Tăticule, bine-ai venit,
Vei fi flămând si ostenit!
Tu ne-ai lăsat atât de mici
Când ai plecat, ca doi pitici,
Si iată-ne cât am crescut
Si ce cumintî ne-am mai făcut!
Poftim, tăticule, un măr,
Dar cin-ti-a pus argint în păr
Si unde-ai fost tu
până azi
De-i faci măicutii
atât necaz?
De
câte ori am întrebat,
Măicuta ochii
si-a
plecat;
De boabe mari de rouă plini
Si curcubeie de lumini.
Ca să tăcem ne-mbrătisa
Si povestea
măicuta-asa:
Au fost odată ca-n
povesti
Doi prunci cu fete
îngeresti
Si ei iubeau cu drag
si dor
Pe mama si tăticul lor.
Si mai spunea povestea cum
Tăticu-a fost pornit la drum,
Cum oameni răi
l-au luat în zori
Si
l-au purtat prin închisori
Să-si lase legea
tării lui
Pe mâinile streinului.
Că altminteri el s-ar fi dus
S-aprindă foc
în munte, sus
Si că e slab, flămând
si gol
Si moartea-i dă mereu ocol.
Că au trecut de-atunci multi ani
De când tăticu-i la
dusmani...
Si când povestea se
sfârsea,
Nu
stiu de ce, mama plângea,
Apoi ne lua
si-ngenunchiam
Si Maicii Sfinte ne rugam,
Strângeam icoana până când
Noi, adormeam cu el
în gând.
Tăticule, să nu zici NU,
Cel din povesti, nu erai tu?!
16 Septembrie 1949, Ocnele Mari, celula 10
Imn libertatii
Capitanului
Cu sufletul de vifor si mânile de ceară
Te asteptãm la gratii în fiecare seară.
Să vii cu pasi de înger, asa cum te-au visat
Cei
ce-au căzut cu fruntea si bratul ridicat.
Să-ti pleci
genunchii-n praful de sânge si cenuse
Când vom
iesi-nainte în lanturi si cătuse.
Apoi să se-mplinească al vremilor soroc
Să faci
să
lumineze o sabie de foc
De-a lungu-atâtor veacuri de scârbă si amar
Si
Cerul sã se-ntoarcă-n casa noastră iar.
Ti-am ridicat din trupuri si gânduri osândite
Munti grei pe
care-asteapă drapelele cernite
Să-ti
împletim cunună de crini si tulipani
Cu lacrimi si mandate de zeci de mii de ani.
Cu sufletul de vifor si mânile de ceară
Te
asteptăm la gratii în fiecare seară.
4 Iunie 1951, Ocnele Mari,
celula 12 izolare
Lui si nouă
Curg amintiri în voi si-n mine 
Ca florile dintr-un cires;
Azi, m-a oprit si mă retine
Un
sfânt cu chipul de plăies.
Va fi vreun sfert de veac, mai bine,
Înfiripam
sperante verzi
Si ne-ndemna pe noi, pe tine
Să nu le vinzi, să nu le
pierzi.
Nu rostul tău amar, nici ură
Te-au ridicat si te-au
încins
Ci rosturile tuturora
Din nearnul tău trădat si-nvins.
Mai
cad si azi, plesniti anume,
Că
Cerul Tarii noastre-i plin,
Dar
cine a murit în lume
Sublim
ca Mota si Marin!
S-au
năpustit apocaliptic
Dezgroapă
morti, îngroapă vii,
Si
tu rămâi în metru antic
Eroul
marei tragedii.
2
Noemberie 1954, Securitatea Brasov, celula 2
Stejarul
lui
Comandantului Horia Sima
E atât de-nalt si plin, că se-ntrebară
De-a tost sădît,
ori a crescut din ghindă,
Pe fruntea lui se
odihneste Cerul
Si vin luceferi verzi să se aprindă.
E singur cuc, prin rămuris trec crainicî
Să bea azur, să zburde
si să cânte,
La poale umblă oameni să-l mãsoare
Si-n
carnea lui securea să-si împlânte.
El dă aceeasi umbră tuturora,
Ii mai
pofteste la
lumină sus,
Dar nimeni leac pe rănile din trăsnet
Ori urmele securii nu i-a pus.
Hulit si rupt, i-i dat s-atingă Cerul,
Să nu plătească veacului chirie,
Iubirea lui să ardă-n casa
gloatei
Si trupul să
si-l dea pentru sicrie.
4 Mai 1963, Aiud, celula 6 izolare
Carmen
Sylva
Il
asteptam să crească dintre valuri
Cu
cântece si cu salut roman,
Un
soare cald venea solemn pe plajă
Si-l
săruta pe ochi pe Căpitan.
Se
despãrtea de gărzile-i în flăcări
Si
lin pornea pe calea lui în sus,
Dar,
cât era de mare Impărătia-i,
Nu
ne slãbea din ochi până'n apus.
Noi
plămădeam pe-atunci o Tară nouă
Si
dezgropam la Pontul Euxin
Virtuti
si orizonturi de lumină,
Cu
Mota, Gyr si-un alb Cantacuzin.
...................................................
Azi
nu mai vin nici Căpitan, nici oaste
Pe
plaja noastră tristă si pustie,
Doar
viforul, furtunile si marea
Mai
cântă'n larg o verde simfonie.
Un
soare bun, de-un sfert de veac ne caută
Plecat
peste'nchisori si cimitire
Să ne
sărute rănile si mortii,
Prinosul
lui de'naltă pretuire.
4
Mai 1958, Uranus, celula 94
Virgil Mateias, din vol. "Drumetule, opreste-te si vezi...",
1999