A vorbi despre Mircea Vulcănescu
este, în acelaşi timp, o datorie
şi o impietate. O impietate — datoria se înţelege dela sine —
pentrucă pentru a restitui în limitele ei reale o personalitate atât de
bogată în limpezimea ei enigmatică, ar trebui o putere de evocare, de
reînsufleţire la care nu poate pretinde autorul acestor rânduri. Şi
poate nimeni. Ne vom limita deci, timid şi modest, să emitem câteva
ipoteze pentru a descifra acest mister — pentrucă există un mister
Vulcănescu — ferindu-ne de a-l degrada în mit, cum ne-ar sfătui, uşurându-ne
sarcina, imposibilitatea de a-l desluşi, şi moartea lui resemnată,
tragică, absurdă, deci cum, după un cuvânt celebru, în el însuşi
eternitatea l-a schimbat: era frumos, era bogat, era credincios; aşa cum
credinţa l-a salvat când nu i-a rămas decât ea. Vom putea oare găsi
tonul potrivit? Nici divagaţie înfocată sau barocă, nici delir
furios şi răzbunător.
*
Câteva puncte de reper într’o realitate fascinantă, dar neconcludentă.
De fapt, nu l-am cunoscut personal. L-am întrezărit numai de câteva ori.
Şi la Paris. într’o seară la «Dupont». M’a isbit ironia blândă
cu care potolea paradoxele frenetice ale lui Cioran, în care, probabil, Cioran
el însuşi nu credea. Pe urmă, ne-a dus în noapte să vedem nu
mai ştiu ce zid. În insula Saint-Louis, care avea o încovoietură
simbolică. L-am regăsit la un banchet. Misterul s’a îngroşat
turburător. Eram aşezat în faţa lui. Il auzeam vorbind. Vorbea
frumos, simplu, fără nicio umflătură şi cu aceeaşi
plăcere liniştită despre un roman poliţist sau despre Critica
Raţiunii Pure. Plăcere, seninătate sau indiferenţă?
Totul părea pus la acelaşi nivel. Care-i sunt criteriile? — mă
întrebam. în sfârşit, într’o după amiază, la Versailles.
Aşezaţi pe scările
castelului, ne explica — îl aud şi
acum — cum faimoasele grădini din faţa noastră se închid
şi se deschid ca sistemul Sfântului Toma. E serios sau glumeşte? —
îmi ziceam. Nu era nici serios, nici nu glumea. Era aşa. Am simţit
doar că în diversitatea lor aparentă, de formă, de întrupare,
valorile au o coeziune adâncă, structuri secrete pe care le leagă
intim un acelaşi isvor. E poate o cale.
Vulcănescu mi-a apărut — simplă impresie — instalat liniştit
într’un sistem de valori pe care-l domina şi în care nu părea să
creadă. Nu părea să creadă esenţial în niciuna. Zic părea,
pentrucă adevărul poate nu-l cunoştea decât el. L-a cunoscut
oare cineva cu adevărat?
Să procedăm totuşi domol şi prudent pentru a nu ne rătăci
în inepţii savante şi să revenim la enigma de care vorbeam.
Enigmă după legile şi limitele noastre. Totuşi: iată un
spirit bogat, limpede, înrădăcinat adânc într’o transcendenţă
locală — spaţiul românesc — care poseda o facultate uluitoare de
asimilare a culturii occidentale în formele ei cele mai legitime, înzestrat cu
toate darurile la care poate năzui un om — daruri fizice, intelectuale,
morale — şi cu o facultate egală pentru a le valoriza. Am amintit uşurinţa
şi plenitudinea vorbei; articularea precisă a gândirii şi
rigoarea expresiei, ţinută în ea însăşi, revelau un talent
excepţional şi oarecum singular în domeniul românesc, tocmai prin
caracterul lui sobru şi sever.
Întrebarea fără răspuns e următoarea: de ce atâtea daruri
au rămas neutilizate? Vulcănescu a scris puţin, întâmplător.
Toate explicaţiile date de cei care l-au cunoscut îndeaproape nu par
satisfăcătoare. Scria ocazional ca Goethe, mi se pare că ar fi
spus-o, probabil în glumă, el însuşi. Apropierea e seducătoare.
În aparenţă numai. Goethe a scris nu mai ştiu câte zeci de
volume şi Faust, care le încoronează, nu e chiar o operă
ocazională. Multiplicitatea darurilor ar fi mai semnificativă şi
mai convingătoare. Simplă similitudine care nu lămureşte
nimic şi care în orice caz nu răspunde întrebării noastre. Vulcănescu
scria, cât scria, despre orice şi de fiecare dată, cu o autoritate de
specialist. Totul mereu din întâmplare. Tânăr, a publicat în Enciclopedia
română un studiu mai lung şi mai închegat despre participarea
României la războiul din 1916 care a speriat pe specialişti, în
sensul că le-a revelat ceea ce făcuseră şi ei nu ştiau.
Se manifesta deci, dintru început, o uluitoare facultate de a structura realul.
Se credea că e un prim pas. Se aştepta urmarea care n’a venit.
Mi se mai spune că n’avea ambiţii
literare, dar probabil sociale.
Direcţia vămilor? Subsecretar de stat la Finanţe? E o închipuire.
Vulcănescu putea fi cu aceeaşi competenţă, ştiu eu,
directorul Teatrului Naţional, Ministrul Culturii, profesor de istoria
filosofiei. Orice. Şi la universitate, într’o vreme, nu era decât
asistent. Lua ce i se da. Din întâmplare, mereu, şi probabil cu o egală
indiferenţă. Se putea vorbi cu el, afirmă Cioran, despre orice
subiect. Despre nimic, cu ardoare, cu pasiune. Darurile, în plinătatea
lor,
îşi ajungeau lor înşile? Fără nicio nevoe de descărcare,
de obiectivare? Alt mister... Sărea în sprijinul unui prieten atacat pe
nedrept, şi cu o vigoare care închidea gura călăului
improvizat.
Dar atât. Ajuta cu sârguinţă şi eficacitate pe toţi
tinerii debutanţi pe care-i socotea înzestraţi. Lui însuşi, nu
i se devota însă niciodată.
O primă concluzie se
impune: nici voinţă de putere, nici ambiţii,
oricare ar fi scuza lor. Şi totuşi dacă această
caracterizare este exactă, nici ea nu poate explica sterilitatea unui teren
potenţial atât de fecund.
Trebue să căutăm altă
cale, vom ajunge poate la concluzia că
misterul rezidă în excesul lui de limpiditate. Iată cum: Vulcănescu
era omul care n’avea nevoe de aprobarea lumii; el nu era acel şef care,
după cuvântul profund al lui Valery, să aibă nevoie de ceilalţi
pentru a se confirma pe el însuşi. În el însuşi sta şi forţa
şi împăcarea. De unde dispreţul sau uitarea voită a ceea ce
se numeşte — foarte impropriu — o vocaţie, de care orice alt cerşetor
de glorie — la nivelul lui — ar fi abuzat, din necesitate intimă,
capricii sau joc.
Să mergem mai
departe. Un adevărat scriitor scrie, cum se zice, pentru
a se salva. E singura lui scuză. O cred justificată, deşi
Montesquieu, mare scriitor el însuşi, credea altfel. Scriitorii, spunea el
într’o «butadă» celebră, sunt o povară nu numai pentru
contemporani, ceea ce Montesquieu ar fi putut probabil admite, dar şi
pentru posteritate, ceea ce-i părea excesiv. In secolul al XlX-lea, când
Dumnezeu murise, opera de artă era, fără îndoială, singura
cale a mântuirii. Mai ales pentru adevăraţii scriitori, obsedaţi
de caracterul definitiv şi ineluctabil al morţii: Gautier, Flaubert,
Baudelaire, etc, deţinătorii artei pure, ca să le dau o etichetă,
care valorează cât valorează, era singurul fel de a răspunde la
apelul eternităţii şi de a-i răpi o fâşie.
Răspunsul la întrebarea noastră devine uşor şi
limpede: căile
mântuirii lui Vulcănescu erau altele. Viaţa lui se desfăşura
pe două planuri. Planul consimţirilor adânci: viaţa lăuntrică.
Planul adeziunilor superficiale: viaţa istorică, de toate zilele, ori
care ar fi forma variată şi ierarhia aparentă a manifestărilor
ei. Vom reveni. Natural, imediat ne gândim la Kierkegaard şi la salturile
lui astfel treptate: estetic, moral, religios. Nu e decât un simplu reper. O
apropiere de acest gen c numai un punct de plecare pentru a ne lumina calea. Nu
o identitate care să ne potolească nedumeririle sau neliniştea.
Kierkegaard era un luptător înfrigurat. El deţinea un adevăr
care trebuia făcut cunoscut şi acest efort absolut necesar merita
sacrificiul întregei lui vieţi. Vulcănescu veghia la certitudinile
lui interioare. După destinul, legea neamului lui, ele nu puteau fi păstrate,
şi până la urmă victorioase, decât printr’o rezistenţă
încăpăţânată şi specifică. Nu din pasivitate
milenară, ci dintr’o vedere clară între posibil şi imposibil
Ne aventurăm într’un domeniu care ne depăşeşte. Această
îndrăzneală merită să fie încercată pentrucă, încă
din viaţa lui, Vulcănescu era învăluit cu o legendă. Prin
moartea lui, această legendă ar putea deveni nu numai un destin, cum
ar spune Malraux — pentrucă dacă este un destin şi este, el ar
trebui definit pentru a ne feri de orice ambiguitate, în natura lui exactă
— ci un mit mângâietor, înşelător şi adevăratul Vulcănescu
ar risca să rămână pe veci necunoscut. Or, dacă e cineva
care suportă adevărul, oricare ar fi resorturile lui ascunse, acest om
e Vulcănescu, în sfinţenia lui laică, ceea ce e mult mai rar decât
se crede. Şi aici rezidă sensul adânc al vieţii lui de martor
calm, lucid, profetic.
Să ne sprijinim pe două
exemple, nu numai pentru concizia acestei încercări,
dar pentru a nu ne pierde în detalii, care, oricât de preţioase, n’ar
face decât s’o confirme. Mircea Eliade, unul dintre oamenii care l-au
cunoscut îndeaproape pe Vulcănescu — nu mai sunt mulţi— ne
transmite într’un articol publicat în Prodromos (n. 8-9) această
mărturie capitală: «pentrucă eu cred că dacă ar năvăli
alte neamuri şi s’ar aşeza aici, la noi, după câteva secole ar
deveni şi ei Români». Sunt vorbele lui Vulcănescu. Această mărturie
şi altele de acelaşi gen i-au fost făcute lui Eliade între 1936
şi 1940, adică în preajma cataclismului pe care Vulcănescu îl aştepta,
fără spaimă, cu profunda lui seninătate obişnuită.
E bine înţeles «o metaforă», spune cam grăbit Eliade, care
adaogă totuşi că ea «exprimă pe deantregul gândirea lui
Mircea Vulcănescu». Nu e o metaforă, e o obsesie ai temei în fapte,
un presentiment tragic dus la ultima lui limită. Trebue înţeles:
chiar dacă... Adică ce? Că o fatalitate istorică inevitabilă
se anulează până la urmă prin excesul ei de violenţă
şi trufie. Pentrucă ea nu poate schimba fundamental destinul şi
«existenţa» unui neam, chiar dacă ea îl întunecă trecător.
Iată deci una din consecinţele adânci de care vorbeam mai sus, una
din sursele optimismului său neclintit. Vulcănescu vedea lucrurile în
perspective vaste, indiferent de accelerarea pripită a istoriei şi
dincolo de ea. E un element esenţial. Eternul e adevărat, nu actualul
schimbător, afirma un scriitor francez cu referinţă precisă
la destinul artei. Această stranie afirmaţie pare cu atât mai adevărată,
atunci când e aplicată spiritualităţii unui neam, adică —
ar fi zis Vulcănescu — vieţii lui lăuntrice, ascunse, în care
el avea o încredere «ţărănească».
Cu alte
cuvinte, şi aici îl regăsim pe Eliade, sfârşitul unui
neam nu poate anunţa decât reînvierea lui transcendentă, precedată
de Judecata din urmă.
Începem să vedem mai clar şi să pricepem mai
bine, deşi până
la urmă, după normele noastre, suntem ameninţaţi să nu
pricepem nimic. Vocaţia lui Vulcănescu — cuvântul e impropriu
pentrucă este şi îi era exterior, sensul adânc, ineluctabil al vieţii
lui spirituale ar fi mai potrivit — avea alte rădăcini; interesele
lui pentru viaţă şi cultură erau curiozităţi
secundare, pur ornament. De unde indiferenţa despre care am pomenit.
Caracterul singular, neverosimil, nu e în natura spiritului, ci în puterea lui
de asimilare. Dar de asta Vulcănescu nu era responsabil. Era aşa. Era
născut «îmbrăcat», cum spun Francezii, adică natural dotat,
bogat. La el curiozităţile se învălmăşeau la suprafaţă
şi variaţiile fenomenului cultural se integrau fără efort,
cum curge şi îmbogăţeşte pământul apa limpede a unui
izvor nesecat.
E o primă treaptă. O
alta, mai largă şi orientată în
acelaşi sens e o conferinţă ţinută la sala Dalles în
Aprilie 1940, adică în ajunul cataclismului presimţit. Nepublicat în
România, textul ei a ajuns, nu ştiu cum, în exil şi revista Prodromos
(n-rele 6, 8-9) l-a oferit cititorilor ei. Să subliniem, în treacăt,
actualitatea profetică a titlului: «Creştinismul şi lumea modernă».
Densitatea conţinutului n’a putut să nu surprindă pe cititorii
acestei reviste. Nu vom da o analiză amănunţită pentru a nu
depăşi cadrul acestei stricte evocări în care dibuim numai o
cale aproximativă spre un adevăr greu de prins prin însăşi
natura lui. Oricât am scormoni, ceva până la urmă se ascunde înţelegerii
noastre.
Analiza lui Vulcănescu este atât de densă şi de riguroasă că
nu poate fi nici rezumată nici comentată. Ar trebui copiată
integral. Ne vom opri numai la elementele în care descifrăm o automărturie
şi pot înlesni străduinţa noastră. Când mă gândesc
la Vulcănescu, îmi vine în minte o imagine de seninătate, de
limpezime, de echilibru calm, adânc, imperturbabil, imunizat contra tuturor
agitaţiilor care ne chinuie pe fiecare dintre noi: ambiţii, griji,
necazuri, aspiraţii imposibile. E parcă totuşi în aceste rânduri
un freamăt stăpânit, anunţat chiar în titlu, pentrucă e o
incompatibilitate radicală între creştinul care era şi lumea
modernă în care trăia.
Ce este un creştin, un adevărat creştin, în speţă
ortodox, adică cine era Vulcănescu însuşi? Pe scurt, e o fiinţă
care are o viziune escatologică a lumii. Viaţa adevărată e
«lăuntrică». E o aşteptare a sfârşitului. Totul se
ordonează în jurul acestei aşteptări şi în funcţie de
ea. Adevărata viaţă nu poate fi decât «religioasă».
Ea presupune deci o «implicaţie divină». Această implicaţie
îi dă un conţinut tainic, trăit în legătură cu
«cineva» de dincolo, care-l depăşeşte şi în legătură
cu acest absolut «aşezat deasupra» dar «care se pleacă asupra
noastră», omul «se istoveşte».
Vulcănescu îşi însuşeşte porunca
«fericitului Augustin»,
formulată aşa: «Iubeşte pe Dumnezeu şi fă ce vrei».
Şi comentează: «Asta nu înseamnă că omul poate face în
adevăr orice, ci numai dacă va căuta mai întâi împărăţia
lui Dumnezeu, tot restul i se va adăoga pe deasupra, va decurge firesc din
aceasta». E o lume în subordine care nu există în adevăr decât în
măsura în care se conformează acestei ordini ascunse. Stăm mereu
deasupra prăpastiei în care putem aluneca, şi lunecăm. Omul e în
acelaşi timp lipit şi deslipit de Dumnezeu. Are libertatea de a
se salva sau de a se pierde. Toată viaţa lui nu e decât
aventura acestei dragoste pentru Dumnezeul care l-a creat. Iar pentrucă
Dumnezeu s’a voit iubit de o fiinţă liberă, deplin responsabilă,
i-a dat omului putinţa de a se pierde.
Mai
precis, lumea de aici, lumea din «veac» e o lume de aparenţe în care
omul nu stă decât cu un picior. Dar stă cu un picior. Lumea adevărată
este cea de dincolo. Influenţa lui Platon apare determinantă. Prevesteşte.
Arată o cale. După ea intervine mesagiul lui Isus, «răvaş
de bucurie» care limpezeşte, răstoarnă şi umple totul. Răstignirea
lui nu e numai apărarea contra tuturor ispitelor diavolului dar şi răscumpărarea
lor. Mai mult: figura transcendentă a lui Isus «pătrunde» în lume,
«în istorie», o transfigurează şi «ridică» lumea de aici la
înălţimea lumii de dincolo. E o echivalenţă calitativă
posibilă, nu un bun definitiv pentrucă aceasta depinde de fiecare
dintre noi. Libertatea rămâne atributul esenţial al omului: numai el
ştie ce va face cu ea.
Mă întreb dacă o transcendenţă incarnată a
transfigurat istoria sau dacă nu cumva istoricizându-se nu şi-a luat
riscul pieirii? E o problemă pe care n’o vom discuta aici. Vrem numai să
degajăm elementele care ar putea ajuta să prindem secretul unei
existenţe, atât de enigmatice dacă o judecăm după normele
noastre, să le zic logice şi raţionale.
O mică paranteză înainte de a păşi mai
departe. Arta nu e
şi ea o ispită demiurgică, cu un caracter specific, gratuit? în
sensul că nu oprimă pe nimeni. Cum ar trebui să fie altfel când
n’are alt scop decât pe ea însăşi? Dar şi ea afirmă o
prezenţă pentru a suplini o absenţă. Caracterul frumuseţii
nu e de a fi nepieritoare? Desigur. Dar în limitele lumii acesteia, —
inautentice. De unde, în acelaşi timp, deplina înţelegere şi
distanţa lui Vulcănescu faţă de artă. Cea mai nobilă
dintre peripeţii, dar o peripeţie. Ferecat în vocaţia lui de
scriitor şi asuprit de ea, Eliade vorbeşte de o «vastă operă
rămasă în manuscris» a lui Vulcănescu. Să fi fost ea aşa
de vastă? Şi să fim oare neconsolaţi de pierderea ei? Nu
cred. Nu pentru frumuseţea tristă a paradoxului, ci pentru semnificaţia
şi împlinirea unui destin luminos, unic, exemplar, dând acestor ultime
două cuvinte, pocite de un uzaj impropriu, forţa şi frăgezimea
lor iniţială.
Să revenim la istoricizarea de care vorbeam şi la riscurile
ei. Nu e
oare ce s’a întâmplat? Răsturnarea s’a produs: Dumnezeu a murit
şi omul s’a îndumnezeit pe el însuşi. Vulcănescu analizează
acest al doilea termen al alternativei cu o luciditate aspră şi
obiectivă. Deci cu seninătate şi încredere. Ruptura s’a produs
pentru el dela Renaştere încoace. Ea constă într’o devitalizare a
credinţei care a dus fatal la secătuirea vieţii lăuntrice.
Dela Renaştere, pentrucă în veacul din mijloc, «tăria virtuţii»
se îmbina cu «asprimea gândului» şi cu o tot «aşa de mare înfierare
a simţirii». La Francois Villon de pildă — ciudat şi excelent
exemplu — «sentimentul precarităţii vieţii pământeşti»
era aşa de prezent că «gemetele», furia sau revolta «tâlharului»
nu erau, de fapt, decât «rugăciuni» camuflate.
Această
«tărie» şi furie erau semnele prevestitoare ale unei
lunecări ireversibile. «Tentaţia demiurgică» s’a umflat
necontenit în ultimele trei veacuri. Orbit de propriile lui succese: tehnice,
ştiinţifice, de producţie, de bunuri, de averi, etc, omul nu
vedea că se golea lăuntric cu cât creia în afară şi că
tot ce înfăptuia se va întoarce, până la urmă, împotriva lui.
O ceată de neisprăviţi, pentrucă boala e contagioasă,
vor să ne facă fericiţi.«Cu deasila», scrie Vulcănescu,
repetând exact şi probabil fără să le cunoască,
cuvintele lui Baudelaire din 1861. Aceleaşi situaţii chiamă
aceleaşi cuvinte. Otrava e veche şi timpul nu i-a slăbit, i-a întărit
virulenţa. Trăim o lungă perioadă de impulsiuni pătimaşe.
înfumurat de succesele lui aparente, omul nu-şi dă seama că
pretinsa lui transfigurare este artificială şi fără niciun
reazăm dincolo de el. Această încercare de mărturie pe căi
greşite nu e lipsită, pentru Vulcănescu, de un fel de măreţie
tragică. Tragică pentrucă e sortită eşecului şi «e
păcat de atâta suferinţă zadarnică». Şi mai tragică,
dacă reuşeşte, pentrucă «preţul ei e trădarea
chipului adevărat al omului». E degradarea lui la nivelul animalic.
Conştiinţa, cugetul i se suprimă, şi dispare şi
libertatea lui de a greşi, de a păcătui. Acest nou «apocalips»
nu e oare imaginea exactă a «raiului trist» realizat de împărăţia
comunistă? Vulcănescu preconizează o «lepădare» de această
lume şi prevede o lungă perioadă de suferinţă, de
nelinişte, de luptă aprigă până ne vom «odihni» din nou
«în Dumnezeu». Şi încheie că « nimic nu e mai primejdios decât să
intri, în această criză, «naiv şi fără să ştii
ce te aşteaptă».
Vulcănescu era un om
prevenit. A putut stăpâni viaţa şi învinge moartea. A murit liniştit, credincios lui însuşi, fără ură
contra cruzi¬mii celor care l-au ucis şi care, poate, astăzi, prea târziu,
regretă pentrucă Vulcănescu era podoaba tuturor şi purta în
el conştiinţa unui adevăr ascuns. Şi aici stă poate tot
misterul lui. Să terminăm cu o ultimă prezumţie. După
cum coordonatele carteziene, în rigoarea lor geometrică şi Descartes
el însuşi, care-şi matematizează şi coşmarurile,
exprimă esenţa subtilă a unui popor pătimaş, care nu trăieşte
decât din impulsii şi furii dezordonate, concretizate spasmodic şi
bine înţeles fără succesul dorit în tot felul de derivaţii
revoluţionare şi de erori ideologice — adică tocmai ce este
exact opus lui Descartes — tot aşa poate Mircea Vulcănescu, prin
contrast pozitiv, nu poate fi închipuit decât în priveliştea aridă
— istoric vorbind: «n’a fost să fie» — a spaţiului românesc,
făcut din suferinţă şi răbdare mută. Românul îşi
trăieşte izgonirea lui din lume, din istorie, fie printr’un
scepticism dezabuzat sau flecar, când nu spumegă superficial şi întărâtat.
Toate aceste aspecte negative, prin tot ce am spus şi ştim despre el,
Vulcănescu le-a răsturnat revelându-le adevăratul lor sens
secret. Iată dece e necesar să revenim mereu la el. Nu numai ca model
exemplar, ci ca sprijin. Amintirea lui ar trebui mereu invocată, îmbogăţită.
Ea ne uşurează momentele de «restrişte», «atâta amar», e
singura capabilă să ne mângâie de anumite nostalgii ireparabile.
Acolo, la noi, Vulcănescu a fost
posibil. Acesta e miracolul.
Lucian
BĂDESCU
Revista
"ETHOS", Anul I, Nr. 1, 1973, Paris
Bucuresti
- Fundatia Universitară (începutul secolului trecut)