[Pasi în zãpadã. Bocanci grei care calcã pãmântul.

 

„Nu pentru o lopatã de rumenã pâine, 

Nu pentru pãtule, nu pentru pogoane, 

Ci pentru vãzduhul tãu liber de mâine, 

Ridicã-te, Gheorghe, ridicã-te, Ioane! 

Pentru sângele neamului tãu curs prin santuri, 

Pentru cântecul tãu tintuit in piroane,

Pentru lacrima soarelui tãu pus in lanturi, 

Ridicã-te, Gheorghe, ridicã-te, Ioane!"

Arhivã. Sesiunea MAN din Aprilie 1962]

 

Comentariu:

În anul 1962, procesul cooperativizãrii agriculturii era practic încheiat. În fata celor douãsprezece mii de tãrani invitati sã participe la sesiunea extraordinarã a Marii Adunãri Nationale din Aprilie 1962, Nicolae Ceausescu a atribuit partidului, activistilor sãi, meritul acestei istorice transformãri. Într-o mãsurã foarte însemnatã, meritul i se datora. Putini stiu azi care au fost responsabilitãtile personale ale lui Nicolae Ceausescu in cruciada colectivizãrii. Cãrtile, filmele, ziarele de partid, emisiumle de televiziune, volumele omagiale, biografiile confectionate pentru Occident, poemele pãunesciene l-au asemuit cu Moise, cel care a condus poporul cãtre pãmântul fãgãduintei, al bunãstãrii si al independentei.

 

[Troita din comuna Rãstoaca. Numele celor nouã tãrani impuscati în 4 decembrie 1957.]

 

Vrancea era ultima redutã in calea colectivizãrii. S-au dat ani de închisoare prin aplicarea articolului 209 din Codul Penal, in perioada 1948-1962, si cu toate mijloacele de constrângere, cote, impozite, confiscãri de avere, impuneri ilegale, rechizitii fortate, tãranii nu acceptau colectiva. In Vrancea s-a manifestat cu fortã comunismul de rãzboi, comunismul care opera cu tancuri si tunuri pentru a convinge tãranii.

Era, sfârsitul deceniului sase; transeele si cazematele, vorbind despre luptele de la Mãrãsti, Mãrãsesti si Oituz, ne duc spre un teritoriu in care structurile colectiviste nu pot trece. Practic, Partidul Comunist a supravegheat cooperativizarca cu arma în mânã. Într-un instructaj elaborat de Directia Generalã a Poporului, in iulie 1950 se cerea ca lucrãtorii de Securitate sã rãspumlã direct de adunarea cotelor, de colectãri si inscrieri. Instructiunile precizau: dacã vreun chiabur face agitatie, poate fi împuscat acolo, pe loc. Ceea ce trupele de Securitate au si executat in sirul de sate vrâncene Rãstoaca, Vadu Rosca, Bârsesti. Fatã de asa-zisa chiaburime, nu se stabilise încã cine era tãran înstãrit, cine era mijlocas si cine era chiabur. Linia partidului se pronunta clar, mai întâi pentru îngrãdire economicã si apoi pentru lichidarea chiaburimii.

De altfel, comunistii rusi arãtaserã, încã din anul 1930, ce înseamnã deculacizare; cuvântul vine de la culac-chiabur, si colectivizare imediatã totalã. Toate proprietãtile tãrãnesti - pãmânt, vie, material agricol, unelte, animale - sunt declarate proprietatea statului. Pentru a înfrânge rezistenta satului rus, Stalin a deportat cincisprezece milioane de tãrani. În Vrancca, colectivizarea fortatã s-a declansat în anul 1957. La început, echipe de treizeci-patruzeci de indivizi umblau, din casã in casã, cu lãmuritul. Dacã lãmuritul nu dãdea rezultate, urmau bãtãile, amenintãrile, arestãrile.

Numãrul cel mai mare de arestãri din Vrancea în perioada 1949-1955 l-a furnizat tãrãnimea. Acuzati de sabotaj economic, de fapt pentru neputinta de a plãti cotele, taranii primeau ani grei de închisoare.

Pozitia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, exprimatã la o plenarã a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din martîe 1959, suna cinic: „Sã le luãm pãmânturile în asa fel încât sã nu însemne o nationalizare, dar sã nu le dam prea mult, sã le dam si lor ceva bani ca sã aibã de o tigarã. Batozele si tractoarele de la chiaburi trebuie luate la pretul fierului vechi."

Victor Frunzã, in Istoria stalinismului, defineste aceastã naturã a politicii fatã de tãrãnime: "Numai conjuncturile au obligat atunci partidul sã dea prioritate la început unor forme politice, altminteri împletirea între terorism si politicã ajunsese la un moment dat sã fie atât de strânsã încât sã se si confunde. Teroare, represiune, crimã. Iatã ce a însernnat colectivizarea in Vrancea."

[Comuna Rãstoaca]

Oamenii sunt sãraci aici, la Rãstoaca; dupã ani de închisoare, putini an reusit sã-si refacã avutul confiscat, sã-si dobândeascã casele, pãmânturile. 

Adus la sapã de lemn, de o politicã potrivnicã omului, tãranul vrâncean si-a pus in ramã odoarele de pret care i-au fost nimicite timp de atâtea decenii: caii, vitele, tot ceea ce fãcea odinioarã sfintenia, mândria si frumusetea unei gospodãrii de rãzesi.

 

[Arhivã. Jurnalele de actualitãti ale anilor '60:

Ce greu le-a fost pânã sã se hotãrascã... Drumul arãtat de partid era prea nou, si calea între el si ceea ce lãsaserãti voi prea mare. Era vorba de o altã viatã, o viatã pe care voi nici nu ati fi putut-o visa. Si aceastã viatã era parca adunatã într-un singur cuvânt: colectivã.

Laolaltã stãpâni. Si când cuvântul "sãrac" a fost inlocuit cu "colectivist", colectivistii începuserã asaltul împotriva satului sarac.

Un grup de tãrani, fosti detinuti politici din satul Rastoaca:

„Eu mã numesc Miu Corneliu; eu am avut condamnare cincisprezece ani de muncã silnicã."

„Sunt Florea Vasile, am fost condamnat la optsprczecc ani."

„Miu G. Gheorghe, condamnat douãzeci de ani, acte de teroare contra sigurantei statului."

„Besleagã Vasile, cincisprezecc ani, tot la fel." 

„Marcu Ion, douazece de ani, tot la fel, acceasi..." 

,,Marian Gheorghe, douazeci de ani."

„Miu D. Soare zece ani am avut condamnare."

„Alt tãran, condamnat douãzeci de ani, acte de teroare contra orânduirii sociale."

„Miu D. Vasile, condamnat douãzeci de ani detentie grea, temnitã grea."

„Chitu Ilie, condamnat douãzeci de ani pentru acte de teroare împotriva securitãtii statului."

„Miu D. Gheorghe, douãzeci de ani condamnat."

„Lazãr D. Dumitru, optsprezece ani condamnat, tot cu acte de teroare contra sigurantei statului,"

"Ma numesc Lazãr V. Marin, condamnat douãzeci de ani muncã silnicã, confiscarea averii pentru acte de teroare contra orânduirii sociale."]

 

[Arhivã. Filme de propaganda pentru colectivizare:

,,Câte îndoieli individualiste, câtã frãmâmtare transpiratã a trebuit sã depaseascã tãranul pânã sã iasã din bucãtica lui de teren, si sã decidã sã se uneascã împreunã cu ceilalti, sã-si aducã plugul pe care îl ciocãnise, de mic copil, bouleanul pe care îl asistase la fãtare. La tot ce credeati ca inseamnã a fi stãpân in casa lui, i se propuneau solutii noi. Filozofia lui, instinctual conservatoare, de om înselat de zeci si sute de ori, ca sã nu mai vorbim de reactiunca reactivatã pe aceastã temã între 1948 si 1962, totul se opunea."]

 

Care a fost realitatea colectivizãrii, spun mãrturiile:

Miu M. Gheorghe: Prima zi, atunci, a fost o Duminicã; in Duminica aia a venit Securitatea, umbla cu masinile pe drum, si nu a facut nimic, erau astupati securistii cu prelate, si ai nostri ieseau cu cutitele la ei la masinã... Pânã la urmã le-a oprit drumul, nu a mai vrut sã le mai dea drumul sã mai circule pe sosea, era o nuntã atunci, nu aveai voie sã stai pe loc; si noaptea a încercuit satul. In puterea noptii... domne, de unde si pânã unde? Lunea a fost liniste, nu a venit Lunea nimeni peste noi, si Luni noaptea a încercuit satul, cu tancuri, cu tunuri, ca pe front. A încercuit satul si nu a mai dat voie sã mai iasã nimeni din comunã, si nici sã intre nimeni. Si a arestat, si ne-a oprit patruzeci de insi, cum ne-a oprit. Pentru pãmânt am fost, nu am vrut sã dam pãmântul, sã intrãm in CAP. Pentru pãmânt si acum luptãm, ca sã ne luãm drepturile. Asta e situatia, domnule. Nu stiu de unde pleacã, ca nu putem sã intrãm in drepturile pãmântului.

Lazãr D. Dumitru: in 1957, pe 14 Noiembrie, au sosit o sutã douãzeci de insi, in douã masini, care ãstia au debarcat la sfatul popular, si acolo s-au orgarizat: care merge înspre Târtan si Rãstoaca; dintre care erau nouã straini si unul din sat, in fiecare echipã. Si au durat aceste echipe sase zile, timp de o sãptãmânã aici in comunã. Dintre care, in timpul ãsta, oamenii stiind ca veneau cu ciomege, cu sila... fortat, dacã întâlnea o femeie pe stradã, o fãcea fortat sã punã degetul. O fãcea fortat, cã lua sapte lei de cerere. Dacã venea acasã, iar la fel, fortau; lua femeia, dar la fel, femeia spunea: Domne, astept sã vinã bãrbatul, sã întreb si eu bãrbatul. Nu conta, bãtaie, sã treacã fortat. Între care, in mijlocul satului, Miticã Postolache, femeia nãscuse atunci, si bãrbatul ei era dus la Focsani, era într-o miercuri asta. Bãrbatul sãu nu a fost acasã, si era femeia, femeia cu copilul nãscut atunci, sã-l îmbrace, a luat femeia de pãr, cu copilul de pe prispã, cum e prispa afarã, a târât-o in bãtãturã si o târa cum tragi tu o obialã si cu copilul in brate, si-o bãtea.

Chitu M. Ilie: Eu, singur, am trimis femeia de acasã, aveam un copil, o fetitã de un an si opt luni, zic: ia fata, si du-te la tac-tu; stai acolo pânã o trece vãpaia asta. Am stat vreo trei-patru zile singur acasã; nu mâncam, nu nimica... când nu e femeia acasã: îi trimit femeii rãspuns, sã vinã acasã. La colt la Ursu, câtiva insi au tãbãrât pe ea, i-a azvârlit copilul jos din brate si i-a pus degetul fortat pe cerere. Când am vãzut asta, m-am tulburat, doamnã. Am cârpit vreo câtiva si s-au împrãstiat. Si treaba asta a mers pânã in 12 Ianuarie. În 12 Ianuarie, au fost organizati sã comaseze terenurile Rãstocii, si noi am prins firul.

Lucia Hossu Longin: Ce înseamnã sa comaseze terenul? 

Tãranii: Sã-l ia, sã-l bage in colectiv, grãmadã.

L. H. L.: Cât însemna acest teren?

Tãranii: O mie si ceva de hectare, douã mii de hectare.

C. M. I.: Si noi am prins firul ce vrea sã facã ei; si ne-am adunat la Putna aici, la Podul Putnei. La Podul Putnei a venit primarul: Ma, oameni buni, a vrut sã calmeze treaba, ca nu-i nimic, cã o fi, cã o împãrti; mã, uite ce e: dacã nu este nimic, mergi la sat si ne dati cerenle. Era inginerul Gãianu de la Galati. Era inginerul Ionescu de la Bucuresti, sã asiste la comasarea asta, la sãrbãtoarea asta care vrea sã o facã ei. I-am luat de pe drum, i-am gãsit la cooperativã, i-am luat de pe drum, i-am bãgat in convoi, la Sfatul Popular. Mãi, oameni buni, cã alegeti-vã presedintele dintre voi, ca nu stiu ce, socoteli, facetî douã colective sau trei, câte vreti voi... Nimic, bãtaie; devastat Sfatul Popular complet, am scos toatã arhiva in centrul soselei, cererile le-am dat foc, Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, care erau pe pereti, jos toti.

M. C.: Ne-au bãgat la dubã, la ora sase dimineata, si ne-au dus direct la Galati; la Galati au tras duba cu spatele; douãzeci, dar el a venit mai târziu, nu te-a prins pe tine, ca el a plecat într-o comunã aici, a zis cã o sã scape, dar nu a scãpat..., dupã ce ne-a dus la Galati acolo, ne-a bãgat cu duba cu spatele in usã, ne-a pus cãciulile pe ochi, ne-a dat câte un pumn in cap la fiecare si ne-a bãgat la câte o gheretã pe fiecare, si ne-a fãcut perchezitie: ne-a tãiat nasturii de la haine, ne-a luat snurul la bocanci, ne-a luat cojoacele, ce am avut pe noi, hainele, si ne-a bãgat doar in flanel, in celulã, fiecare câte unul sau doi in celulã, dar eu am fost singur. Multi care au fost câte doi, câte trei... ne-au tinut acolo cinci, sase zile, ca nu ne-a întrebat nimeni; stiau ceea ce stiau. Dupã vreo cinci zile vine un caraliu din ãsta care îti da ochelari, ochelari farã vedere, negri, te lua de brat si te suia la anchetã. La ancheta te lua la intrebãri: Ce ai vrut sã faci, cum s-a petrecut treaba acolo? Noi, eu in special, spuneam adevãrul, si ei nu vroiau sã înteleagã. Nu, banditule, spune cum s-a întâmplat! Si au inceput cu bãtãi, pumni in stomac, pe sub falci; nu mai tinea cont, dãdea aici la ceafã, vedeai stele verzi, albastre si in tot felul. Vedea cã nu scoate nimic, te lua caraliul, îti punea ochelari in ochi si te bãga înapoi la celulã. Pe urmã scotea pe altii, si asa a mers douã luni de zile.

C. M. I.: Domne, m-ai luat, m-ai condamnat, mi-ai dat douãzeci de ani, mi-ai confiscat, am avut si eu un bou si o vacã la jug, boul mi l-ai confiscat; nici azi nu s-a recuperat treaba asta. Altceva, dacã tu m-ai arestat pe mine si îmi dai o suta de grame de pâine pe zi aici... ne scotea la perchezitie, cu pieile goale, într-un salon lung; ciorapii, izmenele, chilotii, cãmãsile si asa mai departe. A ajuns pânã acolo, ne-a bãgat degetul in fund, dar... zice: Vezi, mã, cã in gurã are ceva, si-ti bãga degetul in gurã. Asta e umanitate? (Plânge.)

 

[Din jurnalele de actualitãti ale anilor 1960:

Au fost si cazuri când oamenilor li s-a vorbit rãstit; s-au petrecut si ilegalitãti ascunse opiniei publice. Câte unii am semnat pur si simplu de fricã.]

 

C. M. I.: Ne bãga sub pat, ne punea sã ne facem excrementele in castroane, si ne chema de pe dedesubt: cutu, cutu, cutu... si ne mâncam noi excrementele noastre. Umanitate este asta? Si acum au fugit in Turcia, in Grecia... o sã-i gãsim, doamnã, nu anul ãsta, la anul.

L. H. L.: Pe cine vreti sa gasiti?

Raspuns: Fratii Somlea (ofiteri politici la Penitenciarul din Gherla).

C. M. I.: Plutonierul Bodea m-a bagat douazeci si ceva de zile la izolare pentru cã a gãsit un geam scris, sã-mi fac si eu ocupatie, sã nu înnebunesc. Zice: Unde esti, ma? Stãteam pe wc. De aici pâna disearã nu iesi! Asa mi-a fãcut un cerc plutonierul Bodea (n.a. - aratã cercul din jurul lui). Sã nu iesi din cercul ãsta! Cu o sutã grame de pâine la doua zile la izolare, doamnã, si seara se declansa un pat din perete. Este scris numele meu acolo. Vreau sã vizitez si eu Gherla o data...

L. H. L.: La Gherla ati fost? 

C. M. I.: La Gherla, da.

Besleagã Vasile: Eram zece mii in 1959. Ne scotea de bãgam alimentele pe sectie, si numãram pâinile; pâinea era împãrtitã in douãzeci si patru. Stiam, avem atâtea sute de pâini, câte douãzeci si patru, si dupã pavilionul nou erau cinci mii, si cinci mii erau in pavilionul vechi.

L. H. L.: Câti erau tãrani, din cei zece mii?

B. V.: Toti erau tãrani, majoritatea erau tãrani, cu problema agriculturii atunci, cu colectivizarea, contrarevolutionari. Ei ne-au fãcut acte de teroare contra orânduirii sociale, ca sã ne poatã încadra, sã ne pedepseascã, cu pedepse rnari.

C. M. I.: Altceva. M-a tinut trei luni legat la butuc, cu Farcani Valeriu din Brãisoru-Huedin, dascãl. Asta era condamnat la moarte. Mãi, ce sã fie cu mine, cu ãsta condamnat la moarte? Uitati-vã, doamnã, piciorul meu. (n.a. - aratã rani cicatrizate la picior.) Se cunoaste? Butucul era asa bãgat in ciment, si avea douãsprezece lanturi pe el. Dacã erai condamnat mai greu acolo, doisprezece insi lega, dar eu am fost numai cu ãsta. Si stãteam amândoi pe butucul ãla, apa jos era de un deget. Când am iesit de acolo, tãlpile de la bocanci mi-au cãzut jos. Pielea mea, ziceai ca sunt un morun de baltã de peste, asa se fãcuse. Pentru ce?

Lazãr Vasile: Numai pe bãtaie ne-a tinut douã luni de zile... care ne-a bãtut. Fãceam o datã, dacã ne scotea la anchetã o datã ziua, de douã ori noaptea, dacã ne scotea de doua ori noaptea, o data ziua. Si uite asa, ne-a frecat pânã sã spunem adevãrul. Si adevãrul, ce sã spun? Am fost acolo. Si au spus ca de ce ne-am dus si am cerut cererile înapoi lui Cotigã Ion, primarul. A fost contra, si de colea a fost altul in urmã, Vasile Chirea, si ne-a confiscat ãla tot. A spus ca a venit Ceausescu si a spus: Care or fi vinovati vor fi luati cu capul si împuscati. Si el a plecat la Bucuresti. Pe noi ne-a închis pe toti si ne-a condamnat la Galati. Cât au vrut ei. La Galati am stat sase luni de zile, ne-au pus lanturi la picioare, de alea cum sunt la animale, groase ca degetul, cum ar fi de remorci. Mai ceva ca la anirnale. Si ne-a luat si ne-a dus in Gherla. Si in Gherla ne-a tinut douã zile în lanturi; sub pat, ca nu aveam unde ne culca, in pat, unde sã te culci împiedicat de picioare? Si dupã aia ne-a scos unul câte unul, si tãiam noi zalele de la picioare, ca erau fãcute cum e potcovita, brãtarã, si aici fier de zece, nituit, si acolo s-a spart si mozaicã si tot...

Lazãr V. Marian: Pe mine m-a luat la trei sãptãmâni dupã ce a arestat primul lot care a înconjurat comuna, ca s-a spus treaba asta, a venit chiar Ceausescu, a venit personal in comunã si a spus: Vor fi pedepsiti chiar si cu moartea, chiar si capul li-l vom lua.

 

[Arhivã. Din jurnalele de actualitãti ale anilor 1960:

Deseori, in împrejurãri deosebit de grele, in orice caz, pretutindeni pe unde l-au purtat rãspunderile, conducerea partidului, si in contact direct cu tãranii, tovarãsul Nicolae Ceausescu a militat cu fermitate, cu un curaj izvorât din adâncul convingerilor sale pentru respectarea liberului consimtãmânt, pentru înscrieri strict democratic obtinute, convins ca, nici politic, nici economic, nu se poate actiona eficace, fara o optiune liberã, singura care obligã într-adevãr la eficacitate, optiunea liberã pe care a socotit-o dintotdeauna, dreptul taranului român.]

 

L. H. L.: Spuneti-ne, ne intereseazã in mod deosebit, de asta suntem in Vrancea, fenomeul de rezistentã din Vrancea. Cum vã explicati dumneavoastrã cã aici împotrivirea in fata colectivizãrii a fost atât de rnasivã, fatã de alte zone ale tãrii, in care totusi satele au fost supuse. Cum vã explicati?

L. V. M.: Vrancea niciodatã au a fost cãlcatã si nici nu va fi. Din 1950, s-a rãsculat de sus, de la Bârsesti, si a ajuns pânã la Focsani. Fiindcã noi ne tragem din rãzesi, nu am vrut sã dam pãmântul cu forta la CAP. Nu am vrut sã mã trec, nu am decât douã hectare eu si cu sotia, nu am vrut sã-l trec cu forta, fiindcã am fost obligati, ca au venit cu cutitul in salã, cu ghioagã, in curte... mi-a bãtut si sotia... eu sunt vecin cu Miu. Am stat o sãptãmânã fugar pe camp; nu putem sã stam din cauzã ca veneau in curte câte doisprezece-cincisprezece nu te întreba. "Dã-i bãtaie...." Dintre ãia care au fost, ca se cunoaste si acum, au fost securisti, agenti de securitate, muncitori, golani alesi, adusi, plãtiti, arãta cã el e securist, pistol pe dedesubt, sulã si asa mai departe, erau pregãtiti pentru bãtaie. Nu te întreba. Te treci? Nu. Si dã-i bãtaie. Asa a fost, doamnã, asa s-a petrecut. La noi, Vrancea nu a fost niciodatã îngenuncheatã din mosi strãmosi, rãzesii lui Stefan cel Mare. Noi suntem oleacã mai departe de Suraia, Vadu Rosca vorbeste... adicã suntem oleacã încâlciti, cã suntern aici cu Muntenia vecini, nu vorbim cu „si", dar noi nu am cedat, nu am vrut sã ne trecem, obligatoriu nu am vrut sã ne trecem in CAP. Indiferernt ce se întâmplã. Si am fost luat. Când m-a arestat, sotia mai avea o lunã si jumãtate pânã sã nascã. Care bãiat îl am azi de douãzeci si opt de ani, si l-am gãsit de sase ani jumatate cand am venit. Nu stia sã-mi zicã tatã.

C. M. L: Tatãl meu a luptat la Mãrãsesti si statul l-a împroprietãrit cu câteva hectare de pãmânt. Mi-a dat si mie o jumãtate din pãmânt. Am avut-o plantatã cu vie; când sa o culeg si eu, al patrulea an m-a bãgat în puscãrie. Mi-a confiscat via. Când am venit acasã la vreo sase ani, mi-a defrisat-o. Si mã duc la domnul Floricã si zic: Domne, dã-mi si mie asta, de un... mãcar, sã fac si eu focul, sã ies din iarnã. Mars din fata mea, criminalule! Nu ne-om întâlni noi vreodatã pe ici, pe colea? E la frmã la Floresti acum... Nu ne-om întâlni noi oare între patru ochi asa? [Alti tãrani: Mai avem putin si suntem gata. Ne ducem.]

M. C.: Pãmântul nostru este în IAS si nu avem de unde sã-l luãm, douã sute de hectare care ne lipsesc pe comunã ca sã dãm la oameni. Dar acum, ca sã ne ducem, sã ne cerem niste drepturi, nu ni se dã, ne amânã din zi în zi. Ne ducem de douã ori pe sãptãmânã, noi ne ducem la prefecturã... si „mai veniti, sã vedem ce solutii gãsim", si nu stiu ce solutii sã gãseascã si ne amânã din zi in zi. Acum spun: cicã da, sã luãm din IAS, dar sã luãm întâi de la Gologanu, sã-l dãm întâi IAS-ului, sã facem schimb.

L. H. L.: Dvs. vreti pãmântul dvs., nu pãmânt la schimb.

M. C.: Nu, domne, Pãmântul nostru, ca-i al nostru. Perimetrul comunei. Noi cerem pãmântul nostru care este, noi nu avem nevoie de alt pãmânt; al nostru aici a fost si de aici îl luãm.

C. M. L: Discutia este pentru ce am suferit eu, domne! Ne-au pus mâinile pe masã asa, uitati-vã la mâinile mele, uitati cu cât este mai scurt degetul ãsta decât ãsta; si din douã ghioage s-au facut palmele mele asa... si nu m-a lãsat, a dat pânã când a plesnit. Pãi, pot sã uit eu asa ceva? Aici a cangrenat degetul ãsta, si a cãzut jos buricul degetului. Pentru ce? Pentru mostenirile pe care le am de la tata, si tata a luptat pe front, i-a bãtut pe nemti la Mãrãsesti, pentru pãmântul ãsta. Si nu-l dau niciodatã.

L. H. L.: Pai, nu mai aveti ce sã dati, cã l-au luat...

C. M. I.: Dar îl luãm noi înapoi iar. Nici nu mã gândesc.

 

[Arhivã. Din Jurnalele de Actualitãti ale antior '60:

Sase mii cinci sute de hectare câstigate pentru agriculturã. Iatã ce sãrbãtoresc muncitorii santierului de îndiguire Brãila-Dunãre-Siret. Ministrul adjunct al Agriculturii, Nicolae Ceausescu, felicitã pe muncitori pentru aceastã realizare.]

 

C. M. I.: Am fost bãtut in piept, mi-a rupt clavicula asta, la gât aici. Am vãrsat sânge... in Galati. Sã vã spunã colegii mei... Au spus ca din cauza noastra nu se poate colectiviza judetul Vrancea.

 

Comentariu - [Imagini din Rãstoaca, azi]

Am revenit, dupã treisprezece ani in aceste asezãri de pe malul Putnei. Tãranul ca un brad, Chitu M. Ilie, nu mai e in viatã. Doar casa lui, dupã inundatii, s-a lãsat putin pe o parte, si mai ales dupã ce si-a pierdut stãpânii. Chitu a murit mult prea devreme, de ciroza hepaticã pe care o contractase în Zarca Gherlei. Nu si-a luat înapoi nici tot pãmântul confiscat de comunisti. Dupã el, la un an, sotia îi este lovitã de o masinã in fata portii. Cele douã fete ale lui Chitu au pãrãsit Rãstoaca, satul în care trãiserã atâtea nenorociri. Au vândut si au plecat. Tãranul semet care promitea sã sece Putna, cu cei care i-au furat avutul si tineretea, nu a mai apucat sã se tinã de cuvânt. Peste Rãstoaca si Vadul Rosca, acolo unde trupele lui Ceausescu au tras in 1957 ca pe front, cincizeci de ani mai târziu, in 2005, s-a abãtut urgia apelor. Casele au fost maturate; tãranii au rãmas din nou sãraci, zdrobiti de durere, in cãutarea unor noi orizonturi. Adevãrati proletari agricoli.

Lângã comuna Vulturul, Guvernul României si oameni cu sufletul mare le-au construit adãposturi. Un alt sat se naste; abia acum se rânduiesc. De Paste, vor sãrbãtori învierea Domnului într-o noua biserica. În centrul satului se aflã casa lui Dumnezeu, in constructie deocamdatã. Pentru cã dintotdeauna viata unei comunitãti rurale se centreazã pe sfânta bisericã ocrotitoare, iubitoare si puternicã. Va opri Dumnezeu rãul care i-a nãpãstuit pe tãranii vrânceni decenii de-a rândul? Le va da mângâicrea si imbãrbãtarea de care au atâta nevoie?

 

[Arhivã - Portret Nicolae Ceausescu

Sef al Directiei Superioare Politice a Armatei si adjunct al Ministrului Fortelor Armate in anii 1950, generalul Nicolae Ceausescu a condus personal razboiul împotriva tãranilor din Vrancea. Aici a fost recunoscut de cei care bãtuti, secerati, asteptau sã vinã partidul ca sã li se hotãrascã soarta. Insotit de o echipã de securisti si procurori, Ceausescu a întrebat, fatã în fatã cu autorii rãzmeritei din Vadu Rosca, dacã este cineva rãnit dintre soldati, dar mortii si rãnitii erau numai in tabãra tãranilor.]

 

Tãran rãnit: Sapte gloante am avut aici, si douã in picior. 

[Comuna Vadu Rosca]

Nitu V. Stan (unul dintre capii revoltei tãranilor din satul Vadu Rosca, noiembrie-decembrie 1957): Nu am dormit acasã, dormeam într-o lizierã de salcâmi cu un vecin aici, era 4 decembrie si era frig; aveam niste haine pe noi, ne-am pus si noi într-o lizierã, nici in casã nu ne-am mai dus. Ne-am culcat pe la patru dimineatã. Pe la vreo sase, sapte, in zorii zilei, auzim un huruit, asa ca pe front, închis. Mãi, ce se aude oare? Un huruit de masini grele, utilaj greu. Am stat noi, nu se vedea nimic; când aproape de zori asa, la cinci sute de metri, cam sapte-opt sute de metri, se vedea ceva, parcã ziceam ca e lup; venea, se oprea, venea, se oprea, dar ãla dormea mai greu. Mãi, Nicolae, ies cu arma. De ce? Bã, bãieti, e greu de noi; e, sã vezi tu ce vine acus... îi spui. Ia uite colo pe sosea, uite cât vine, uite cât vine. Nu a durat zece minute, a venit o grupã de soldati cu un militian in frunte, pe aici prin pãdure. Eu ma duc pe aici, dar de acum poporul s-a alarnnat. Imediat la clopot, si in timp de cinci minute s-au umplut iar toate soselele. Când am venit, ma duc acolo, grupa aceea de sase-sapte militari rnergea in flanc asa, si ne-am însirat si noi in flanc asa. Ãia strigau înapoi, noi strigam înapoi! Nu le-am dat voie, recunosc, cã poate am fost si vinovat într-un fel: pe aici nu se trece, chiar asa am spus.

Ei, oameni buni, asteptati Crãciunul... pe aici nu se trece, nu primim nici armatã, nu primim... s-a întors, domne, a facut o curbã expre, noi am venit in sat; cat am venit de la o sutã de metri, din pãdure, aici in sat a venit batalionul, masinile; mitraliera pe cabinã, acum vãd, oameni postati linistiti, noi îi avem in fatã, dati drumul la armatã! Nu dãm drumul nimic, aici in sat ne baricadãm. N-am dat, ne-am opus; nu am deschis drumul. A început sã tragã: gloante oarbe; dar când a început sã tragã, venea asa o flacãrã... asa faceam toti. Tineretul era asa mai obraznic. Hai pe ei ca nu au gloante, au început sã zvârle cu pietre. N-aveam altã armã. A azvârlit cu pietre oleacã. Când a început sã tragã, cãdea ca grâul; asa cãdea, si în dreapta, si in stânga. Cum e domnul Cotonanu aici, asa era si stânga. Pe dreapta mea l-a împuscat aici (n.a. - mijlocul fruntii), mort, pe stânga l-a împuscat cât de aici in televizorul ãla, si a cãzut asa... (n.a. - pe spate). 

L. H. L.: Pe cine a împuscat?

N. V. S.: Pai, l-a împuscat in masinã, cum îl cheamã, Crãciun Dumitru. Nu-s veri, numai asa s-au numit: Crãciun Stroe si Crãciun Dumitru. Ãsta, Crãciun Stroe, a cãzut mortal, Crãciun Dumitru numai aici (zona abdomenului). Mã arde, mã arde. Mã duc la Stroe, Stroe era negru si râcâia; cu fata în jos. Ãsta e mort. Uitasem de ãia ca trage, nu mai tineam cont. L-am luat pe ãla, curaj sau minte nu am mai avut, nu mai stiam ce era acolo. Când mã uit încolo, alt bãiat. De acuma rãcnea ca in iad. Unul tipa ca l-a împuscat, altul ca l-a împuscat pe vãru-su, altul ca e rãnit...

L. H. L.: Au tras fãrã somatie?

N. V S.: Fãrã. Fãrã somatie au tras; de acuma trãgeau in plin. Si noroc cã am avut cazemata în spate si ne-am retras; l-am luat pe ãla in spate si m-am retras in cazematã; când m-am dat in dosul cazematei, aici sãreau pietre cum vine grindina aceea in cazematã, dar dacã nu era cazemata aceea cred cã zob ne fãcea pe toti. Si dacã nu aveam cazemata in spate, poate ne omora pe toti, pe toti ne omora atunci, dar am mai scãpat o parte. L-am luat pe ãla, l-am salvat, am venit acasã, nu era nimeni, nevasta si copiii, aveam patru copii sub sapte ani, cel mai mare avea vreo sapte ani, cel rnai mic avea vreo sapte luni. Nu aveam nici fotografii, cã nu aveam fotografii... nimic nu a lãsat. Si am fugit tocmai in partea cealaltã a satului, unde era familia acolo asezatã. Am trecut, când am trecut de aici, am trecut hatasul, venea armata in salturi.

L. H. L.: Asupra unui sat cu patru sute de suflete, asa un asediu?

N. V S.: Pe trei linii venea, plus pusca mitralierã care trãgea încontinuu. Clopotul trãgea; masinile se opriserã la pod acolo, ne baricada, si clopotul trãgea. La un timp a stat clopotul, dar a stat clopotul dupã ce a retezat clopotnita; mitraliera a tras continuu. Si un bãiat care a scãpat din armatã atunci, care a fãcut armatã la Securitate, el a tras clopotul, si dacã l-a împuscat tot pe aici prin stomac, când a retezat clopotnita, el s-a scos la curea, si tot mai bãtea acolo. Si acum trãieste bãiatul acela de sapte ani acolo, in clopotnitã, pe ãla nu l-a atins deloc; cum a stat bãiatul acolo... s-a suit securistul...

L. H. L.: Clopotarul Ienutã?

N. V. S.: Ienutã, da. Acela l-a gãsit împuscat acolo si el dãdea cu securea, si i-a pus pistolul in cap si l-a trântit jos. Toatã armata se apropia, de acum avea douã-trei sute de metri ca sã intre in sat. Dar cu trãsãturi, nu am fost prin rãzboi, atunci eram mic. Dar exact cum povesteau fratii mei pe linia întâi, asa era pericolul. Eu atunci mi-am luat un copil in brate, pe gât, aici, aveam un copil de doi ani si unul de sapte luni, si unul cu picioarele in buzunar; adicã pe ãla de pe gât l-am bãgat cu picioarele in buzunar. Si pe cel mititel de sapte luni l-am luat in brate, cu haina. Când am iesit din curte, la vreo cincizeci de metri, trei ostasi, mitraliera, câinele lup; m-a luat de când m-a vãzut, de la cincizeci de metri, asa m-a luat: întoarce capul, ia-o stânga, uite asa m-a purtat; cum mergeam, asa purta mitraliera, pânã când m-a trecut. Am ajuns iar la pod, tot la fel m-a luat, ãlãlalt: la dreapta, la stânga, capul in colo, nu te uita, trag, trag! Si asa m-a dus pânã acasã. Acasã, eu eram îmbrãcat in hainã, aveam copilul de sapte ani in hainã, el a rasturnat... nu mai pot. (Plânge.)

Aici aveam un pat, mi-a rãsturnat copilul dupã haina... Ia-ti buletinul! Nu am mai apucat zice nimic; dar înainte de a veni acasã, ne-am adunat copiii din sat cu toti, cu familia; ãl de sapte ani mergea înaintea mea. La o distantã de aici de cinci sute de rnetri, un cetãtean din sat, si cu doi ofiteri, mergea in mijloc, si probabil cã ãla m-a spus: ãsta este Nitu Stan. Mã cãuta, stiam cã mã cãuta. Nu mi-a spus nimic, dar ãia când m-a dat, ca veneam cu ãialanti, ãia m-a lãsat, m-a dat in primire la ãstialanti; si m-a întrebat: Cum te numesti? Nitu Vasile Stan. În numele legii, esti arestat! Si s-a pus unul într-o parte cu pistolul... eram si cu copiii in brace: doi, unul in spate, unul in brate. Ãla mare, de sapte ani, nu a mai putut, a fugit înainte; a venit pânã aici la monument. Aici la monument, era numai sânge mult, mult, mult, cât e casa asta de gros... mâncau câinii, porcii si pe lângã sângele acela erau furci, topoare, pari, tot strâns grãmadã asa. Bãietul stiind cã ãla e mort si vâzând caine acolo, a inceput sa tipe iar, si fugea înapoi, la mine. Acum, la mine fugea cã vedea pistoalele aici, înainte fugea, vedea sânge, zicea ca sunt ãia morti. Si uite asa facea, cum fuge un câine care-i izgonit de colo-colo si tipa.

N. V S.: Eu nu puteam sã îl tin decât pe acela mai blând: vino la nenea, ca nu îti face nimic si l-am luat de mânã si l-am trecut de sângele ãla si am venit acasã mî-au rãsturnat copilul si m-a arestat si plecat am fost, doi ani si jumatate nici un fel de vorbitor, nici un fel de scrisoare.

L. H. L.: Câti au arestat din comuna dumneavoastrã? 

N. V S.: Atunci, in timpul acela m-au dus la scoalã... 

L. H. L.: Întâi v-au dus la scoalã.

N. V S.: La scoalã, aici. La scoalã, când m-am dus eu la ora 4, era lume de jur-împrejur, pentru ca scoala este mare, clasa este mare, era lume de jur-împrejur cu fata la perete, m-a dus in centru, acolo era o masã de ofiteri si era un civil, nu foarte înalt, îmbrãcat in negru si cu un papion la gât si m-a întrebat: Cum te numesti? Nitu Vasile Stan. Fã-i perchezitie. Atunci am auzit cã acela era Nicolae Ceausescu, era secretarul lui Dej. Ãla m-a intrebat.

L. H. L.: L-ati recunoscut ca fiind Nicolae Ceausescu?

N. V S.: Da cum sã nu. L-am vãzut pe urmã, dupã aceea, cã el era, atunci nu stiam precis, pentru cã l-am vãzut prima oarã in fatã.

L. H. L.: Deci el era comandantul?

N. V. S.: El era acolo civil, singurul civil pe care l-am vãzut între toatã armata aceea.

L. H. L.: In aceastã casã, când ati venit din închisoare, câti ani ati stat cu chirie?

N. V S.: Pânã in '70?

L. H. L.: In casa dumneavoastrã?

N. V S.: Aici stãteam, într-o odaie, dar plãteam chirie. 

L. H. L.: Cui plãteati chirie?

N. V S.: La CAP, o doamnã venea.

L. H. L.: Dar nu era casa dumneavoastrã?

N. V S.: Casa mea era, dar dacã nu mai era a mea, ci a statului... 

L. H. L.: Si statul v-a dat înapoi chiria pe care v-a luat-o.

N. V S.: Nu, nimic, nu spune nimic.

L. H. L.: V-au confiscat atunci acte, casã, avere...

N. V S.: A confiscat tot: casã, avere, cal, pãmânt, tot, tot, tot.

L. H. L.: Nu am gãsit aici, in casã, nici mãcar o fotografie de când erati tanar. Ce nu au confiscat ei, au luat apele.

N. V S.: Au luat apele, si dacã a fost grãdinitã de copii, care cum a intrat, nu s-a mai tinut cont ca sã pãstreze o fotografie de a mea sau un act, nu mai este...

 

Comentariu:

Nitu Stan a trecut de saptezeci si cinci de ani, casa lui, cu apa pânã dincolo de ferestre, a rãmas in picioare la inundatii. Tot ceea ce avea adunat înãuntru s-a fârâmat. La vârsta lui, a luat-o de la început. Când stã pe bancã cu bãietii si nepoti, isi aminteste, ca si când ar fi fost ieri, de mãcelul din 1957. Pãmântul l-a primit înapoi in fãrâme, douã hectare de pãdure încã nu i s-au retrocedat, vitele, utilajele, inventarul agricol nici o urmã. Statul roman a reparat multe rani, numai cele adânci ale tãranului nu i-au interesat dupã 1989 pe comunistii care si-au zis democrati. Iliescu i-a amãgit cu legea 18, vorba lui Dej: "Sã le luãm pãmânturile in asa fel încât sã nu însemne o nationalizare, dar sã nu le dam prea mult, sã le dam si lor ceva bani, ca sã aibã de o tigarã." Asa e, cum a zis tovarasul Dej, si astãzi. Pensiile celor care au muncit la CAP, timp de treizeci de ani, sunt de opt sute de mii de lei, adicã echivalentul a douãzeci de pachete de tigãri.

Lucia Hossu Longin

"Memorialul Durerii", Ed. Humanitas, 2007