si constiinta DREPTÃTII, aici, pe pãmânt, altcum este pierdut. Neamul românesc va sti mereu sã-si cinsteascã adevãratii martiri si sa-i dispretuiascã pe cãlãi. Constatãm, însã, un paradox: acestui regim i se ignorã absolut toate pacatele, chiar atunci când, trebuie lovit în Legiune si în actiunile acesteia.

Legionarii n-au încercat sa-si ascundã faptele lor, ci si-au asumat raspunderea pentru ele. Au lãsat, de asemenea, schitatã în cateva rânduri, spre judecata posteritãtii, motivatia faptei pe care se pregateau sa o comitã. Textele rãmase aratã cã ei nu s-au temut de judecata umanã, ci doar de judecata lui Dumnezeu. Existã momente când, a pune mâna pe armã reprezinta o onoare la care nu oricine este chemat. A lupta cu arma în mânã în anii '40-'50 a fost un act de onoare. Nearnul românesc poate fi mândru cã, fiii sãi n-au plecat grumazul în fata cotropitorului, apãrându-si libertatea cu pretul vietii. Legionarii considerã cã, pedepsirea cãlãilor a fost un act de onoare si de dreptate, o necesitate, însã, dureroasã. Erau constienti, cã ei comit un pãcat, si nu l-au coms cu inima usoarã sau din plãcerea de a ucide. Existã, însã, momente în istorie când dreptatea si adevãrul se ridica deasupra cadrului strâmt al "legalitãtii", aplicându-se o altã justitie. La aceasta au fãcut apel legionarii, atunci când orice altã cale spre dreptate le-a fost blocatã. Au apelat, însã, la ea doar in extremis, cu constiinta cã trebuie sã suporte rigorile legii, lege care, în acele momente, nu putea stabili dreptatea sau servi adevãratei justitii. Dreptatea este dreptatea neamului, nu a guvernelor opresive, instrãinate de acesta. Masele populare s-au solidarizat instinctiv cu legionarii, nu cu clica guvernantilor din acele momente tragice din epoca interbelicã.

Atunci, când neamul este agresat si amenintat, cei mai mari voievozi crestini au pus mâna pe spadã pentru a-l apãra si nu au asteptat ca mânia lui Dumnezeu sã se reverse asupra dusmanilor la Judecata de Apoi. Legionarii au fãcut la fel, încingându-si spadele si împlinind un act de justitie, în numele neamului.

Avem de a face cu o problemã foarte delicatã si foarte întunecatã. Existã argurnente pro si contra.

Problema cea mai tragica a unicei fiinte rationale - adicã OMUL - e faptul cã OMUL este constient cã exista pe acest Pãmânt, si, totodatã, cã, odatã si odatã, nu va mai exista pe acest Pãmânt.

A doua problemã tragicã si dureroasã pentru OM este - doar pentru unii -, adicã numai pentru cei ce cred în Dumnezeu si in viata viitoare -, cã vor da socotealã de tot ce-au fãcut rãu pe acest Pãmânt. Din acest punct de vedere, sunt "avantajati" cei ce nu cred in Dumnezeu si în Judecata Lui. "Avantajul" acestora se datoreazã faptului cã ei, neavând constiintã, nu sufera de pe urma faptelor rele pe care le comit, chiar crime fiind. Exemplul tipic este "tovarãsul" Ion Iliescu, care a fost in stare sã facã oribila crimã omorând, si chiar in ziua de Crãciun, - zi de importantã capitalã pentru Crestinism. In loc sã fie mustrat de constiintã - nu o mai are -, jubileazã de bucurie, rânjind cu un râs, plin de satisfactie, când i se dã importantã de cãtre cei din jur, si nu mai poate de bucurie când e luat in seamã ca Presedinte al României. MÂNDRIA-i Pãcatul ce-l va duce în fundul Iadului.

Cu totul alta este situatia in care Legionarii au fost pusi în fata faptului de a suprima viata unui criminal notoriu ca Armand Cãlinescu, vinovat de suprimarea vietii Cãpitanului, Nicadorilor si Decernvirilor. Echipa de soc a lui Miti Dumitrescu si-a asumat o grea si mare rãspundere, fatã de neamul Românesc, fatã de Dumnezeu, in acelasi timp. Fatã de Neam, cãci s-a spulberat NÃDEJDEA sa de a se schimba ceva în bine in Societatea Putredã a acelor vremi. Fatã de Dumnezeu, Acela ce condamnã aspru orice "crimã". Niciodatã nu vom afla drama acestei echipe formate din oameni maturi si ultracrestini, obligati de a recurge la un asemenea act total împotriva constiintei lor. Crima lui Ion Iliescu fatã de Ceausescu nu sufera comparatie cu actul comis de Echipa lui Miti Dumitrescu. Primul are satisfactia crimei; cei din urmã au remuscãri si pãreri de rãu, fiindcã altã solutie mai bunã si mai onorabilã nu exista. Vor fi întelesi doar când ne vom întâlni cu ei pe lumea cealaltã. Credem, sperãm, cã cel mai bine îi va întelege Dumnezeu, acordându-le Circumstante Atenuante si, dupã relativa lor sentintã, sã fie asezati alãturi de toti Eroii si Martini Neamului, in frunte cu Cãpitanul, Ionel Mota si Vasile Marin, în loc de odihnã, în loc de verdeatã (culoarea lor preferatã) si fericire vesnicã. Amin!