Era atâta pace în suflete! Nu se deslãntuise teribila, odioasa ideologie comunistã ce apasã ca o piatrã de mormânt chiar peste aspiratiile nevinovate ale copilãriei. Fericirea e un fenomen circumstantial, o stare sufleteascã tranzitorie. Poti fi fericit azi si nefericit mâine. Doar sfintii, cu vocatia lor celestã, descoperã fericirea chiar în plinã suferintã. Cu trecerea anilor, întocmai ca într'un filtru ce retine rezidurile, memoria pãstreazã în general doar amintirile bune, agreabile. In viata de mai târziu am trãit multe zile de groazã, de teroare, de jocul de-a moartea. Le-am uitat, îmi rãmân în minte doar împrejurãrile luminoase, vesele, amabile. Voi încerca a le evoca în fuga scrisului, plimbând memoria în Bucurestii dela început de secol.

 

* * *

 

- Dã fuga, Ilona, la berãrie si adu douã chile de bere cu guler! (La Bucuresti mai toate servitoarele erau unguroaice din Ardeal).

- Me duc mintenas, Conite!

- Lasã-mã pe mine, mama, cã viu mai repede decât Ilona!

Era prin 1910 si aveam vreo cinci ani. Am luat cana mare de sticlã si am pornit-o în galop cãtre „Roata Lumii", faimoasa cârciumã a fratilor Eftimiu, rude apropiate cu Victor, pe soseaua Bonaparte, sau Bunã-Parte precum îi ziceau mahalagiii, la încrucisarea cu Calea Dorobantilor. Locuiam pe Clopotarii Noui, mai târziu Grigore Alexandrescu, colt cu strada Cometa. Lampagiii cu scara la umãr si prãjina cu flacãrã în vârf aprindeau felinarele cu gaz, depãrtate la o sutã de metri unul de altul, luminând doar doi-trei pasi in jur. Trecui prin hârtoapele strãzii, îndreptându-ma cãtre vila lui Conu Petrache Carp pe Dorobanti, când pe neasteptate un grup de mardeiasi din Floreasca mã opri in loc.

- Dã cana 'ncoa, pustiule si carã-te de aici! 

- Lasã-ma nene in pace cã te spui lu tãticu. 

- Mã doare in coate de tactu!

Si urmã o înjurãturã de mamã.

Mi-au luat cana cu toate urletele mele de disperare, in timp ce unul dintre pungasi îmi dãdu peste obraz cu fundul sepcii negre cu cozoroc lãcuit. Am simtit o usturime in ochi si am început sã bocesc. Se intunecase deabinelea si mã îndreptam disperat cãtre casã pe strada pustie. Când am intrat pe usã rusinat si pricãjit, ai mei izbucnirã într'un râs cu hohote:

- Du-te piciule la oglindã sã te vezi! 

Eram negru ca tãciunele.

- Ti-au dat cu chinoroz, bã prostutule. 

- Mi-au luat si cana de bere.

- Las' cã nu-i nimica. Dã fuga peste drum la „Mielu Blând" si adu douã sticle Luther. (La Roata Lumii avea bere Bragadiru, socotitã ceva mai bunã). Chinorozul era un praf de vãpsea neagrã, un fel de negru de fum. Haimanalele îl presãrau pe fundul exterior al sepcii si la ceartã înnegreau fata adversarului, dându-i peste ochi. Nu te orbea, dar te pocea.

Acum saptezeci de ani arareori puteai rãzbate seara dincolo de Roata Lumii, adevãratã barierã de Nord a orasului. Dela încrucisarea soselei Bonaparte cu calea Dorobantilor începea mahalaua. Cutitarii îti atineau drumul, obligându-te sã faci calea întoarsã. In afarã de borfasi si gãinari, trei banditi vestiti terorizou mahalaua Floreasca, jefuind ca'n codru, ucigând uneori mai ales pe cârciumari: Pipa, Zdrelea si Mãruntelu. Nu mai stiu ce s'o fi ales de ultimii doi, dar pe Pipa l-am vãzut odatã in târgul Mosilor prin 1911 vânzându-si produsele lucrate la ocnã: cosuri impletite, linguri de lemn, ouã de sare, donicioare. Ispãsise 15 ani la Ocnele Mari si il puseserã in libertate pentru bunã purtare. O înfãtisare blândã, de om asezat, cu mustãti mari pe oalã, semãnând mai mult a contopist decâ a bandit. Avea pavilionul lângã Brumãrescu, inventator si creator de mobilã pirogravatã. Peste drum de ei era panorama lui Braun, iar alãturi o tuicãrie nationalã unde toiurile si dorobantii aliniati soldãteste asteptau clientii sã le rãstoarne peste gâtlej, însotite de pastramã de caprã bâzâitã de muste si bãtutã de praf.

 

* * *

 

Pe Conul Petrache Carp mi-l amintesc destul de bine. Trecea zilnic prin fata casei noastre, mãrunt de stat, cu monoclul in ochi si bastonul sub brat. Iarna purta palton cu guler de blanã galbenã si sosoni. Friguros, nu lepãda sosonii decât prin luna Mai, spre hazul nostru, cãci din Aprilie incepeam sã umblãrn desculti. O distractie la modã, ce se vindea la toate rãscrucile, era jocul de-a „Tache sau Petrache." Douã figuri din tablã pictatã, unul reprezentând pe Petre Carp si altul pe Tache Ionescu, cei doi corifei antagonisti politici ai timpului, desi tãiate de mãsurã identicã, produceau prin felul desemnului o iluzie opticã, dându-ti impresia cã acel asezat in dreapta este mai mare. Adevãrul este cã amândoi au fost la fel de mari.

 

* * *

 

Cumpãram pâinea cu bãnuti de aramã: Jimbla costa patru parale, franzela cinci, pâinea româneascã trei. Cornurile cu chimãn costau ca si covrigii cu susan, douã pentru cinci parale. Ne bãteam, care dintre frati sã ne ducem la brutãrie, fiindcã mâncam pe furis la întoarcere dovleac copt si seminte, interzise acasã, unde ne asteptau profesoara de francezã sau maestrul de vioarã. Când veneam cu pâinea, mai înainte de a o tãia, bunica îi fãcea semnul crucii cu cutitul. Ne spunea cã pâinea e Trupul Domnului. Avea grijã ca fãrâmiturile sã nu se risipeascã, întocmai ca pentru anaforã. Apoi incepea pãruiala între cei patru copii, care sã ia coltucul. Intervenea babacul mâncându-l el, spre a salva justitia.

 

* * *

 

Tramvaiul cu cai trecea pe Dorobanti, apucând-o pe Dionisie spre a iesi in strada Coltei cãtre Sfântul Gheorghe. Se oprea la simplul semn al cetãteanului. Cocoanele il opreau cu umbreluta de soare. Bietii cai abia porniti, trebuiau sã frâneze doar dupã câtiva pasi spre a se opinti din nou. Nu mai vorbesc de pantele depe strãzile Luteranã, Câmpineanu, Brezoianu, dela Teatrul National si Socec, unde se înhãmau cai înaintasi, in tirnp ce cetãtenii coborîti depe scãrile tramvaiului împingeau din rãsputeri vagonul in chiuiturile si pocnetele de bici ale vizitiului. Când a apãrut primul vagon electric Cotroceni-Obor pe bulevardele Pache, Academiei, Elisabeta, a fost revoltã generalã. Lumea conservatoare il privea cu neîncredere. Prefera tramcarele lui Toma Blându ce-ti intorceau matele pe dos de zdruncinãturã, neavând cauciucuri. Caii societãtii de tramvaie erau cei mai bine intretinuti, grasi ca niste pepeni. Grajdurile îsi aveau sediul pe Aleea Blank, cam in spatele Palatului Sturza, fostul minister de Externe. Ne duceam si noi când vizitiii ieseau cu caii sã-i scalde la gârlã, in lacul Floreasca. Ii cãlãream in apã, dezbrãcati la piele. Asa se fãcea baie la mahala. Cei mai decenti bãrbati rãmâneau in izmene lungi legate pe gleznã cu siret, iar suratele intrau in apã cu cãmasa de noapte. Odatã, in lipsa cailor am încãlecat niste berbeci. Ne-am înapoiat acasã plini de râie si cãpuse.

 

* * *

 

Cersetorii, mostenire orientalã ca si mila, abundau pe la colturi. In Bucuresti nimeni nu murea de foame chiar dacã nu muncea. Imi amintesc de câtiva cersetori cu posturi fixe: Ciungu, Didina Nebuna, Ghitã Porcu, Mos Gheorghe Cãlugãru. Ne trimitea mama sã le ducem de mâncare cu sufertasul. Era unicã generozitatea româneascã, adevãrat capital, cu mult mai mare decât petrolul sau agricultura. Oricine întindea mâna primea o mãruntã rãsplatã, o para, douã, cinci, ori cel putin un codru de pâine, dacã nu o mâncare scãzutã. Imi amintesc si de primul cersetor motorizat, imitat apoi de alti confrati. Olog de ambele picioare, îsi pusese sub sezut o scânduricã de lemn asezatã pe o patinã cu rotile. Inainta sprijinindu-se in palme, cântând o melodie in versuri:

 

„Cisparale la ologu care naste'n zile grele 

de nevoi si grea durere,

tânãr fãrã de picere."

Când îl imitarã al doilea si al treilea, îl vedeai seara ducându-se spre casã cu vitezã neobisnuitã, fãcând întreceri pe proaspãtul asfalt, care începuse sã inlocuiascã prin centru piatra rotundã de gârlã.

Era atâta pace si atâta liniste in suflete, încât proiectele se fãceau pe ani înainte. Ne desparteam vara de copiii prieteni, fie la Constanta sau la Sinaia, dându-ne întâlnire pentru anul viitor in acelasi loc si in aceeasi zi. Totul se împlinea ca un soroc, nu exista neprevãzut.

Când am mers prima oarã la Constanta in 1909, locuiam pe strada Mircea cel Bãtrân in casa unor evrei, Ciprut. Ca sã intrãm in mare îmbrãcam costume de lânã lungi, negre. Surorile mele se îmbrãcau mai abitir decât pe uscat, cu costume confectionate din pânzã de in, cu pantalonasi peste genunchi, cu volãnase multe si gulere de marinar. In cap purtau niste bonete in formã de oalã creatã. Intram zece minute in apã, apoi stãteam pe plajã la umbrã, mâncând brânzoaice si corãbioare. Fãceam baia la plaja Duduia; cu mult mai târziu s'au deschis Mamaia si Tataia.

Cu sistemele de terapie depe atunci ne înapoiam la Bucuresti mai albi decât plecasem. Se spunea cã soarele face rãu. Iar pe vremuri, cu cât erai mai alb si palid, cu atât erai mai interesant. Era la modã tuberculoza, poetii cântau doar pielea albã. Azi s'a întors lumea pe dos.

 

* * *

 

Zece Mai nu reprezenta o simplã datã a calendarului. Devenise un fel de substantiv propriu cu simbol national.

- Te duci la zece-mai, madam Otincilescu?

- Da de unde, soro! Inchipuieste-ti cã tâmpita de croitoreasã nu mi-a terminat rochia.

- De zece-mai îmi arde? Ieri mi-a venit cu toba dela preceptie, arde-i-ar focu sã-i arzã!

In fond pentru multime Zece Mai însemna paradã, defilare. Pentru a privi din tribunã splendida desfãsurare a armatei, a acelei armate care in toate timpurile si pe toate fronturile s'a bãtut cu legendarã vitejie, cocoanele îsi preparau cu luni înainte toaletele. Era totodatã cea mai vestitã reuniune mondenã, egalatã, in micã mãsurã de ziua Derbyului la hipodromul Bãneasa, sau de bãtaia anualã cu flori ce se desfãsura pe soseaua Kiseleff. Fãrã a fi un popor cle cuceritori ori natie dominantã toti iubeam ostirea cu respectul datorat celei mai de seamã institutii a tãrii.

Si azi mã trec fiorii când îmi vin in minte notele marsului intonot de fanfarã, impecabila defilare a gloriosilor ostasi in frunte cu comandantul Corpului doi de armatã, urmat de veteranii dela 1877 cu drapelele zdrentuite de gloante din Rãzboiul Independentei, de scolile militare, de infanteria, regina bãtãliei, de artileria, cavaleria, sanitarii. Aviatie nu exista, nici care blindate. Dar cu tunurile trase de cãluti si cu trupe pedestre sau cãlãrete, s'au inscris pagini de glorie si sacrificiu, ce nu pot fi egalate de toate bombele atomice asvârlite dela mari înãltimi sau sute de kilometri, ca orice loviturã datã prin surprindere. Rãzboiul se fãcea fatã în fatã. Eroismul frontului de luptã a murit odatã cu disparitia armelor albe si a flintei.

 

* * *

 

Retrãiesc scena celei dintâi plimbãri cu automobilul. Venise inginerul Capsa in vizitã la tatãl meu. Avea un mic vehicol cu trei roti, marca Phenomen. Ne-am îmbarcat cu respect si admiratie, închinându-ne in gând ca la vremuri de mare primejdie si gonind cu peste douãzeci de kilometri pe orã, am ajuns pânã la lãptãria „Flora" pe soseaua Kiseleff. Acolo motorul a tusit de câteva ori, apoi s'a poticnit. In zadar toate încercãrile de a-l face sã se urneascã! Am plãtit voluptatea primei plimbãri motorizate împingând douã ore masina în surâsul trecãtorilor, pânã la un atelier de reparat biciclete al unui polonez Piatkovsky, aproape de spitalul de copii. Printre cele cinci sau sase automobile depe atunci, douã erau ale Casei regale unul al printului Valentin Bibescu purtând numãrul zero, fiindcã el adusese primul automobil in tarã. Mai aveau automobile Burilionu, mai târziu guvernator al Bãncii Nationale, si tatãl unui prieten al meu, Deli Ionescu, bancher si proprietar de mine de aur, locuind in piata Romanã, alãturi de casa pictorului Pãtrascu, peste drum de casele familiei Pela, dr. Andronescu si Eracle Nicoleanu, bunul general si prefect de politie de dupã primul rãzboi mondial.

Cel mai mare italian nu a fost pentru noi Dante, Petrarca sau Leonardo da Vinci, ci Sidoli, Cesare Sidoli, proprietarul circului de pe cheiul Dâmbovitei, pe strada Politiei, alãturi de hotelele rãu famate Brutus si Modern. Sidoli venea regulat cu trupa sa in preajma Crãciunului. Luni in sir trãiam sub presiunea asteptãrii „Circului Regal Român". Alt faimos italian era Pietro Fantini, negustor die cutite, brice si foarfeci pe Calea Victoriei in fata Ateneului Român, lãngã hotelul Splendid. Alãturi de el îsi avea magazinul de opticã francezul Menu, urmat de librãria „La Penita de Aur" si de restaurantul Curcã. O altã celebritate italianã a fost dalmatinul Tripcovici, unde aristocratii capitalei gãseau cele mai fine aperitive si gustãri de picioare de broascã. Mahalagiii scuipau cu scârbã, botezându-i pe bravii italieni fie macaronari, fie broscari.

 

* * *

 

Odatã pe lunã ne duceau si pe noi pãrintii la ,,Carul cu bere" in dosul Postei Centrale. Localul fratilor Mircea, cu arhitectura de templu gotic, servea o delicioasã ,,salatã de boeaf" si crenvursti cu hrean, însotiti bine înteles de obligatoarea bere Monopol Bragadiru. Babacii ne dãdeau sã gustãm din halba sau tapul lor, ca sã nu ne cherchelim. Dacã sorbeam mai adânc, ne plezneau peste ceafã, de ne sãrea berea inapoi in halbã. Petrecerile se fãceau mai mult in familie. Berãria si cafeneaua de centru, sau cofetãriile de tipul Riegler, Capsa, Nestor erau local de întâlnire al lumii selecte si al „damelor" de prestigiu. Viata se scurgea mai mult in casã, cu rare iesiri la iarbã vercle, la restsurante cu grãdinã, ori cu trãsura la Sosea, ori din când in când la spectacole teatrale autohtone sau franceze. Cinematografele nu îsi fãcuserã incã aparitia, iar gramofonul cu pâlnie incepea sã se introducã foarte timid, ca marea senzatie a epocei. Cât despre teatre, nu existau decât Nationalul, Eforia, unde descãlecau si turneele italiene de opera, apoi teatrul Modern si Liric, unde juca trupa permanentã de operetã a lui Grigoriu. Vara se juca la grãdinile Otetelisanu, Rasca, Ambasadori si Blanduzia. Aveam patru ani când i-am vãzut la National pe Liciu si Belcot. A rãmas anecdoticã întâmplarea cu negustorul de pe Bãrãtie, care instalat cu consoarta la stal, a strãnutat din toti plãmânii in timpal spectacolului cu „Viforul" de Delavrancea.

- Noroc nea Ghitã! i-a strigat dela galerie Nitã, bãiatul de prãvãlie. 

- Mersi Nitã, mersi! replica cu voce de tunet nea Ghitã.

A fost un hohot de râs in salã cã nu s'a mai putut juca pentru câteva clipe.

 

* * *

 

In Cismigiu la „Montecarlo", in Parcul Carol si la ,Bufetul" dela Sosea cânta in fiece searã si Duminica dimineata muzica militarã. Indrãgostitii, ostasi in permisie, lucrãtoare, slujnice si scolari, ascultau transfigurati, tinându-se cârlig de deget si trãgând cu ochiul la calestile muscãlesti ce plimbau boierimea între „rondul întâi" si „rondul al treilea". Se bea în general bere, lapte bãtut si kefir Lukianoff. Acesta era un fel de iaurt cu sifon, dar atât de gazos, cã te pisca pe nas. Il voi pomeni toatã viata, fiindcã odatã am destupat la ,,Bufet" o sticlã dupã ce o bãtusem bine. A stropit tot ce era in jur pe o razã de câtiva metri, adevãratã bombã atomicã pentru vremea aceea.

M'am înapoiat acasã plin de cucuie, aplicate de cavalerii si domnisoarele cãrora le festelisem hainele. Biata bunicã apãsa cu lama cutitului ca sã nu se mai umfle, fiindcã tatã-meu, dacã veneam cotonogit din oras, mã mai cârpea si el odatã.

 

* * *

 

Nu stiu cât de mare va fi fost dimensiunea crestineascã a Pastilor, dar pentru noi era raiul pe pãmânt. Mergeam la toate deniile la biserica Visarion ca sã ne intâlnim cu prietenii, haimanale ca si noi. Apãruserã de câtva timp „nasturii automati" prezentati de negustorii ambulanti cu sloganul „Nu mai trebue ac, nici atã, nici nevastã". Un simplu nasture metalic fãcut din douã pãrti, care suprapuse si presate cu degetele nu se mai puteau desface, decât tãind stofa. Cu asemenea nasturi prindeam rochiile babelor una de alta, in timp ce îngenunchiate si prosternate bãteau mãtãnii cu fruntea la pãmânt. Când dau sã se scoale, se vedeau legate:

- Dare-ar boala in voi, mãiculitã! Doamne iartã-mã cã-s in sfânta bisericã. Uite ce-i învatã la scoalã puturosii de profesori!

Bietii institutori, domnul sau doamna, nu aveau nici în clin, nici în mânecã cu nasturii automati. Relele nu se învãtau la scoalã, ci pe maidan.

 

* * *

 

De Crãcium mergeam cu colinda, mai târziu cu corul. In afarã de Bunã dimineata la Mos Ajun, cântecele obligatorii din repertoriu erau Trei pãstori se întâlnirã, A ruginit frunza în vii si Frumosul Petru avea chitarã. Nu era casã unde sã nu ne rãsplãteascã cu câte ceva, fie nuci si covrigi, bani, sau chiar lei si bãncute. Ceea ce nu ne împiedica drept multumire, sã sterpelim cutiile de scrisori, soneria sau presul dela usã.

Cea mai crâncenã bãtaie din viatã am mâncat-o dela tata la un Crãciun, când am venit vesel acasã dupã o noapte de colindã, cu câteva sonerii, cutii de scrisori si douã presuri. Pe unul dintre ele din sârmã împletitã, scria cu bile albe ,,Bine Ati Venit". Mai bine n'as mai fi venit!

 

* * *

 

Când astern pe hârtie aceste nimicuri, mi se împãienjenesc ochii de lacrimi. Bucurestii copilãriei mele au fost mãrunti, cu ulite prãfuite si prost pavate, deoarece vremelnicii stãpânitori nu ne dãduserã rãgaz de a propãsi. Cea mai înaltã clãdire era a Foisorului de Foc. Afarã de câteva impunãtoare palate domnesti sau institutii publice construite din îndemnul regelui, mai tot restul clãdiriior erau scunde, înconjurate de parcuri sau grãdini imense. In largã mãsurã capitala tãrii avea înfãtisarea unui fermecãtor târg oriental, legat însã de Apus prin rafinament si culturã. Au trecut aproape sapte zeci de ani dela aceste aduceri aminte, in care timp am strãbãtut lumea in lung si lat. Dar nicãeri nu am întâlnit mai mult discernãmânt, mai multã omenie si farmec decât in România de atunci. Pentru omul bãtrân, suvenirul este doar un prilej de melancolicã întoarcere in urmã. Dar pentru exilat amintirea este o ranã deschisã ce doare si sângereazã. Mai cu seamã cã pe ulitele copilãriei mele rãsunã azi ecoul imnurilor marxiste, ca un vaiet de cucuvea.

J. N. MANZATTI

ALTE IMAGINI ALE BUCURESTIULUI DE ODINIOARÃ