Sala Nationalului din Bucuresti, de rarã cochetãrie si bun gust, numãra vreo 700 de locuri. Parterul era compus din douã rânduri de scaune, denumite fotolii de orchestrã, separate cu o balustradã de restul sãlii. Urmau respectivele staluri unu, doi si trei, in inãltime, trei rânduri de loji de rangul întâi, doi si trei, cãptusite cu plus rosu, iar deasupra, la "cucurigu", glorioasa galerie cu intrarea prin strada Matei Milo.

In coltul din Calea Victoriei cu strada Matei Milo trona în plin trotuar un enorm W.C. public, in stil oriental, care dãuna fatadei si prestigiului institutiei. A rãmas înfipt acolo pânã tãrziu, prin 1926, când bunul simt al unui edil modern a rezolvat o penibilã problemã, suprimând rusinea. O alta vespasianã de aceleasi proportii se afla asezatã pe bulevardul Elisabeta, in piata Cercului Militar de mai târziu. Amãnunte indiscrete, ce îsi au însã tâlcul lor pentru povestea ce urmeazã.
Pe îngirijitoarea W.C.-ului din fata teatrului o chema Frusinica. Femee in vârstã, obtinuse dela primãrie concesiunea chioscului de tablã in arabescuri, semãnând a resedintã in miniaturã a cine stie cãrui bey sau pasã din Damasc, cu deosebirea cã pe o usã scria in româneste „pentru cavaleri" si pe o alta „pentru dame", având deasupra doi amorasi cu arcuri si sãgeti, precum si inevitabilul tandem "zero-zero", desi ar fi suficient si un singur zero pentru a defini refugiul neputintelor omenesti.

Intr'o zi un domn grãbit intrã la zero-zero. Client vechi, vãzu cu surprindere o altã îngrijitoare in locul celei obisnuite.

- Unde-i Frusinica? Ce-i cu ea?

- Eh, conasule, sãrãcuta de ea! S'a îmbolnãvit de aprindere de plãmâni si a sfãtuit-o doctoru' sã schimbe aeru'. Asa cã s'a mutat la "closeta" dupã Bulivard!

* * *

 

Pe plasatorul dela fotoliile de orchestrã il chema Mos Petrache. L-am apucat, foarte bãtrân, încã prin 1910. Grasut, chel, cu nasuil acvilin si mustata tunsã scurt, pãrea cã surîde vesnic. În livrea castanie cu bumbi de aur, cu mersul legãnat, dar cu bustul teapãn din pricina plastronului scrobit si a gulerului înalt de zece centimetri, descifra anevoe numãrul locului, cu ochelarii "zwickeri" prinsi de nas. Uneori, împotriva regulamentului, ne aseza din lipsã de locuri câteun scãunel lateral suplimentar. Eram protejatii inspectorului general al teatrelor, Dumitru Pisculescu, mai pe scurt Nea Miticã, fratele pãrintelui Gala Galaction. Neam de proprietari de pãmânturi pe la Rosiorii de Vede, a fost unul dintre cei mai încântãtori oamneni cunoscuti cândva. Brun, înalt si spãtos, adevãrat munte de om, putea sã bea o vadrã de vin cum ar bea un pahar cu lapte. Mester vânãtor, fãcea parte din societatea "Lunca", care numãra printre membrii sãi toatã elita capitalei, cuprinzând si pe fratii Brãtianu, doctorul Costinescu, generalul Manu, apoi pe Maria Turnescu (Mita Biciclista), Carol si Leonido Serban si atâtia altii.

Chefurile lui Miticã Pisculescu erau vestite si se tineau lant. Il cunosteau nu numai patronii localurilor din Bucuresti, Bãneasa, Herãstrãu sau Otopeni, dar îl stiau lãutarii de pe tot cuprinsul Munteniei, cãrora multi arginti le lãsase. La el am descoperit întâia oarã felul ciudat de a rãsplãti taraful cu bancnota ruptã pe din douã. La început le dãdea lãutarilor doar jumãtate de hârtie de 20 sau 100 lei. Dacã îi placea cum cântau, platea si restul; dacã nu, se amâna pe altãdatã restituirea ceieilalte jumãtãti de bancnotã. Cântau tiganii de mama focului spre a recupera rãsplata. Mai ales cel cu naiul fãcea zãbale la gurã. De altfel merita osteneala, socotind cã o leafã la Stat de "impiegat de-a treia" nu depãsea in vremea aceea saptezeci de lei. La vie la Valea Cãlugãreascã l-am vãzut într'o varã pe Nea Miticã in fata carafei cu vin vârtos de Dealu Mare, ascultând transportat pe "cioroii" cocotati în nucul din fata conacului, cântându-i suspine:

„Foaie verde trei lãmâi, 

Trei lãmâi si trei gutui, 

Ochi albastri cui rãmâi? 

Puiul tatii, pui."

Când se "afuma" putin, punea lãutarii sã se urce în pom si sã-i cânte de acolo. Bietii de ei, dupã ce urcaserã cinci kilometri de coastã pe arsita verilor românesti, spre a veni din Urlati pânã sus in deal, transportând contrabasul si tambalul la spinare, trebuiau sã mai facã nespuse acrobatii ca sã urce instrumentele in pom, cântând cu ele cocotati pe cracã.

Odatã, intr'o Vineri, fãcu un chef de pominã la „Flora" pe soseaua Kisseleff. S'a culcat abia cãtre ziuã. Sâmbãtã seara era mare galã la teatrul National in prezenta regedui Ferdinand si a reginei Maria. Îi primea de regulã directorul si inspectorul teatrului, imbrãcati in frac. Bãuse atât de mult Nea Miticã încât, adormind butuc, se trezi buimãcit abia Duminicã in zori de zi; dupã mai bine de douãzeci de ore de somn. În zadar îl cãutasera disperati Gogu Plopeanu, administratorul, casierul Pãdure si Serafim, secretarul teatrului. Nea Miticã dormea dus într'un "separeu" al restaurantului, unde nici Dumnezeu nu avea voe sã-l trezeascã, chiar de s'ar fi prãpãdit pãmântul. Fu sever admonestat de Alecu Mavrodi, directorul de pe atunci si putin a lipsit ca sã îsi piardã postul.

Dupã rãzboi, in 1919 si 1920, tot Pisculescu organizase in timpul carnavalului, si tot in sala Nationalului, cele mai frumoase baluri mascate si costumate ce mi-a fost dat sã vãd cândva. Profuziunea de costume, rafinamentul decorului, covoarele de pret împrumutate de Djaburov, eleganta publicului si a actorilor, nu si-au avut asemãnare. Contribuia si frenezia de a fi terminat un rãzboi victorios. Perioada de beatitudine avea sa se prelungeascã pânã cãtre 1927.

Om de rar bun gust, el însusi luxos si rafinat (ne uitam cu jind cum fuma numai tigarete Jockey Club si Pelisor, cu vârful aurit, in timp ce noi bãetandrii fumam doar Nationale sau Comerciale), Pisculescu apartinea unei adevãrate dinastii de oameni de spirit, cãrturari si artisti.

Când, in 1919, s'a reluat "Scrisoarea Pierdutã", afluenta la Teatrul National a fost atât de mare încãt Nea Miticã nu ne-a mai putut plasa nici pe scaunele suplimentare, rezervate de astãdatã oamenilor mai insemnati decât noi. Pe Zaharia Trahanache îl interpreta Iancu Petrescu. Cetãteanul turmentat era Iancu Brezeanu; Ion Mortun fãcea pe Pristanda; Auricã Atanasescu (pe atunci bãrbatul Elvirei Popescu) era prefectul Tipãtescu; Ion Manu, Agamitã Dandanache, iar Mita Filotti era Zoe Tipãtescu, Coana Joitica.

Ca sã nu pierdem spectacolul, Nea Miticã ne-a bãgat in scenã, in figuratie (alegãtori, cetateni, popor, oaspeti...). Ne-am pus mustãti si cu bate in mânã am colaborat la învãlmãseala si bãtaia dela colegiul electoral in actul al doilea si la manifestatia de sfârsit, la locuinta prefectului, cu fanfara sapte-gâste in frunte. Îmi amintesc cu plãcere cã am fost rãsplãtiti cu cinci lei de cãciulã, pentru prestatia artisticã.

De câte ori mergeam cu familia la teatru, tatãl meu ne ducea fie la loja de rangul doi, fie la stalul al doilea. Modest, ca mai toti oameniî generatiei sale neatomizate, nu voia sã ostenteze, mergând la fotoliu de orchestrã sau lojã de rangul intâi. Ne crescuse cu rigiditate prusacã, neîngãduind nici o abatere dela disciplinã. Imi amintesc cã m'a intâlnit odatã pe soseaua Bonaparte - aveam 17 ani - cu monoclu in ochi si tigara in gurã. Voiam sã „fac praf" pe niste fete ale colonelului Staresin, care ma piriveau din balcon. M-a pãlmuit in fata lor, luându-mi bastonul, pe care si l-a atârnat de brat.

La stalul al treilea la National l-am cunoscut pe Dedu, plasatorul respectiv. Fãrã morga lui Mos Petrache, cel dela fotoliul de orchestrã era totusi respectuos si simpatic. La stalul al treilea venea, de altfel, lume asezatã: functionari, modesti intelectuali, negustori, cari toti dãdeou bacsisuri bune. Servitoarele, bãetii de prãvãlie si soldatii mergeau la galerie, unde insã intâlneai si floarea studentimii, intelectualii si boemii fãrã de parale. Dedu era firav, stacojiu la fatã, cu pãrul negru si mustata in furculitã. Ne insotea la locurile noastre, ne oferea respectuos programul si îsi primea gologanii gãuriti de nichel. Cultivam amicitia cu plasatorii teatrelor, fiindcã te serveau la vremuri de nevoe, dându-ti câteun loc rãmas vacant sau lãsându-te sã intri în salã dupã stingerea luminii.

L-am revãzut, dupã aproape treizeci de ani, venit sã mã roage sã starui ca sa-i fie angajata fata în corpul de balet al Operei din Bucuresti. Era o fetiscanã talentatã, de frumoasã pregãtire. Dedu, muscat de viermale teatrului, tinuse sã îsi creascã odrasla in lumea spectacolului.

- Vreau s'o fac artistã!, îmi spuse, duhnind a bãuturã.

- Bine faci, Dedule! rãspunsei, sucind nasul ca sã scap de duhoare. Pe semne cã se îmbãtase ca sã prindã "coraj".

Ne-am regãsit ultima oarã in 1940. Eram seful radiodifuziunii. Când mi-a fost anuntatã vizita sa, l-am primit înaintea tuturor, ca pe cineva din familie. Ne cunosteam de atât amar de vreme, iar amintiriie despre el se purtau departe, in copilarie. Strângea sub brat un volum, pe care, desvelindu-l din foitã, mi-l întinse cu plecãciune:

- Vedeti dunneavoastrã, domnule director general!... Precum stiti, m'a pensionat de mai bine de zece ani dela Teatrul National, unde am servit cu credintã 25 de ani. O viatã de om! In cei 25 de ani de profesie, tot vãzând si vãzând si tot ascultând si ascultând, am furat si eu câte ceva din mestesug. Nu mai spun cã l-am cunoscut si pe domnu' Barbu Delavrancea - Dumnezeu sã-l odihneascã! - si pe domnu' Alecu Davilla, pe domnu' Victor Eftimiu si Zaharia Bârsan, pe domnu' Liviu Rebreanu, pe domnu' Minulescu, - in fine pe mai toti autorii dramatici români. Ce mi-am zis eu: N'oi fi tu mai prost ca ei, Dedule! Om si tu, oameni si dânsii... Oare dece n'ai încerca si tu sã scrii o piesã de teatru? Cã doar nu s'o face gaurã in cer!... Am scris o piesã, domnule director general. Nevasta zice cã e mai frumousã ca "Apus de Soare" si vã rog respectos sã mi-o jucati la radio. Am dus-o la National lu' domnu' profesor Gyr, dar dânsu' zice cã e programu' prea încãrcat si n'are un' s'o mai bage... Domnu' Victor Bumbesti regizoru' m'a îndreptat la dumneavoastrã...

- Dragã Dedule, daicã piesa o fi bunã, ti-o jucãm fãrã doar si poate. Eu nu pot însã decide singur. Avem un comitet teatral. Le voi da lucrarea dumitale, sustinându-te cu toatã cãldura. Dã-mi un telefon, sau revino peste o sãptãmânã din nou sã mã vezi.

Fusesem sincer. Eram decis a prezenta piesa comitetului de lecturã, desi autocritica lui Dedu nu-mi prea plãcuse. Dar mã gândeam cu oarecare duiosie cã s'ar putea ca bietul am sã fi "ciupit" totusi câte ceva, in decursul anilor, din mestesugul teatral. As fi fost cu atât mai orgolios de a oferi publicului un talent nebãnuit.

- Ne-am înteles, Dedule! 

Si continuai în stilul sãu:

- Chiar dacã nu ai avea talentul lui domnu' Shakespeare, mã multumesc si dacã scrii ca domnu' Victor Eftimiu!

- Nu vã supãrati! Nevasta spune cã semãn la scris mai mult cu domnu' Delavrancea, Dumnezeu sã-l ierte!

Abia iesit pe usã, am privit volumul. Era gata tipãrit si intitulat "Moartea Voinicului de Mâna Pãcãtosului", dramã in patru acte de Nicolae Dedu, autor dramatic român.

- Am dat-o naibii!, mi-am spus in gând.

Volumul purta o dedicatie pentru mine, scrisã stângaci, ca de copil de clasele primare: "Dlui Dir. Gl. al socet. de Radio de Fuziune, mare român si conpozitor".

Seara, in pat, am rãsfoit "lucrarea". O însiruire de ineptii patriotice, fãrã de cap si coadã, impãrtitã de altfel in scene si tablouri, dupa tipicul tehnicei teatrale. Actiunea se petrecea undeva la tarã, in ziua izbucnirii rãzboiului mondiul din 1916.

V'am spus cã Dedu era bãutor, ca sã nu-i zicem betivan. Scena întâia se desfãsura in cârciuma comunalã, unde învãtãtorul adunase pe toti fruntasii satului sã le vorbeascã:

 

Învãtãtorul: - Fratilor, rãzboiul a fost declarat! Visul nostru secular, Ardealul, se va împlini. Trãiascã România Mare dela Nistru pân'la Tisa! 

Toti în cor: - Multi ani trãiascã! Cu Dumnezeu înainte! Sã vie o tuicã, sã ciocnim pentru victorie! (soseste un rând de toiuri, oferite de Gheorghe cârciumarul).

Un bãtrân cu plete albe: - Am luptat la 77 in rezbelu Neatârnãrii. Trãiascã neatârnarea! Sã mai vie un rând de tuicã. Plãtesc eu! (Domnul Gheorghe mai aduce un rând, pe care toti îl dau peste cap cu voiosie).

Un tânãr din popor: - Imi dati voie si mie, ca cel mai tânãr ostean din sat, sã beau pentru victoria ostasilor nostri împotriva boanghenului secular. (Domnu Gheorghe aduce al treilea rând de tuicã de Vãleni).

 

Ca sã scurtez povestea, pânã la sfârsitul actului întâi, luând cuvântul vreo zece patrioti de diferite vârste si bresle, ultimul fiind preotul satului, care binecuvânta adunarea, fiecare mai dãdu "câte un rând". Apoi, cântând „La arme", o pornirã pe douã cãrãri cãtre casã, sã se culce.

A fost tare greu sã-i comunic lui Dedu cã "deocamdata" piesa nu putea fi jucatã la radio. Ca sã nu-l jignesc, i-am cerut rãgaz de câteva luni, ca sã-i putem prepara o frumoasã prezentare, in respectiva adaptare radiofonicã:

- Ai talent cu carul, Dedule, bãtu-te-ar norocul sã te batã!

- Nu v'am spus eu cã-l mãnânc fript pe domnu' Delavrancea, Dumnezeu sã-l odihneascã?!

J. N. MANZATTI

 

Bucurestii la începutul secolului trecut