ECCE HOMO!1)
...Da,
iată OMUL. Răstignirea este un fapt istoric, si un simbol. Ea închipue suferinta
acumulată, de proportii enorme, a omenirii. Pe lemn atârnă EL, 
pentrucă numai el purta pe umeri toată durerea trupului, câtă s'a îngrămădit
dela săvârsirea păcatului. Iar crucea a fost înfiptă sus pe Golgotha.
Dacă si aceasta are un sens -Golgotha, quod est Calvaria e locus (Matei
27, 33) - nu stiu. Dar că jertfa a trebuit să se împlinească acolo sus,
nu e fără niciun rost. Sus, adică in văzul întregii lumi antice, care într'o
desperată stăruintă încercase excluderea, sau cel putin ignorarea suferintei
câtă este ea in univers.
Aci stă marea întoarcere, marea semnificatie omenească a crestinismului:
durerea este un fapt; care nu străbate in încheeturile lui cosmosul, ci
neamul omenesc. Crestinismul nu ia fată de această durere atitudini potrivnice;
nu o ignorează, nu o combate; ci înselată in nădejdile ei de mântuire, prin
Christos-omul omenirea se doreste după dreptul si libertatea de a-si plânge
înfrângerea.
Omul este cel care se svârcoleste in chinuri sus, la locul Căpătânii, Nu
Christos-Dumnezeu. Stiu, si Dumnezeu poate să sufere; si Dumnezeu suferă. Când fiecare din noi îsi întoarce
fata dela EL, si lasă drum iubirii sale către vadurile întunecate ale
diavolului.
Dumnezeu plânge. Imi aduc aminte cât de puternic e in Léon Bloy2) sentimentul acesta pentru Dumnezeu care
suferă, pentrucă e părăsit de oameni. Pe cruce însă a fost părăsit durerii sale
omul, de către Dumnezeu. Plângerea Celui răstignit nu o spune oare destul de
categoric? „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m'ai lăsat?" (Matei 27, 46) Si nu este caracteristic că in isbucnirea suferintii
Lui, Christos găseste
exact aceleasi cuvinte ca si psalmistul? Deus, deus meus... quare me
dereliquisti? (Psalmul 21 (22), vers. 2) Ca si psalmistul, care nu a fost
decat om.
Fără retorism, fără pathosul eroic al Grecilor, de care nu a putut scăpa nici o personalitate asa de
măsurată, adânc cumpănită si sinceră ca a lui Socrates, gemătul acesta este plânsul
simplu, umil si necontrafăcut, expresiunea veridică a sufletului închircit de dureri sub gesturile teatrale si inutile ale lumii
vechi. E recunoasterea pur si simplu a unui fapt; si anume fără comentarii. Toată metafizica crestină e dominată de această trăsătură
fundamentală. Ceeace există, nu are nevoe de justificare, nici de fundare
teoretică. Nici măcar de explicare. Răul
este; ca o stare de fapt. Păcatul originar, dela care derivă, în timp,
răul, nu reprezintă o demonstrare a necesitătii răului, care
există, as zice, ontologic. Primul
om a păcătuit atunci când s'a îndreptat înspre cunostintă. Dar nu
întâmplător, prin interventia unui principiu
exterior al răului, diavolul; ci in virtutea unei slăbiciuni existând chiar
în om. Căci diavolul, când a voit să ispitească, nu s'a întors către Adam, ci către
femee. De ce? Pentru că el
stia că femeia nu va rezista ispitei. Ea era deci mai slabă; iar dacă a
gresit, trebuia să gresească: propter imbecilitatem sexu! Posibilitatea păcatului preexistă deci în om
căderii, in acelas fel in care firul de iarbă e închis in sământă. Profund
realistă, metafizica crestină este lipsită de dialectică...
...Dela
Răstignire, 
lumea stie că nu durerea sau bucuria ca atare sunt hotărîtoare pentru suferinta sau fericirea
noastră; ci atitudinea pe care personalitatea noastră spirituală o păstrează in fata
lor. Astfel durerea însăsi poate deveni isvor de nesfârsită bucurie, dacă ea îndeplineste un rost si îsi capătă un sens in încordarea noastră înspre
mântuire.
Această înaltă semnificalie morală a durerii, crestinismul a găsit-o; ea stă in actiunea purificatoare asupra
sufletului. Asceză. Suferinta nu poate fi pedeapsă trimisă nouă de Dumnezeu întru ispăsirea
păcatelor; ci tovarăs iubit si fericitor, prin care sufletele noastre se desprind de contingentele
concretului, înăltându-se in sferele fericite ale libertătii adevărate - focul in care ele se
lămuresc, binecuvântarea unui Dumnezeu îndurător, care nu ne poate lăsa pradă
năclăelii. Crestinismul este deslegarea dumnezeiască a problemei lui Iov, pe care lumea antică nu o putea primi decât cu revoltă
legitimă, dar
impotriva căreia nu era in stare să întreprindă nimic...
Christos a fost spânzurat pe lemn; si a suferit; omeneste; dar nu atât pentru ca prin suferinta lui să ne
mântuiască; ci pentru ca prin pilda lui să ne învete a ne mântui. Christos a fost răstignit - si a
înviat. CU MOARTEA PRE MOARTE
CĂLCÂND - prin suferinta lui înfrângând suferinta.
Pilda este lămurită. Durerea e drumul mântuirii - calea pe care ne putem câstiga pe noi
însine; minunile sunt la îndemâna oricui; numai să stii a te întelege - si a cere dela tine.
Miscarea lumilor nu s'a săvârsit încă. Legea nouă e legea iubirii si a suferintei; dar ea nu e decât un drum. Cuvântul Apocalipsei
stă încă neîmplinit; deci cată a pătrunde întelesurile Crucii si
pregăeste-te întru marea înnoire care va să vină.
1927
1)
-Cuvintele lui Pilatus către multime, după
Ioan 19, 5.
2)
-Léon Bloy (1846-1917), scriitor francez, catolic militant si polemic.
TRISTIA
... „Apoi au venit la un loc împrejmuit al cărui nume este Ghetsemane si acolo a zis către ucenicii
săi: sedeti aci până
ce mă voiu ruga.
Si a luat cu el pe Petru si pe Iacob si pe Ioan si a început să se
înspăimânte si să se sbuciume.
Si le-a zis lor: Prea întristat este sufletul meu până la moarte. Rămâneti aici si
priveghiati.
Apoi mergând putin mai înainte, a căzut la pământ si se rugă că de este cu putintă să treacă dela el ceasul
acela.
Si zicea: Abba, toate sunt tie cu putintă; depărtează dela mine paharul
acesta.
Insă nu ce voesc eu, dar ceeace tu voesti.
Si a venit la ucenici si i-a găsit dormind si a grăit către Petru: Simone,
dormi? N'ai avut tărie să veghezi un ceas? Fiti treji si vă rugati, ca să nu cădeti in
ispită. Căci duhul este nepregetător, dar trupul - neputincios.
Si iarăsi s'a dus de s'a rugat, spunând aceleasi vorbe. Dar întorcându-se, i-a găsit pe ei din nou
dormind, căci ochii lor erau îngreuiati de somn, si nu stiau ce să-i
răspundă." Asa Marcu 14, 32-40.
„A început să se înspăimănte si să se sbuciume, si le-a zis lor: Prea întristat e sufletul meu până la
moarte."
Iar Luca (22, 44): ,,Si fiind in sbuciumul durerii, cu mai mare stăruintă se
ruga. Iar sudoarea lui, ca picături mari de sânge, picura pe pământ."
Asa dar a suferit. A suferit însă Christos-omul sau Christos-Dumnezeu? A
suferit, pentru că mergea spre împlinirea soartei lui - spânzurarea pe cruce - sau pentru că se făcea gol in jurul
lui, pentru că Iuda îl trădase, pentru că Simon-Petru era să se lapede de el, pentru că ai lui n'au avut tărie să vegheze nici măcar un
ceas, ci au adormit in chiar vremea agoniei lui? Teamă mi-e că a suferit Dumnezeu si nu
omul, că suferinta e chiar in Dumnezeu, că prin aceasta tragedia existentii e mai adâncă si mai
cutremurătoare.
De ce nu? Căci Dumnezeu a creat cerul si pământul - si asta însemnează că Dumnezeu însusi era in
lipsă. In lipsă de ceva, pe care a căutat să-l împlinească prin ceeace a
creat. Să se împlinească. Să se împlinească - prin
actul de creatie sau prin creatură, asta e deocamdată
indiferent. Fapt e că se afla in lipsă, in desechilibru. Căci unde este
echilibru, nu e creatie; pentru că unde e echilibru nu e nimic; e nemiscare. Dumnezeu s'a miscat însă când a creat lumea - a iesit din el
însusi; si creind ceva, a făcut un efort; iar efortul e suferintă; si instituind existenta a
ceva, a instituit existenta efortului, existenta fiind întotdeauna un efort asupra
nefiintei.
Din lipsa si din suferinta lui a iesit deci lumea; si trăeste numai ca
suferintă. Atât cât trăeste in ea. Deosebită de el. Să tindă însă din nou către el, să se destrame in el, să renunte in el la fiinta
ei, si totul intră din nou in echilibru, in plenitudine. Si omul la fel.
Dumnezeu are deci nevoe de creatiune. Are nevoe de iubirea ei. De actul de iubire prin care creatiunea se
doreste catre isvorul ei. Căci dacă, odată creată, lumea devine de sine
stătătoare, atunci actul de creatie a mers in
sec, Dumnezeu tot neîmplinit a rămas, iar actul trebue să se repete in infinitum - cât ar
dura, dealtfel, si suferinta lui Dumnezeu.
Pentru om e încă mai usor. El nu are nevoe decât de el însusi, pentru a ajunge din nou in
Dumnezeu. Plato cunostea deja
functiunea erosului, ascensiunea fericitoare înspre Dumnezeu, la capătul căreia stă pacea si împăcarea - storghé ziceau
Grecii.
Pentru Dumnezeu însă - nu. Căci Dumnezeu are nevoe de actul liber de iubire al
omului, pentru ca toate să se întoarcă in El. Astfel încât tragediei omului dela care Dumnezeu
si-a întors fata, îi răspunde, mai înfricosetoare încă, tragedia lui Dumnezeu dela care îsi va fi întors fata
omul. Am amintit-o si altădată: Léon Bloy a avut o prăpăstios de adâncă
intuitie, atunci când a vorbit de suferinta lui Dumnezeu, cel singur si părăsit de
oameni.
,,Simone, dormi?" De trei ori s'a întors Iisus către ucenicii lui, cei mai de aproape ai
lui, si le-a cerut să vegheze cu el. Si de trei ori ei
l-au părăsit - adormind întru osteneala lor: si nu stiau ce să răspundă, că erau ochii lor
îngreuiati de somn.
De ce le-a cerut să vegheze? Ca să-l păzească? Să-l păzească - contra cui? Contra slugilor mai marilor
bisericii? De acestia s'ar fi putut feri iesind din Ierusalim. Nu a făcut-o. Pentru că el mergea la moarte - voia să
meargă. In ceasul in care însă soarta lui se împlinea, el le cerea să privegheze -
să fie cu el. Iar ei au adormit. Nu au fost. Desi iubirea lui pentru ei avea să sfărâme si portile
iadului. Simon-Petru doarme.
Si noi toti - ca el. Si deaceea până si iubirea e suferintă. Lumea se răsuceste in durere ca o râmă pusă pe
jăratec. - Si Dumnezeu odată cu ea.
... „Iar sudoarea lui, ca picături de sânge, picură pe pământ."
1933
