Ion Gavrilã Ogoranu: Ogoranu era porecla din sat pe care o aveam cu totii, începând de la bunicul meu, care era originar din Iasi, Fãgãras, respectiv un sat de lângã Fãgãras, si cãrora locuitorii din Gura Vãii, de ude sunt, le spuneau Ogorani.

Mutându-se si cãsãtorindu-se in sat, a rãmas Ogoranu.

Când eram mic, mã bãteam cu copiii din sat, pentru ca sã-mi apãr onoarea, atunci când mi se spunea Ogoranu, acum am ajuns de-mi zic si eu. Dacã as fi rãmas in sat cat am fost copil, as fi fost Mielu Ogoranului, dupã aia Ion al Ogoranului si as fi terminat-o cu bãtrânul Ogoranu.

 

Comentariu:

Un destin singular este destinul lui Ion Gavrilã Ogoranu, cel care a devenit, începând din anul 1950, "mosul", prin întelepciunea lui, conducãtorul grupului de rezistentã armatã din Muntii Fãgãrasului si care, timp de aproape treizeci de ani, nu s-a lãsat prins de Securitate.

Desi eroilor le stã bine cu moartea, cum lucid si caustic comenta acum, la bãtrânete, prin cine stie ce minune dumnezeiascã, un brad din falnica pãdure de odinioarã a mai rãmas in picioare; un brad care cere dreptul la amintire, dupã o viatã trãitã in vecinãtatea mortii, a rãului, a captivitâtii si, mai ales, dreptul la amintire pentru fratii lui.

Ion Gavrilã s-a nãscut in 4 ianuarie 1923, într-un sat, Gura Vãii, de la poalele muntilor Fãgãras. Deschide si acum poarta casei pãrintesti si vede limpede panorama crestelor unde-s regine furtuna si cremenea, si aude salutul camarazilor sãi din lumea largã si necuprinsã a tineretii lor. Pãrintii, Ana si Gheorghe: tatãl moare in auul 1949, rãmân trei copii: un bãiat si douã fete, in grija mamei lor, o femeie luminatã, de fel din muntii Apuseni. Primeste o eduucatie asprã, ale cãrei repere erau: datoria fatã de tara, viata moralã si credinta in Dumnezcu. La unsprezece ani, este trimis la liceul „Radu Negru" din Fãgãras, ca toti copiii de tãrani care au alcãtuit mai târziu inteligenta acestei tãri. De la profesorii Valeriu Literat, Ermil Rosalã, Mihai Novac, Procopie Bentia, Octavian Popa si multi altii deprinde valorile fundamentale ce aveau sã-l cãlãuzeascã toatã viata. Intrã in frãtiile de cruce, organizatie de educatie crestinã si nationalistã a elevilor români, ale cãror cãrti de cãpãtâi erau si scrierile unui tânãr episcop, numit Ioan Suciu: Eroism. Tinerete. Mama. In formula de legãmânt, se spunea: dreptul meu cel mai sfant fatã de neamul românesc este sã muncesc, sã lupt si sã ma jertfesc pentru el. Se fãcea mereu apel la locurile si modelele sfinte: Stefan eel Mare, Mihai Viteazul, Avram Iancu, Horia, Rãzboieni, Cãlugãreni, Mãrãsesti, cãci doar trecutul mai putea sã clatine o constiintã nationalã adormitã. Comunismul era socotit dusmanul de moarte al neamului românesc si împotriva lui trebuia luptat pe viatã si pe moarte. Promotiile liceului "Radu Negru" din anii 1944, 1945, 1946, 1947, 1948 n-au mai apucat revederea de dupã zece ani. Tinerii Fãgãrasului au luat arma in mânã, pentru a se opune comunismului. Au fost generatii de sacrificiu. O parte dintre cei tineri a murit in confruntare directã cu fortele represive, altii in închisorile comuniste, multi au luat calea exilului, si infnit mai multi s-au destrãmat fizic si psihic in urma suferintelor îndurate.

Generatia lor nu s-a mai întâlnit niciodatã pentru a serba aniversãrile. S-a revãzut in celulele de anchetã din Fãgãras, din Sibiu, din Cluj, din Brasov, din Bucuresti. Nici ei nu au avut tinerete. Se înscrie la Facultatea de Agronomie din Cluj; ca totii studentii din generatia lui, Ion Gavrilã a luat parte la momentul de înãltare sufleteascã atunci când Universitatea revine in anul 1945 acasã, la Cluj, dupã surghiunul din 1940. A urmat demonstratia studenteascã din 10 mai 1946, împotriva noii conduceri comuniste a Universitãtii, siluirea alegerilor din noiembrie 1946, alegeri ce au legitimat guvernarea comunistã, prigoana asupra bisericii unite cu Roma. N-am murit o data într-o revoltã glorioasã, spune Ion Gavrilã, ci ne-am stins pe rând nestiuti in munti, iar foarte multi in întunecimile închisorilor comuniste. Aceasta a fost tragedia generatiei noastre.

Iuliu Crãcanã, istoric: Ce este interesant la Ion Gavrilã este faptul cã, in cadrul arhivei CNSAS, are cel mai voluminos dosar pentru o singurã persoanã. Dosarul cuprinde o suta nouãsprezece volume si peste cincizeci de mii de file. În aceste cincizeci de mii de file, au fost notele informative, rapoartele Securitãtii despre toate persoanele care posibil ar fi putut sã-l ajute pe Ion Gavrilã: pãrintii lui, rudele lui, posibilele persoane din satele fagãrãsene cu care ar fi putut avea relatii înainte de a fi fugar in munti sau dupã.

 

Comentariu:

Dupã despãrtirea de Jean Pop, patru zile s-a strecurat prin desisul pãdurilor, prin grâne si mlastini, unnând firul liniei ferate. Nu mai avea nici o provizie; s-a hrãnit doar cu bureti de padure. Ajuns in Sântimbru, cautã adãpost la o casã de români, pe care îi roagã sã anunte familia lui Petre Sãbãdus. Pe Petre, fostul coleg de liceu si de luptã, îl adãpostise in casa lor dupã anul 1940, odatã cu refugiul transilvãnenilor din Ardealul ocupat. Acum se gândea sã-l roage sã-l ascundã mãcar câteva luni, pânã va putea trece frontiera. Nu stia cã doctorul fusese ucis in închisoare. Erau pline satele de sub munte de familii îndoliate. Cãzuserã multi, foarte multi, din grupurile Dabija, Macavei, fratii Susman, Capotã si Dejeu. Mamele lor s-au prãpãdit de durere, au mai rãmas câte o sorã, câte o nevastã, trãind in altã lume, halucinantã, a suferintei.

Ana Gavrilã: O prietenã de-a mea din Sântimbru, Lazãr Auruta, mi-a spus ca a venit Gavrilã la ei si m-a chemat si pe mine sã-l vãd.

M'am dus, era slab îmbrãcat, era foarte slab, era cu cojoc, avea un pistol mitralierã... dupã douã zile a venit la noi, Si pe mine m-a rugat sã mã duc la Cluj, la Maga Mihai, fost coleg de-al sotului meu Sãbãdus, sã ma duc sã-l întreb ce s-o întâmplat cu Chiusdea si cu ceilalti. M'am dus si nu l-am gãsit acasã, nu l-am gãsit pe Maga. Si mi-o spus gazda sã mã duc in toamnã, cã in septembrie avea examenele. Si m-am dus in toamnã si mi-a spus cã Chiusdea si ceilalti an trecut in Grecia si el se intereseazã sã plece si Gavrilã. Gavrilã sã steie linistit, si in primãvara lui 1956 m-am dus din nou la Cluj, la Maga Mihai. Si mi-a spus cã au fost vânduti si îs la Securitate. Chiusdea cu totii, afarã de Gavrilã. Gavrilã sã facã ce stie... Gavrilã vroia sã treacã si el in Iugoslavia, si eu am spus ca si sotul meu acolo a fost prins, si sã nu se ducã. Ne rugam la Dumnezeu si am îneredere cã Dumnezeu îl ajutã."

 

Comentariu:

Vorbind de captivitatea sa, Ion Gavrilã spune: Nu poti trãi farã oameni. O comunitate bravã dc români, aceea din Galtiu si Sântimbru, l-a ajutat sã supravietuiascã. Întâi a fost sotia sa Ana, in douãzeci si doi de ani a ajuns de multe ori la capãtul puterilor, dar nu i-a surprins niciodatã un oftat, o pãrere de rãu, un repros pentru ceea ce s-ar fi putut întâmpla. L-au ajutat mult copiii Anei, mama lui Petre Sãbãdus, mãtusa Lucretia si multi alti vecini si prieteni care i-au înteles osânda si i-au apãrat viata. Toti stiau ce-i asteaptã, numai pe strada lor, la un numãr de treizeci de case, au fost deportati si ucisi unsprezece oameni. Acesta era tributul satului lor.

Lucia Hossu Longin: Moara nu mai este o moarã, acum e locuitã de oameni, e o casã schimbatã usor, ferestrele au rãmas, probabil, si treptele... Cum ati ajuns, in anul 1959, din casa in care locuiati, in aceastã moarã pãrãsitã?

Ion Gavrilã: in 6 decembrie 1959, a venit, de la Consiliul Popular, secretarul de partid, presedintele, cum i se spunea atunci, colectorul, seful de post, in sfârsit, vreo sase-sapte insi au nãvãlit in casã, au nãpãdit in casã, si prima impresie pe care am avut-o si sotia, si eu a fost ca vor sã facã perchezitie. Eu m-am ascuns acolo unde obisnuiam sã ma ascund, Si au izbucnit: doamnã, in decurs de douãzeci si patru de ore vã mutati din casa asta, trebuie sã vã mutati. Bunînteles ca sotiei i-o venit inima la loc când si-a dat seama ca nu e vorba de perchezitie, însã a continuat: unde sã ma duc acuma, in prag de iarna? Pe noi nu ne intereseazã, aici va veni secretarul Sfatului Popular si va locui aici, va trebui sã vã mutati. Sotia a mai facut câteva rezerve, si solutia au gãsit-o. Îi zice: parcã aveti o moarã in Sântimbru. Da, domnule, dar, îi zice, moara nu are geamuri, nu are usi, ferestrele îs sparte, tavan pe jos, in sfârsit era o stare jalnicã aici. Curgea si apa iazului prin moarã...

Pe noi nu ne intereseazã, te duci acolo.

Bine, dar in douãzeci si patru de ore nu mã pot duce.

Atunci, te duci, era si o femeie acolo mai cu milã, a spus: bine, doamnã, te duci in vreo câteva zile.

Si asa am ajuns sã ne mutãm aici. S-o mutat sotia pe drum cu cãrutele, eu am venit noaptea si ne-am asezat.

Ne-am mai organizat, pânã toamna am mai pus un om din sat, care a schimbat usile la casã, ne-o dat usile, altul ferestrele, pe datorie bunînteles, si cu vremea ne-am aranjat si noi, ca sã se poatã locui aici.

Si aici ani, stat ascuns, cum am spus, timp de cincisprezece ani, mai bine de cincisprezece ani.

Moara vãd cã s-o schimbat, un om vrednic acum vãd ca o facut o casa frumoasã de locuit, din ceea ce a fost, pentru ca era, când am plecat de aici era destul de stricatã, destul de hârbuitã de inundatiile care au trecut peste ea, însã împrejurimile aratã exact ca atunci, parcã e linistea care era aici. 

L. H. L.: Fântâna exista?

I. G.: Fântâna exista, treptele acestea existau si tot ce se vede in jur. 

I. C.: Securitatea deschide in 1958 dosarul de urmãrire informativa Negoiul sau Fãgãras, deci a avut douã nume sub care era unnãrit de Securitate.

Acestea erau niste nume de cod, nume de urmãrit, la fel cum si informatorii aveau nume de urmãriti.

Era dat in consemn la frontierã si înainte, când a fãcut parte din grupul carpatin de rezistentã anticomunistã, dar, pânã in 1976, practic fotografia lui era pe masa oricãrui militian de frontierã, si era dat in consemn la frontierã, la toate frontierele si regulat se trirnitea câte o notã a Securitãtii pri care se spunea cã unnãritul Ion Gavrilã, care are semnalmentele respective, este in atentia Securitãtii, este un bandit antisocial, si care trebuie prins.

Despre el nu a stiut foarte multã lume, asta si datoritã conspirativitãtii pe care si-a impus-o singur, desi a fost foarte greu sã stea ascuns atâta timp. 

Securitatea a mobilizat, pentru prinderea lui Ion Gavrilã, pentru aflarea locului unde s-ar putea ascunde si capturarea lui, forte masive; peste o mie de persoane au fost urmãrite. Peste o rnie de persoane, asta reiese din dosar.

I. G.: in spate, in casa care se vede, in curtea care se vede, trãia un vecin pe timpul acela, Dobrescu, care a stiut aproape tot timpul cã eu sunt aici. Nu stia el amãnunte, dar stia cã cineva i-a spus, ba mai mult, el conta ca agent al Securitãtii.

Ei bine, m-a apãrat acest om atât de bine in cursul anilor, încât atunci când am ajuus la Bucuresti îl înjurau toti ofiterii de Securitate, si spuneau: ce bine ne-a dus de nas banditul acela de bãtrân.

Culmea era si alta: ginerele lui era ofiter de Securitate, deci si in conditiile acestea omul ne-a spus la vremea respectivã, i-a spus sotiei: doamnã, eu am un suflet si sufletul nu mi-l vînd. Pentru partea mea eu nu vãd, nu aud, tot ce se întâmplã la dvs. eu in afarã de ceea ce stiu cã nu trebuie spus nu le-oi spune niciodatã.

Tocmai când scriam cartea, prin 1990-1991, a murit, era încã mormântul proaspãt atunci când am scris; si deci Traian Dobrescu trebuie amintit ca un om de omenie, un om cu suflet, datoritã tãcerii cãruia ma aflu in viatã.

 

Comentariu:

Dupã ani, un consãtean a destrãmat aceastã relatie de solidaritate umanã. El s-a adresat Securitãtii cu un denunt. Era anul 1979; Ion Gavrilã era liber. "Noi, locuitorii comunei Sântimbru, vã rugãm sã mutati din aceastã localitate pe numitii Ion Gavrilã si Ana Gavrilã, fiind foarte periculosi. Denuntãtorul stã si azi pe aceeasi stradã cu Ion Gavrilã. 

Ana Gavrilã: Stiam, dacã îl gãseste, vom fi executati toti. 

L. H. L.: Cum adicã toti?

A. G.: Familia mea, cã familia mea o stiut de el. El o stat in podul grajdului un an si dupã aceea a venit in casã, si in casa asta, in camera de dincolo, o avut douã dulapuri pe colturi si când venea cineva, in camera asta locuiam, el intra dupã dulap. Fetita se uita ca era toaleta chiar in fuudul camerei, si se juca, se uita in oglindã si se strâmba in oglindã. Si Gavrilã a dat perdeluta la o parte si s-o uitat. Si fetita o vãzut perdeluta cã miscã si o zbierat o data, cã cine e la noi in casã, cine e la noi in casã?

Eu mi-am dat seama imediat. Si am venit, si am cuprins-o, si ne-am dus in camera, si i-am spus ca e tata si nu-i voie sã vorbeascã la nimeni cã oamenii sunt rãi, ca eu am fost dusã si la securitate, stiti, si ei plângeau si se rugau la Dumnezeu, cu mãtusa mea împreunã, stiti, si ei nu spuneau la nimeni, dar fetita s-o atasat lui asa, ca nu-i mai trebuia copii, el tot timpul îi povestea si tot timpul la tatã-su sta.

L. H. L.: In ce an v-ati cãsãtorit cu Ana Sãbãdus?

I. G.: A fost o întelegere, mai târziu, când m-am hotãrât sã rãmân aici si când am gãsit posibilitatea ca sã mergem la Alba-Iulia ca sã ne cununãm la preot.

L. H. L.: In ce an a fost?

I. G.: Exact nu mai stiu când, la vreo trei-patru ani dupã venirea mea aici. 

L. H. L.: Copiii astãzi sunt plecati, nu mai sunt cu dvs., au fiecare casele lor...

I. G.: Fiecare casele lor.

L. H. L.: Îl iubese pe tatãl lor?

A. G.: Cum sã nu, el e tata, si noi îl ajutãm, îl ajutãm... Fiica mea are post aici, in Sântimbru, si are patru copii, fetita cea mai mare e studentã, e anul patru, mai are înca unul student iarãsi, unul terminã acum liceul anul ãsta, unul e pe clasa a noua...

Da, vin la noi si ne ajutã la lucru, si ei îs ca acasã, ca el îi spune, tati spun la copii, copiii la sotul men si tati o rãmas.

Nici eu nu-l stiu, zice, altfel decât tati.

I. C.: Foarte importanti pentru Securitate au fost informatorii din rândul bisericii; mai ales in satele fagãrãsene, populatia este foarte religioasã, pãrintii lui Gavrilã si rudele lui Gavrilã nu aveau încredere, nici macar nu vorbeau in casã despre Ion Gavrilã, dar mama lui Gavrilã avea încredere in fetele bisericesti.

Din acest motiv, la un moment dat, securitatea si-a dat searna ca Gavrilã trãieste, cum: in timpul unei slujbe de pomenire, la care preotul a venit acasã, mama lui Ion Gavrilã i-a spus dascãlului sau preotului (este dat acolo cu nume conspirativ, sursa Ion Creangã), i-a spus ca pe Ion Gavrilã sã-l treacã in rândul celor vii, mai mult pe soptite asa, trece-l la vii pe Ion.

Sursa s-a dus imediat la Securitate si a zis: vedeti ca Ion Gavrilã trãieste. 

Securistul i-a recomandat agentului ca, cu ocazia Sãrbãtorilor de Crãciun si când vine la spovedanie, sã compãtimeascã viata ei legatã de necazurile ce le are din cauza fiului, bineînteles cu scopul de a o trage de limbã. 

Familia lui Ion Gavrilã a avut tehnicã operativã, reiese din dosare timp de vreo cincisprezece ani.

I. G.: in 1973, am ajuns la concluzia ca totusi va trebui sã trec granita, sã încerc sã trec granita. Nu vedeam problema atât de grea, in definitiv, mai bine pãzit de cum am fost decât am fost noi înconjurati nu putea sã fie granita.

Însã nu puteam pleca din tarã pânã când nu-mi mai vedeam o datã mama, si casa pãrinteascã, si muntii.

Parcã simteam nevoia...

L. H. L.: De aici nu se vãd muntii...

I. G.: Nu se vãd. De la Copsa Mica se vãd. Pe dealurile de acolo, când e cerul senin, se vãd foarte bine. Si asta a facut sã mã duc la Fãgãras. 

Nu vedeam pcricol prea mare si nici nu a fost pericol prea mare, cel putin dupã atâtia ani, sã te mai caute, m-am schimbat ca figurã.

Practic, eu, de m-as fi vãzut trecând, nu m-as fi recunoscut.

L. H. L.: Cum a decurs aceastã întâlnire?

I. G.: Eu am ajuns noaptea si am intrat nehotãrât, ca nu vroiam sã intru, vroiam sã intru sã mã urc in podul cu fan, sã obscrv in curte, într-adevãr ai mei stau acolo sau au fost scosi, asa cum se întâmpla in multe locuri.

Si momentul când am gãsit siguranta cã ma aflu in curte la mine a fost când am gãsit jugul bivolitelor, însã putea sã fie si altcineva, sã fi rãmas si pe ei sã-i scoatã asa.

Si abia dimineatã, când am vãzut pe sora-mea cãsãtoritã, am vãzut doi feciori care luau coasele si plecau, încã nu eram sigur, pânã când am vãzut-o pe mama iesind.

N-am putut fi sigur decât atunci când am gãsit-o pe mama singurã, si ce m-a mirat e rãceala cu care m-o primit si amenintarea cã sã ies si sã plec. Si n-am înteles...

L. H. L.: Nu v-a recunoscut? 

I. G.: Nu m-a recunoscut.

Si lucrurile se intâmplaserã asa: Securitatea s-a folosit de procedeul ãsta: au venit in câteva rânduri insi care spuneau: „Mama, uite am venit acasã, eu sunt Ion, si bun înteles cã nu i-a recunoscut si i-a scos afarã din curte."

L. H. L.: Ion Gavrilã îsi aminteste cã, atunci când si-a vãzut mama, nu l-a recunoscut.

Era atât de schimbat dupã atâtia ani in care a stat ascuns? 

A. G.: Pai, era mai îmbãtrânit, sigur ca era schimbat... 

L. H. L.: Atât de mult, încât mama lui nu l-a recunoscut?

A. G.: Mama lui nu vroia sã recunoascã, pentru cã multi se duceau la mama-soacrã, la mama lui sotul Gavrilã, si spuneau cã el e bãiatul ei, si i-o spus: „Mamã, eu sunt Ion."

„Du-te, zice, cã mai vin destui Ioni aicea."

Nu stia cum s-o convingã, cum sã-i spunã: ca m-ai bãtut... 

Toti pãrintii îsi bat copiii...

Mama, ce semne avea copilul dumitale?

Si atunci o spus: o alunitã si încã un semn, si o lãcrimat si o spus: „Dragul mamii", atunci numai l-o recunoscut.

Ileana si Geana, surorile lui Ion Gavrilã Ogoranu: La Mislea îi zicea mama naturã, ca ea era mai bãtrânã, lasã cã o tras destulã frica... o luat destulã bãtaie, si pusã la curent si dusã in toate felurile...

L. H. L.: Cum pusã la curent?

I. si G.: La curent si eu am fost pusã, doamnã... mi-a legat o unul de altul, si te coboarã, si te suie, si te trânteste.

L. H. L.: Ati inteles de ce v-a pus la curent? Mãcar stiati de ce?

I. si G.: Sã spui de el, doamnã, da' pãi n-am stiut, ca dacã stiam spuneam, da' pãi n-am stiut sã spunem.

 

Comentariu:

Dupã arestare, in iunie 1976, luni de anchctã in sediul Securitãtii din Calea Rahovei. I se cer declaratii peste declaratii.

Întrebãrile din interogatoriu ating o fantezie paranoicã si in acelasi timp cel ce parcurge aceste pagini întelege cã din pudoare Ion Gavrilã nu a mãrturisit nici in interviurile date, nici in carte, ce iad i-a fost viata in captivitate.

Dorea sã-si clarifice situatia. Nãdãjduia sã iasã dupã atâtia ani din izolare.

Drumri la Cluj in anii 1974-75-76, drumuri la Lugoj, la Timisoara, drumuri la Timisoara si la Arad. O tensiune permanentã, o hãrtuialã continuã. 

În iarna anului 1975, când seful de militie din Galtiu s-a interesat de planul casei, a trebuit sã plece si sã ierneze într-un bordei.

Schitele deplasãrilor, gãrile prin care a trecut, pãdurile, adãposturile, trecerea Oltului prin apã si gheatã, usile care i s-au închis si mai ales gândurile.

A. G.: Nu pot sã mã vãd linistitã asa, parcã toatã lumea mã urmãreste, toatã lumea... mie îmi place sã stau singurã acasã, sã nu am asa...

L. H. L.: Vã place sã stati singurã, da?

A. G.: Îmi place... nu ma duc la nimeni... 

L. H. L.: Nu vã duceti la nimeni...

A. G.: Parcã orice as spune...

L. H. L.: Aveti prieteni in comuna accasta'?

A. G.: Mã am bine cu vecina mea si mã duc la bisericã, dar in altã parte nu ma duc la nimeni. Noi suntem strãini aici, venetici.

 

Comentariu:

Niciodatã Ion Gavrilã nu a stiut identitatea adevãratã a colonelului Tudor Vladimirescu. Într-o zi, peste ani, a gãsit in pragul casei o carte; era o brosurã cu circuit închis. Asa a aflat cã anehetatorul sãu îi lichidase, printre altii, pe Maria si Toma Arnãutoiu.

L. H. L.: Ce diferente existau între anehetatorul bun si anehetatorul sãu, asa cum le-ati resimtit dvs.?

I. G.: Colonelul Naghi a fost omul care m-a urmãrit o viatã întreagã, si e cel care, cum am spus, îmi cunostea toate amãnuntele, rudeniile, care asculta convorbirile din familie, o asculta pe mama permanent ca in casã era microfon asezat; si sã zic asa, in decursul timpului eram cunostinte vechi si probabil s-a ajuns la o oarecare simpatie fatã de...

L. H. L.: Întâi fatã dc biografia dvs. si apoi fatã de dvs.

I. G.: Si cred cã îmi era binevoitor, si in multe pãrti mi-o spus anume, o lãsat cum am zis eu... la rãspunsuri erau trei acuzatii grave care mi se aduceau, prin care m-as fi purtat in trei ocazii fãrã omenie.

L. H. L.: Care erau cele trei ocazii?

I. G.: Pai una cã, in marginea unui sat, am legat pe doi insi spate la spate si i-am lãsat sã meargã astfel in sat, cã am surprins o data pe un agent al Securitãtii din Breaza, pe unul, Vulcu, si l-as fi amenintat cu moartea, si a treia ca in ciocnirca de la Izvoarele Topologului, de la stâna aceea, ar fi murit un securist. Or, toate erau trase, legate cu sfoarã; mai întâi de toate, unul din cei doi mi-au propus ei lucrul acesta sã-l fac, pe agent e adevãrat ca l-am amenintat, însã numai l-am amenintat, si nu i-am fãcut nici mãcar o zgârieturã, nu l-am bãtut, nici altceva nu i-am fãcut, iar dincolo pe noi ne-a surprins in stâna in care am fost fãrã arme, de-abia cu pistoalele mici. S-o tras, or tras ei, dacã acolo a murit cineva, un ostas a murit numai din vânzoleala aceea, o sutã de oameni care trãgeau anapoda in toate pãrtile, la ordin, si sigur eu ma mir ca n-or murit mai multi acolo.

Anchetatorul acesta zice: tine-te de declaratiile pc care ti le-am dat eu si din acestea sã nu iesi sub nici o forma in afarã.

Dupã un timp, a venit alt anchetator, Tudor acesta de care spuneti dvs., le-a reluat toate cu amãnuntul, cu amãnunte, zi si noapte revenind asupra lor, asupra fiecãrui cuvânt, fiecãrei situatii, si care vedeam pe el, acesta te ura, te ura din tot sufletul, asa din...

 

Comentariu:

În timp ce pe cazierul de astãzi, e vorba de anul 2005, al lui Ion Gavrilã Ogoranu sunt mentinute toate condamnãrile lui pentru lupta anticomunistã, inclusiv aceea pronuntatã in contumacie, pedeapsa capitalã, Judecãtorii lui au fost recompensati de noua putere instalatã in 1989. Ca o recunoastere a meritelor, unul dintre acestia, colonelul dc justitie Nicolae Valerîu Sitaru, a fost avansat imediat, in februarie 1990, la gradul de general-maior.

I. C.: Lucrând la arhivã înainte, chiar eu am fost primul care i-am vãzut dosarul, si dupã aia tot timpul îi dãdeam dosarul la studiu, de aia si cunosc asa... rnai bine. Ion Gavrilã e un om, pe de o parte e foarte sensibil, pe de altã parte e foarte putemic si nu se plânge niciodatã.

L-am întâlnit, la un moment dat, la o sesiune de comunicari la Pitesti, si venise pe tren de la Alba, a condus sesiunea aceea; noi pentru cã, de bucurie, eram foarte multi tineri, l-am tinut toatã noaptea de vorbã, si ne-am dus la culcare pentru douã ore. Când ne-am trezit noi, domnul Gavrilã nu mai era, plecase. Plecase la Fãgãras; deci practic nu a dormit. Optzeci si unu, optzeci si doi de ani cred cã avea. E un om foarte puternic, cred ca si de aia a si rezistat, are foarte multe calitãti pe care nu le au toti oamenii, are niste calitãti de lider incontestabil.

L. H. L.: Ce credeti ca a rãmas in istorie din lupta, cum spuneti dvs., si jertfa tinerilor fãgãrãseni?

I. G.: Eu cred ca mãcar atât a rãmas, un pic de demnitate pentru perioada respectivã a poporului român, cã un popor nu trãieste numai cu pâine si cu salam cu sau farã soia, ci si cu demnitate si onoare in lume, si cred ca mãcar atât am adus si noi acestei tãri prin jertfa noastra, prin moartea atâtor oameni; au spãlat cu sângele lor mãcar fata României mânjite de trãdãri si de vânzãri.

 

Comentariu:

Românii au tânjit dupã prezenta americanilor; i-au asteptat aproape saizeci de ani, cât au luptat in munti, cât au stat in închisori, pe cei pe care îi considerau adevãratii eliberatori. Si in sfârsit au venit, prin acordul istoric semnat de România cu Statele Unite, forte militare americane vor stationa pe pãmânt românesc.

Pe baza americanã de la Cincu-Sibiu va flutura primul steag al Statelor Unite in tara Fãgãrasului.

Lucia Hossu Longin

"Memorialul Durerii", Ed. Humanitas, 2007