... Istoria indicã mai degrabã de-alungul anilor, diferite tipuri de culturã, având fãrã îndoialã puncte de contact, dar nu asemãnãri esentiale. A fecondat spiritul grec lumea romanã? Nu. Caracteristica culturii romane rãmâne ideia de drept. Ce a înflorit pe pãmântul Romei sub influenta greacã a fost hibrid si neviabil; cum e de pildã filozofia. Si mai departe, cum s'ar putea pune în aceiasi categorie spiritualã cultura grecoromanã cu cea germanicã a Europei occidentale?

Cã diversele culturi sunt impenetrabile, s'ar putea vede dealtfel si din fenomenul migratiei lor; orice nouã epocã spiritualã e întovãrãsitã de o deplasare în spatiu: Grecia, Roma, nord-vestul Europei. Ca sã nu vorbim decât de cele apropiate.
    Iatã în câteva indicatiuni, destul material pentru reflectiile celor care au protestat împotriva valorificãrii fãcutã de mine lui Spinoza. Mai e nevoie sã stãruesc acum pentru a lãmuri ce e o culturã nationalã? «Culturã nationalã» e un pleonasm. Cultura nu poate fi decât nationalã. Dacã nu este însemneazã cã nu e o culturã autenticã; ci numai încercãri timide înspre culturã - sau aparitiuni hibride, fãrã o «a doua zi»...
    ... Mã gândesc adesea cã inventivitatea mintii omenesti nu e fãrã margini; prea se repetã situatiile pas cu pas; si prea acelesi vorbe se aruncã în cumpana discutiei. Stiti cum scria pe vremuri Eunominus cãtre Grigore cel Mare? «Voi cuteza a gândi imposibilul». Cãci vai! nici Grigorie nu prea stãpânea «legile elementare ale logicei!»
    Logicã - de sigur nu avem, sau mai bine, nu avem logicã unde nu e nevoie de ea. Iatã de ce întâmpinarea tuturor pseudo-crestinismelor rationaliste nu se rusineazã. De la ortodocsi la protestanti deosebirea este fundamentalã; noi întrebãm dacã trebuie sã ne gândim asa; ei, dacã pot sã gândeascã asa. Drumurile noastre merg pe la Ghetesmani, prin grãdina jertfei acceptate; credo, quia absurdum este doar durerosul sacrificiu al intelectului; pe care orice crestin trebue sã-l facã: senin si cu convingere; cãci e sacrificiul trupului.
   Cred, cu toate cã e absurd; cred tocmai pentrucã e absurd; cãci în dusmãnia mintii fatã de credintã, eu vãd tocmai putinta unei vieti mai înalte.
   Nu e nimeni asa de pedepsit de Dumnezeu ca sã dispretuiascã cunostinta. Dar care cunostintã? Pe cea datã de «regulele elementare ale logicei?» E prea putin în genere; iar aci nu e nimic. Credo, quia absurdum, asta a spus-o Tertullian. De ce nu se citeazã cu aceeas asiduitate Anselm de Canterbury? Cãci al sãu credo ut intelligam este împlinirea istoricã si logicã a celui dintâiu. E mai putin cunoscut? Mã îndoiesc. E mai putin comod pentru o argumentare ad-hoc? Se poate, dar nu ar fi un motiv. Motivul este altul: când ai pornit pe drumul ratiunii, ti-e fricã sã mergi pânã la capãt, cãci nu stii unde poti sã ajungi.

Vrem sã cunoastem; dar nu dupã «regulele elementare ale logicei» - ci dupã îndurarea lui Dumnezeu, asa cum stã scris: videmus nunc per speculum in aenigmate; tunc autem facie ad faciem. Nunc cognosco ex parte; tunc autem cognoscam, sicut et cognitus sum. (I Cor. XIII. 12).

Iar pentru aceasta, mãrturisim hotârât: credo quia absurdum!

Quia absurdum!
    ... Ortodoxia noastrã tãrãneascã nu e atât o religie cu o bisericã chezãsuitoare a credintei, cât un fel de cosmologie, în care elementele de dogmã strict ortodoxe se hipostazeazã în realitãti concrete; de ce, cu alte cuvinte crestinismul a coborât la noi în realitãti imediate ale zilei, contribuind la crearea unui univers specific românesc, obiectivat asa de caracteristic in folklorul nostru.
    Iar mai departe, aceasta explicã de ce o credinta asa de vie si de sustinutã nu s'a completat în chip necesar cu o ierarhie bisericeascã puternic închegatã, cum a fost de pildã cea rusã sau cea romano-catolicã; precum si dece slãbiciunea împinsã uneori pânã la inexistentã a acestei ierarhii nu a fost în stare sã primejduiascã fermitatea religiozitãtii noastre tãrãnesti.
    Iatã realitatea istoricã. Poate ceva cam brutalã; dar realitate. (...) Crestinismul face parte integrantã din fiinta noastrã nationalã. El închide în potentialitate o conceptie de viatã si o disciplinã. Dar potentialitãtile acestea rãmân paralizate, atâta timp cât conceptia de viatã nu e formulatã, ca sã poatã deveni isvor de valori culturale, iar disciplina nu se exteriorizeazã într'un aparat ierarhic care sã o impunã.
    Spre un sistem filozofic cu bazã ortodoxã, si spre o bisericã mândrã, curatã si puternicã, au mers, într'o nedesmintitã continuitate, timp de ani sfortãrile noastre. Nu ca înspre niste idealuri inventate de o constiintã desrãdãcinatã din vremea ei si nelinistitã, ci ca înspre o necesitate impusã organic de traditia si structura rasei noastre...
    Iertare! Iertare crestinã. Cuvântul a fost prea des pomenit... Dar la întelesurile lui câti dintre noi se vor fi gândit cu dinadinsul? Si totusi el trebuie lãmurit.
    Crestinismul este religia iubirii, a milei si a iertãrii. Religia celor slabi deci? A sclavilor! A, nu! Ci mai de grabã a eroilor. A eroilor umili si anonimi; a celor care s'au înfrânt pe ei, a celor care nu mai sunt ai lor, ci ai lui lui Dumnezeu.

Cine nu mai cere nimic pentru el - e crestin. 

Cine nu mai existã prin el - e crestin.

Cine s'a omorât in trupul lui, în ambitiile si poftele lui, dar trãeste în spiritul si în legea lui, care e a lui Dumnezeu, e crestin...
    Inseamnã însã aceasta cã un crestin nu existã, nu cere nimic, nu vrea nimic, nu luptã pentru nimic? Deloc. El este, luptã si cere împlinirea legii lui Dumnezeu.
    De-ti va gresi aproapele tãu nu de sapte ori, dar de saptezeci de ori câte sapte, iartã-l pre el. De sigur. De-ti va gresi TIE! De-ti va gresi tie, nu ai niciun drept sã-l osândesti; cãci cine te-a pus pe tine judecãtor în propria ta cauzã: si de unde vei lua puterea sã osândesti, si hotãrârea sã executi?

Cum de poti aduna atâta tãrie în sufletul tãu, încât sã iei asupra ta pãcatul grozav de a te înscãuna ca stãpân peste oameni? Deci iartã-l. Dar noi mai stim ceva:
    Stim cã batjocorit, scuipat, pãlmuit si spânzurat pe cruce, Christos a gemut îndurãtor: Iartã-le lor, Doamne, cã nu stiu ce fac. Dar tot Christos îndurãtorul a toate e cel care a luat biciul si a gonit pe zarafii si negustorii cari spurcau casa Domnului. De ce se uitã asa usor lucrurile acestea?
    De ce nu ne dãm seama cã blasfemãm si cã batjocorim tocmai ce e mai cutremurãtor de sublim în crestinism atunci când bagatelizãm iertarea crestinã fãcând din ea o musama cu care sã acoperim pãcatele ce se fac împotriva «legii»?
    Cãci tocmai asta e sublim în religia noastrã: desrãdãcinarea subiectivismului si a sentimentalismului obicinuit sã centreze toate întâmplãrile asupra noastrã însine - si punerea noastrã absolutã în slujba unei realitãti transcendente nouã. Iertarea în domeniul relativ al personalului e la locul ei: pentrucã noi neexistând ca «noi», insulta ce ni se face nu are obiect, nu existã pur si simplu. Iertarea gresalelor gresitilor nostri echivaleazã cu indiferenta fatã de rãul care ni se face pentru ca acest rãu noi nu-l simtim, nu trebue sã-l simtim. Asa fiind iertarea nu e un principiu de moralã, ci o metodã terapeuticã pentru prelucrarea noastrã personalã.
    Dar atunci iertare pentru pãcate împotriva legii nu existã pentru noi; ea nu stã în mâna noastrã, ci în mâna lui Dumnezeu; singur poate Dumnezeu sã ierte. Noi nu! Ar fi prea mare îndrãsnealã, si orgoliul acesta ne-ar pierde.
    Incetati deci, mielusei ai lui Dumnezeu, cu risipa de generozitate; NON DE RE TUA AGITUR!
    29 Noemvrie 1926

Nae IONESCU

Discursul Contemporan, Tom I, Paris, 1977