PAGINI UITATE

 

Era atâta pace în suflete! Nu se deslăntuise teribila, odioasa ideologie comunistă ce apasă ca o piatră de mormânt chiar peste aspiratiile nevinovate ale copilăriei. Fericirea e un fenomen circumstantial, o stare sufletească tranzitorie. Poti fi fericit azi si nefericit mâine. Doar sfintii, cu vocatia lor celestă, descoperă fericirea chiar în plină suferintă. Cu trecerea anilor, întocmai ca într'un filtru ce retine rezidurile, memoria păstrează în general doar amintirile bune, agreabile. In viata de mai târziu am trăit multe zile de groază, de teroare, de jocul de-a moartea. Le-am uitat, îmi rămân în minte doar împrejurările luminoase, vesele, amabile. Voi încerca a le evoca în fuga scrisului, plimbând memoria în Bucurestii dela început de secol.

 

* * *

 

- Dă fuga, Ilona, la berărie si adu două chile de bere cu guler! (La Bucuresti mai toate servitoarele erau unguroaice din Ardeal).

- Me duc mintenas, Conite!

- Lasă-mã pe mine, mama, cã viu mai repede decât Ilona!

Era prin 1910 si aveam vreo cinci ani. Am luat cana mare de sticlă si am pornit-o în galop către „Roata Lumii", faimoasa cârciumă a fratilor Eftimiu, rude apropiate cu Victor, pe soseaua Bonaparte, sau Bună-Parte precum îi ziceau mahalagiii, la încrucisarea cu Calea Dorobantilor. Locuiam pe Clopotarii Noui, mai târziu Grigore Alexandrescu, colt cu strada Cometa. Lampagiii cu scara la umăr si prăjina cu flacără în vârf aprindeau felinarele cu gaz, depărtate la o sută de metri unul de altul, luminând doar doi-trei pasi in jur. Trecui prin hârtoapele străzii, îndreptându-ma către vila lui Conu Petrache Carp pe Dorobanti, când pe neasteptate un grup de mardeiasi din Floreasca mă opri in loc.

- Dă cana 'ncoa, pustiule si cară-te de aici! 

- Lasă-ma nene in pace că te spui lu tăticu. 

- Mă doare in coate de tactu!

Si urmă o înjurătură de mamă.

Mi-au luat cana cu toate urletele mele de disperare, in timp ce unul dintre pungasi îmi dădu peste obraz cu fundul sepcii negre cu cozoroc lăcuit. Am simtit o usturime in ochi si am început să bocesc. Se intunecase deabinelea si mă îndreptam disperat către casă pe strada pustie. Când am intrat pe usă rusinat si pricăjit, ai mei izbucniră într'un râs cu hohote:

- Du-te piciule la oglindă să te vezi! 

Eram negru ca tăciunele.

- Ti-au dat cu chinoroz, bă prostutule. 

- Mi-au luat si cana de bere.

- Las' că nu-i nimica. Dă fuga peste drum la „Mielu Blând" si adu două sticle Luther. (La Roata Lumii avea bere Bragadiru, socotită ceva mai bună). Chinorozul era un praf de văpsea neagră, un fel de negru de fum. Haimanalele îl presărau pe fundul exterior al sepcii si la ceartă înnegreau fata adversarului, dându-i peste ochi. Nu te orbea, dar te pocea.

Acum saptezeci de ani arareori puteai răzbate seara dincolo de Roata Lumii, adevărată barieră de Nord a orasului. Dela încrucisarea soselei Bonaparte cu calea Dorobantilor începea mahalaua. Cutitarii îti atineau drumul, obligându-te să faci calea întoarsă. In afară de borfasi si găinari, trei banditi vestiti terorizou mahalaua Floreasca, jefuind ca'n codru, ucigând uneori mai ales pe cârciumari: Pipa, Zdrelea si Măruntelu. Nu mai stiu ce s'o fi ales de ultimii doi, dar pe Pipa l-am văzut odată in târgul Mosilor prin 1911 vânzându-si produsele lucrate la ocnă: cosuri impletite, linguri de lemn, ouă de sare, donicioare. Ispăsise 15 ani la Ocnele Mari si il puseseră in libertate pentru bună purtare. O înfătisare blândă, de om asezat, cu mustăti mari pe oală, semănând mai mult a contopist decâ a bandit. Avea pavilionul lângă Brumărescu, inventator si creator de mobilă pirogravată. Peste drum de ei era panorama lui Braun, iar alături o tuicărie natională unde toiurile si dorobantii aliniati soldăteste asteptau clientii să le răstoarne peste gâtlej, însotite de pastramă de capră bâzâită de muste si bătută de praf.

 

* * *

 

Pe Conul Petrache Carp mi-l amintesc destul de bine. Trecea zilnic prin fata casei noastre, mărunt de stat, cu monoclul in ochi si bastonul sub brat. Iarna purta palton cu guler de blană galbenă si sosoni. Friguros, nu lepăda sosonii decât prin luna Mai, spre hazul nostru, căci din Aprilie incepeam să umblărn desculti. O distractie la modă, ce se vindea la toate răscrucile, era jocul de-a „Tache sau Petrache." Două figuri din tablă pictată, unul reprezentând pe Petre Carp si altul pe Tache Ionescu, cei doi corifei antagonisti politici ai timpului, desi tăiate de măsură identică, produceau prin felul desemnului o iluzie optică, dându-ti impresia că acel asezat in dreapta este mai mare. Adevărul este că amândoi au fost la fel de mari.

 

* * *

 

Cumpăram pâinea cu bănuti de aramă: Jimbla costa patru parale, franzela cinci, pâinea românească trei. Cornurile cu chimăn costau ca si covrigii cu susan, două pentru cinci parale. Ne băteam, care dintre frati să ne ducem la brutărie, fiindcă mâncam pe furis la întoarcere dovleac copt si seminte, interzise acasă, unde ne asteptau profesoara de franceză sau maestrul de vioară. Când veneam cu pâinea, mai înainte de a o tăia, bunica îi făcea semnul crucii cu cutitul. Ne spunea că pâinea e Trupul Domnului. Avea grijă ca fărâmiturile să nu se risipească, întocmai ca pentru anaforă. Apoi incepea păruiala între cei patru copii, care să ia coltucul. Intervenea babacul mâncându-l el, spre a salva justitia.

 

* * *

 

Tramvaiul cu cai trecea pe Dorobanti, apucând-o pe Dionisie spre a iesi in strada Coltei către Sfântul Gheorghe. Se oprea la simplul semn al cetăteanului. Cocoanele il opreau cu umbreluta de soare. Bietii cai abia porniti, trebuiau să frâneze doar după câtiva pasi spre a se opinti din nou. Nu mai vorbesc de pantele depe străzile Luterană, Câmpineanu, Brezoianu, dela Teatrul National si Socec, unde se înhămau cai înaintasi, in tirnp ce cetătenii coborîti depe scările tramvaiului împingeau din răsputeri vagonul in chiuiturile si pocnetele de bici ale vizitiului. Când a apărut primul vagon electric Cotroceni-Obor pe bulevardele Pache, Academiei, Elisabeta, a fost revoltă generală. Lumea conservatoare il privea cu neîncredere. Prefera tramcarele lui Toma Blându ce-ti intorceau matele pe dos de zdruncinătură, neavând cauciucuri. Caii societătii de tramvaie erau cei mai bine intretinuti, grasi ca niste pepeni. Grajdurile îsi aveau sediul pe Aleea Blank, cam in spatele Palatului Sturza, fostul minister de Externe. Ne duceam si noi când vizitiii ieseau cu caii să-i scalde la gârlă, in lacul Floreasca. Ii călăream in apă, dezbrăcati la piele. Asa se făcea baie la mahala. Cei mai decenti bărbati rămâneau in izmene lungi legate pe gleznă cu siret, iar suratele intrau in apă cu cămasa de noapte. Odată, in lipsa cailor am încălecat niste berbeci. Ne-am înapoiat acasă plini de râie si căpuse.

 

* * *

 

Cersetorii, mostenire orientală ca si mila, abundau pe la colturi. In Bucuresti nimeni nu murea de foame chiar dacă nu muncea. Imi amintesc de câtiva cersetori cu posturi fixe: Ciungu, Didina Nebuna, Ghită Porcu, Mos Gheorghe Călugăru. Ne trimitea mama să le ducem de mâncare cu sufertasul. Era unică generozitatea românească, adevărat capital, cu mult mai mare decât petrolul sau agricultura. Oricine întindea mâna primea o măruntă răsplată, o para, două, cinci, ori cel putin un codru de pâine, dacă nu o mâncare scăzută. Imi amintesc si de primul cersetor motorizat, imitat apoi de alti confrati. Olog de ambele picioare, îsi pusese sub sezut o scândurică de lemn asezată pe o patină cu rotile. Inainta sprijinindu-se in palme, cântând o melodie in versuri:

 

„Cisparale la ologu care naste'n zile grele 

de nevoi si grea durere,

tânăr fără de picere."

Când îl imitară al doilea si al treilea, îl vedeai seara ducându-se spre casă cu viteză neobisnuită, făcând întreceri pe proaspătul asfalt, care începuse să inlocuiască prin centru piatra rotundă de gârlă.

Era atâta pace si atâta liniste in suflete, încât proiectele se făceau pe ani înainte. Ne desparteam vara de copiii prieteni, fie la Constanta sau la Sinaia, dându-ne întâlnire pentru anul viitor in acelasi loc si in aceeasi zi. Totul se împlinea ca un soroc, nu exista neprevăzut.

Când am mers prima oară la Constanta in 1909, locuiam pe strada Mircea cel Bătrân in casa unor evrei, Ciprut. Ca să intrăm in mare îmbrăcam costume de lână lungi, negre. Surorile mele se îmbrăcau mai abitir decât pe uscat, cu costume confectionate din pânză de in, cu pantalonasi peste genunchi, cu volănase multe si gulere de marinar. In cap purtau niste bonete in formă de oală creată. Intram zece minute in apă, apoi stăteam pe plajă la umbră, mâncând brânzoaice si corăbioare. Făceam baia la plaja Duduia; cu mult mai târziu s'au deschis Mamaia si Tataia.

Cu sistemele de terapie depe atunci ne înapoiam la Bucuresti mai albi decât plecasem. Se spunea că soarele face rău. Iar pe vremuri, cu cât erai mai alb si palid, cu atât erai mai interesant. Era la modă tuberculoza, poetii cântau doar pielea albă. Azi s'a întors lumea pe dos.

 

* * *

 

Zece Mai nu reprezenta o simplă dată a calendarului. Devenise un fel de substantiv propriu cu simbol national.

- Te duci la zece-mai, madam Otincilescu?

- Da de unde, soro! Inchipuieste-ti că tâmpita de croitoreasă nu mi-a terminat rochia.

- De zece-mai îmi arde? Ieri mi-a venit cu toba dela preceptie, arde-i-ar focu să-i arză!

In fond pentru multime Zece Mai însemna paradă, defilare. Pentru a privi din tribună splendida desfăsurare a armatei, a acelei armate care in toate timpurile si pe toate fronturile s'a bătut cu legendară vitejie, cocoanele îsi preparau cu luni înainte toaletele. Era totodată cea mai vestită reuniune mondenă, egalată, in mică măsură de ziua Derbyului la hipodromul Băneasa, sau de bătaia anuală cu flori ce se desfăsura pe soseaua Kiseleff. Fără a fi un popor cle cuceritori ori natie dominantă toti iubeam ostirea cu respectul datorat celei mai de seamă institutii a tării.

Si azi mă trec fiorii când îmi vin in minte notele marsului intonot de fanfară, impecabila defilare a gloriosilor ostasi in frunte cu comandantul Corpului doi de armată, urmat de veteranii dela 1877 cu drapelele zdrentuite de gloante din Războiul Independentei, de scolile militare, de infanteria, regina bătăliei, de artileria, cavaleria, sanitarii. Aviatie nu exista, nici care blindate. Dar cu tunurile trase de căluti si cu trupe pedestre sau călărete, s'au inscris pagini de glorie si sacrificiu, ce nu pot fi egalate de toate bombele atomice asvârlite dela mari înăltimi sau sute de kilometri, ca orice lovitură dată prin surprindere. Războiul se făcea fată în fată. Eroismul frontului de luptă a murit odată cu disparitia armelor albe si a flintei.

 

* * *

 

Retrăiesc scena celei dintâi plimbări cu automobilul. Venise inginerul Capsa in vizită la tatăl meu. Avea un mic vehicol cu trei roti, marca Phenomen. Ne-am îmbarcat cu respect si admiratie, închinându-ne in gând ca la vremuri de mare primejdie si gonind cu peste douăzeci de kilometri pe oră, am ajuns până la lăptăria „Flora" pe soseaua Kiseleff. Acolo motorul a tusit de câteva ori, apoi s'a poticnit. In zadar toate încercările de a-l face să se urnească! Am plătit voluptatea primei plimbări motorizate împingând două ore masina în surâsul trecătorilor, până la un atelier de reparat biciclete al unui polonez Piatkovsky, aproape de spitalul de copii. Printre cele cinci sau sase automobile depe atunci, două erau ale Casei regale unul al printului Valentin Bibescu purtând numărul zero, fiindcă el adusese primul automobil in tară. Mai aveau automobile Burilionu, mai târziu guvernator al Băncii Nationale, si tatăl unui prieten al meu, Deli Ionescu, bancher si proprietar de mine de aur, locuind in piata Romană, alături de casa pictorului Pătrascu, peste drum de casele familiei Pela, dr. Andronescu si Eracle Nicoleanu, bunul general si prefect de politie de după primul război mondial.

Cel mai mare italian nu a fost pentru noi Dante, Petrarca sau Leonardo da Vinci, ci Sidoli, Cesare Sidoli, proprietarul circului de pe cheiul Dâmbovitei, pe strada Politiei, alături de hotelele rău famate Brutus si Modern. Sidoli venea regulat cu trupa sa in preajma Crăciunului. Luni in sir trăiam sub presiunea asteptării „Circului Regal Român". Alt faimos italian era Pietro Fantini, negustor die cutite, brice si foarfeci pe Calea Victoriei in fata Ateneului Român, lăngă hotelul Splendid. Alături de el îsi avea magazinul de optică francezul Menu, urmat de librăria „La Penita de Aur" si de restaurantul Curcă. O altă celebritate italiană a fost dalmatinul Tripcovici, unde aristocratii capitalei găseau cele mai fine aperitive si gustări de picioare de broască. Mahalagiii scuipau cu scârbă, botezându-i pe bravii italieni fie macaronari, fie broscari.

 

* * *

 

Odată pe lună ne duceau si pe noi părintii la ,,Carul cu bere" in dosul Postei Centrale. Localul fratilor Mircea, cu arhitectura de templu gotic, servea o delicioasă ,,salată de boeaf" si crenvursti cu hrean, însotiti bine înteles de obligatoarea bere Monopol Bragadiru. Babacii ne dădeau să gustăm din halba sau tapul lor, ca să nu ne cherchelim. Dacă sorbeam mai adânc, ne plezneau peste ceafă, de ne sărea berea inapoi in halbă. Petrecerile se făceau mai mult in familie. Berăria si cafeneaua de centru, sau cofetăriile de tipul Riegler, Capsa, Nestor erau local de întâlnire al lumii selecte si al „damelor" de prestigiu. Viata se scurgea mai mult in casă, cu rare iesiri la iarbă vercle, la restsurante cu grădină, ori cu trăsura la Sosea, ori din când in când la spectacole teatrale autohtone sau franceze. Cinematografele nu îsi făcuseră incă aparitia, iar gramofonul cu pâlnie incepea să se introducă foarte timid, ca marea senzatie a epocei. Cât despre teatre, nu existau decât Nationalul, Eforia, unde descălecau si turneele italiene de opera, apoi teatrul Modern si Liric, unde juca trupa permanentă de operetă a lui Grigoriu. Vara se juca la grădinile Otetelisanu, Rasca, Ambasadori si Blanduzia. Aveam patru ani când i-am văzut la National pe Liciu si Belcot. A rămas anecdotică întâmplarea cu negustorul de pe Bărătie, care instalat cu consoarta la stal, a strănutat din toti plămânii in timpal spectacolului cu „Viforul" de Delavrancea.

- Noroc nea Ghită! i-a strigat dela galerie Nită, băiatul de prăvălie. 

- Mersi Nită, mersi! replica cu voce de tunet nea Ghită.

A fost un hohot de râs in sală că nu s'a mai putut juca pentru câteva clipe.

 

* * *

 

In Cismigiu la „Montecarlo", in Parcul Carol si la ,Bufetul" dela Sosea cânta in fiece seară si Duminica dimineata muzica militară. Indrăgostitii, ostasi in permisie, lucrătoare, slujnice si scolari, ascultau transfigurati, tinându-se cârlig de deget si trăgând cu ochiul la calestile muscălesti ce plimbau boierimea între „rondul întâi" si „rondul al treilea". Se bea în general bere, lapte bătut si kefir Lukianoff. Acesta era un fel de iaurt cu sifon, dar atât de gazos, că te pisca pe nas. Il voi pomeni toată viata, fiindcă odată am destupat la ,,Bufet" o sticlă după ce o bătusem bine. A stropit tot ce era in jur pe o rază de câtiva metri, adevărată bombă atomică pentru vremea aceea.

M'am înapoiat acasă plin de cucuie, aplicate de cavalerii si domnisoarele cărora le festelisem hainele. Biata bunică apăsa cu lama cutitului ca să nu se mai umfle, fiindcă tată-meu, dacă veneam cotonogit din oras, mă mai cârpea si el odată.

 

* * *

 

Nu stiu cât de mare va fi fost dimensiunea crestinească a Pastilor, dar pentru noi era raiul pe pământ. Mergeam la toate deniile la biserica Visarion ca să ne intâlnim cu prietenii, haimanale ca si noi. Apăruseră de câtva timp „nasturii automati" prezentati de negustorii ambulanti cu sloganul „Nu mai trebue ac, nici ată, nici nevastă". Un simplu nasture metalic făcut din două părti, care suprapuse si presate cu degetele nu se mai puteau desface, decât tăind stofa. Cu asemenea nasturi prindeam rochiile babelor una de alta, in timp ce îngenunchiate si prosternate băteau mătănii cu fruntea la pământ. Când dau să se scoale, se vedeau legate:

- Dare-ar boala in voi, măiculită! Doamne iartă-mă că-s in sfânta biserică. Uite ce-i învată la scoală puturosii de profesori!

Bietii institutori, domnul sau doamna, nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu nasturii automati. Relele nu se învătau la scoală, ci pe maidan.

 

* * *

 

De Crăcium mergeam cu colinda, mai târziu cu corul. In afară de Bună dimineata la Mos Ajun, cântecele obligatorii din repertoriu erau Trei păstori se întâlniră, A ruginit frunza în vii si Frumosul Petru avea chitară. Nu era casă unde să nu ne răsplătească cu câte ceva, fie nuci si covrigi, bani, sau chiar lei si băncute. Ceea ce nu ne împiedica drept multumire, să sterpelim cutiile de scrisori, soneria sau presul dela usă.

Cea mai crâncenă bătaie din viată am mâncat-o dela tata la un Crăciun, când am venit vesel acasă după o noapte de colindă, cu câteva sonerii, cutii de scrisori si două presuri. Pe unul dintre ele din sârmă împletită, scria cu bile albe ,,Bine Ati Venit". Mai bine n'as mai fi venit!

 

* * *

 

Când astern pe hârtie aceste nimicuri, mi se împăienjenesc ochii de lacrimi. Bucurestii copilăriei mele au fost mărunti, cu ulite prăfuite si prost pavate, deoarece vremelnicii stăpânitori nu ne dăduseră răgaz de a propăsi. Cea mai înaltă clădire era a Foisorului de Foc. Afară de câteva impunătoare palate domnesti sau institutii publice construite din îndemnul regelui, mai tot restul clădiriior erau scunde, înconjurate de parcuri sau grădini imense. In largă măsură capitala tării avea înfătisarea unui fermecător târg oriental, legat însă de Apus prin rafinament si cultură. Au trecut aproape sapte zeci de ani dela aceste aduceri aminte, in care timp am străbătut lumea in lung si lat. Dar nicăeri nu am întâlnit mai mult discernământ, mai multă omenie si farmec decât in România de atunci. Pentru omul bătrân, suvenirul este doar un prilej de melancolică întoarcere in urmă. Dar pentru exilat amintirea este o rană deschisă ce doare si sângerează. Mai cu seamă că pe ulitele copilăriei mele răsună azi ecoul imnurilor marxiste, ca un vaiet de cucuvea.

J. N. MANZATTI

ALTE IMAGINI ALE BUCURESTIULUI DE ODINIOARĂ

 

 

 

 

 

/ /
INAPOI LA PAGINA ROMÂNIEI NATIONALISTE