(fragmente din interviul realizat pentru emisiunea „Memorialul
Durerii”)
Mă numesc Zaharia Marineasa. Ca apartenentă politică sunt legionar. Am executat la Aiud 21 de ani de detentie politica pentru fapte de ordin politic. Întotdeauna am fost încadrat în articole de lege referitoare la ceea ce justitia de atunci considera uneltire împotriva orânduirii sociale. În cuprinsul sentintelor pronuntate împotriva mea, nu se gasesc acuzatii pentru manifestari rasiste, antisemite, de
intolerantă religioasă sau contra etniilor conlocuitoare.
Rezumând faptele mele, nu am fost condamnat pentru crima de omor si deci cei 21 de ani de
temnită pe care i-am executat nu pot fi justificati de nici o orânduire
socială din lume.
În continuare ma voi opri pe scurt si la faptele mele legate de lupta împotriva comunismului. Voi repeta unele fragmente din interviul dat în revista „Gazeta de Vest”, în septembrie 1992.
Mi s-a pus întrebarea daca organizatia pe care am condus-o a fost cea care
a luat parte la primele ciocniri armate anticomuniste din Banat. În primavara
anului 1948 eram urmarit de comunisti pentru a fi arestat. Purtam costum taranesc
si opinci. În traista aveam un pistol automat. Am raspuns atunci „Gazetei
de Vest” urmatoarele: Admit ca ciocnirile cu Securitatea, în care am fost
implicat ca sef, în total, apartinând grupului, (semnalez) trei ciocniri,
(care) au fost primele din aceasta regiune. Ele sunt insuficiente însa pentru
a acoperi un titlu cu pretentii de lupta anti-comunista. As vrea sa mentionez
ca organizarea de lupta anticomunista în regiunea muntoasa a Banatului a început
înca din anul 1946 si apartine profesorului Filon Verca.
Spiru Blanaru, comandorul Domasneanu si taranul Gogu Cristescu ne-au fost camarazi de lupta, despartindu-ma de dânsii din cauza arestarii si condamnarii mele, care a avut loc înainte de aparitia legii de condamnare la
moarte.
La prima ciocnire pe care am avut-o, rolul principal mi-a apartinut si a fost
favorabil pentru mine, dar, cu îngaduinta dvs., voi trece peste amanuntele
acestei întâmplari, considerând mult mai importanta implicarea mea sufleteasca
în situatia respectiva. Dupa arestare, la trei luni dupa aceasta întâmplare,
la Securitate, anchetatori fiind colonelul Coloman Ambrus, Mois si Kling Zoltan,
am fost întrebat: „De ce în fata unor arme încarcate si numai la 2 sau 3 metri
departare, ai ridicat pistolul automat si ai tras în sus?” Mentionez ca la
aceasta întâmplare nu au fost victime. Le-am raspuns celor 3 anchetatori:
„Pentru ca o voce dinlauntru m-a determinat sa nu procedez ca într-un razboi
declarat.” Nu stiu daca ei au înteles ce le-am spus, dar chiar daca prin raspunsul
meu nu mi-am micsorat duritatea anchetei, am fost ocolit, recunosc, de vulgaritati
si insulte. În instanta, aceasta întâmplare din gara Herculane a fost apreciata
ca fiind favorabila mie pentru faptul ca am acceptat marele risc personal
prin gestul voluntar de a folosi arma numai pentru intimidare, renuntând la
un mod de aparare egal cu al adversarilor; adversari care în situatia respectiva
erau si agresori, si reprezentanti ai ocupatiei comunisto-sovietice.
Situatii asemanatoare am întâlnit în cartile pe care le-au scris profesorul Verca si Ion Gavrila. Profesorul Verca povesteste ca se afla în padure si avea asupra sa o grenada si un pistol. L-a vazut pe padurar conducându-l pe jandarm la locul unde se afla. Nu a aruncat grenada, caci padurarul avea copii. S-a predat, dar dupa câteva zile a evadat din arestul Securitatii din Timisoara. Lui Ion Gavrila, unul din coloneii care-l urmareau îi spune locul în care l-a pândit, asigurându-l ca l-ar fi ciuruit, daca l-ar fi vazut. Ion Gavrila îi arata si el colonelului câteva din locurile în care l-a vazut, aflându-se la o mica distanta de el, si nu l-a împuscat. Se cuvine ca istoricii viitorului sa treaca sub lupa aceste gesturi, care sunt atitudini aparent simple, dar în ele sunt adunate rezultatele unei educatii
crestine.
Despre prezenta mea în închisoarea
Aiud.
Din prima condamnare politica am executat cinci ani la Aiud. A doua condamnare,
de 15 ani, am executat-o tot la Aiud, si dupa expirare am continuat prelungirea
la Periprava. Dupa cum spuneam, în 1948 am fost condamnat la 15 ani, maximum
de pedeapsa care se dadea unui sef de lot în acel timp, fiindca nu aparuse
înca legea de condamnare la moarte pentru cazurile de confruntare armata.
Regimul din închisoarea Aiud era urmatorul: foamete, izolari, batai, toate
mergând pâna la suprimare. În toti cei 15 ani si opt luni nu am avut nici
o legatura cu familia. Nici scrisori, nici pachet, nici dreptul de a citi
si a scrie. Am facut parte în mod obisnuit din lotul celor care n-au fost
ocoliti nici de izolari, nici de pedepse. Cred ca ar fi revelator pentru cunoasterea
mediului penitenciar sa vorbesc despre câteva modalitati esentiale de convietuire
într-o celula. Cele mai importante si binevenite sunt dragostea si bunatatea,
dreptatea si corectitudinea nefiind suficiente. Când te afli singur în celula,
trebuie sa ai atentia marita la gânduri. Îti trec prin minte o sumedenie,
de tot felul, pe lânga cele ziditoare te pot asalta si gânduri tulburi, deprimante.
Pe acestea din urma trebuie sa ti le îndepartezi imediat. Si eu, conform spiritualitatii
legionare, am nazuit la o autentica traire crestina. În masura în care am
reusit ramâne sa aprecieze camarazii mei de suferinta. Au fost situatii când
nu am putut face binele, dar întotdeauna cu orice risc m-am opus sa fac rau,
sa sufere cineva din cauza mea. La expirarea sentintei de 15 ani nu am fost
eliberat. Detentia mi s-a prelungit din oficiu, fara judecata. Prelungiri
asemanatoare de detentii li s-au aplicat si altora, dar, înainte cu jumatate
de an de la acea data, aceste prelungiri de detentie au fost suspendate, caci
din închisoarea Aiud se eliberasera în jur de trei mii de detinuti politici
cu pedepse neexpirate, oameni de mare importanta în trecut: ministri, generali
si diverse somitati. Mi s-a spus ca prelungirea detentiei si a izolarii mele,
singur în celula, are trei 32 motive: întâmplarea din gara Herculane, apreciata
de data asta ca defavorabila mie, o greva a foamei pe care o decla-rasem cu
sase ani în urma pentru a obtine asistenta religioasa si Noul Testament, fapt
considerat ca o instigare, pentru ca unul din punctele grevei generale legionare
care a urmat la Aiud a fost si acesta formulat de mine, si al treilea a fost
modul în care am luat cuvântul ca raspuns la presiunea care se facea pentru
acceptarea reeducarii, raspuns care a fost considerat nesatisfacator.
În încheiere mi-as exprima dorinta, adresata ca rugaciune lui Dumnezeu, ca
sutele de vieti care au fost curmate de comunism, pentru ca s-au opus comunismului,
sa fie primite ca jertfe la faurirea României Crestine.
Zaharia
Marineasa
MARTURII: MIHAI CAREBA
Ce
vã amintiti despre acele zile?
Pai aveam vreo 13-14 ani si în timpul asta
erau partizanii aici si bunicul meu, Careba Mihai, era la salas. Am avut acolo
porci multi, cazan cu tuica, cam la 3 km. de aici. Si a cunoscut un unchi
al meu, de la Domasnea, si-o venit la coliba la el si a zis sa-I duca la o
coliba mai izolata aici, aici era lânga drumul al mare, sa ierneze acolo,
sa mai stea o saptamâna-doua. Unchiul asta i-o luat si i-o dus la bunicu.
Joi i-a dus acolo cu mâncare, la coliba lui taica pentru porci, si a luat
legatura cu ei. Eu vedeam ca se duc acolo mereu, dar eram copil, nu stiam.
O fost unu de la Mehadica, îmi spuneau ei, Andrei Vadraru o zis catre ei sâmbata
seara ca se duce acasa sa se schimbe si sa mai aduca câte ceva de acasa. Asta
s-a dus, la Cornea era Securitatea, si i-a denuntat pe toti. Atunci Securitatea
a venit si tot cu el împreuna, au venit tot la unchiul asta, si l-au luat
fortat si l-au batut ca sa-i duca unde-s partizanii, ca nu stia precis. Atunci
unchiul asta a trecut peste deal de la coliba lui la coliba noastra si a fost
si muierea lui unchiul asta. Când au ajuns aproape, muierea a luat o parte
din armata si s-o dus si a iesit printr-o livada, printr-o gradina acolo,
si unchiul asta s-a dus cu ei pe drum si or înconjurat coliba. Când au înconjurat
coliba, am auzit de la ei asta si de la unchiul meu, ca unul din partizani
ar fi iesit afara. Noi am avut un câine lup, taica-miu l-o legat acolo jos
unde aveam cazanul si câinele o latrat si el când o latrat, asta a iesit si
a zis:
“Mai, suntem înconjurati de armata!”
Atunci când au dat sa fuga, armata
a început sa traga si or început atacul, s-or puscarit. Armata a aruncat grenada
în soba si l-au omorât pe taica-miu [taica, adica bunicul] în coliba. Si unul
a fost mort, ca mama mea s-o dus acolo. Mâine zi m-am dus si eu, dar eu eram
mic. Unul a fost mort la usa colibei, unul mai încolo a fost ranit, pe ala
l-au luat si l-au dus la puscarie, ala o scapat. Si colonelul Uta a luat-o
spre varoaga si când a ajuns acolo, s-a pus dupa un lemn si a început sa traga
si atunci de sus a venit un militar si l-o împuscat acolo. Si mama l-a vazut
si pe el mort acolo si pe urma a venit Securitatea si i-a luat pe toti si
pe bunicul. Ne-o luat atunci si câinele, ca a zis ca-i câine de partizani,
14 porci, am avut tuica – au luat-o si pe aia.
Si tatal meu când a auzit ce
se întâmpla a fugit luni spre marti în martie 1950. Se numea Careba Ion. Sora-mea
avea un divort cu fostul ei barbat de la Borlovenii Vechi si avea un avocat.
Si tatal meu a fugit la Oravita si o venit de acolo seful de post de la pridvorul
nostru, unul Tudorescu, s-a pus martor pre avocatul asta ca tata nu a stiut
ca a fost la el pentru proces. Si asa au musamalizat de a scapat tata de puscarie.
Dar am fost trambalati. Eu nici nu mai dormeam acasa, dimineata când ne trezeam
era înconjurata casa de Securitate. Ne sculau noaptea, cautau prin dulapuri,
prin pod. Am fost trambalati, am fost chinuiti. Dupa aia n-am mai avut nici
o autoritate nici unde. Toti ne suduiau, si la Primarie:
“Banditilor!”
Dupa
aia am înteles ca doi au scapat de aici si cu unu am discutat eu la Nerganita,
la porci, duceam porcii la jir, la pasune si am discutat eu. Într-o seara
am auzit ca chicoteste cineva. Si iese verisorul meu afara si vede ca vine
cineva pre pârâu în jos cu un ZB la el. O venit la noi, noi eram mai cu un
batrân:
- Buna seara!
- Buna seara! Bai fratilor, eu sunt partizan, pot sa
dorm si eu aici la dumneavoastra?
Noi ne-am temut, dar ala batrân a zis: “
Da, puteti!” A fost Sfârloaga. Si o dormit acolo, ne-o facut mosul ala de
cina, o dormit acolo si apoi a zis:
- Eu am fost la Mos Careba când l-or împuscat.
Eu si cu Ciurica.
Ei doi au scapat si ne-or povestit atunci sara acolo: “Eu
am luat-o în partea asta, asa, de am fugit si o fost un militar acolo sub
o stânca, si ala n-o tras în mine, ci o zis: «Fugi cât poti!» Si alalalt a
stat într-un frunzar pâna s-o paciuit si apoi o fugit si el.” Si primavara
ne-am dus cu tata la arat acolo într-o gradina si era un locotenent Rednic
si seful de post plutonier Vasim; si eu cu tata am fost acolo, iar când a
venit armata la toate colibele noastre sa controleze, tata m-o trimis la cai.
Eu nu am vrut sa plec, fiindca am stiut ca or sa-l bata pe tata. Atunci m-o
dat vreo doua palme si un picior în fund si atunci m-am dus. Pe tata l-au
batut rau. I-au dat cu teava de la automat în coaste si de atunci tata s-a
îmbolnavit rau. Din aia i s-a tras de a murit. Când au plecat, a venit tata
si nu am mai putut sa aram, ca era batut, umflat, era nenorocit.
NICOLAE CIURICA...
Stãm
de vorbã cu domnul Ciuricã despre evenimentele care au avut
loc în zona Borlovenilor Noi în 1952 si în care a fost si dânsul implicat.
Da. În 1951 eram foarte
tare urmarit în zona noastra si am luat hotarârea ca sa ne retragem. Am fost
cu Anderca Iancu, Fus (zâs Iascu) Dumitru, Ciovica, Stanescu Gheorghe, Isvanut
Dumitru (zâs Sfârloaga). Ne-am retras spre Sasca, aproape de frontiera. Acolo
am luat legatura cu un localnic, Gheorghe Sârbu, zâs Bogiu, din Sasca. În
1951, toamna, am oferit omului bani sa ne cumpere alimente. Noi ne-am facut
un adapost prin padurile Steierdorf-ului, cum se zice pe acolo, ca n-am mai
putut veni în zona noastra, unde zapada era mai mare si noi iarna nu umblam,
am facut deci un adapost acolo în padure. Omul ne-a adus alimente, ne-a prins
zapada si nu am avut alimente suficiente pâna primavara. Am fost obligati
sa mâncam cu ratia. Ne faceam mâncare, puneam în ranita mâncare, în caz ca
se întâmpla ceva, da’ cu limita. Da’ chiar în anul ala s-or schimbat banii.
Noi ne-am ramas cu multi bani la noi. În primavara lui 1952 ne-am dus la mos
Lazar (tata lu Sârbu). Bucuros o fost batrânu, era chiar la sfârsitul lui
februarie si zapada se dusese pe Nera unde avea el salasu. Am stat vreo doua
zile acolo, la el, la salas, da’ nu am putut sa stam mai mult, ca în comuna
Maceris, care era tare aproape de Sasca, aveam noi informatii ca se afla un
mare informator de Securitate, pe nume Dârleanu, si am plecat. Am luat Valea
Almajului spre Domasnea, am ajuns doar într-o noapte pâna la Borloveni. Zâua
stateam si doar noaptea umblam. Mâncare nu prea aveam si am intrat în Borlovenii
Noi, eu si cu Nistor Duicu, ca sa luam mâncare. Pe ceilalti i-am lasat la
salas, la o margine de padure. Au stat acolo fara sa faca focul, în liniste.
Noi am venit cu mâncare si cu informatii despre ce se mai petrece în zona
si pe când ne uscam ciorapii, ca am mai intrat si prin apa, cel care facea
paza ne-o anuntat sa fim atenti ca a observat la distanta un cap de om, un
padurar. Când o spus vorba asta, au început sa iese ai nostri într-o pozitie
de tragere si când ei or observat ca noi i-am observat pe ei, or deschis foc.
Nu era padurarul, ci era Securitatea. Acolo am avut un conflict cu ei, ne-or
împuscat, pe Sarandau Gheorghe, chiar în picior. I-o ricosat din patul armei
direct în picior si i-o facut o rana mare ca puteai sa bagi un ou acolo. L-am
luat cu noi, nu l-am lasat. Când am început noi sa aruncam cu grenade, ei
s-au retras. L-am luat pe Sarandau, greu de tot, l-am transportat; ne-am retras
spre Lapusnicel, era gata sa intram într-o comuna de cehi, la Sumita, si ne-am
camuflat pâna sara. Sara am ajuns în hotarul cu Megica [Mehadica]. Aveam cu
noi pe Iancu Anderca si era comuna cea mai apropiata unde aveam un om al nostru,
sa intre în comuna, sa ia medicamente si mâncare. L-am lasat aproape de sat,
în podul unui salas parasit si eu cu Duicu am hotarât sa revin spre Luncavita,
Domasnea, unde nu mai fusesem de toamna, ca sa luam alimente, medicamente
si sa vedem ce fac si oamenii nostri. Era cam 1–2 martie. Aicea am ajuns la
salasul unui teregovan, Patru Borchescu, zis Vârnu. Bucuros mosul când ne
vede, ne da sa mâncam, da’ afara o început sa ninga. Pâna când am mâncat,
o nins de vreo 4 centimetri, numa’ bine sa se ia pe urma. M-a mirat curajul
lui Petru Borchescu. O zâs sa nu mai mergem niciunde, ca ne pune el în caruta
sî pune niste fân pe noi si ne duce în sat, ca s-asa nu ne gaseau. Am admirat
curajul lui. Noi nu am acceptat sî am mers pâna la gara Poarta, aci am intrat
pe Soseaua Nationala ca sa se piarda urmele, caci zapada mai crescuse putin,
da’ nu era mare. Am venit pâna la Teregova, unde am fost obligati sa sarim
de pe pod în apa sa ne pierdem urma. Când am iesit, ne-am dus la un salas
vreo doua-trei zile, pâna s-o topit zapada. Se ducea zapada foarte repede
primavara. Apoi ne-am întors înapoi la ei. Dupa ce ne-am dus la ceilalti,
s-a vindecat la picior, o venit primavara. Caraibat Ion, zâs Ciovica, în 1951
o fost ranit în mâna si el nu mai putea sa se barbereasca. Aici se petrece
un mister. Ciovica dispare dintre noi cam o luna, da’ stiam unde e el. Am
stabilit ca, de Rusale, sa ne întâlnim cu totii la Cornereva sau Teregova.
Eu m-am dus la Luncavita, la casa lu Filip Fiat si observ ca deschide poarta
un militian. Fata lui Filip era în curte. Pe Fiat si pe fata i-o luat la Militie,
da’ fata m-o zâs ca merge sa dea declaratii, da’ eu sa nu ma misc ca nu m-or
recunoscut. Au iesit si s-au dus, da’ eu am fost agitat. Mama fetei si cu
vecina au început sa discute peste gard, da’ eu am calcat pe o scândura în
pod si ele or auzât sî or schimbat imediat discutia. Probabil or considerat
ca în podul ei o fi un securist. N-am mai ezitat si am luat legatura cu mama
fetei. I-am cerut o haina. Am rugat-o sa mearga în sat sa vada ce se întâmpla.
Când a venit, mi-a zâs c-or fost arestate 12 persoane, pe care-i duce la Timisoara.
Sara am plecat si le-am spus colegilor mei de cele întâmplate, dar nu stiam
nimic de Ciovica. Eu si cu Victor, cu Nistor Duicu ma gaseam pe Valea Almajului
sî în zona aia era padure mare. Eu ma dezbrac de hainele suspecte si ma îmbrac
în haine obisnuite, iau o ata si un pistol mic si am plecat sa vad ce se întâmpla.
Purtam barba pe vremea aia. Am ajuns la niste oameni chiar din Luncavita care
taiau niste lemne. I-am întrebat daca n-au vazut niste oi, c-am zâs ca le-am
pierdut, le-am spus ca sunt din satul vecin. I-am întrebat de unde sunt ei
s-or zis ca sunt din Luncavita. Or zâs c-or venit aici ca pe la ei sunt din
astia fugiti si-i cauta Securitatea. Le-am zis ca am si eu un prieten la Luncavita,
pe fratele lu fata asta. Eu îl cunosteam pe fratele ei, îl chema Nicolae.
Atunci ei or început sa-mi povesteasca ca pe sora si pe tata lu Nicolae i-a
arestat Securitatea, da’ le-o dat drumu, deci erau liberi. M-am dus la cei
doi, le-am povestit si am hotarât sa venim sa vedem care este situatia în
Luncavita. Cei doi, adica noi, trebuiam sa ajungem la Pârvova. N-am mai vrut
sa merg pe acolo si am zâs ca într-o noapte ajung la hotarul Luncavitei. Am
zâs ca ma întâlnesc cu cei doi, cu Nistor Duicu si cu Victor Curescu, luni
sara, adica peste doua zile. Punctul de întâlnire l-am dat eu. Eu ajung la
salasul lui Filip si când am ajuns era aproape de zâua, era prin iunie. Am
observat ceva suspect. În jurul salasului era iarba taiata, iar o fereastra
era scoasa din tâtâni, deci lipsa, si usa încuiata, iar ocna de la pod era
luata din tâtâni si pusa lânga. Am aprins lanterna mea în camera, dar când
am scos lanterna, mi-o cazut o capsa si n-am mai gasit-o. Când ma tot miscam,
am cazut pe o bucata de lemn. Am pus pistoletul lânga si am luat aceasta creanga,
lemn si am dat cu ea în usa de la pod. Când a cazut creanga asta, am observat
ca e ceva, ca nu a cazut pe ceva tare. M-am retras putin spre sat. Când se
facu dimineata, aud un zgomot. Se deschide usa si un securist s-a bagat acolo.
Eu am plecat repede. Pe la ora 12 am observat ca fata asta care o stiam o
venit la salas si le-o adus la securisti niste tigari. Am cautat sa iau legatura
cu ea, da’ n-am putut. Luni m-am dus acolo unde trebuiam sa ma întâlnesc cu
ai mei si m-am culcat acolo. Când m-am sculat, m-am urcat pe un copac si o
vad ca vine. I-am iesit în cale, ea mirata când ma vede, îmi spune ca Ciovica-i
mort, ca i l-a aratat Securitatea în fotografii si era mort. De acest om se
banuieste ca cei 2 l-au vândut pe Caraibat. Securitatea era deja de 11 zile
acolo. Am auzât eu c-o fost omorât de un locotenent Sârbu.
Fata, Lenuta, a fost eliberată cu conditia să mă vândă. Ea venea în fiecare
sară la securisti, la sălas. Da’ restul povestii n-are rost sa vi-l mai repet,
ca l-am mai spus.
Extrase din: "Rezistenta Anticomunistă în Muntii Banatului"
de Miodrag Milin, Ed. Marineasa, Timisoara
